O COMPARAȚIE ÎNTRE MITOLOGIA LEGIONARĂ ȘI CEA COMUNISTĂ.

 

O COMPARAȚIE ÎNTRE MITOLOGIA LEGIONARĂ ȘI CEA COMUNISTĂ

Elemente de mitologie istorică în comunismul românesc:

 Miturile comunismului românesc, întocmai ca şi miturile generale ale comunismului sunt, majoritatea, influenţate direct de teoriile pozitivist-ştiinţifice, care şi-au avut apogeul în secolele XVIII şi XIX şi care erau fondate pe raţiune, ştiinţă, determinism, mecanism istoric, sau progres. Majoritatea miturilor care populează vocabularul şi imaginarul comunist au făcut parte şi din mitologia legionară: omul nou, revoluţia, critica, - pe coordonate diferite, dar convergentă teleologic, - burgheziei, antiintelectualismul, anticapitalismul, caracterul colectivist sau ostilitatea vehementă la adresa liberalismului şi a democraţiei. Cultul personalităţii se remarcă detaşat ca o tangentă a acestor ideologii. Teoria marxistă clasică, aşa cum a fost ea interpretată de Partidul Comunist Român, nu a avut o pondere socială semnificativă; dacă în prima perioadă a comunismului românesc, cel puţin elita politică era convinsă în mare măsură de justeţea argumentativă a marxismului sau a marxism-leninismului, în „epoca” Ceauşescu, încrederea în comunism şi în profilaxia economico-socială pe care acesta o anunţa deja de decenii scade vertiginos, atât elita, cât şi societatea resimţind acut falimentul proiectului comunist. Are loc o distanţare progresivă a societăţii de sfera politică, care va conduce în final la Revoluţia din 1989. În încercarea de a-şi recâştiga legitimitatea, PCR va recurge la retorici naţionaliste şi la falsificarea istoriei. Se poate observa că, manipularea sentimentelor sociale prin intermediul istoriei falsificate în laboratoarele comuniste a afectat enorm şi încă mai afectează mentalul românesc. După cum voi încerca să demonstrez în continuare, naţionalizarea comunismului, deşi a părut o reconciliere firească a noului regim cu trecutul istoric, a însemnat în principal hiperbolizarea importanţei unor figuri din trecut pentru a compensa orgoliile rănite şi insuccesele unui prezent mizer şi dezolant. Registrul mitico-istoric al comunismului românesc poate fi dihotomizat astfel în două mari etape: etapa internaţionalistă (sau prosovietică), şi etapa naţionalistă (antisovietică).

Etapa internaţionalistă:

