LA ZI ÎN POLITICĂ!

 

LA ZI ÎN POLITICĂ

1. Enigma plafonării:

 Cel mai relevant scandal politic intern de actualitate este - oare de ce să ne mirăm - generat tot de Sorin Grindeanu, liderul de facto, dar neales printr-un congres al Partidului Social Democrat. Spectacolul de circ se referă la ridicarea plafonării unor produse alimentare de bază. Legat de această măsură stabilită de guvern pentru sfârșitul acestei luni, apar nu numai controverse relevante, ci și mai multe enigme. Toți liderii alianței care sprijină guvernul Bolojan susțin că, în coaliție, cu un acord unanim - nici nu se putea altfel - s-ar fi luat respectiva decizie atunci când s-a decis prelungirea cu încă două luni, care expiră la sfârșitul lui septembrie, a plafonării. S-ar fi decis atunci că această prelungire a fost ultima amânare. Sorin Grindeanu susține însă contrariul. Și anume că niciodată PSD nu a fost de acord cu anularea plafonării. Acest mesaj ferm și repetat în mod obsesiv, care contrazice toate celelalte afirmații ale liderilor coaliției, conține în subliminal un mesaj adresat păturilor celor mai defavorizate din România, care, în linii mari, constituie electoratul acestui partid. „Nu vă întoarcem spatele”, „nu vă lăsăm în urmă”, „nu vă abandonăm atunci când vă este mai greu” - sugerează cu fermitate Sorin Grindeanu, secondat și de alți lideri ai partidului. Care este, totuși, adevărul? Nu este deloc sigur că plafonarea prețului produselor alimentare de bază este o soluție economică benefică pe termen lung. O serie întreagă de experți susțin că respectiva plafonare încorsetează libertățile economice, introduce un element artificial în piața concurențială, prejudiciază o serie întreagă de societăți comerciale și scade impozitele percepute de stat. În final, imixtiunea statului în politica de prețuri, într-o economie de piață liberă și concurențială, introduce în mod artificial și discreționar o frână în dezvoltarea economică. Așa o fi! Eu nu mă pricep. Nu fac decât să îi citez pe cei mai reputați economiști, care au dezbătut în ultima vreme, în mod intens, această temă. Aceiași economiști, cărora li se adaugă și alții, susțin că o soluție alternativă, de natură să conducă la temperarea în mod natural a creșterii prețurilor la alimente, este stimularea, prin subvenții și alte măsuri, a producției agricole, a industriei prelucrătoare și a facilitării comercializării, prin supermarketuri, a mărfurilor autohtone. Dincolo însă de această dispută, în care reprezentanții PSD, în frunte cu Sorin Grindeanu, nu intervin cu raționamente științifice de natură economică, este de domeniul evidenței că asistăm la un război politic transformat în război mediatic, de tipul „unul contra toți, toți contra unul”. Implicat până în gât în întreaga arhitectură a coaliției aflate la guvernare, de la nivel central până la nivel local și în cele mai multe dintre deconcentrate, autorități ale statului și consilii de administrație, PSD, prin vocea lui Sorin Grindeanu, lasă impresia că utilizează, dincolo de ceea ce este adevărat și de ceea ce este minciună, un dublu limbaj, atunci când tot amenință, fără să se țină de cuvânt și fără a renunța - Doamne ferește! - la privilegii, că rupe coaliția. Și eu, și dumneavoastră, cei care citiți această analiză, împreună, ne putem imagina că întâlnirile la vârf ale reprezentanților coaliției, de fiecare dată când se adoptă decizii mai mult sau mai puțin importante, nu funcționează ca o simplă clacă, în care vorbele și angajamentele zboară necontrolate în vânt. Este, sau ar trebui să fie, de bun-simț ca fiecare dintre aceste ședințe la vârf să se materializeze prin procese-verbale semnate de toți reprezentanții și în care să fie consemnate măsurile luate. Vorba aia, scripta manent, verba volant! Senzațional, pentru debandada care domnește în cea mai mare coaliție de guvernare, alcătuită din patru partide și jumătate, este faptul că, în ciuda importanței deciziei care urmează a fi adoptată pentru o bună parte a populației și în ciuda aprigei dispute generate de ea, nimeni nu iese în fața opiniei publice cu o dovadă într-un sens sau altul. Adică, cu un document scris și semnat. Concluzia este că un asemenea document nu există. Și fiecare poate să afirme, după numai două luni, tot ce îl taie capul. Dar aceasta este doar prima parte a unei concluzii necesare. În esență, constatăm că această alianță funcționează cu totul și cu totul alandala. Nu numai fiindcă nu are în spate un program de țară asumat și angajant pentru toate partidele de la putere și pentru liderii acestora, ci și fiindcă, iată, liderii coaliției nu s-au gândit să procedeze așa cum ar proceda orice comitet cetățenesc al unei scări de bloc: să adopte în scris propriile decizii și angajamente. În aceste condiții, ne mai putem mira că niciuna dintre principalele măsuri adoptate de guvern nu și-a atins țintele? Că deficitul, în loc să scadă, a crescut? Că inflația crește și ea galopant și se va duce spre 20% în general, și mult mai sus în ceea ce privește alimentele de bază? Ne mai mirăm că datoria externă, în loc să scadă, crește? Oricât pare de paradoxal, o coaliție, cu cât e mai mare, cu atât se dovedește a fi mai vulnerabilă. Mai ales când toată lumea lucrează fără reguli.

