CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Partea a doua

6. DIN TRECUTUL UNUI LOC CU ISTORIE - VALEA VLĂICII:

 „Valea Vlăicii - scursura cea mai importantă a orașului, locul în care, altădată, se strângeau confluenții săi, din Valea Orbeților și din Valea lui Opincă, niște cloace infecte în care, prin locurile de apă rămase din ploi, plămădeau la un loc necurățeniile vecinilor, resturile lor alimentare, cadavre de animale și de păsări, formând un fund gros de noroi, ce se îmbrobona la arșița soarelui, revărsând asupra trecătorilor valuri de gaze cu mirosuri sufocante” - descrierea îi aparține doctorului Charles Laugier. Semnificația numelui Văii Vlăicii s-a pierdut de-a lungul timpului. Anastase Georgescu credea că numele ar veni de la Clucerul Vlaicu ce primise de la Vlad Înecatul, „moșii, bucate și sălașe de țigani - printre care desigur și cele câteva sălașe din „Valea” de lângă Craiova”, în timp ce lui Hamza banul i se dăruia „Craiova întreagă, cu satele, siliștele și țiganii, cu mori, bălți și vii”. Evenimentele la care făcea referire Anastase Georgescu sunt menționate în două acte emise în timpul anului 1532. Astfel, la 23 aprilie 1532, Vlad voievod, rămas în istorie ca „Înecatul”, dadea jupanului Hamza mare ban „Craiova toată, cu tot hotarul și cu toate satele și seliștele și cu țiganii și cu morile și bălțile și viile, oricât a ținut … jupan Barbul și Preda ban”. Celălalt act este din 29 decembrie 1532, dat de Vlad Vintilă voievod, prin care „se confirmă jupanului Vlaicul clucer și fraților săi, stăpânirea asupra mai multor sate și a unor sălașe de țigani”. Printre acestea se aflau și părțile din Bărbătești și din Brănești, ale fraţilor Barbul ban și Drăghici, fiii lui Danciu, unul dintre cei patru Craiovești, pierdute de aceștia în timpul lui Vlad Înecatul, pentru „hiclenie”, întâmplare petrecută în anul 1530. În hrisovul lui Vlad Vintilă se menționează că Vlaicul clucerul primise de la domn „aceste mai sus scrise averi, sate și țigani, partea jupanului Barbul banul și a fratelui său Drăghici”, fără să decurgă însă de aici sau de altundeva că ar fi primit și ceva sălașe de țigani în vreo vale de lângă Craiova. Concluziile trase de Anastase Georgescu îmi par a fi, în acest caz, forțate, legând între ele două acte ce se referă la evenimente diferite. Altul trebuie să fie înțelesul numelui Văii Vlăicii, care rămâne, deocamdată, pierdut în negura uitării

Oamenii văii și câteva întămplări petrecute aici, de-a lungul timpului:

 Povestea acestor mahalagii începe în 1734 (lipsa documentelor împiedicându-ne să privim mai adânc înapoi în istoria văii), pe vremea când „nemții” țineau cele cinci județe din dreapta Oltului, atunci când un anume Radu Olănescu dădea de zestre fiicei sale, Cherața, la căsătoria cu Ilie Zătreanu șătrarul, casele ce le construise în Valea Vlăicii. Prin 1737, Ilie Zătrenul fu numit ispravnic în Vâlcea, iar în casele primite de zestre, nemaișezând nimeni, a fost băgat un „neamțu”, căci orașul suferea, de bună seamă, de lipsă de locuințe, populația ajungând în 1735 la peste 4000 de locuitori, față de cei aproximativ 1000, câți fuseseră la scurt timp după încheierea păcii, adică prin 1723. După ce acest colț de țară reveni Țării Românești, casele fură cerute de vătaful de aprozi Radu Brăiloiu, lui Constantin vodă Mavrocordat, invocând că ar fi fost făcute de „nemți”. Vătaful se folosi de împrejurarea că Ilie Zătreanu se refugiase în Transilvania, iar domnul se afla la Craiova, împărțind localnicilor casele „nemțești”, ridicate, se pare, în număr destul de mare de către cei ce se stabiliseră în oraș, odată cu armata imperială. Casele rămaseră fetei Brăiloiului, Ancuța, ce le primi de zestre, care le va vinde mai târziu stolnicului Știrbei. Acesta le vându, la rândui, clucerului Andrei Vrusin, în case mutându-se soacra sa, Anița Oteteleșanca. Asta până prin 1777, căci în acest an, fiul șătrarului Ilie Zătreanu, Radul postelnicel, recâștigă casele în urma unei judecăți.

 Un alt mahalagiu a fost Andrei Brutaru, rămas în memoria posterității mai puțin pentru faptul că locuia în Valea Vlăicii, ci mai mult pentru aducere unor moaște (mâna dreaptă a unui sfânt) de prin ținutul Hațegului, din vremea când se afla căpitan în oștile sultanului, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792. Întors acasă, fostul căpitan zidi o bisericuță la Cioroi, pe care o înzestră cu aceste moaște (ce ar fi aparținut Sfântului Ioan cel Milostiv), îmbrăcând mâna într-o mănușă de argint. Răpite de pasvangii pașei de Vidin, moaștele fură răscumpărate, fiind apoi dăruite de soția răposatului Andrei, după ce zarva se mai potoli, bisericii Pătru Boj. Casele lui Andrei Brutaru trebuie să fi fost în apropierea bisericii Pătru Boj, acolo unde credem că se afla şi fântâna cu ciutură construită de tatăl negustorului Ioan Băluţă, probabil pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul fusese ocupat de nişte ţigani ce îşi construiseră aici „coşerii”, dărâmate ulterior din porunca „cinstitului divan”.

 Theodorian-Carada își amintea de niște „case mari, aproape în ruină, în mijlocul unei curți pustii din Valea Vlăicii, ce fuseseră ale lui Carapancea”, despre care auzise că el și frații săi „învârtiseră negoț mare în Oltenia, ținuseră poștele și erau putreji de bogați, că se încruscriseră cu neamuri boerești, dar că mufluziseră”. Aceste case, ale lui Toma Carapancea, fuseseră la origini un vechi han, construit de către clucerul Constantin Brăiloiu și soția sa, Elena, care, pe la 1808, nădăjduia ca Dumnezeu „să ne miluiască cu vreo pace”, pentru a putea termina hanul, aflat la acea dată în construcție. În 1814, acest han va fi vândut de Brăiloiu lui Mihale Goga, de la care va ajunge mai târziu, la Toma Carapancea. Aceste case, „în care cântau bufnițele” pe vremea copilăriei lui Theodorian-Carada, se aflau în locul unde Valea Orbeților (strada Ștefan cel Mare, de astăzi) se întâlnea cu Valea Episcopei (azi, Calea București), după cum aflăm dintr-o delimitare a Circumscripției II, din 1880: „ … parcurgând strada Văii Episcopiei spre apus către casele Toma Carapancea se va abate apoi la dreapta înainte pe la casele Solomon …”.

 Un alt han (sau cine știe, poate același) era cel al lui Nicola Guliman, ținut cu chirie de un Tuță. În toamna anului 1833, câteva odăi ale hanului împreună cu locul din curte erau închiriate de Carol Pavlicofschi, care se și întovărăși cu Tuță, în vederea deschiderii unei berării. Pavlicofschi împrejmui curtea cu stabori, unde instală un cazan „cu mari cheltuieli”, începu să cumpere orz și întocmi slugi care să lucreze la bere și să păzeasca marfa. Tovarășul său în ale afacerii se însărcină să aducă vasele necesare berăriei, „tocitorile cele mari”, butoaie, găleți, vedre. Afacerea se sfârși prost însă, Tuță încercând să-și înșele partenerul la bani. Marfa rămase nelucrată, din curte se furară până și staborii, pe care Pavlicofschi îi văzu transformați în pat și ușă, chiar la băcănia lui Tuță.

 În spatele caselor lui Carapancea, în locul unde drumul ce urca la casele Solomon (strada Principatele Unite) se despărțea de drumul ce o lua pe Valea Orbeților, se aflau casele lui Manache Chinezu, al cărui străbunic, spătarul Mihalache Chinezu, fusese ispravnic în părțile Moldovei. Personalitate puternică a vieții politice craiovene (în 1854 era arestat de către trupele de ocupație ruse, petrecând doi ani în Siberia), Emanoil (Manache) Chinezu va ajunge primar al orașului, în anii 1872-1873. Mai târziu casele sale vor ajunge în proprietatea familiei Iotta. În anul 1943, imobilul de pe proprietatea moştenitorilor Iotta era expropriat pentru cauză de utilitate publică, în vederea lărgirii locului aflat în proprietatea Uzinelor comunale, serviciul de troleibuze.