 Miturile comunismului românesc din prima fază a existenţei sale au exagerat aportul la „etnogeneza” română a populaţiilor cu care strămoşii noştri au intrat în contact, proiectând totodată concepte marxiste ca „lupta de clasă” sau „materialism”asupra întregii istorii a românilor şi a formării lor. Mihail Roller, istoricul oficial al PMR în deceniul cuprins între 1948 şi 1958, reinterpretează societatea dacă şi statul dac ca fiind fondate pe sclavagism, cel puţin în ultimele secole dinaintea erei noastre, în special perioadele lui Burebista sau a lui Decebal. După cucerirea romană, dacii devin marea masă a asupriţilor, în disonanţă cu opresorii romani, proiectaţi simpatetic în vecinătatea actualilor „imperialişti occidentali.” Cu timpul însă,dacii şi romanii ramân un episod îndepărtat din lunga istorie română. Slavii şi bunele legături ale acestora cu daco-romanii ies în evidenţă acum în istoriografia oficială. În ceea ce priveşte problema continuităţii daco-romanilor, respectiv românilor, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, în faza internaţionalistă a comunismului românesc erau acceptate două teze: cea autohtonistă şi cea imigraţionistă. Conform tezei imigraţioniste, românii apăruseră ca popor şi pe teritoriul actual al ţării, dar imigraseră aici şi din întreaga Peninsulă Balcanică sub protectoratul populaţiilor slave. Teza imigraţionistă va fi vehement combătută în faza naţionalistă a comunismului românesc, când teza autohtonistă, conform căreia „etnogeneza” românească a avut loc exclusiv în spaţiul carpato-danubiano-pontic devine singura teză acceptată. De asemenea, continuitatea românilor de-a lungul istoriei nu prezenta nici ea o importanţă deosebită în prima fază a comunismului românesc. Figurile istorice cele mai importante sunt acum Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloşca şi Crişan. Componenta naţională a mişcărilor de revoltă socială pe care aceştia le-au condus va fi estompată, în paralel cu evidenţierea puternicului caracter antifeudal al acestora. Dar personajul cel mai mitologizat în prima fază a comunismului a fost nimeni altul decât istoricul Nicolae Bălcescu, unul din numele de referinţă ale Revoluţiei din 1848; acesta a devenit în scurt timp reperul istoriografiei comuniste: romane, piese de teatru, busturi, licee, până şi bancnota de 100 lei, toate purtau numele marelui revoluţionar, a cărui glorie postumă este „confiscată” şi amplificată pentru a fi pusă în slujba ideologiei comuniste. Bălcescu devine eroul, fără voia lui, a unei manipulări de proporţii. L-au ajutat, în această echivocă ascensiune, intransigenţa sa romantic revoluţionară, consecvenţa cu care a urmărit emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor (chiar dacă idealul său, al unei societăţi de mici producători, nu era exact idealul comunist de societate! - corespundea însă demagogiei comuniste antiboiereşti şi proţărăneşti), şi cu deosebire faptul că a murit tânăr, fără să ajungă ministru sau prim-ministru într-un guvern inevitabil „burghezo-moşieresc”, aşa cum s-a întâmplat cu confraţii săi de revoluţie. Gheorghe Gheorghiu Dej, conducătorul României între 1948-1965, îşi face la rândul său apariţia în forţă pe piedestalul istoriei române din prima jumătate a secolului XX. Revolta „ceferiştilor”de la atelierele Griviţa din 1933, la care Dej a participat, dar în postura de simplu muncitor, este adusă în prim plan, Gheorghe Gheorghiu Dej devenind protagonistul principal al acelui eveniment, care se transformă într-o revoltă muncitorească de proporţii împotriva monarhiei opresive şi a burghezo-moşierimii exploatatoare. În continuare, momentul 23 august 1944 are la rândul său o pondere deosebit de mare în istoriografia comunistă din faza internaţionalistă, echivalând cu eliberarea ţării de către Armata Roşie a lui Stalin de sub dominaţia fascistă. În această perioadă are de asemenea loc cristalizarea mitului ilegalistului, a cărui constantă persecuţie în cadrul regimurilor „burghezo-moşiereşti” îi conferă un titlu de glorie şi o confirmare a justeţii cauzei pentru care luptă. Prin obârşia lor, prin nobleţea idealurilor şi prin eroismul dovedit, ilegaliştii justifică revoluţia proletară şi legitimează noul regim; pe de altă parte însă, sunt suficient de mărunţi pentru a nu atenta la poziţia liderului. Se poate observa că miturile caracteristice etapei prosovietice a comunismului românesc sunt circumscrise încercării de a canaliza istoria naţională pe făgaşul marxismului clasic, internaţionalist; deriva naţionalistă a comunismului românesc va aduce cu sine o nouă reinterpretare a istoriei, accentul punându-se acum pe unitatea şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, pe amplificarea xenofobiei şi responsabilizarea „străinilor” pentru eşecurile regimului, dar şi pe eroi care au luptat împotriva „cotropitorilor” şi care au încercat, în imaginarul şi istoriografia comunistă, să unifice teritoriile româneşti cu orice preţ (Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, etc.).

