GHETOIZAREA EVREILOR.

 

GHETOIZAREA EVREILOR

 Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea de către Germania a numeroase și întinse teritorii în care trăiau foarte mulți evrei, a avut un impact direct asupra destinului acestora în Europa. În septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, supunând cele aproximativ două milioane de evrei intrați direct sub dominația nazistă la violență, umilințe și muncă forțată. Hans Frank, ministrul al Justiției și președintele Academiei de Drept a Germaniei (Akademie fur deutsches Recht), a fost numit guvernator general pentru teritoriile poloneze ocupate.

 Încă de la începutul ocupației naziste, evreii au fost supuși la acte de umilință, atacuri violente și chiar asasinate. Aceste atacuri erau arbitrare , contribuind la instalarea unei stări de permanentă incertitudine în rândul populației evreiești și la diminuarea garanției de securitate personală, toate acestea în condițiile lipsei unei politici a administrației naziste clare și bine direcționate. Pasul următor va consta în segregarea evreilor polonezi, proces care a culminat cu deportarea și închiderea lor în ghetouri la începutul primăverii anului 1940. Majoritatea ghetourilor erau concentrate în Polonia, în teritoriul cunoscut drept Guvernământul General, dar ghetouri au existat și în teritoriile din vestul Poloniei anexate Germaniei.

 Particularitățile ghetourilor și gradul lor de izolare au diferit de la regiune la regiune și de la caz la caz, astfel, încât, putem vorbi de diferențe radicale între ghetouri, precum cel din Minsk și cel din Lodz. Ghetoizarea nu părea să se supună niciunui model constant, și datele din istoria sa sunt mai degrabă aleatorii: primul ghetou a fost stabilit în orașul Piotrkow, în toamna anului 1939; ghetoul din Lodz a fost închis în primăvara anului 1940, iar cel din Lublin în martie 1941. Ghetourile din Cracovia și Radom și din jurul acestora au apărut și ele în 1941. În Silezia Superioară, ghetoizarea a început abia în 1942, iar în unele localități din această provincie abia în anul 1943. Procesul care a condus la încercuirea ghetourilor și la regimul lor intern a variat și el considerabil da la o localitate la alta. Unele ghetouri au fost încercuite în întregime cu ziduri, în vreme ce altele au fost împrejmuite doar cu garduri de lemn sau sârmă ghimpată. În unele cazuri recluziunea a implicat o „sigilare” totală a districtelor evreiești, caz în care locuitorii evrei nu aveau voie să iasă și polonezii nu aveau voie să intre. În alte locuri, evreii puteau părăsi ghetoul pentru perioade determinate de timp, iar polonezii puteau intra după bunul plac. Mai târziu, când părăsirea ghetoului fără permisiune a devenit o infracțiune susceptibilă de pedeapsă, această măsură nu a avut totuși consecințe serioase în toate localitățile. Cel mai dur regim a fost impus în ghetoul Lodz, unde depășirea limitelor ghetoului era practic imposibilă.

 Autoritățile naziste au încercat să își justifice politica de ghetoizare cu felurite argumente aparent raționale. În unele cazuri, germanii au argumentat că un ghetou fusese stabilit pentru a stopa piața neagră. Altundeva, ghetourile erau concepute pentru a dejuca pretinsa „răspândire de zvonuri” subversive și defetiste din partea evreilor. Cu alt prilej, germanii au susținut că, ghetoizarea a fost instituită pentru a ține în frâu focarele de boli infecțioase care erau răspândite de evrei și pentru a preveni astfel, deteriorarea igienei populației. Unul dintre cele mai ingenioase argumente a fost acela de a apăra evreii de populația poloneză ostilă. Realitatea era însă alta, ghetoizarea a reprezentat doar o fază a politicii germane antievreiești, care a devenit din ce în ce mai extremă și mai radicală cu trecerea timpului.