2. Primarii sunt trapa de sub tălpile guvernului:

 Există multe modalități prin care un guvern nevrednic se prăbușește. De exemplu: o opoziție extrem de puternică, activă și constructivă, care poate răsturna ierarhia parlamentară. Sau un factor extern eficient, care decide schimbarea guvernatorului. Sau prăbușirea iremediabilă a economiei și intrarea statului în incapacitate de plată. Sau o revoltă în masă a populației, vecină cu revoluția. În ceea ce privește Guvernul Bolojan, există toate motivele să se prăbușească în octombrie-noiembrie, poate chiar mai devreme, fie dintr-o cauză, fie din altele, fie din toate însumate. Executivul va fi însă decapitat, așa cum nu s-a mai întâmplat până acum niciodată în România, de către propriii primari. Să recunoaștem că avem de-a face cu un scenariu de tip Hollywood, care deja este pus în operă și turnat în primele sale secvențe. Administrația publică centrală este dărâmată de administrația publică locală. Primarii din toate partidele vor acționa - de altfel, operațiunea a și debutat - ca niște veritabile termite, care surpă fragila construcție ce susține încă, scârțâind din toate încheieturile, coaliția și guvernul. Cum se produce acest mecanism? Politicienii cei mai conectați la ceea ce denumim „România reală” nu sunt, în mod evident, guvernanții, care, cei mai mulți dintre ei, au decolat și plutesc în înalte sfere, îndepărtându-se periculos de pământ. Nu sunt nici măcar parlamentarii, acea parte a acestora, care nu numai că și-au deschis, bine intenționați, cabinete în zonele arondate, unde îi primesc pe cetățeni în audiență și de unde se pot încărca cu energiile necesare pentru a lupta pentru legi mai bune. Persoanele cele mai legate de cetățean, interdependente cu acesta, sunt primarii. Primarii marilor orașe, primarii orașelor mai mici și, mai ales, miile de primari din localitățile rurale, acolo unde trăiește „talpa țării”. Aceștia, pentru a fi aleși sau realeși, menținându-se astfel în funcție, identifică cele mai acute nevoi ale oamenilor, le promit să le aducă rezultate pozitive și, cei mai mulți dintre ei, se străduiesc cât pot să o și facă. Legislația este de așa natură în România și, nu numai legislația, ci și conjunctura externă, încât, realist vorbind, realizările din toate localitățile și, în primul rând, din cele rurale, nu pot fi asigurate decât din trei surse principale. O parte din taxele încasate - cea care nu este dirijată către trezoreria statului și pe care primarii o pot utiliza, cinstit vorbind, o resursă infimă. Banii care vin din Programul Național de Redresare și Reziliență de la Uniunea Europeană, dintre care o parte reprezintă cotizațiile statului român, iar altă parte, sacrificiile pe care le face fiecare națiune membră pentru ca UE, care, în definitiv, nu este decât o simplă organizație, să poată manipula sute de miliarde de euro. Sumele din PNRR, care pot ajunge, în baza unor proiecte aprobate, în trezoreria primăriilor, sunt fără excepție condiționate și de îndeplinirea la timp a tuturor țintelor angajate. Orice întârziere se penalizează, iar orice abatere are drept consecință returnarea banilor primiți. Și, în al treilea rând, de câțiva ani, primăriile beneficiază de un program național, Anghel Saligny, inițiat, spre cinstea lor, de liberali, program de care acum ține cu dinții PSD și care permite realizarea a patru obiective în fiecare localitate: asfaltare, canalizare, alimentare cu apă și alimentare cu energie. În ultima vreme, în baza acestui program, primarii au fost aleși luându-și angajamente palpabile și rezonabile și reușind chiar să-și îndeplinească unele dintre ele. Ei bine, în prezent, din vina guvernelor succesive, gestionate, în esență, de aceiași coaliție, dar mai ales din vina guvernului Bolojan, banii de la executiv s-au întors cu țârâita, deseori condiționați și, alteori, nu s-au mai întors deloc. PNRR a fost, treptat, aruncat în aer și, mai recent, abandonat de-a binelea de către executivul de la București, iar programul Anghel Saligny a fost grav amputat, în ciuda