Etapa naţionalistă:

 După 1970, sentimentele naţionaliste se amplifică în statele Tratatului de la Varşovia, fiind încurajate frecvent chiar de către elitele politice; perimarea şi scăderea credibilităţii paradigmei ideologice, coroborată cu ineficienţa dureros de evidentă a modelelor economice impuse de la centru au impulsionat conducerile acestor state să încerce să-şi legitimeze poziţiile pe coordonate naţionale. În România, naţionalismul a apărut în acest context ca un mult aşteptat liant între societate şi regim, capabil de a realiza coeziunea internă şi de a distrage atenţia populaţiei de la criza economico-socială pe care regimul putea astfel să o justifice fără a se compromite prea mult, învinovăţind comploturi şi „agenturi străine” pentru propriile eşecuri. De menţionat că naţional-comunismul românesc s-a opus ocazional chiar şi Uniunii Sovietice, exultând valorile independenţei naţionale şi speculând antirusismul latent al populaţiei. S-a vorbit deseori în România postcomunistă de „rezistenţa prin cultură” a intelectualilor, dar nu s-a menţionat suficient faptul că acestă cultură a fost vizată predilect de ideologia comunistă, care a integrat în sistemul său de valori o bună parte, chiar cea mai mare parte, a moştenirii naţionale. În acest fel, nu numai marea masă a populaţiei a fost manipulată, ci şi un important segment al „intelighenţiei” româneşti; euforia produsă de condamnarea publică a lui Ceauşescu a intervenţiei sovietice în Praga anului 1968 a convins milioane de oameni de judiciozitatea şi onestitatea regimului, permiţându-i de asemenea primului secretar general să îşi amelioreze considerabil capitalul politic. Pentru a consolida noua direcţie naţionalistă, Partidul Comunist Român a iniţiat un vast proiect de politizare a culturii şi a istoriei ultimelor secole. În acest fel, au fost angrenaţi în susţinerea postumă a comunismului o întreagă pleiadă de somităţi ale culturii româneşti pre-comuniste. Până şi Nicolae Iorga, adversar declarat al comunismului, cunoaşte un major reviriment publicistic, datorită componentei pronunţat naţionaliste a operelor sale. Operele unor importanţi oameni de cultură erau reeditate în „ediţii critice”, suprimându-se pasajele incomode ideologic, cum ar fi cele care condamnau totalitarismul de orice factură, cele care susţineau primatul libertăţii individuale, cele care susţineau dezvoltarea unei economii bazate pe mici proprietari etc. Afirmarea naţionalismului de factură comunistă aduce cu sine o nouă rescriere a istoriei românilor. Deşi a părut o firească recuperare a deontologiei istorice, naţionalismul de factură comunistă a fost în primul rând manipulativ. S-a început timid cu o semireabilitare a regimului antonescian, condamnat cu virulenţă în prima fază a comunismului românesc, după care s-a ajuns la aventura tragicomică a conceptului de protocronism, conform căruia o mare parte din cele mai valoroase produse culturale, ştiinţifice şi tehnologice aveau autori români.Evenimente importante ale trecutului românesc sunt reinterpretate acum în conformitate cu noua direcţie ideologică. În acest context, revoluţia lui Horea (1784) a revenit în postura de precursoare a Revoluţiei franceze, o anterioritate de cinci ani neînsemnând însă prea mult. Spre sfârşitul domniei lui Ceauşescu, răscoala de la Bobâlna s-a metamorfzat la rându-i în revoluţie, cu girul însuşi al dictatorului. Potrivit unei logici similare, s-a putut trage concluzia că tot românii inventaseră naţiunea modernă şi statul naţional, fapt demonstrat prin unirea lui Mihai, şi chiar prin multiplele manifestări de unitate românească anterioare anului 1600, într-o vreme când nimeni în Europa nu se gândea să taie graniţele după criterii etnice. Unirea, în 1600, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi a Moldovei, deşi efemeră ca durată şi reală importanţă politică, a exercitat, de-a lungul secolelor, un deosebit impact asupra imaginarului românesc, în special asupra elitelor culturale şi politice. Comunismul românesc a preluat acest impact, adăugându-i însă noi valenţe. Mihai Viteazul devine catalizatorul sentimentelor de emancipare naţională care animau de secole cele trei provincii; chiar