 Prima încercare de a institui un ghetou în Varșovia a avut loc în noiembrie 1939. Un înalt ofițer SS, Dr. Rudolf Batz, a comunicat că, în termen de trei zile, toți rezidenții evrei ai orașului trebuie să se mute într-un perimetru înconjurat de anumite străzi care vor deveni un ghetou evreiesc. Pe măsură ce știrea se răspândea, evreii au fost cuprinși de panică și groază, copleșiți de un sentiment de neajutorare completă. Faptul că SS-ul se aștepta ca 150.000 de oameni să-și abandoneze casele din interiorul orașului și să se mute pe străzile aglomerate, suprapopulate ale viitorului ghetou, nu putea fi explicat decât de insensibilitatea totală, de ostilitatea dezlănțuită și cruzimea gratuită. La scurt timp după aceea, pe 10 noiembrie 1939, ordinal a fost anulat, constatându-se imposibilitatea îndeplinirii lui fără „tulburări grave” În martie 1940, la colțurile străzilor care duceau la cartierul evreiesc au apărut stâlpi pe care erau afișate anunțuri pe care scria în germană și polonă. „Pericol: zonă de epidemie”. La începutul verii anului 1940, germanii au început să ridice ziduri la intersecțiile anumitor străzi din Varșovia. Incertitudinile cu privire la intențiile germanilor au dat naștere la zvonuri și speculații în sânul comunității evreiești. În august un anunț oficial semnala împărțirea orașului în trei districte: german, evreiesc și polonez. Evreilor care locuiau în zonele desemnate pentru districtul rezidențial german li s-a ordonat să se mute, celor din zonele poloneze permițându-li-se să rămână. Evreii care doreau să se mute dintr-un apartament în altul oriunde în oraș au fost forțați să se stabilească numai în districtul evreiesc. Jurnalul lui Ludwig Landau a înregistrat pașii care au condus la instituirea ghetoului din Varșovia în vara anului 1940; campania antievreiască s-a reluat în iulie; evreii din întreaga țară au fost deportați în Varșovia (afirmație, evident, exagerată) și unele străzi au devenit interzise pentru locuitorii evrei. Bibliotecilor evreiești li s-a interzis să mai împrumute cărți evreilor, oamenii erau răpiți în plină stradă și obligați să presteze muncă forțată. Unul din cele mai umilitoare decrete impunea oricărui evreu să-și scoată pălăria la vederea unui german în uniformă. La 2 octombrie 1940, Ludwig Fischer, comisarul german al districtului Varșovia, a promulgat un decret oficial care instituia ghetoul și specifica străzile care urmau să fie închise. Fischer a folosit termenul de „ghetou” care nu apare de altfel în documentele oficiale. Germanii îl numeau „districtul rezidențial evreiesc din Varșovia” și pretindeau ca evreii să folosească aceeași terminologie. La 12 octombrie, înființarea ghetoului a fost anunțată oficial, urmând ca până la sfârșitul lunii octombrie, polonezii să părăsească străzile stabilite ca aparținând ghetoului, iar evreii să se mute în sectorul evreiesc. Anunțul a fost făcut public de Yom Kipur, și probabil nu a fost o coincidență. Întreaga populație evreiască a fost înregistrată și obligată să poarte ca semn distinctiv o banderolă cu Steaua lui David. Mii de evrei au murit încă din primele luni de ocupație, fie prin împușcare, fie în urma bătăilor, fie de frig și foame. Populația poloneză, în unele cazuri, nu numai că nu a reacționat la aceste violențe din teamă față de ocupant dar, mai grav, de multe ori a privit cu indiferență, ori i-a ajutat pe naziști și chiar și-a linșat „vecinii” evrei fără a i se cere acest lucru de către autorități și fără ajutorul sau implicarea indirectă a acestora.

 Imediat după ocuparea Poloniei, germanii au instituit Consilii evreiești (Judenrate) folosindu-le ca instrumente pentru implementarea politicii naziste privind populația evreiască din Polonia. Consiliile evreiești aveau responsabilitatea îndeplinirii cerințelor germanilor și a rezolvării problemelor interne ale comunității. O recomandare urgentă este aceea ca agitatorii de la ziarele din străinătate, care scriau la nesfârșit despre presupusele persecuții barbare la care erau supuși evreii din Teritoriul de Est al Germaniei, „să se convingă singuri și la fața locului de libertatea de mișcare extinsă pe care administrația germană le-o acordă evreilor, permițându-le să-și organizeze un trai autonom.”