negocierilor dure care au avut loc la inițiativa PSD și la capătul cărora s-a admis ca unele proiecte începute să poată fi continuate atunci când vor fi continuate. Renunțarea la acest program, precum și aruncarea în aer a PNRR, generează reacții catastrofale în lanț, despre care s-a vorbit intens în ultima vreme. În esență, lucrările începute și care nu mai sunt finalizate la timp nu pot fi conservate, pentru că nimeni nu poate acoperi costurile conservării, astfel încât, ca în legenda meșterului Manole, se dărâmă și bruma de lucrări care s-au făcut. Mii și mii de societăți comerciale, care și-au asumat asemenea lucrări pe întreg teritoriul țării, nu au mai fost plătite, nu vor mai fi plătite, dau faliment, sunt executate de bănci, iar mâna de lucru existentă intră în șomaj. În acest fel, atât în trezoreria primăriilor, cât și în cea a statului, intră și mai puțini bani din impozite și taxe, iar întregul sistem se gripează nu numai la nivel central, dar și, mai grav, la nivel local. Când statul este astfel lovit și paralizat, cel mai mult suferă locuitorii de la sate și orașe, dar, în special, cei ai localităților mici. Iar suferința acestora se întoarce, cum este și firesc, în primul și-n primul rând împotriva edililor locali, cei mai mulți dintre aceștia fiind și activiști ai partidelor din care fac parte. Cu rapiditate și într-un mod absolut dramatic, primarii își pierd suportul electoral, cetățenii se întorc împotriva acestora, ei suferă, deci, primul și cel mai violent șoc și, pentru a-l atenua, singura lor șansă și singura lor speranță, în același timp, este să exercite presiuni asupra guvernului. Când presiunile asupra guvernului, exercitate de edilii locali, nu mai au efect, atunci se propagă o uriașă revoltă, de jos în sus, în întreg sistemul politic, alimentată de milioane și milioane de cetățeni, de natură să zguduie în mod fatal o administrație publică centrală, care, și așa, scârțâie din toate încheieturile. Nu este deloc întâmplător că zilele trecute am asistat cum programul Anghel Saligny, inițiat de PNL și acum abandonat de reprezentanții aceluiași partid, a fost susținut chiar cu vehemență de PSD. Am mai spus și repet: cel mai vulnerabil electorat, pentru că este cel mai sărac și cel mai lovit de măsurile de austeritate, care se constituie într-o curbă de sacrificiu, este electoratul social-democraților. Dacă PSD își pierde acest suport, mai devreme sau mai târziu iese din istorie. Așa se și explică de ce PSD este și partidul cel mai vulnerabil din angrenajul puterii, primul partid care, sub presiunea infernală exercitată de jos în sus de cetățeni prin intermediul primarilor, va rupe lanțul de iubire dintre partidele actualei coaliții. Poate că nu se va întâmpla chiar acum. Poate că încă va mai rezista până la cel de-al șaselea pachețel cu răvașe, care, după cum s-a stabilit, va veni cu întârziere. Primul așa-zis pachet de măsuri a lovit în oamenii nevoiași, a fost devastator, a perturbat și ceea ce mai funcționa în societatea românească și nu a adus, practic, niciun beneficiu din perspectiva decalajului periculos dintre venituri și cheltuieli. Nici cele cinci pachețele de măsuri pentru care Ilie Bolojan a forțat - fapt nemaiîntâlnit în istorie - cinci asumări de răspundere nu vor aduce beneficii reale, pentru că sunt concepute în pripă, fără consultarea specialiștilor, în special a celor în materie economică, și pentru că nu au la bază niciun fel de studii de impact. Efectul însă va fi de-a dreptul demolator, începând din luna octombrie, când pliculețele cu răvașe își vor produce efectele. Ei bine, cel târziu atunci va fi declanșat un veritabil tsunami social, dirijat chiar de către primarii la care m-am referit în această analiză și alimentat din plin de către puzderia de sindicate, care, în mod inevitabil, după cum și anunță, vor scoate aproape toată populația în stradă. Așa-zisul regim al progresiștilor pro-marxiști, europeni și pro-atlantiști se prăbușește nu sub propria greutate, ci sub propria prostie. E timpul să ne gândim la ce vine în loc.