dacă Unirea sa, ca şi în cazul lui Burebista, nu i-a supravieţuit şi nu a fost motivată în principal de dorinţa de a da formă politică unei identităţi româneşti comune, vag definită şi resimţită la nivel social, ci de a-şi consolida poziţia, prin campanii de cucerire, în faţa imperiului Otoman, - conform noii direcţii ideologice, momentul 1600 a fost intens anticipat şi mai ales valorizat de memoria colectivă până la Unirea din 1859 şi crearea României Mari din 1918. Pe filonul acestei reorientări naţionaliste dirijate ideologic, ponderea populaţiilor considerate alogene la procesul de „formare” a poporului român scade treptat; astfel, chiar şi romanii îşi pierd rolul privilegiat în „etnogeneza” românească, fiind de acum un factor aflat mult sub daci ca importanţă în acest proces şi contribuind la „etnogeneza” românilor numai prin caracterul preponderent latin al limbii. De asemenea, slavii vor întâlni în secolele IX-X pe teritoriul actualelor provincii româneşti un popor proto-român care vorbea deja proto-româna, deci un popor cristalizat deja din punct de vedere etnic, la „formarea” căruia nu mai aveau cu ce să contribuie. Inflexiunile naţionaliste pe care le-a suferit comunismul românesc, împreună cu noua orientare formal antisovietică a acestuia s-au concretizat în beneficii politice deloc neglijabile pentru Nicolae Ceauşescu şi camarila acestuia. Prin resorbţia naţionalismului în textura ideologică a regimului Ceauşescu au fost atraşi nostalgici ai dreptei interbelice împreună cu un important segment al proletariatului, segment care va cunoaşte mai întâi o fază ascendentă a aderenţei la comunism, urmând ca ulterior, în penuria economică a anilor ’80, simpatia pentru regim să scadă treptat, culminând cu crearea de sindicate şi greve muncitoreşti. 1980 este un an important pentru registrul mitologic al comunismului românesc, deoarece are loc sărbătorirea a 2050 de ani de când regele dac Burebista a înfăptuit primul „stat naţional unitar dac”. Sintagma este aberantă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, Burebista a fost un rege care a unificat teritorii şi populaţii care aveu un vag sentiment de identitate comună prin agresive campanii de cucerire, înglobându-le într-o fragilă formaţiune politică ce nu i-a supravieţuit; în al doilea rând, nu se cunoaşte cu exactitate anul încheierii campaniilor de cucerire ale regelui dac, şi, în al treilea rând, folosirea termenului naţiune este total improprie din punct de vedere conceptual pentru secolul I înaintea erei noastre. Panteonul eroilor naţional-comunismului avea să fie însă progresiv umbrit de hiperbolizarea figurii secretarului general Nicolae Ceauşescu. Tot mai multe evenimente cu caracter „antifascist” din perioada interbelică ajung să-i fie atribuite, concomitent cu minimalizarea rolului lui Gheorghiu Dej şi reabilitarea unor oponenţi ai acestuia, dintre care ar fi de amintit Ştefan Foriş, unul dintre primii lideri ai PCR, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre puţinii lideri comunişti români care absolvise învăţământul superior. În concluzie, comunismul de factură naţională a reprezentat o tehnică de manipulare socială, bazată pe interpretarea denaturată a trecutului pentru a conferi legitimitate unui prezent tot mai puţin dispus să accepte politicile economice şi sociale defectuoase pe care regimul încerca să le implementeze. Putem identifica patru faze ale acestui proces de contrafacere a istoriei: perioada puternicei civilizaţii dacice, însemnată forţă economică, politică şi culturală în zonă, care a rezistat eroic cuceririi romane; perioada provinciilor medievale româneşti, care, animate de conştiinţa unei identităţi comune pe care încercau să o concretizeze politic, se aliau deseori în războaiele împotriva Porţii Otomane; momentul războiului de independenţă (1877) şi cel al Unirii de la 1918, prezentate ca momente ce încununează, în spaţiul românesc, aspiraţiile claselor exploatate din epocile anterioare, şi, în sfârşit, „revoluţia naţională antifascistă şi antiimperialistă”, care a avut loc în 23 august 1944, când România a ieşit din alianţa pe care o avea cu puterile Axei pentru a lupta de partea URSS.