 Prioritară pentru autoritățile naziste din Polonia a fost încă de la început, deportarea evreilor din mediul rural spre marile orașe, dar cu limitarea dreptului de rezidență al evreilor în anumite cartiere dinainte stabilite, așa-numitele ghetouri. Ghetoul reprezenta, un perimetru suprapopulat, perfect izolat și controlat, oferind condiții inumane de trai, muncă forțată, înfometare sistematică, frig și boli. Direct sau indirect aceste condiții de viață nu reprezentau altceva decât acte deliberate care atentau la viața evreilor, sute de mii aflându-și moartea în aceste adevărate închisori în aer liber. În octombrie 1939 în Varșovia, unde trăiau la acea vreme în jur de 400.000 de evrei, a fost emis un ordin care limita circulația evreilor la câteva cartiere special desemnate. Opoziția hotărâtă a comunității evreiești i-a obligat însă pe naziști să amâne aplicarea planului lor asupra Varșoviei timp de un an, dar au început să introducă ghetouri în așezări mai mici, unde bănuiau că vor întâmpina mai puțină rezistență. Modul în care a fost dusă la îndeplinire această sarcină reiese cu claritate din următorul raport asupra orașului Radom, care în momentul izbucnirii războiului număra 25.000 de evrei: „Înainte de campania de optzeci de zile, orașul Radom, actualmente capitală de district, avea o populație de aproximativ 80.000 de locuitori ... Venirea autorităților (a ocupanților germani - n.n.) și concentrația mare de firme comerciale în centrul orașului au provocat o mare criză de apartamente, care trebuia rezolvată cu rapiditate. Un oarecare spațiu de mișcare s-a creat prin transferarea chiriașilor evrei din apartamentele spațioase plasate în centrul orașului în cartierul evreiesc al Radom-ului. A fost totuși numai o soluție provizorie, ca să nu mai vorbim de faptul că fanfaronadele elementelor evreiești pe străzile principale ale capitalei districtului nu pot fi tolerate din principiu. Urmărind în continuare să găsim o soluție problemei locative, mai ales că nici în cartierul evreiesc nu mai există locuri sau spații disponibile, din 3 până în 5 septembrie aproximativ două mii de evrei au fost dislocați la zonele rurale ... Din cauza dezvoltării neîntrerupte a vieții economice din Radom ... sunt posibile și alte măsuri de eliminare a elementului evreiesc”.

 După un an, aparatul administrativ al lui Hans Frank s-a simțit destul de stăpân pe situație pentru a acționa în Varșovia și, în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, toți evreii din oraș au fost separați într-un ghetou. Din acest moment germanii îi aveau la dispoziție și puteau să se gândească la viitoarele și mult mai radicalele măsuri pe care urmau să le pună în aplicare. Între timp, în octombrie 1939 a fost inițiat și proiectul creării unei rezervații pentru evrei în districtul Lublin, dar s-a renunțat la el abia după ce mii de evrei austrieci și germani au pierit acolo. Trebuie să menționăm că la început germanii, așa cum au procedat și cu alte prilejuri, au decis cu viclenie să prezinte separarea forțată a evreilor drept o restabilire a ordinii naturale a lucrurilor, care - chipurile - ar fi fost zdruncinată prin falsa lor emancipare de la 1789. Din cauza incapacității de a înțelege și a lipsei de cunoștințe de istorie, cercurile responsabile din țările democratice au căzut în capcana întinsă de naziști și au confundat sensurile diferite și foarte ambigue ale termenului ghetou. Evreii din Est deveniseră de multă vreme subiectul urii împotriva evreimii, deoarece ei ofereau imaginea cea mai reprezentativă a evreului tipic. În varianta tradițională, comunitatea evreiască din Europa de Est crease un stil de viață ale cărui standarde etice și morale nu fuseseră nicicând egalate. Pe parcursul secolului trecut tot aici se crease literatura modernă idiș și ebraică. Cei din acest spațiu contribuiseră serios la întemeierea comunității evreiești din America și tot ei, practic fără niciun ajutor din afară, au pus bazele comunității evreiești existente în Palestina. Experiența anilor de război a dovedit din nou neobișnuita vitalitate a acestei comunități care, în condițiile inumane create sub ocupația nazistă. Astfel, în ghetourile orașelor și lagărelor de concentrare s-au desfășurat activități culturale de mare anvergură, pentru ca în cele din urmă tot dintre evreii din Est să se ivească luptătorii care au inițiat memorabilele bătălii din ghetouri. A doua confuzie legată de termenul ghetou pe care naziștii au impus-o intenționat se referă la cartierele în care trăiau evreii înaintea eliberării. Timp de mai multe luni, germanii au vrut să convingă lumea că, ghetourile create de ei în război însemnau de fapt o întoarcere la ghetoul tradițional, și paradoxal, au fost crezuți. În realitate, cartierele evreiești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea erau așezări în care se trăia, pe când ghetourile impuse de germani în secolul al XX-lea urmăreau să-i ucidă pe locuitorii lor.