 Pe terenul pe care se afla prin anii ’40 Servicul de transport al primăriei, se va ridica mai târziu Hotelul Jiul, realizat după proiectul din 1969, al arhitectei Ştefania Damian (Diaconu), un complex cu 402 paturi, prevăzut cu restaurant (cu o capacitate de 484 locuri), bar de zi, club, piscină şi un magazin pentru vânzarea mărfurilor în valută.

 Dacă casele lui Manache Chinezu au dispărut de mult, cele de peste drum, ce se aflau în proprietatea familiei Vorvoreanu de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se păstrează încă. Terenul aparținuse, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Irinei Ciupeasca, ce-l primise de zestre. În 1858 locul era cumpărat de Petrache Ioanu, după moartea acestuia, moștenitorii vânzâdu-l mai departe, în 1872, lui Constantin N. Moscu. Averea lui Tache Moscu va rămâne soției, Maria, născută Urdăreanu și celor patru copii, Scarlat, Catherine și Nicolae, potrivit testamentului său din 1894. În 1898 casele ajunseseră în proprietatea lui Gogu Vorvoreanu, în 1936 aparțineau moștenitorilor Călinescu (posibil să fie vorba de Petre D. Călinescu, ce se căsătorise cu Aurelia, fiica Paulinei și a lui Gogu Vorvoreanu), iar în 1939 familiei lui G.G. Vorvoreanu (un plan al locului din acest an îl dă ca proprietar pe Goguleț, fiul lui Gogu Vorvoreanu, dar acesta murise din 1933).

 Pe latura dinspre apus a proprietății Irinei Ciupeasca se afla locul lui Hristodor Marghiloman, al cărui frate, Grigore, era prefect al județului. În timpul răscoalei patentarilor craioveni din 1860, casele sale fură devastate de „poporul întărâtat”, de unde luară câteva arme, cu ajutorul cărora asediară prefectura. Hristodor D. Marghiloman era originar din județul Buzău, ascensiunea socială începând-o ca ofițer al nou înființate armate a Țării Românești. Fetele pe care le avea din căsătoria cu Eugenia (născută Viișoreanu) le va da după ofiteri ce vor face carieră în armata română: Elena se va căsători cu viitorul general Gh. I. Anghelescu, comandant al Corpului I de Armată, Aretty cu Constantin Palladi, și el viitor general, iar Maria cu maiorul Constantin Rudeanu, ce va fi comandant al batalionului 1 de vânători. Spre sfârșitul secolului casele se aflau în posesia Elenei Anghelescu. Clădirea principală era construită din zid masiv și „acoperită cu tinichea, având la subsol un antreu, o sufragerie, o odae si o pivnița”, la primul etaj „un gemlâc, un antreu, un salon, o cămară, cinci camere, o terasă”. Dependințele, deasemenea din zid masiv, erau compuse din „grajd, șopron, duoe camere, duoe bucătarii” alături de care se mai găseau: o fântână, un hambar și câteva cotețe. O curte pentru păsări și pentru lemne, o grădină vasta cu pomi fructiferi, vie și alte plantații întregeau această proprietate, împrejmuită cu gard de zid. Terenul va ajunge în proprietatea orașului Craiova care va amenaja aici grajdurile comunale, dărâmate la începutul secolului pentru a se construi două localuri de școli primare, Școala de băieți Traian și Școala de fete Elena Matei Basarab. Pentru a se face accesul la aceste școli, în anul 1908 se făceau demersuri în vederea exproprierii terenului din strada Solomon. Astăzi, aici este Școala Nr.2 Traian.

 În apropiere se aflau și casele colonelului Ioan Solomon, „o cetățuie cu ziduri groase”, în care, într-un imens salon, se putea admira „o prețioasă colectie de arme vechi, de puști cu cremene de pe vremea pandurilor, de puști albaneze cu țevile subțiri, de puști turcești cu plăselele înflorite (…) și iatagane încovoiate și săbii încrustate”. Mobilierul camerei era format de o masă mare rotundă, cu chipuri de sultani pictate pe ea, două canapele, câteva scaune, un imens pat de fier turcesc și un altul mai mic. În casele colonelului va locui, în urmă, fiica sa, Efima, căsătorită cu Pera Opran, „un smintit”, ce gonise soția din casele de pe moșia de la Ișalnița, pentru că nu putuse să-i ofere un băiat. În anul 1909, casele vor fi lăsate primăriei, fiind folosite de autorități ca local de pompieri. Astăzi, vechea casă a colonelului Solomon, mult transformată, este sediul unei policlinici private.

 Pera Opran avea case și în Craiova, nu departe de casele socrului său, în locul de unde începea drumul spre Cerneți, imediat pe partea stângă. Aici fusese găzduit Ion Brătianu, în 1876 și tot aici se va afla un an mai târziu, în timpul Războiului de Independență, spitalul „Independența”, înființat prin inițiativa Mariei C.A. Rosetti și a cinci „dame craiovene”: Pepita Racoviță, Maria Titulescu, Constanța Argetoianu, Eliza Opran și Ana Dumba. Ulterior, în aceste case se va instala Manutanța și Tribunalul Militar, tribunal în care se vor judeca procesele a mai multor lideri comuniști (printre care și Ana Pauker). Peste ani, în clădirile ce mai rămăseseră din fostul tribunal (corpul principal a fost demolat pentru a se lărgi Calea Severinului) se va amenaja Muzeul procesului comunismului. O parte din terenul deținut aici de Pera Opran fusese dat de acesta, zestre fiicei sale, Elena, la căsătoria cu Grigore Canuș, în 1838. Locul, pe care ginerele său îsi construise case cu grajd, șopru și cuhnie, „din jos” de ale lui Pera Opran, va ajunge după divorțul fiicei sale, din nou la acesta, fiind „loate în lipsă de zestre a fie-mea”. Opran va vinde acest teren, în 1850, Elenei Socoteancăi pentru 530 galbeni, dându-i în plus și un stânjen de loc din curtea sa, „fiindu-le curtea cam strâmtă, mai vârtos la poartă”.

 În locul în care începea strada 10 Mai, deschisă în 1891 deasupra canalului de beton construit pe toată întinderea pârâului ce începea din Valea Vlăicii, pe partea dreaptă, se va ridica în anii 1895-1896, Uzina Electrică a orașului, de către Societatea Generală de Electricitate din Berlin. Cam prin acest loc trebuie să fi fost, mai înainte, locul rezervat de către primărie pentru piața de lemne și de fân - „în dosul manutanței militare și Spitalului Central”. Ordonanța, dată de primarul Ulysse Boldescu la 10 iulie 1893, interzicea oprirea carelor cu lemne și fân pe străzile orașului, cu excepția Târgului de Săptămână, acestea trebuind să staționeze pe locul din strada 10 Mai (Valea Vlăicii), special amenajat în acest sens.

 Farmacia „Arab” a rămas în conștiința craiovenilor după locul pe care aceasta s-a aflat prin anii ’80. În anii ’30 însă, Farmacia Arab se afla pe colțul format de strada Unirii și strada Brestei de astăzi (farmacia apare cu adresa pe Unirii în mai multe planuri al orașului din această perioadă, în niște adrese din 1928 ale Serviciului sanitar Craiova specificându-se că era pe strada Unirii nr.2), vis-a-vis de magazinul de teracote şi sobe al lui Klabunde. Farmacia era ținută de Nicolae Petrescu, născut în județul Ialomița, în anul 1887 și licentiat în științe fizico-chimice la Universitatea Sorbona, din Paris. În 1913, acesta obtinuse prin concurs concesiunea deschiderii farmaciei „Arab”, mutându-se din București în Craiova, unde va locui cu soția si cei trei copiii până în 1934, an în care se va reîntoarce în capitală.

 Revenind la drumul Cerneților (sau al Severinului), peste drum de casele Opran se aflau casele lui Ghiță Urdăreanu, unde va copilări viitorul diplomat Nicolae Titulescu, nepot de fiică al acestuia, iar alături, în casele uneia dintre familiile cele mai de seamă ale tagmei negustorești, cea a Stoeneștilor, se va naște pictorul Eustațiu Stoenescu. Amintindu-și de copilăria petrecută împreună, Titulescu îi va spune lui Stoenescu, la vernisajul unei expoziții de la Paris, din 1929: „Măi Titi! Eu ajunsei să fiu ales Președintele Societății Națiunilor și tu să ai portretul lui Jean-Paul Laurens la Muzeul Loxembourg! Dacă ar ști ăștia de unde venim, că am crescut amândoi la Craiova, în Valea Vlăicii, pe lângă Valea Orbeților! … ne-ar lua cu parul pe amândoi …”.