3. Elena Udrea știe, dar nu spune:

 Mulți oameni au așteptat cu sufletul la gură să vadă ce dezvăluiri va face Elena Udrea, în direct, la Realitatea Plus, în emisiunea Ancăi Alexandrescu. Printre aceștia mă număr și eu. Și pe bună dreptate. Ani la rând, Elena Udrea s-a aflat în epicentrul politicii de la cel mai înalt nivel din România. A fost mâna dreaptă și nu numai atât a celui mai puternic personaj timp de cel puțin 10 ani al statului român. Perioadă care a coincis cu ceea ce istoricii denumesc acum „deceniul negru”. Aflat sub bagheta, nu magică, ci blestemată a generalului Florian Coldea, în tandem cu Liviu Maior, directorul civil al SRI, cu Laura Codruța Kovesi, șefa Parchetului General și a procurorilor DNA, toți aceștia adăpostindu-se o vreme sub umbrela lui Traian Băsescu. Până când „în Olimp” s-a produs ruptura, cunoscută în istorie sub sintagma creată de Petrov: „Trei ai mei contra trei ai mei”. Personalitatea Elenei Udrea a fost atât de puternică și atât de semnificativ upgradată de personalitatea malefică a lui Traian Băsescu și a lui Florian Coldea, încât se paote elabora un scenariu de film cu titlul „Toate amantele președintelui”, în bună măsură inspirat de principalele personaje ale deceniului amintit mai sus. Elena Udrea a executat ani grei de pușcărie, la capătul unei anchete și a unui proces cu cântec, după ce, în prealabil, s-a evaporat o vreme în Costa Rica și apoi a încercat să facă același lucru în Grecia. A suferit, a fost despărțită de fiica și de soțul ei, precum și de prietenii pe care i-a avut. Și poate încă îi mai are. Traian Băsescu, protectorul și mentorul ei pentru mulți ani de zile, nu a mișcat un deget pentru a o salva sau măcar pentru a o ajuta. A abandonat-o pur și simplu. Nici măcar la nivel discursiv nu a încercat să-i sară în ajutor. S-a comportat ca un om laș. A adoptat postura lui Petrov. Iar Elena Udrea s-a luptat singură pentru a supraviețui și pentru a recupera ceea ce mai putea fi recuperat dintr-o avere estimată cândva drept fabuloasă. O avere dobândită, în cea mai mare măsură, ilegal, prin ceea ce numim corupție la cel mai înalt nivel. O avere atât cât mai rămăsese după ce împărțise banii și bunurile obținute prin trafic de influență cu Traian Băsescu și finanțase la greu partidul din care făcea parte. M-am așteptat ca măcar să ni se explice în ce circumstanțe a fost anulat de către Curtea Constituțională, la insistențele Ambasadei Statelor Unite din București și a unui înalt oficial american, referendumul prin care Traian Băsescu a fost demis din cea mai înaltă funcție deținută în stat. M-am așteptat să aflu măcar câteva detalii despre târgul care s-a perfectat atunci, având drept rezultat numirea fostului ambasador Mark Gitenstein la conducerea Fondului Proprietatea. Cum a fost așezat acesta și de ce „în fruntea bucatelor”? Elena Udrea nu a suflat o vorbă despre aceste lucruri. Cel puțin în fața autorităților statului nostru și a opiniei publice din România. A pus, cum se spune la pârnaie, batista pe țambal. A fost interogată, sub arest, în Costa Rica, de agenți FBI. Presupun că discuțiile s-au purtat acolo cu referire la operațiunile necurate săvârșite în România de Joe Biden, când se afla în poziția celui de-al doilea om din statul american, și de fiul acestuia, Hunter Biden. Operațiuni ilegale, de mare corupție. Mai presupun că tot acolo, în Costa Rica, a fost interogată și legal în legătură cu prietenia strânsă și deloc curată dintre Traian Băsescu și Victor Bout, cel mai mare traficant de arme din istoria lumii, înalt ofițer acoperit al serviciilor secrete rusești, prieten și colaborator apropiat al lui Traian Băsescu, care și-a desfășurat o parte din activitate chiar sub mandatul și umbrela acestuia din urmă, de ministru secretar de stat la Transporturi. Nu a făcut nici asupra acestui capitol vreo dezvăluire. Nu ne-a spus nimic nici măcar despre relațiile sale și ale lui Traian Băsescu cu cartelul rusesc, care a achiziționat puternicul combinat de aluminiu Slatina și care avea nevoie - și a obținut prin trafic de influență, intermediară fiind chiar Elena Udrea - de achiziționarea unei uriașe cantități de energie electrică la preț redus. Interviul mult așteptat de opinia publică, cu toate eforturile Ancăi Alexandrescu, s-a desfășurat, din păcate, sub imperiul „legii tăcerii”. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât că în dulapul comun al Elenei Udrea și al lui Traian Băsescu mai există încă mulți scheleți!