 În vara și toamna anului 1941, armata germană a ocupat Polonia de Est și părți importante din teritoriul Uniunii Sovietice. Un număr mare de evrei au fost omorâți în timpul operațiunilor sau în spatele frontului. Restul au fost trimiși în ghetouri. În multe din aceste ghetouri au ajuns în curând zvonuri, urmate apoi de informații credibile, privind exterminarea din lagărele din Polonia. Mulți evrei nu au vrut însă să creadă, cel puțin în prima perioadă, că soarta lor fusese pecetluită.

 Ghetoul nu a reprezentat o etapă pregătitoare în vederea implementării „Soluției finale”, în niciun caz una impusă de la Centru. Ghetoizarea a contribuit însă la luarea deciziei finale și la acceptarea ei prin înlocuirea imaginii stereotipice a evreului bogat cu cea a unei ființe umile, disperate, subumane. Ghetourile au fost totodată și centre de organizare a diferitelor forme de rezistență a evreilor. În unele dintre acestea, rezistența era rezultatul eforturilor făcute de grupuri clandestine formate de cele mai multe ori din membrii ai organizațiilor de tineret ale evreilor. Aceste grupuri de rezistență, care funcționau în paralel cu Consiliile Evreiești, au ales, în funcție de situația din fiecare ghetou, fie să coopereze cu consiliile, fie să le submineze activitatea. Din momentul în care a devenit clar faptul că obiectivul nazist era exterminarea evreilor din Europa, aceste grupuri clandestine s-au transformat în grupuri de rezistență armată. Acest ultim tip de rezistență și-a făcut simțită prezența mai ales în momentul în care naziștii au decis lichidarea ghetourilor și deportarea evreilor în lagăre. Dintre revoltele armate ale evreilor din ghetouri, cea mai importantă și cunoscută este cea a luptătorilor din ghetoul din Varșovia. În Europa de Vest, unde libertatea de mișcare era mai mare, majoritatea grupurilor de rezistență formate din evrei s-au axat pe colaborarea directă cu celelalte mișcări de rezistență deja existente, precum cea franceză. Evreii din Europa Centrală și de Vest se percepeau ca parte integrală a societății în mijlocul căreia trăiau. Totuși, ocupația nazistă a creat o nouă realitate. Evreii vor fi curând excluși din societate și supuși persecuțiilor în toate aceste țări. Imediat după ocuparea Franței, Olandei și altor țări, evreii au fost supuși unor legi discriminatorii, care le revocau dreptul la cetățenie și le interziceau participarea la viața economică. În consecință, evreii au trebuit să se reorganizeze separat ca să poată funcționa ca un grup auto-suficient. În timp, evreii din aceste țări, ca și cei din Germania, au fost obligați să poarte semne distinctive precum „Steaua galbenă” sau echivalente ale acesteia. Mulți dintre ei au fost obligați să trăiască în cartiere izolate de restul orașului prin garduri de sârmă ghimpată, precum în cazul orașului Amsterdam. „Ghetoul occidental” nu semăna însă cu cel din Europa de Est, acest fapt datorându-se temerilor naziștilor față de orice formă de protest din partea populației locale. În Europa „civilizată”, adică occidentală, nici măcar naziștii nu-și puteau permite același comportament pe care îl afișau în „Estul barbar”. Această aparență nu a schimbat fundamental datele problemei. În final, radicalizarea continuă a politicii naziste a făcut ca și evreii din Europa Centrală și de Vest să fie deportați în lagărele morții din Europa Răsăriteană.