 O impozantă casă cu aspect de palat va lua locul caselor cu Urdărenilor. Construită în stil neoromânesc după planurile arhitectului Paul Smărăndescu în anii 1914-1915, constructia aparținea lui Gogu Matei, zis și Mateescu, unul dintre fondatorii Băncii Banatului din Craiova. O fiică a sa, Ana, se mărită cu moșierul Constantin Geblescu, din căsnicie rezultând un băiat, Vasile Geblescu, ginerele de mai târziu al lui I.L. Caragiale. Palatul ridicat de Gogu Matei va ajunge în proprietatea Naiculeștilor, fiind pierdut la cărți de Ion Sima Naiculescu, dacă e să dăm crezare, tradiției păstrate în familie. Dispărute sunt și casele în stil neogotic ale Stoeneştilor, în care, în salonul mare, „bătrânesc”, Eustație Stoenescu îl privea la vârsta de cinci ani (deci prin 1889), pe pictorul francez Leopold Durangel, ce lucra la portretul mamei sale. Clădirea ce era folosită prin anii ’30 ca sediu al Casei Asigurărilor Sociale a fost demolată, după construcţia noului local al instituţiei, realizat în stilul Art-Deco. Clădirea este folosită astăzi ca sediu al spitalului clinic municipal Filantropia.

 La prima vedere, Valea Vlăicii pare acum un loc fără istorie. Totuşi, în spatele blocurilor de locuinţe ce par aruncate la voia întâmplării, se mai găseşte câte o casă ce ascunde câte ceva din istoria unor familii din Craiova de altădată. Poate că merită să dăm la o parte voalul uitării, așternut peste ele și să le scoatem la lumină. Până nu va fi prea târziu.

7. ULIȚA MARE A CRAIOVEI:

 S-a încetățenit îndeobște ideea că drumul ce străbătea odinioară Craiova de la nord la sud, între bariera Amărăzii și cea a Calafatului, ar fi reprezentat pentru craioveni principala uliță a orașului, cunoscută și sub numele de Ulița Mare. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost Anastase Georgescu care observa totuşi că sensul dezvoltării Craiovei fusese pe o altă direcţie, de la apus către răsărit. Și Ion Popescu-Cilieni identifica Ulița cea Mare cu „strada Unirii de azi”, localizând vechile proprietăți ale Episcopiei Râmnicului pe această stradă, Dumitru Bălașa realizând şi o schiță a locului, în baza aceluiaşi raţionament. După cum remarcase și Anastase Georgescu, ulița pe care se îngrămădiseră prăvăliile meșteșugarilor și neguțătorilor craioveni se afla pe drumul ce traversa orașul de la bariera Bucovățului până la bariera Bucureștilor, lucru foarte bine surprins de harta orașului din 1790-1791, realizată de Specht. Prăvăliile apar firesc, pe o uliță ce leagă marele han al mănăstirii Hurez, aflat în apropierea Caselor Bănești și a pieții din Valea Elcăi, de Târgul de Afară, situat la bariera de unde drumul se îndreaptă, probabil nu întâmplător, către capitala Țării Românești. Aceasta este de fapt Ulița cea Mare a Craiovei, „un mare bazar”, în care se găseau mai ales articole de fier și mercerie provenite din Germania, aglomerată în zilele de târg de mulțimea de care și de olace, care se îngrămădeau pe singurul drum podit din oraș. Podul Uliței celei Mari fusese refăcut de serdarul Bengescu în 1815 la porunca Divanului Craiovei, cu banii strânși de la proprietarii de case și de prăvălii, ce locuiau pe această uliță. Podirea, adică pavarea cu bârne scobite pe mijlocul lor sub care se întindea un șanț, se făcuse „din gardul pușcării, despre apus drept înainte spre răsărit”. Devenită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea strada Lipscanilor (la fel cum se întâmplase și în București), fosta Uliță Mare a Craiovei își păstrase întâietatea asupra celorlalte străzi și prin 1887 când, pentru pavarea acesteia, se folosea, pentru prima dată în Craiova, piatra cubică (gresie din județul Prahova), înlocuindu-se piatra de râu, ce urma să fie întrebuințată la pavarea altor drumuri, mai mărginașe. Numele de Lipscani fusese dat străzii pe porțiunea dintre Răscruciul Mare și Răscruciul de Pește, dincolo de acest răscruci numindu-se Lipscanii Noi, iar ulterior Al. Lahovari. Cele mai vechi informații, pe care le cunoaștem, despre existența unui comerț pe această uliță sunt de prin 1735. În acest an, negustorul Iane Lazăr cumpăra niște prăvălii pe care, mai târziu, le va schimba cu partea dintr-o prăvălie ce aparținea mănăstirii Bistrița și care, în 1776, aflăm că se învecinau cu prăvăliile lui Ion Coșoveanu și ale lui Preda bărbierul Coșoveanu, ce se găseau „în Ulița cea Mare”. Și mănăstirea Sadova avea un loc pe Podul cel Mare, în 1812, la Răscruciul de Pește, pe care se aflau prăvalii, „din locul schitului Pietrari, adecă despre apus pe Podul cel Mare spre răsărit (…) păna în pravălia ce șade Vâlcea abagiu”. În zonă se afla, în 1819, si prăvălia Episcopiei Râmnicului, „în Ulița Târgului celui Mare, la Răscruciu de Pește”. Documentele vremii nu lasă loc de interpretări denumind Ulița Mare cea pe care se aflau prăvăliile negustorilor (uneori, atunci când documentele fac referiri la terenuri aflate la extremitatea estică a uliței, aceasta mai apare sub denumirea de Podul de Piatră, Ulița Precistii, după reperul de la celălalt capăt al drumului). Și atunci de unde confuzia ce se va face, în anii interbelici, de către cei ce s-au aplecat asupra istoriei Craiovei? Credem că motivul este decăderea importanței acestei străzi sau poate, mai bine zis, eclipsării vechii uliți, de către Strada Unirii, devenită, de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locul de promenadă al craiovenilor. Strada Unirii o găsim în documente sub numele de „podu ce merge către Răscruciul cel Mare”, în 1823 sau „Ulița Târgului ce merge spre Valea Vlăicii”, în 1828. Această uliță căpătase un aspect comercial doar pe o porțiune a sa, pe fragmentul în care aceasta se intersecta cu ulițele prăvăliașilor, printre care se afla și Ulița Mare, pe care o întâlnea în locul numit, Răscruciul cel Mare. Dincolo de zona comercială, în direcția Grădinii orașului, se așezaseră casele unora dintre craiovenii mai înstăriți, strada devenind, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o promenadă a Craiovei. Dacă pe strada Lipscanilor se aflau cele mai multe dintre magazinele fierarilor și marchitanilor, pe Unirii se vor așeza majoritatea farmaciilor, librăriilor (în 1945 toate cele șase librării se aflau pe această stradă), magazinelor de modă sau a celor de bijuterii. Într-un asemena decor se plimbau dame de consumație, îmbrăcate „în costume frapante” ce expuneau „formele pline ale trupurilor macerate de sifilis”, servitori, lucrători ieșiți din prăvălii și ateliere sau mai pe scurt „indivizi fără căpătâi”. Această stradă cu magazine tot mai atrăgătoare, cu hoteluri, instituții financiare, cu un spectacol al străzii nemaiîntâlnit pe celelalte străzi și care ducea spre un splendid parc, li se va fi părut craiovenilor din interbelic că trebuie să fi avut această strălucire dintotdeauna, că aceasta era vechea Uliță Mare a orașului. De fapt, putem spune că strada Unirii era o nouă Uliță Mare, care o făcuse uitată pe cea veche. Poate că tocmai această strălucire va duce însă la sfârșitul zonei comerciale a străzii Unirii, demolată în anii comunismului, pentru a face loc unui nou centru, construit după idealurile noii puteri. Cutremurul din 1977 a zdruncinat, fără indoială, vechile clădiri de pe Unirii, neîngrijite și ticsite cu chiriași, așa cum a facut-o, probabil și cu cele de pe Lipscani sau de aiurea. Zona stabilită a fi dăramată și reconstruită însă, după vizita primului tovarăș al țarii, a fost cea a Unirii. „Piața Unirii, așa cum a fost ea construită, după cutremur, cine o vede pentru prima dată, și a mai văzut și prin alte părți minunății urbanistice, crede că se află la Nisa”, se entuziasma Constantin Țoiu. Nu știu dacă un locuitor din Nisa ar avea aceași senzație după ce s-ar plimba printre blocurile de pe strada Unirii de azi. Dar cred că acest centru pietonal, din „marmoră, flori și piepturi de beton scăzând în planuri asimetrice de cuiburi produse parcă de instinctul solar al unei nidificări optime, înnobilând aerul” (n-am înțeles exact ce zice, dar citez din nou din Țoiu, căci sună „interesant”), a însemnat de fapt o lespede de ciment pusă peste mormântul vechiului centru comercial al vechii Craiove. Cu excepția unor porțiuni, Ulița Mare a Craiovei se mai păstrează și astăzi. Deși fațadele nu mai au același aspect ca acum un secol, faptul că această stradă a supraviețuit rămâne o șansă pentru noi, cei de astăzi, pe care n-ar trebui să o ignorăm.