4. Capitularea „pro-europenilor” în fața evidenței:

 Toți cei care am vorbit despre lovitura de stat dată în decembrie anul trecut de „sistem” pe mâna CCR, prin anularea unor alegeri constituționale, am fost blamați și demonizați pe motiv că am face jocul Moscovei. Sau, în cel mai bun caz, că am fi, la rândul nostru, extremiști. Unii chiar au fost sancționați de inchiziția libertății presei, activă sub forma mai multor instituții. Iar acum, suntem toți puși, dacă nu în fața evidenței, în orice caz în fața unui document beton și totodată exploziv al Departamentului de Stat al Statelor Unite. În cât timp va face implozie „sistemul”? Este adevărat, un raport oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite nu este echivalentul unui rechizitoriu făcut de o instituție penală. Reprezintă, aparent, doar un punct de vedere. O concluzie la care au ajuns experții Departamentului de Stat în urma unei analize. Teoretic, concluziile acestui raport ar putea fi greșite. În contrabalanță însă, trebuie să luăm în calcul unul sau mai multe elemente. Departamentul de Stat al Statelor Unite are la dispoziție unul dintre cele mai elaborate și sofisticate mecanisme din lume, prin care are acces la cele mai multe dintre informațiile sensibile, la secrete bine păstrate de alte state ale lumii, fie că sunt democrații, fie că sunt non-democrații, și dispune de analiști de excepție. Atunci când nu există un interes cu totul și cu totul special de a schimonosi realitatea, de a elabora rapoarte cu conținut propagandistic, suntem obligați să ținem cont de concluziile expuse public în analizele anuale de către Departamentul de Stat al Statelor Unite. Este imposibil, în acest caz al loviturii de stat din România, să identificăm motive care ar fi putut deturna de la adevăr analiza Departamentului de Stat. Înainte de 6 decembrie eram considerați, pe drept cuvânt, parteneri strategici într-un parteneriat consolidat și confirmat de nenumărate ori cu Washingtonul. Interesele majore de natură geopolitică ale Statelor Unite, în ceea ce privește flancul estic al NATO și, în special, legate de România și Polonia, erau de necontestat. Și sunt în continuare. Ce s-a întâmplat totuși începând din 6 decembrie până în prezent? Cum am ajuns în situația de a fi taxați, în mod oficial și argumentat în detaliu, de către partenerul nostru strategic, drept o non-democrație? Dacă ne amintim bine - și ne amintim - mult timp a fost vânturată ideea unor interferențe statale și non-statale de origine rusească, care l-au propulsat, într-un timp record, pe Călin Georgescu drept câștigător detașat al primului tur de scrutin și prezumtiv câștigător al celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Capul șarpelui, respectiv Cătălin Predoiu, coordonatorul serviciului secret al Ministerului de Interne, a recunoscut recent că și-a asumat prezentarea în CSAT a unor informații furnizate de „Doi și-un Sfert” care ar fi probat respectivele ingerințe rusești. Între timp, în nouă luni de zile, în ciuda angajamentelor asumate, nici președintele României, nici nimeni altcineva, și cu atât mai puțin „capul șarpelui”, nu au reușit să probeze în niciun fel respectivele ingerințe. Mai mult, înainte de a fi reluate alegerile prezidențiale, lui Călin Georgescu