Dimensiuni şi tehnici manipulative ale celor două extreme politice româneşti:

 Voi încerca acum să conturez o imagine cât mai viabilă a conceptului de manipulare şi a modului în care acesta s-a manifestat în ideologia legionară, respectiv comunistă, nivelându-le diferenţele şi omogenizându-le într-un tot unitar, antidemocraţia, colectivismul, anticapitalismul şi antiindividualismul alcătuind liantul acestui tot. Manipularile legionare şi comuniste au fost în primul rând politice, deşi au utilizat o gamă întreagă de tehnici şi procedee care exced registrul politic. O formă mai complexă a manipulării poate fi considerată dezinformarea. Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate. Scopul imediat al dezinformării este crearea unei stări psihice în care publicul să reacţioneze pavlovian la anumiţi „termeni cheie” inseraţi mediatic în societate, stare pe care manipulatorii o vor valorifica ulterior din punct de vedere politic. Deşi miturile pe care le creează şi din care se inspiră diferă, metodele manipulative şi scopurile politice ale legionarilor şi comuniştilor coincid. Limba de lemn, propaganda, cultul personalităţii şi exploatarea politică a nemulţumirilor sociale s-ar număra printre aceste metode manipulative comune.

Legionarism şi manipulare politică:

 În cazul mişcării legionare, limba de lemn nu a ajuns să deţină rolul instituţionalizat pe care l-a avut în comunism. Practic, discursurile şi cărţile lui Codreanu nu au avut timp să se metamorfozeze într-o limbă de lemn în sensul plenipotenţiar al termenului, dar au format totuşi o structură similară acesteia, în care principalele repere erau cuvintele comunism, evrei, credinţă, jertfă, mântuirea neamului. Pentru a circumscrie sintagma „limbă de lemn” într-un cadru comprehensiv cât mai complex, prezint o serie de caracteristici exterioare ale acesteia. În primul rând, patosul, apoi agresivitatea extremă a tonului, sau reprezentarea alegorică a duşmanului. Unul dintre cele mai vizibile aspecte ale limbii de lemn constă în faptul că relevarea adevărului este însoţită de o explozie de patos care suspendă judecata, şi adeziunea pare obligatorie. Consider manipularea morală, manipularea religioasă şi manipularea imagologică principalele tipuri de manipulare politică utilizate de Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Consistenţa primului registru manipulativ este dată de faptul că legionarii se considerau singura forţă spirituală şi politică aptă de a combate „politicianismul” care cuprinsese România. Mişcarea opera practic o „confiscare” a moralităţii, subsumată exclusiv ambiţiilor politice şi imaginii sale. Membrii Legiunii „Arhanghelul Mihail” erau singurii martiri pe care îi putea avea noua Românie, iar sfinţii şi eroii din trecut construiau gradual necesitatea apariţiei acestei mişcări de purificare morală a poporului român. Manipularea de tip religios este fundamentată pe pretinsa esenţă creştină a mişcării, însăşi arhanghelul Mihail şi implicit Dumnezeu acordându-şi girul spiritual Legiunii. Aici intervine o importantă deturnare a sensului creştinismului, înfăptuită prin concilierea (neconvingătoare) a opoziției creştinism-crimă, urmată de acapararea şi instrumentalizarea politică progresivă a doctrinei creştine. Tendenţios, s-a urmărit inocularea ideii că un bun creştin nu poate fi decât legionar, credincioşii care nu au aderat încă la mişcare fiind influenţaţi de puterea corupătoare a banului evreiesc sau burghez, sau pur şi simplu neavând dorinţa sfântă de a salva ţara de „politicianism” şi paralizia morală de care s-a lăsat cuprinsă. Antisemitismul legionar, fundamentat pe coordonate religioase, dar şi economice, îşi găseşte de asemenea corespondenţe, ce-i drept, nu la fel de intense, în naţional-comunismul românesc. Nici mai mult nici mai puţin, legionarismul se dorea a fi, pornind de la creştinism, o nouă religie. Confiscarea creştinismului era gândită tocmai pentru a legitima noua religie: printr-o manevră subterană, mutantă, creştinismul era susbsumat strict legionarismului, chiar dacă, prin aceasta, el devenea altceva decât creştinismul canonic. De aceea, evreii erau adesea acuzaţi nu ca primii răstignitori ai lui Hristos, cât mai ales ca răstignitorii pentru a doua oară a lui Hristos, întrupat în naţia română pură, Mişcarea Legionară ori chiar în Corneliu Zelea Codreanu. Imaginea pe care o afişau legionarii în taberele de muncă (sobri, disciplinaţi, integri, credincioşi), şi faptul că activitaţile care se desfăşurau în aceste tabere erau prezentate ca suplinind activităţile pe care guvernul ar fi trebuit să le iniţieze, contribuiau din plin la popularitatea Gărzii. Se dorea un Bine imediat, iar legionarii păreau singurii care „fac şi tac”, singurii dispuşi să ajute efectiv la construirea acestei stări de fapt. Violenţele şi asasinatele politice constituiau o altă oportunitate mediatică pentru Gardă; legionarii nu comiteau crime, ei pedepseau în numele poporului şi al lui Dumnezeu; de asemenea, comportamentul acestora la procese, sau chiar în faţa tribunalelor de execuţie, crea o impresie puternică. Astfel, după asasinarea în decembrie 1933 a primului ministru I.G.Duca, „nicadorii” (Nicolae Constantinescu, Constantin Caranica şi Doru Belimace) au aruncat pistoalele şi au aşteptat într-o serenitate deplină sosirea autorităţilor, postură care ar fi trebuit să ofere o justificare aproape metafizică gestului comis. Mai mult, în timpul execuţiilor din 1939, declanşate de crimele legionare care au avut ca resort lichidarea lui Codreanu din noiembrie 1938 -, unii legionari, dacă împuşcăturile care îi loveau nu-i răneau de moarte, strigau: „Nu sunt mort, mai trageţi odată!”