8. REPERE ȘI ETAPE ÎN EVOLUȚIA STRĂZII A.I. CUZA:

1. Un prim reper în istoria străzii. Metohul Episcopiei Râmnicului:

 În anul 1757 fostul mare stolnic Barbu Gănescu începea a construi, pe culmea dinspre miazăzi a Văii Orbeților, un sfânt locaș, devenit, în scurt timp un punct de referință al uliței pe care se situa. La zidirea bisericii care, deși „relativ mică”, era „un model de unitate de stil”, „blagorodnicul boier” era ajutat de Theodor Săpunariu și de dascălul Barbu, al căror nume aveau să fie inscripționate în pisania de piatră, dar și de alți pravoslavnici creștini. Printre aceștia, Petru Gănescu (fratele lui Barbu) care dăruia bisericii un clopot, piatra de var „și pietrele cele întregi la toate ferestrile și o sumă de cărămidă și piole de la stâlpii pridvorului”, Păuna Fratoștițeanca (nepoată de văr), donatoarea unei țesături de mătase („materie belacoasă”) roșii cu flori de fir pentru un veștmânt preoțesc precum și a câtorva sălașe de țigani, căpitanul Gheorghe Sinescu (neam și el prin alianță cu Barbu Gănescu), care ajutase la aducerea stâlpilor de piatră și dăduse și 40 de obroace de porumb pentru hrana lucrătorilor, Hagi Constantin Pop, vestitul negustor din Sibiu, ce dăruia o pereche de odăjdii de mătase, două sfeșnice poleite cu aur și un butoiaș cu cuie de șindrilă sau meșterul în lemn Stanislav care „au lucrat la lucrul besericii mult, pănă la săvârșit”. Barbu Gănescu termină de zidit biserica, câteva chilii și o pivniță pe care le împrejmui cu zid pe jumătate, trecând apoi la cele veșnice, nu înainte de a închina biserica Sfintei Episcopii a Râmnicului „să fie pentru chiverniseala părinților episcopi când vor ședea în Craiova”, lăsând pe fii săi ca îngrijitori. Dorință nerespectată însă de urmașii săi, urmând o serie de neînțelegeri cu Episcopia până spre sfârșitul secolului. Primul dintre părinții arhierei care continuă lucrările la biserica Gănescului, devenită acum mănăstire, este Chesarie, episcop al Râmnicului între anii 1774-1780. Acesta dispuse a se zidi clopotnița și două odăi mari pe latura dinspre miază-noapte, cumpără trei clopote și comandă tâmpla bisericii. Sub următorul episcop, părintele Filaret, se împodobi biserica cu „4 icoane mari stăpânești și alta a sfintei troițe, deosebindu-le cu stâlpișori săpați și poleiți”, se zidi proscomidia din temelie și o cămară pentru păstrarea odoarelor, se înălță zidul împrejurul bisericii la o înălțime de 2 metri și cel al „curții din afară” la 3 metri și se mai zidiră alte 9 chilii lângă zidul dinspre răsărit și o altă chilie „mare cu hodae de desupt” lângă clopotniță. Metohul Episcopiei din Craiova devenea un loc fortificat într-un oraș deschis, vulnerabil în fața unei agresiuni. Și aceste zile nu întârziară să vină. „Vei fi auzit de halu Țări-Rumânești și de arderea Craiovei cea cumplită, care n’are nimeni a o jăli, de negustori prădați și de jupănese batjocorite de pagâni” scria la 7 ianuarie 1801 unul dintre negustorii ce scăpase fugind din fața oștilor pașei de Vidin, Pasvan Oglu. „Ticăloasa Craiovă, care să înpodobisă cu casi mari și bolte frumose” se prefăcuse în cenușă, orașul fiind ocupat de pasvangii ce-și făcuseră din clădirile ce rămăseseră întregi, baricade și metereze. Vodă Moruzi sosi cu oști și învinse „pe dujman în piscupie, și prin alte case”, relatarea contemporană consemnând faptul că mănăstirea Episcopiei fu unul dintre locurile importante în evenimentele cu care debuta secolul al XIX-lea. Nu știm ce mai rămăsese din clădirile Episcopiei după luptele duse între cârjalii baricadați în mănăstire și arnăuții lui Vodă, lipsind informațiile din această perioadă. În 1824 biserica este descrisă ca având trei turle, fiind pardosită cu lespezi de piatră și acoperită cu șindrilă de brad, puse în timpul mitropolitului Nectarie, așadar între 1792-1812. Clopotnița de zid, cu trei clopote, avea acoperișul jumătate cu șindrilă și jumătate „vechiu”. În interiorul zidurilor se aflau casele arhierești, cele „dăspre pod” și „odăile de jos”. Casele arhierești erau de zid, acoperite cu șindrilă și aveau șapte odăi cu două sau trei ferestre, pardosite fie cu scânduri, fie cu cărămidă, încălzite cu sobe și în care se afla câte un pat și un dulap de lemn, o sufragerie, care avea în plus față de odăi o laviță și două mese de lemn, o sală mai mare cu șase ferestre, o tindă, un foișor cu stâlpi de zid, două scări de lemn, două beciuri și o pivniță. Casele dinspre podul uliței (sunt cele construite de episcopul Chesarie) erau deasemenea de zid acoperite cu șindrilă, având două odăi cu două sau trei paturi, o „plimbare” la mijloc și o scară „șindrilită” cu balustradă. Odăile de jos (ridicate în timpul episcopului Filaret) erau în număr de șapte, lângă care se mai afla o magazie cu un cuptor, o cuhnie, un hol și o vărzărie. Curtea dinăuntru era înconjurată de zid în interiorul cărora se afla un grajd de zid cu o odaie alăturată pentru vizitii cu un pat și sobă, un șopron pentru căruțe, un hambar și o grădină cu pomi, îngrădită cu pari. Între anii 1847-1854 mănăstirea devine sediul administrației episcopale din Râmnic, ale cărei clădiri (biserică, seminar și alte case dimprejur) fuseseră distruse în urma unui puternic incendiu (1847). Perioadă întreruptă însă de folosirea mânăstirii de către armata otomană și apoi de către cea rusă (care transformă casele Episcopiei în spital) în timpul ocupației ce urmă revoluției pașoptiste. Rămase în stare proastă după plecarea celor două armate, clădirile din incinta mănăstirii necesitară reparații, unele trebuind a fi chiar reclădite, din grija episcopului Calinic. În 1854 mânăstirea era ocupată din nou, de această dată de către armata austriacă, care își instala aici spitalul de campanie. Sfârșitul metohului Episcopiei nu veni de la oștile turcești, ruse sau austriece. În 1863, ca urmare a legii secularizării averilor mănăstirești, mânăstirea trece în posesia Statului. În fostele case episcopale se instalează Curtea judecătorească, Tribunalul și arestul Curților. Clădirile sunt improprii însă unui tribunal și în mintea autorităților începe să se contureze ideea construirii unui Palat al Justiției. La 29 august 1889 domnul Goldenberg își adjudecă dărâmarea localului arestului Curților, compus din două odăi și ziduri de împrejmuire și toată partea situată la dreapta intrării, compusă dintr-o clădire și un zid de împrejmuire perpendicular pe direcția străzii. Aripa din stânga intrării, alipită de casele Raymond și zidul paralel cu strada urmau să se dărâme după terminarea lucrărilor noului Palat de Justiție. Un contract din 29 ianuarie 1891 între Luigi Forabosco (un antrepenor renumit în epocă) și Luigi Della Chiesa (bunicul domnului Valer Dellakeza, cunoscutul actor al Teatrului Național) ne dezvăluie că la această dată biserica si clopotnița încă mai existau. Prin acest contract Della Chiesa se angaja să dărâme biserica și clopotnița de pe locul construcției noului palat de justiție, să execute lucrările de terasament cât și săpături pentru fundație. Ca garanție, Luigi Della Chiesa îi lăsa lui Forabosco toate materialele din piatră cioplită (lespezi, tocuri, stâlpi etc.).