i-au fost confecționate mai multe dosare penale care se circumscriu unei presupuse tentative de lovitură de stat pusă la cale de un grup criminal organizat și, în baza acestora, a fost eliminat cu desăvârșire din competiția electorală. În locul său, reprezentându-i pe suveraniști, s-a prezentat George Simion, care a câștigat detașat primul tur de scrutin, la o diferență de 20 de procente față de Nicușor Dan. După care a intervenit un fenomen absolut halucinant și unic în istorie: într-o singură lună, fără să facă nimic deosebit, Nicușor Dan l-a surclasat pe adversarul său cu 20 de procente și a venit cu un număr uriaș de voturi suplimentare - probabil de la extratereștri, pentru că ele nu au niciun fel de corespondent în statisticile oficiale privind numărul de alegători din România și din străinătate. Și astfel, lovitura de stat a fost desăvârșită. Ce s-a mai întâmplat între timp? Din interiorul fostei administrații democrate din Statele Unite a fost lansată - dar neasumată politic în mod oficial - informația falsă conform căreia ingerințele în baza cărora ar fi fost anulate alegerile din România ar fi aparținut, de fapt, serviciului secret american, care, vezi Doamne, printr-un mecanism în logică inversă, ar fi acționat în numele lui Soroș, generând o diversiune menită, în final, să-i elimine din cursă pe suveraniști. Această manevră nu prea a funcționat. Astfel încât am avut de-a face cu un nou scenariu - e adevărat, vizând doar turul doi al alegerilor prezidențiale - în care George Simion a fost aruncat peste bord în mod suspect, conform căruia ar fi intervenit, de această dată, serviciul secret francez, șeful acestuia fiind, într-adevăr, prezent la București și având chiar o întâlnire discretă la Curtea Constituțională. Raportul publicat de Departamentul de Stat, în opinia mea, clarifică toate lucrurile. Și nu întâmplător, acest raport vine cu o mare întârziere comparativ cu celelalte analize anuale ale aceleiași instituții. Analiștii s-au documentat temeinic și au ajuns la concluzia că, prin anularea alegerilor, România a derapat grav de la prevederile propriei constituții și de la normele democratice, autoritățile călcând literalmente în picioare voința alegătorilor. Raportul Departamentului de Stat nu este un rechizitoriu. Dar el poate - și ar trebui - să stea la baza unei anchete penale făcute la cel mai înalt nivel al statului. Asta, desigur, în măsura în care mai există și alți procurori în România decât cei care îl anchetează pe Călin Georgescu, procurori care au coloană vertebrală, care au conștiință, care vor să salveze independența justiției și care, profesional, sunt capabili să declanșeze și să ducă la bun sfârșit o investigație de o asemenea gravitate cum este lovitura de stat începută în 6 decembrie anul trecut și încheiată în primăvara acestui an. În final, autorii loviturii de stat trebuie pedepsiți cu toată asprimea. Dacă nu penal, inevitabil, ei vor fi pedepsiți cât se poate de curând, și electoral, și moral. Nu este deloc întâmplător că Oana Țoiu, ministrul de externe, a dat în bâlbâială și a recunoscut cât se poate de explicit că România și-a pierdut relevanța în fața partenerului strategic tocmai în urma evenimentelor grave care au debutat în 6 decembrie anul trecut.