Comunism şi manipulare politică:

 Din multitudinea de elemente ale manipulării de tip comunist, patru par a fi cele mai importante: rescrierea istoriei, procesele politice (în special în URSS), limba de lemn şi cultul personalităţii, care, după cum am mai amintit, a avut de asemenea o pondere foarte mare şi în imaginarul Gărzii de Fier. Efectul rescriei istoriei nu a fost imediat. Prima generaţie care a fost confruntată cu istorie fabricată în laboratorul comunist a fost probabil şi cea mai imună la aceasta. Cu timpul însă, rezistenţa tinerelor generaţii la „contaminarea” cu istorie falsificată a scăzut treptat, iar miturile revanşarde şi angoasele resentimentare, dublate de pretinsele conspiraţiile de proporţii împotriva României, inoculate prin această istorie, au început să fie treptat asimilate. Vina pentru propriile eşecuri venea din exterior, iar efectele propriilor reuşite (în mare parte hiperbolizate sau inventate) asigurau stabilitatea întregii Europe. În astfel de climat socio-istoric au coabitat generaţii întregi de români; astăzi, „comunismul rezidual” continuă să distorsioneze realităţi şi mentalităţi, pe măsură ce nostalgia vechiului regim, perceput ca fiind mult mai ferm şi mai eficient decât democraţia, ia amploare. Procesele politice, menite să discrediteze şi să condamne adversarii regimului, au devenit rapid o modalitate de debarasare a liderilor comunişti de proprii tovarăşi deveniţi incomozi. Cele mai aberante procese de acest fel au avut loc în URSS-ul lui Stalin, în 1937 fiind pronunţate zilnic la Moscova câteva mii de pedepse capitale. În România, cele mai importante procese politice comuniste i-au implicat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca sau Teohari Georgescu, primul fiind făcut vinovat de Gheorghiu Dej pentru toate eşecurile pe care Stalin le imputase elitei comuniste române de după 1945 (în principal numărul foarte scăzut de membri şi lipsa de aderenţă a Partidului Comunist în perioada interbelică), iar ultimii trei au fost înlăturaţi de Gheorghiu Dej sub pretextul deviaţionismului de dreapta, în realitate pentru a consolida monopolulului puterii politice în mâinile acestuia. În perioada ceauşistă procesele politice au încetat, deoarece s-a observat compromiterea, prin intermediul acestora, a imaginii partidului. Limba de lemn a fost un instrument propagandistic pe care comunismul l-a inventat şi l-a perfecţionat prin folosire permanentă. Ştiut fiind de către experţii propagandei politice că limitările experienţei lingvistice şi culturale ale unei anumite persoane îi pot restrânge acesteia accesul la anumite idei sau distorsiona aprecierea unor realităţi, discursul politic a vizat, înainte de toate, adoptarea unui anumit comportament sau declanşarea unei acţiuni în rândul auditoriului. Astfel, scopul limbii de lemn nu este transmiterea unui mesaj, ci crearea unei anumite stări. Finalitatea revoluţiei comuniste era o societate mondială fără clase, monoglotă; pe cale de consecinţă, utilitatea limbii de lemn în regimurile comuniste este mai mult decât evidentă. Aceasta, pe lângă faptul că nu exprima şi nu descria nimic nou, avea rolul de a reduce accesul la idei, practic de a abrutiza cognitiv societatea, întocmai opusul unei autentice limbi. Ţinând cont de acest lucru, limba de lemn are o denumire improprie, deoarece produce un efect social fundamental opus unei autentice limbi. Ea