2. Oameni și locuri de pe ulița Episcopiei:

 Ulița pe care își ridicase stolnicul Barbu Gănescu locașul de cult se situa la granița dintre mahalalele Sf. Ilie și Sf. Gheorghe Vechi, la miazăzi și mahalaua Sf. Spiridon la miazănoapte, într-o zonă dealtfel densă în biserici. Ulița se ramifica din drumul ce străbătea Craiova de la Nord la Sud, în locul în care acest drum intra în zona prăvăliilor și a atelierelor meșteșugărești, luând-o spre răsărit spre Episcopie și cotind apoi ușor la dreapta pentru a da în ulița Târgului de afară. O uliță de o lungime relativ redusă, dar în ciuda acestui fapt destul de șerpuitoare, nevoită pesemne a ocoli proprietățile mahalagiilor. Zidurile Episcopiei trebuie să se fi conturat de la depărtare pe acest drum pe care se înălțau doar câteva clădiri modeste, după cum se putea observa pe planul Craiovei din 1790 al lui Specht. Un drum ce rămăsese nepavat și plin de noroaie, evitat de trecători. Aglomerația din zilele de târg, când podul Uliței Mari se bloca de mulțimea oamenilor, a carelor și a olacelor ce se îndreptau spre Târgul de Afară, făcuse ca Divanul Craiovei să chibzuiască „pentru al obștii folos” și să înceapă a podi și drumul de lângă Sfânta Episcopie. Podirea rămase în primă fază neterminată între poarta boierilor Coțofeni și cea a serdarului Barbu Socoteanu, fiind necesară o „călcare de loc” pentru ca podul să meargă în linie dreaptă prin fața proprietăților lui Barbu logofețel, a Bălașei Izbășoaia și a Elenei Armășoaia. Divanul îi însărcina în vara anului 1820 pe casierii podurilor să se înțeleagă cu proprietarii respectivi, probabil prima încercare de sistematizare a Uliței Episcopiei. Dar vor fi ajuns părțile la învoială? Să vedem cam pe unde se aflau stăpânirile celor menționați în actul emis de Divan în 1820: „ … din poarta Dumnelor boierilor Coțofeni până în poarta dumnealui Sărdarul Barbu Socoteanu …”. Despre Coțofeni, înmormântați unii dintre ei la mănăstirea Episcopiei din Craiova, știm că au avut proprietăți pe locul pe care se va ridica, mai târziu, teatrul. În 1839, un Coțofeanu se judeca cu Maria Cămărășescu pentru acest loc, la 9 martie 1846 Ghiță Coțofeanu se învoia cu Maria, fiica lui Niță (probabil aceeași de mai sus), cumpărând locul pentru 120 galbeni, iar în 1852 Tribunalul Dolj judeca pricina văduvei lui Coțofeanu pentru același loc. Deși consemnările sunt ulterioare anului 1820 si terenul pare să fi intrat în posesia Coțofenilor mai târziu, să reținem totuși acest loc, aflat poate lângă alte proprietăți ale acestor boieri. Serdarul Barbu Socoteanu luase de nevastă pe Elena, o strănepoată a celui ce ridicase biserica devenită a Episcopiei, adică Barbu Gănescu. Poate prin această căsătorie intrase Barbu Socoteanu în posesisa terenului de pe Ulița Episcopiei, loc ce va fi aparținut inițial Găneștilor. Unde se afla acest loc? Un indiciu ar putea fi că Elena și Barbu Socoteanu au avut o fiică ce se va mărita cu Scarlat Paris, ale cărui case știm că se aflau pe colțul format de strada Justiției cu strada Jules Michelet (după denumirile străzilor la sfârșitul secolului al XIX-lea), în partea dinspre răsărit. Dacă identificarea locurilor este corectă atunci partea de uliță ce rămăsese nepavată în anul 1820 se afla în zona delimitată astăzi de blocurile Romarta și respectiv Lumea Copiilor. Planul Craiovei din 1854 pare să vină în sprijinul acestei ipoteze, putându-se observa caracterul dezordonat al străzii în aceată zonă și la trei decenii după ce Divanul încercase a o regulariza. Strada fusese între timp pavată cu piatră, un act din 1847 pomenind de „caldarâmu de piatră” de pe Ulița Podului Sfintei Episcopii. La 31 mai 1856 Constantin Coțofeanu vindea lui Teodor Theodorini, directorul teatrului din Craiova, un loc „în sumă” de 24 stânjeni pe Ulița Episcopiei. Theodorini intenționa să ridice pe acest loc un nou edificiu după ce prima clădire a teatrului de pe locul Vlădoianului din mahalaua Sfintei Troițe arsese în noaptea trecerii în noul an 1856. Istoria instituției este marcată de numeroasele dificultăți financiare prin care trece chiar de la începuturi. Întrucât conducerea teatrului nu reușea să achite cei 400 galbeni împrumutați pentru ridicarea clădirii, în 1860 se înființa o societate pe acțiuni care trebuia să plătească toate datoriile strânse în acești ani. Pentru a mai câștiga bani, Teodor Theodorini se gândi chiar să crească gândaci de mătase în încăperile edificiului, Administrația generală a Serviciului Sanitar ordonând în anul 1862 prefectului să oprească intențiile directorului și proprietarului teatrului. Theodorini muri în 1873, pierzându-și mințile, într-un sanatoriu din Viena. În 1885, Maria Theodorini, soția defunctului anunța ca Teatrul Theodorini din Craiova, „foarte încăpător și bine instalat, având o vastă magazie pentru decoruri, situat în centrul orașului între două strade principale, având un teren de 27 stânjeni pe 26” este de vânzare. Întoarsă acasă la 15 martie 1886, Elena Theodorini avu parte de o primire „demnă de talentul și numele ei”. Fiica lui Theodorini începu refacerea clădirii teatrului, „simpatic ca arhitectură internă”, dar „mic, fără aparență”, având pe dinafară „aspectul unui grajd”, după cum îl caracteriza Constatin Argetoianu. Construcția din 1857 a fost dărâmată, zidurile noi ridicându-se pe același loc după planurile arhitectului orașului C. Litarczek, la decorarea clădirii contribuind frații Axeric, Dolischek, Dietz, precum și pictorii Hatt si Elsner. Inaugurată în 1888, clădirea noului teatrului va arde în vara anului 1927. Cam pe unde își avea Elena Armășoaia casele trebuie să fi locuit și arhimandritul Timotei Evdoxiadis, grec din părțile Peleponezului, ce se odihnește astăzi în cimitirul Sineasca. Locul ni-l arată destul de precis Theodorian-Carada: „locuia în niște case mari boierești” ce se aflau pe colțul străzilor Justiției și Jules Michelet, în partea dinspre apus, în fața caselor Paris și peste drum de Foișorul de foc. Deci unde se va ridica mai târziu Banca Comerțului. Pe partea de nord a uliței se găsea, așadar, Foișorul de foc construit în anii 1849-1850, probabil pe locul foișorului cel vechi, de lemn, menționat deja în anul 1831. La începutul anului 1847 Foișorul de foc ajunsese deja „de tot în proastă stare”. Arhitectul orașului întocmise planurile de ridicare a unui nou foișor încă din anul 1845, iar în bugetul anului 1847 erau prevăzuți și 33.022 lei pentru ridicarea acestuia. Construcția foișorului, acordată prin licitație antreprenorului Sotir Pascale, cel ce era proistosul dulgherilor, tâmplarilor și zidarilor, începea în vara anului 1849, fiind terminată în toamna anului următor. Clădirea foișorului va arde în luna iulie a anului 1854, fiind reconstruită în același an, într-o vreme în care orașul trecea de la ocupația rusă la cea austriacă, pe fondul Războiului Crimeei, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă incendiul nu ar putea fi legat de aceste evenimente. Corpurile de pompieri comunali vor trece în subordinea Ministerului de război, în 1868, trecerea efectivă având loc însă în 1874. Foișorul se prezenta la această dată într-o stare deplorabilă, cazarma, remiza de instrumente și grajdurile fiind atât de ruinate încât amenințau să cadă. O statistică a clădirilor din Craiova ne oferă și câteva date despre dimensiunile Foișorului de foc. Astfel, cazarma avea forma unui patrulater cu laturile de 15 x 13,15 metri, iar turnul, un pătrat cu latura de 7,4 metri. Turnul oferea o bună perspectivă asupra orașului nu numai celor ce aveau în sarcină stingerea incendiilor, dar și amatorilor și ne gândim aici la pictura lui Valerie, de pe la 1850, ce prezintă partea dinspre apus a Craiovei cu Ulița Episcopiei în prim plan, care credem că a fost realizată din acest Foișor de foc. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea foișorul devenea un punct de referință în zonă, fosta stradă a Episcopiei (sau cel puțin segmentul dintre foișor și strada Unirii) fiind redenumită „Observatorul de foc”. După foișor, în niște case închiriate, se va înființa la 8 noiembrie 1857 Școala protestantă mixtă de curs primar. Mai jos, lângă curtea Episcopiei se afla pensionul particular de băieți al lui Raymond, înființat prin 1850. Elevii, care plăteau până la 50 galbeni pe an, aveau haina galbenă cu nasturi de metal galben și vipușcă la pantaloni. Nasturii aveau la mijloc literele „P.R.” sub două ramuri de stejar, însemn ce se regăsea și pe chipiu și pe gulerul tunicei, unde erau brodate în aur. După moartea lui Raymond din 1886, casele erau închiriate de Județ, fiind folosite pentru secțiunile civile ale Tribunalului deoarece erau „mai încăpătoare”. Pe terenul ce avea 20,6 pe 114,9 metri se aflau cinci corpuri de clădiri. La 14 metri în interiorul curții se afla o casă cu 11 camere, un coridor, iar o galerie făcea legătura cu dependințele. Al doilea corp era așezat pe o pivniță și avea o spălătorie, o sufragerie, două coridoare, o cameră și comodități. Al treilea corp era situat spre piață, având două încăperi, iar alături era un grajd. Al patrulea corp avea tot două camere, iar al cincilea era compus dintr-un hambar și două șoproane de lemn. Terenul era acoperit cu ulucă și dispunea de două intrări, una dinspre stradă si una dinspre piață. În grădină se aflau plantați pomi fructiferi. Casele Raymond vor fi demolate în timpul ridicării clădirii Palatului de Justiție.