5. România e mulsă, iar „mulgătorii” ne revând la suprapreț produsele procesate! Sau e împrumutată scump spre a cumpăra doar ceea ce decid creditorii. De câteva zile, de când a devenit evident jocul Ursulei von der Leyen și al UE referitor la așa-zisa înarmare a României, care înseamnă, de fapt, achiziția pe datorie de armament produs de către francezii și nemții agreați, am observat, în mod interesat, că inclusiv comentatorii progresiști, nu le zic securiști neapărat, au constatat că România este mulsă prin creditare scumpă. Asta e procedura: mulgere prin creditare scumpă. Desigur că acești comentatori își încep analizele turnând lături peste capetele noastre, ale celor ce susținem asta demult; în viziunea lor, noi am fi doar niște putiniști inculți și excesivi. Zic că nu e nicio pagubă pentru noi sau, mai comic, că „cine zice, ăla e!”. Dar să remarcați, totuși, operațiunea prin care se dorește confiscarea acestui mesaj de către analiști ilegitimi. Se consideră la nivelul UE că românii sunt prea bogați comparativ cu restul europenilor, mai întâi la nivelul potențialului natural al țării, deci România e bună de exploatat în beneficiul altora, agricol, energetic, cu mixul de petrol, gaze, apă, adăugați aici chiar și aurul și metalele rare, din toate avem din plin. În al doilea rând, românii sunt considerați prea bogați, deoarece își dețin locuințele, mulți au și pământ ce le asigură subzistența. În mod consecutiv, spre deosebire de occidentali, deși țara a ajuns să fie îndatorată excesiv (iar ăsta a fost un scop explicit al mandatelor Johannis), românii de rând refuză să recurgă la credite bancare și, mai rău, din punctul de vedere al intereselor Marii Finanțe Occidentale, românii au economii ținute la saltea de ordinul multor miliarde de euro. În baza acestor date, s-a decis că suntem numai buni ca să fim sărăciți treptat, prin scumpiri excesive sau importuri nejustificate de potențialul intern. Așa am ajuns să devenim și finanțatorii ucrainienilor și ai moldovenilor. În plus, faptul că suntem ultramajoritar ortodocși arată prost pe harta de interese ale Bruxelles-ului. Ne face cumva incompatibili cu mediul occidental, acolo unde creștinismul a apus. Dar BOR, nefiind chiar un parlament, nu poate fi introdus într-un format decizional de tip dictatorial, ca cel din capitala UE, care devine tot mai mult noul URSS.

6. După ce a spus că „reprezentarea României pe plan internațional” e prioritară, Nicușor Dan e marele ABSENT la Adunarea Generală ONU!

 Președintele Nicușor Dan nu va participa la Adunarea Generală ONU din perioada 23-29 septembrie, deși, în mod tradițional, șeful statului sau al guvernului reprezintă România la acest eveniment. Surse diplomatice au declarat că delegația țării noastre va fi condusă de ministrul de externe, Oana Țoiu. Nici premierul Ilie Bolojan nu va merge la New York. Absența este notabilă mai ales în contextul în care Nicușor Dan afirmase recent, într-un interviu că „necesitatea ca România să fie bine reprezentată în plan internațional” a fost una dintre prioritățile sale la început de mandat. Există astfel de precedente, dar rare. În 2016, Klaus Johannis a lipsit de la reuniunea ONU, trimițându-l pe premierul de la acea vreme, Dacian Cioloș. Totuși, România a fost aproape mereu reprezentată la nivel de vârf la New York. Deși într-o conferință de presă din iulie Nicușor Dan sugera că la ONU va merge doar ministrul de externe, el a motivat atunci că o vizită prezidențială în Statele Unite „trebuie pregătită foarte bine, mai ales pe dimensiunea economică”. De ce contează? Adunarea Generală ONU este, dincolo de discursurile oficiale, una dintre puținele ocazii unde liderii mondiali au întâlniri directe, bilaterale, inclusiv cu omologi din Asia, Africa sau America Latină, zone unde România are interese economice. Absența președintelui României de la prima Adunare Generală ONU din mandatul lui Donald Trump la Casa Albă lasă Bucureștiul fără expunerea politică necesară într-un moment crucial. Eu cred că ND a decis să nu participe la Adunarea Generală a ONU pentru că este conștient de expunerea mediatică formidabilă a evenimentului și cum nu-și poate controla anumite comportamente ridicole ar fi riscat să se facă de râsul întregii lumii!