este însă imperios necesară Partidului Comunist pentru întreţinerea ficţiunii ideologice. Totodată, ea permite recrutarea, fără teama de a greşi, a conducătorilor şi activiştilor obşteşti. Şi, nu în ultimul rând, oferă cetăţenilor posibilitatea de a se exprima prin discursuri publice - fără pericole pentru putere - în cadrul simulacrului numit „democraţie socialistă.” Particularităţile limbii de lemn sunt şi ele interesante; astfel, nu există un emiţător, niciun destinatar concret, partidul adresându-se practic poporului, în conformitate cu orientarea antiindividualistă a comunismului. Nu există alt referent pentru limba de lemn decât ea însăşi, aceasta nefăcând nicio trimitere concretă şi întreţinând deliberat ambiguitatea în jurul subiectului pe care (aparent) îl dezvoltă; pe lângă acestea, se observă formulele rituale care stau la baza limbii de lemn, presărată de simboluri ale unei anumite ordini pe care o produce şi al cărei produs este. Caracteristicile principale ale limbii de lemn sunt: maniheismul (scopul existenţial al limbii de lemn era acela de a radicaliza diferenţele dintre „lagărul socialist” şi cel imperialist), precaritatea vocabularului (jurnaliştii din fosta URSS foloseau aproximativ 1500 de cuvinte, în timp ce vocabularul rus din secolul XIX conţinea în jur de 220 000), modul organic de interpretare a societăţii (aceasta, ca orice organism, trebuie să se dezvolte în anumite etape, având ca finalitate nivelul superior al socialismului), şi voluntarismul militant în construcţia comunismului (discursul public comunist este suprasaturat de verbe cu substrat politic: a dezvolta, a facilita, a accelera, a orienta, a stimula, a construi, etc). În limba de lemn, a gândi are semnificaţia de a îndepărta fenomenele pentru a ajunge la principii. Cât despre limba de lemn din perioada ceauşistă, aceasta a excelat prin lipsa de conţinut efectiv, logoree accentuată şi sărăcia vocabularului folosit. Cultul personalităţii a avut un însemnat rol manipulativ la nivel imagologic. Prin excesul de imagine şi de omagii la adresa conducătorului, imaginarul colectiv mental era supus la o sistematică agresiune care se finaliza deseori, aşa cum era anticipat, prin acceptarea, finalmente mecanică, a poziţiei infailibile a liderului. Manipularea comunistă a fost superioară celei legionare prin însăşi timpul pe care l-a avut la dispoziţie pentru a se exercita, însă ambele mişcări au dispus de elemente manipulative cu impact puternic în mentalul colectiv românesc. Apreciez chiar că miturile folosite în manipularea legionară (credinţă, neam, pedeapsă, muncă jertfă) ar fi mai apropiate de fondul intim al românului simplu, în special a populaţiei rurale decât cele comuniste (proletariat, societate fără clase, suprimarea proprietăţii individuale, eradicarea credinţelor religioase, etc) şi că, în alte circumstanţe istorice, manipularea legionară ar fi putut avea un impact considerabil mai ridicat; în altă ordine de idei, deturnarea sensului comunismului prin deriva naţionalistă s-a făcut tocmai pentru a contracara insuficienţa de legitimitate care afecta regimul şi pentru câştigarea aderenţei maselor, comunismul recurgând astfel la mituri specifice extremei drepte pentru a se menţine la putere. Rezultă deci, pe lângă consistentele intersectări de natură ideologică, şi o pronunţată o continuitate propagandistică între legionarism şi comunism.