3. Palatul de Justiție, noul punct de reper al străzii:

 Piatra fundamentală a noului Palat de Justiție a fost pusă la 7 aprilie 1891, o zi mult așteptată de mulți dintre craioveni. Încă din 1869 Consiliul General îsi exprimase dorința de a se construi un Palat al Justiției pentru care se vor cumpăra în 1875 casele și locul lor, numite Veron. În 1882 se scoate la licitație lucrarea, dar, din lipsă de concurenți se suspendă. Ideea de a construi clădirea pe acest loc este abandonată în 1883, Consiliul General intervenind la Guvern pentru a ceda administrației județului locul Episcopiei. Prin legea din 1884 terenul devenea al Județului, iar arhitectul Muntureanu era autorizat să facă un nou plan și un deviz al lucrărilor. În 1887 se scoate la licitație clădirea, dar din nou se suspenda din lipsă de concurenți. Se hotărăște atunci să se mai reducă din „lucrările ornamentale de lux” se întocmește un nou deviz și se face o nouă licitație pentru dărâmarea fostei mănăstiri a Episcopiei, lucrare câștigată la 29 august 1889 de Societatea română de Construcțiuni și Lucrări Publice din București. Palatul de Justiție a fost construit după planurile arhitectului Ion Socolescu. Se cunoaște proiectul pe care Socolescu îl prezenta la 1890, dar care diferă de construcția ce avea să se ridice pe locul Episcopiei, mai simplă, fără colonade și statuile ce trebuiau să decoreze fațada clădirii. Interesant ni se pare faptul că între 1891-1892 diriginte de lucrări a fost Albert Galleron, arhitectul Ateneului, care a întocmit și devize suplimentare pentru noul edificiu. Cercetarea acestor ani din activitatea lui Ion Socolescu scoate la iveală și un studiu al său din 1885 despre proiectele Palatului de Justiție din București în care arhitectul critica însărcinarea lui Muntureanu (Goldenberg) de către ministrul justiției pentru întocmirea unui proiect al edificiului, fără un concurs public. Considerat nerațional, proiectul lui Muntureanu fusese respins, palatul din București fiind construit după planurile arhitecților Ballu și Ion Mincu. După cum am văzut, în acești ani Muntureanu era autorizat și de administrația județului Dolj să întocmească planurile pentru palatul din Craiova. Apariția monumentalei clădiri în peisajul străzii înseamnă nu numai schimbarea numelui acesteia după noul punct de reper ce începea a se contura, spațiul din jur trebuind raportat la noul edificiu. O prima măsură este desființarea pescăriilor din fața palatului în anul 1893, înființate prin anii ’70 pe terenul cumpărat de la Iancu Gănescu. Propunerile pentru utilizarea terenului se shimbă de la o administrație la alta. La început se dorește a se construi aici un șir de magazine cu colonadă sau un hotel, apoi o piață pentru fructe și flori și un mic parc, iar în cele din urmă se propune crearea unei artere de legătură din fața Palatului Justiției până în Calea Târgului, proprietarii terenurilor urmând a fi expropriați. Între timp terenul, care se pare că fusese vândut de primărie, devenise „un focar de infecție” pe care se aruncau diverse murdării, vecinii întindeau rufe, iar trecătorii și birjarii staționați aici îl foloseau pentru nevoile fiziologice. Printre cei vizați de expropiere în 1914 se afla și comerciantul Jean Hirsi Efraim, cel ce va ridica, pe terenul ce-l deținea, un hotel cu numele „Victoria”. În anul 1915 Jean Efraim îi invita pe craioveni să viziteze „marele și elegantul Hotel Victoria, situat în centrul orașului, în apropierea autorităților, vis-a-vis de Palatul  Justiției”. Clădirea era construit în stil Art Nouveau, avea parter, etaj și mansardă, deasupra intrării aflându-se un medalion floral în care erau trecute inițialele proprietarului, „J.H.E.”. Hotelul, în care va funcționa și un cinematograf, era în 1937 proprietatea lui Ștefan B. Drugă. Cam în aceeași vreme cu ridicarea hotelului Victoria se dărâmau casele Musceleanu, expropriate de primărie pentru cauză de utilitate publică. Vechiul traseu al străzii Buzești, ce traversa strada Justiției pentru a se continua cu strada Jules Michelet până în Valea Vlăicii trebuia modificat. Construirea gării în partea de nord a orașului și ulterior apariția unei noi piețe (construcția halei se făcuse în 1872 fiind proiectată de Godillot, frate „de lapte” cu împăratul Napoleon al III-lea) și a unui Palat de Justiție pe fosta stradă a Episcopiei aglomerase circulația pe ultima parte a străzii Buzești fiind necesară o străpungere prin alt loc. Noua stradă urma să aibă o lățime de 12m și era flancată de casele lui Ion N. Dianu la răsărit și ale lui I.N. Demetriu la apus.