Concluzii:

 Atât legionarismul, cât şi comunismul au operat o manipulare prin intermediul miturilor din imaginarul românesc, creându-le sau amplificându-le, pentru a constrânge, - printr-o metodă mai subtilă şi mai eficientă -, societatea să le susţină, sau cel puţin să le accepte propriile proiecte politice. Ţesutul mitologic face parte din fiinţa noastră mentală, aşa cum ţesutul conjunctiv face parte din fiinţa noastră corporal. Fiecare generaţie rescrie istoria în conformitate cu propriile trăiri, aspiraţii sau valori; acest fapt, fără a conferi neapărat un caracter echivoc evenimentelor din trecut, accentuează doar imposibilitatea unei poziţii cu adevărat obiective a cercetătorului, condiţionată direct de cultura şi de mediul social al cărei produs este. Chiar şi aşa, imposibilitatea unei obiectivităţi totale nu scuză deturnările grosolane ale trecutului sau ale unor concepte în scopul instrumentalizării lor politice. Naşterea totalitarismului în secolul XX poate fi privită şi prin prisma confruntării a două tipuri de etică: etica comunitară şi etica individualistă. Ultima s-a impus treptat odată cu Reforma religioasă şi cu procesul de secularizare, mutând treptat accentul social de pe comunitate pe individ. În această optică, fascismul şi comunismul au reprezentat o încercare de restabilire a moralei comunitare, având însă un succes parţial şi temporar. „Era individului”, pentru a folosi expresia care dă titlul unei cunoscute cărţi a filozofului francez Alain Renaut - pare, cel puţin în prezent, ireversibilă. Cele două extreme ale politicii româneşti din secolul XX trebuie în primul rând înţelese, şi numai după aceea blamate. Imensa manipulare provenită din legionarism, dar mai ales din comunism, aplicate sistematic mentalului colectiv românesc, au condus la o denaturare a autenticelor raporturi între societate şi sfera politică; astfel, o însemnată parte a societatăţii române contemporane încă valorizează stabilitatea cu preţul autoritarismului politic, în detrimentul libertăţii şi a riscurilor economico-sociale inerente acesteia. Nostalgia comunismului este, pentru largi categorii societale, incontestabilă, iar atâta timp cât democraţia (care are nevoie de timp şi răbdare pentru a deveni cu adevărat funcţională) va continua să fie privită circumspect, ca depozitară a corupţiei, laşităţii sau minciunii, România va avea o relaţie defectuoasă atât cu trecutul, cât şi cu prezentul său, deoarece democraţia nu este reflectarea unei ordini divine sau cosmice. Nu posedă niciun adevăr transcendent în exerciţiul său; adevărul său fundamental este că nu are un adevăr tocmai pentru a permite diferitelor adevăruri politice să se exprime, să se confrunte, să se înfrunte respectându-se, adică păstrând regula democratică.