4. Schimbarea înfățișării străzii în secolul al XX-lea:

 Construcția Palatului Prefecturii, un exemplu al arhitecturii neo-românești datorat arhitectului Petre Antonescu, între anii 1907-1912 de pe strada Unirii dădu o nouă perspectivă străzii Justiției. Peste drum se ridică Hotelul și Banca Olteniei după planurile arhitectului Otto Hesselmann, pe locul fostei clădiri a tipografiei Samitca, al cărei local devenise prea mic pentru dezvoltarea ce o cunoscuse afacerea începută de Iosef Samitca în 1835 ca o simplă legătorie de cărți. Aspectul clădirii în care se aflase tipografia îl cunoaștem dintr-un anunț din 1885 prin care Theodor Macinca închiria etajul acestor case, situate în colțul străzilor Unirea și Observatorul de foc. Etajul se compunea dintr-un salon spațios, două camere în dreptul salonului, un cabinet mare cu balcon, două camere pe gang, dintre care una cu ferestrele spre stradă și o bucătărie, toate zugrăvite „într-un stil forte elegant” și cu pardoselele „bine ceruite”, fiecare cameră având „telegraf cu butonier”. Casa mai era prevăzută cu „vater-closet (privată sistem englezesc)”, pivniță și o curte interioară. Biroul tipografiei se afla la parter. La începutul anului 1912 Societatea Institutului grafic „Samitca” se muta în noul sediu construit pe strada Mihai Bravu, în vechile case instalându-se, pentru o vreme, Banca Olteniei și clubul liberal. La 11 mai 1913 se ținu licitația pentru dărâmarea imobilului din strada Unirii, colț cu strada Justiției, pe acest loc urmând a se ridica noul sediu al Băncii Oltenia. Clădirea nu era construită încă în 1915 când aveau loc în cadrul primăriei discuții cu privire la amplasarea imobilului Băncii Oltenia ce trebuia aliniată atât la strada Justiției cât și la strada Unirii, cerându-se a se lărgi strada de la 11,6 la 15 metri pentru a fi „proprie unei ușoare circulații”. Și casele de alături aparțineau tot familiei Samitca. La 30 noiembrie 1913 Isidor Hirschhorn și Luisa A. Grassiano se asociau pentru exploatarea comerțului de cinematograf în Craiova în casele inginerului Em. R. Samitca din strada Justiției nr.3. Un anunț din 11 ianuarie 1915 anunța un spectacol susținut de Niculescu-Basu și quartetul „Caudelia” în sala cinematografului Lux „complect transformată și splendid decorată”. Conform unei descrieri de la 1936 clădirea avea o prăvălie la parter, sala cinematografului Lux, casa scării ce ducea la etaj, două camere și o latrină. La etaj se afla un apartament compus din antreu, patru camere, bucătărie, baie și o cămară. În fundul curții se aflau un atelier și două camere de locuit. Prăvălia de la parter era ocupată de ceaprăzăria lui Hermann Solomon care obținuse carnetul de meșter în anul 1915. O vreme își va desfășura activitatea în această clădire și atelierul de fotografie „Foto-Lux” al lui Alfons Kiesler, asociat timp de trei ani începând cu 26 octombrie 1910 cu Martin Dudinsky, care venea cu un capital social de 4000 lei investiți în aparatură și mobilier. În 1936 casele aparțineau lui Gheorghe Negrețu care solicitase cu un an înainte aprobarea pentru repararea radicală a localului. În următorii ani clădirea a fost demolată, ridicându-se o construcție nouă, modernă. Lipit de casele lui Em. Samitca se afla Teatrul Național dispărut însă după incendiul izbucnit de la „o mașină de spirt” pe care servitorul Tănăsache Ungureanu o folosise pentru a-și aprinde mâncarea, pe data de 24 august 1927. Dincolo de teatru, peste drum de strada Romul, se ridicase clădirea Băncii Comerțului, după planurile întocmite de Ion Mincu în 1906 și finalizată de Constantin Iotzu între 1912-1916, construcție pe trei nivele, având la subsol trezoreria, diverse depozite, arhiva, locuința intendentului, încălzire centrală, o uzină electrică proprie și atelier mecanic. La parter se găsea un vestibul, o sală mare, ghișeuri și birourile administrației, iar la etaj, un vestibul din care printr-o galerie se ajungea la sala consiliului și la cabinetul directorului. În anii ’20 proprietarii Băncii Comerțului ridicară peste drum primul bloc de locuințe din Craiova, arhitect fiind tot Constantin Iotzu. Parterul era prevăzut pentru magazine sau birouri, ocupate de-a lungul anilor de reprezentanța automobilelor americane NASH, birourile Uzinei Electrice, zugravii de firme Orenstein sau de secțiunea Sebar a Băncii Comerțului, reprezentanță a casei Ford pentru Oltenia. După construcția Palatului Prefecturii se dori ridicarea și a unui palat care să adăpostească primăria. În 1916 se elaboră un plan de sistematizare al cartierului central și comercial de inginerul M. Colleanu și arhitectul I. Berindei și actualizat de Otto Hesselmann. Planul prevedea construcția unui palat comunal pe terenul din spatele Prefecturii și legarea străzilor Justiției, Brătianu, Copertari, Lipscani și Kogălniceanu. Locurile de pe terenul destinat Palatului Comunal fură expropriate în 1911, clădirile Primăriei și ale Serviciului Tehnic de pe strada I.C. Brătianu și cele ale doctorului D. Ștefănescu, moștenitorilor P.N. Pessicu, moștenitorilor Mandei Chira, Ecaterinei Litarczek, moștenitorilor David Benvenesti (care își aveau și atelierul tipografic aici) precum și clădirile fostului Foișor de foc (având o altă întrebuințare însă acum, cazarma pompierilor fiind peste drum, lângă Piața Nouă) de pe strada Justiției urmând a fi dărâmate. Totodată se avu în vedere și o sistematizare a străzii pe porțiunea cuprinsă între strada Unirii și strada Romul în vederea lărgirii acesteia. Entuziasmul de care dădură dovadă edilii în curățarea locului de construcții nu a fost urmat și de ridicarea unui palat comunal care rămase doar un deziderat până sub ultimii primari de dinaintea instalării puterii comuniste. În anii 1930-1931, pe locul rămas liber, începu amenajarea unui grădini numite inițial a Unirii și apoi English Park, după planurile arhitectului peisagist E. Pinard. Pe latura dinspre strada Justiției va fi ridicat în 1940 monumentul domnitorului Al.I. Cuza, mutată din piațeta de lângă Hoteul New York. Ideea amplasării statuii pe această stradă mai fusese vehiculată prin 1928, locul propus fiind cel din fața Palatului de Justiție, ceea ce i se părea lui Nicolae Romanescu „o erezie față de datele perspectivei”. Din anii ’30 strada purta, dealtfel, numele domnitorului unirii, numele străzii A.I. Cuza, ce prelungea strada Justiției, fiind preluat și de cea din urmă. Un pic ironică, am putea spune, această redenumire a străzii după cel ce se făcea „vinovat” de sfârșitul mănăstirii Episcopiei. Apar și alte aspecte ale modernizării străzii. În 1929 un cetățean se adresa primăriei cerând a i se autoriza instalarea în strada Justiției a unui aparat de limonadă „sistem american”. În 1933 se aproba instalarea unui rezervor și a două pompe coloane automate pentru desfacerea produselor petroliere, la intersecția cu strada Jules Michelet. Dincolo de Casa Albă, partea sudică a străzii rămâne integrată cartierului comercial, flancată de clădiri negustorești cu prăvălii la parter, ridicate pe la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Frații Iasincher comercializează cauciucuri de automobile la nr. 16 (1924), Coafura și frizeria lui Tiberiu Gelep este la nr.20 în casele domnului Dianu unde a fost înainte Farmacia „La Arab” (1936), Frații Cumpănașu își au depozitul de vânzare a mezelurilor la nr. 26 (1924), iar Farmacia „Națională” a lui Pandele Lăzeanu este la nr. 34 (1928). Printre ele, cârciumi, băcănii, magazine de coloniale (cum era cel al lui Fănică Calafeteanu, „fiul batrânului Calafeteanu, care a făcut fală comercianților măcelari”) sau cafenele turcești, un atelier și garaj auto (Concordia), dar și două hoteluri ce concurau hotelul Victoria: Hotelul Dacia, proprietatea lui Th. Predescu-Slătineanu, și lânga acesta, Hotelul Union al lui Ștefan Ciuculescu. Hotelul Union era o construcție de cărămidă, acoperită cu tablă de fier având pivniță, prăvălie și restaurant la parter, unde se mai afla și un antreu și camera portarului, nouă camere și o baie la etajul I, zece camere și o baie la etajul al II-lea și alte șase camere la mansardă. În curte se mai afla o locuință cu două camere și o latrină. Toate aceste spații comerciale de pe strada Justiției apar, în marea lor majoritate, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un rol important în dezvoltarea comerțului în zonă avându-l și amplasarea noi pieții pe această arteră a urbei. În perioada interbelică strada mai păstrează puține clădiri din secolul precedent. Poate că cea mai veche este cea în care își are sediul Comandamentul de Armată, fostele case ale lui Scarlat Paris. O clădire ce va dispărea însă și ea în noul val de modernizare al străzii, cel din anii comunismului. Strada Al.I. Cuza a fost printre primele străzi transformate de regimul comunist. Apărură complexele de blocuri de locuințe „Romarta”, „Lumea Copiilor” și „Femina”, cu spații comerciale la parter. Pentru a face loc noilor imobile, mai multe clădiri fură dărămate în anii ’50-’60, în principal pe segmentul dintre Casa Albă și fostul garaj Concordia. Prin anii ’80 se dărâmară și casele de la intersecția cu strada Olteț, pentru continuarea Buleverdului Republicii cu strada Arieș. Printre ele se afla și Hotelul Splendid, ce continuase activitatea unui hotel mai vechi (Dacia sau Union). Principalele clădiri ridicate la începutul secolului se păstrară, dar își schimbară întrebuințarea. Fosta Bancă a Comerțului deveni sediul Comitetului regional, raional și orășenesc U.T.M. și Casa prieteniei româno-sovietice (iar mai târziu primăria orașului), iar Palatul Justiției, clădirea Sfatului popular regional și orășenesc, ulterior fiind instalată aici Universitatea. Câteva magazine își continuară activitatea însă și după ce fură preluate de stat, cum probabil că era și atelierul foto și ceasornicăria din curtea caselor Dianu. În incinta fostului Hotel Vicoria funcționă o perioadă Teatrul Muncitoresc C.F.R., un foarte bun teatru de amatori, după cum îl caracterizează domnul Valer Dellakeza. În 1967 Piața fu demolată, pe locul său ridicându-se Teatrul Național, opera arhitectului Al. Iotzu, alături amenanjându-se un părculeț (dispărut în urma construirii unei parcări subterane în 2015-2016). Dacă la suprafață strada nu mai păstrează clădiri mai vechi de sfârșit de secol al XIX-lea, din adâncuri ies la suprafață vestigii ale trecutului, uneori de o vechime nebănuită. Cu ocazia săpăturilor fundaților blocului „Lumea Copiilor” ieșea la iveală o necropolă care conținea morminte boltite cu cărămizi sau lespezi de piatră, atribuite de unii specialiști epocii romane. Un alt mormânt, dar din secolul al XIX-lea, era descoperit în 1997 pe aripa dinspre sud a Universității. În părul de pe craniul unui schelet îmbrăcat în rochie de mireasă se afla un pieptene pe care era inscripționat numele Pepicăi Aman. După cum arăta domnul Florin Ridiche, fost director al Muzeului Olteniei, rochia de mireasă demonstra că scheletul aparținea unei persoane de sex feminin ce nu fusese niciodată măritată, deci nu Pepicăi, persoana respectivă putând fi o cunoștință apropiată, posibil chiar din familie. Să nu uităm că Scarlat Paris (descendent din familia din care se trăgea și Pepica), locuia în apropiere și chiar și Amanii își aveau casele în zonă, în vecinătatea caselor Hagiadi (aflate pe locul pe care se va ridica Prefectura).

 În încheiere menționăm că povestea străzii începe în 1757 când se pornesc lucrările la biserica lui Barbu Gănescu. Istoria ei trebuie să fie însă mai veche, chiar dacă documentele sau cronicarii n-o consemnează. O istorie ce începe o dată cu cea a satului fraților Craiovești. Sau poate chiar mai veche.

9. PIEȚE ȘI TÂRGURI:

PIAŢA VECHE (sau Târgul Vechi, sau Elca, sau Krasnoff) s-a stabilit în acest perimetru la mijlocul secolului al XVI-lea, când devenise locul bazarului, al pieţei permanente şi al Nedeiei (târg anual ce începea în ziua Adormirii Maicii Domnului şi ţinea până la Sfânta Maria Mică - 15 august-8 septembrie). Era aşezată la răspântia celor patru drumuri principale, şi anume: din est Drumul Caracalului, care intra prin actualele străzi Calea Bucureşti - A.I. Cuza - România Muncitoare - Lipscani - Madona - oborul Elca; din vest Drumul Cerneţului, care intra prin actuala stradă Bucovăţ; din nord Drumul Ocnei sau al Vâlcii, care intra prin actualele Bariera Vâlcii - Fraţii Goleşti - Ştefan cel Mare - Valea Vlăicii (unde se intersecta cu Drumul Amarazii, ce avea acelaşi traseu ca şi cel de astăzi) - Unirii - Ioan Maiorescu - oborul Elca; din sud Drumul Diiului (Vidinului) - Calea Dunării - Unirii - Sf. Dumitru - oborul Elca. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată ce se conturează străzile, şi Piaţa Veche va cunoaşte oarece transformări: tarabele iniţiale vor deveni prăvălii („bolţi”), ce vor fi aşezate „pe linii”, în funcţie de categoria de negoţ.
 La sfârşitul secolului al XVI-lea, în jurul Pieţei Vechi se construiseră deja întinse curţi boiereşti şi negustoreşti. Spaţiul devenind mult prea aglomerat, a apărut necesitatea extinderii vechiului târg. Prin urmare, au rămas în Piaţa Veche târgul permanent cu bolţile precum şi Nedeia anuală, în timp ce târgul săptămânal („Târgul de vineri”), oborul de vite, vadul de mori şi târgul de cereale au fost scoase în afara acestui perimetru, spre est. S-a format aici, aşadar, Târgul de Afară, care a ocupat o parte din Drumul Bucureştilor, devenit de-acum o prelungire spre răsărit a Uliţei Precestei (actuala Madona) - adică, actualele străzi Lipscani şi România Muncitoare. Această prelungire a fost podită cu lemn şi înglobată în raza oraşului, care astfel s-a mărit.

 La sfârşitul secolului al XVI-lea aşadar, Craiova deţinea două târguri: Târgul Vechi (sau Piaţa Veche, sau Elca) şi Târgul de Afară (sau Târgul de Vale, sau Răscruciul Mic, sau Piaţa Buzeşti). În timp, în Târgul de Afară se va muta şi bâlciul anual, astfel că Piaţa Veche va rămâne doar piaţă zilnică. Pe traseul acestui Târg de Afară negustorii şi-au construit casele şi prăvăliile, şi astfel s-au format străzile Lipscani şi România Muncitoare. Cu timpul, pe lângă acestă arteră s-au creat noi străzi, numite iniţial „străzi de dos” şi care erau paralele cu Uliţa Precestei: Dosul Lipscanilor, Dosul Braşovenilor, Dosul Cojocarilor, Uliţa din Dos. Punctul terminus al Târgului de Afară era numit Capul Podului şi îl constituia biserica Târgului de Afară sau Hagi Enuşi (construită în 1792 pe locul fostei Mânăstiri Toţi Sfinţii). Odată târgul stabilit aici, mahalaua s-a numit în 1835 Târgul de Afară, cuprinzând perimetrul actualelor străzi Cuza, Împăratul Traian (numită pe atunci chiar Târgul de Afară, mai târziu Stalingrad, iar şi mai târziu Siloz). Târgul era delimitat de străzile Oborului (acum Spania) - Horia - Mărăşeşti - Nanterre (fostă Leonte Filipescu). Târgul de Afară a dăinuit în acest spaţiu timp de mai bine de două veacuri. După 1850, pentru că şi aici zona devenise foarte aglomerată, locul târgului s-a deplasat în perimetrul mânăstirii Gănescu (aflată pe locul actualei Universităţi). Dealtfel, timp de 60 de ani nu i s-a stabilit un loc definitiv, astfel că în jurul anului 1860 se afla în mahalaua Postelnicul Fir - aceasta aflându-se în afara oraşului, pe lângă actuala biserică Postelnicul Fir şi strada Înfrăţirii, în prelungirea drumurilor Severinului, Amaradiei şi Vâlcii. Pe la 1925 târgul s-a stabilit în mahalaua Crucea de Piatră, adică în perimetrul actualelor străzi Valea Roşie - Tudor Vladimirescu - Anul 1848.

PIAŢA NOUĂ (MARŞEU) a început să fie construită în 1890, odată cu demolarea Mânăstirii Gănescu pe locul căreia urma să se ridice Palatul Justiţiei. Mai întâi a fost construită esplanada, hala fiind ridicată, după modelul celor pariziene, în 1903 sau în 1914 (altă sursă indică anii de construire a pieţii ca fiind 1871-1874). Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. În spatele ei, pe Calea Bucureşti, se afla autogara - amenajată aici în anii `60 şi dispărută şi ea, odată cu piaţa, în 1969.

PIAŢA CHIRIAC a fost a treia piaţă a Craiovei, după pieţele Elca şi Marşeu. A fost deschisă în 1890 (sau în 1915, după alte surse).

PIAŢA CENTRALĂ actuală a fost amenajată începând cu anul 1966, când a fost mutată aici hala alimentară din Piaţa Marşeu. A fost deschisă în 1967.

10. CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE FOSTA PIAȚĂ MARȘEU:

 Piața atrăgea ca un magnet mii de cumpărători, era întinsă, construită pe trei terase largi. Reclama strigată în toate colțurile, felul în care negustorii își lăudau marfa și talentul de a se tocmi la fiecare vânzare, au adus renumele acestui loc și zicala că „la Craiova merg câinii cu covrigii în coadă”. Piața Marșeu reprezintă o adaptare a cuvântului „piață” din limba franceză, marché, datorată probabil antrepenorului francez Alfred Godillot care a realizat în 1872, Hala Măcelarilor. Hala Măcelarilor era construită la nivelul străzii Justiției (astăzi Alexandru Ioan Cuza) și atrăgea toate privirile. Avea acoperiș asemănător unei pagode, geamuri înconjurate de rame de metal rotunjite, o structură metalică cu stâlpi de fontă şi oţel cu ornamente în stilul secolului XIX. Alături erau două chioșcuri metalice unde se vindeau ziare, tutun, plicuri, timbre. Pe rogojini, în spațiul dintre terasa superioară și cea din mijloc, se vindeau confecții din nuiele, papornițe din împletituri, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, din aramă și cositor, cojoace, covoare, carpete. Cea mai mare aglomeraţie era în zona unde găseai produse proaspete, legume, cereale, fructe, flori, păsări, ouă. Marfa era expusă cât mai atractiv, legumele se vindeau la grămăjoare sau la chite. Aici era terasa din mijloc. În jurul ei, vânzători ambulanți cu înghețată la cornet, alviță, sirop, nuga, bomboane fondante și răcoritoare alături de renumita bragă dădeau culoare zonei. Terasa de jos se afla la nivelul străzii Calea București și era destinată diversității de brânzeturi de vacă, oaie, lapte bătut, smântână, urdă și comerțului cu pește. Erau și lubenițe, pepeni galbeni și dovleci. Țăranii vindeau tot ce aveau în gospodărie. Era o concurență înverșunată în Piața Marșeu, toți se lăudau și tocmeala era obligatorie în orice tranzacție. Lucrătorii în lemn, împletitorii de nuiele, cizmarii, cojocarii și alți meșteșugari lucrau sub privirile curioșilor, acolo unde își vindeau marfa. Se spuneau povești până la miezul nopții. Hala Măcelarilor a fost martora celor două războaie mondiale și a celor mai importante momente din viața Craiovei. Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. Hala a fost mutată în noua piață amenajată pe Calea București, Piața Centrală.