EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10

Capitolul 9: Noua jertfă şi noul cort:

 Apostolul ne-a prezentat deja o nouă preoţie, cea a lui Hristos (capitolul 7), aceasta implicând binecuvântările unui nou legământ (capitolul 8). În capitolul 9 ne va prezenta o nouă jertfă, cea a lui Hristos, în infinita ei valoare, şi un nou sanctuar la care avem acces prin jertfa Lui.

Sanctuarul pământesc şi jertfele lui - Evrei 9:1-7:

Versetele 1-5. Apostolul se referă mai întâi la cortul din vechime, nu pentru a vorbi în detaliu despre felul în care a fost dotat în vederea slujbelor (cercetarea acestor simboluri fiind, fără îndoială, instructivă la locul ei), ci pentru a arăta, prin contrast, superioritatea sanctuarului ceresc. Despre cortul dintâi învăţăm că, deşi avea rânduieli pentru slujba divină, era în esenţă „din lume”. Prin frumuseţea sa, prin ritualul lui elaborat şi prin ceremoniile lui impresionante, acesta făcea apel în mod special la omul firesc şi de aceea era cu totul potrivit pentru această lume. În plus, apostolul pune mare accent pe cele două părţi ale cortului separate de perdea, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Versetele 6 şi 7. După ce s-a referit la forma cortului şi la ceea ce conţinea el, apostolul ajunge cu prezentarea sa la preoţi, la jertfele care erau în legătură cu cortul şi la popor. În acel cort, cei care făceau slujba către Dumnezeu erau preoţii, nu poporul. Mai mult, în a doua parte a cortului putea intra doar marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine şi pentru greşelile poporului. În primele şapte versete avem descrierea a ceea ce apostolul va numi la sfârşitul cărţii „tabără” (Evrei 13:13). Tabăra era formată dintr-un popor strâns în jurul unui cort frumos care, prin felul în care era alcătuit făcea apel la simţurile naturale. Prima parte era separată printr-o perdea de cea de-a doua, Sfânta de Sfânta Sfintelor, în acestea putând intra numai preoţii, ei constituind o categorie aparte, care slujeau în favoarea poporului.

Semnificaţia cortului şi a slujbelor - Evrei 9:8-10:

Versetele 8-10. Ce ar trebui deci să învăţăm privind la cort şi la slujbele lui? Nu trebuie să căutăm răspunsul lăsându-ne în voia propriei imaginaţii, ci ni se spune clar că Duhul Sfânt are lămurirea cu privire la semnificaţia reală a acestor simboluri, iar El ne învaţă trei lucruri:

1. Slujbele care se făceau în cort ne arătă limpede că, sub lege, drumul pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu nu fusese încă deschis.

2. Drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, iar prin aceasta se dovedea clar nedesăvârşirea jertfelor. Ele nu puteau să desăvârşească, în conştiinţă, pe cei ce le aduceau.

3. Aceste lucruri, la timpul lor, au fost doar o imagine a lucrurilor viitoare, iar imaginile, oricât de bune ar fi, nu-L pot satisface niciodată pe Dumnezeu şi nici nu pot rezolva nevoia omului. Într-un astfel de sistem, Dumnezeu rămânea înăuntru, iar omul rămânea afară. Sistemul iudaic nu poate nici să ne deschidă cerul, nici să ne aducă într-o stare potrivită pentru a intra în el.

 În mod trist, creştinătatea, ignorând învăţătura Duhului Sfânt, în loc de a vedea în cort doar o imagine, l-a folosit ca un model pentru slujba sa religioasă. Făcând aşa, ea a pierdut „lucrurile bune” spre care arătau aceste imagini. Astfel, marea masă a creştinătăţii a ridicat construcţii somptuoase, şi-a separat clădirile socotindu-le mai sfinte decât celelalte şi a instituit din nou o clasă preoţească, distinctă de laici, prima clasă împlinind slujbe religioase pentru a doua. Aşa a fost preluat un sistem după modelul taberei iudaice, sistem care ţinea poporul departe de Dumnezeu şi care nu putea desăvârşi niciodată conştiinţa. Este bine să ne reamintim că o conştiinţă „făcută desăvârşită” sau „curăţită”, despre care apostolul vorbeşte în capitolele 9 şi 10, este altceva decât o „conştiinţă bună” despre care apostolul vorbeşte în altă parte. Conştiinţa desăvârşită, cea „o dată curăţită”, nu mai devine niciodată „conştiinţă de păcate”* (capitolul 10:2). Conştiinţa desăvârşită presupune ca odinioară să fi fost o conştiinţă frământată cu privire la păcatele care apăsau asupra ei, dar ca această stare să fi fost rezolvată prin cunoaşterea faptului că cel credincios este curăţit de toate păcatele prin sângele preţios al lui Hristos şi că n-o să mai ajungă niciodată sub judecată. Conştiinţa bună, este aceea care se fereşte de tot ceea ce cunoaşte a fi rău, în umblare şi în viaţa practică.

Notă: *Sfârşitul versetului 2 din capitolul 10 trebuie tradus „n-ar mai fi avut conştiinţă (nu cunoştinţă) de păcate”.

Noua jertfă - Evrei 9:11-23:

Versetul 11. Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare”. Într-adevăr, jertfa lui Hristos asigură şi binecuvântări prezente pentru cel credincios, însă „bunurile” cu privire la care Hristos este Mare Preot sunt încă viitoare. Duhul lui Dumnezeu are din nou în vedere sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. În Evrei 2:10 am învăţat că Hristos aduce mulţi fii la glorie; în capitolul 2:5 citim despre „lumea viitoare”; în capitolul 4:9 ni s-a spus despre odihna care dăinuie; în capitolul 6:5 am găsit din nou expresia „veacul viitor”. Hristos este Marele nostru Preot care ne susţine prin pustie pentru a ne introduce, la sfârşitul călătoriei noastre, în „lucrurile bune” pe care ni le-a pregătit.

 Preoţia aaronică fiind pusă deoparte prin instituirea preoţiei lui Hristos, odată cu ea a fost înlăturat şi cortul pământesc, făcând loc „cortului mai mare şi mai desăvârşit”. Cortul pământesc a fost făcut de mâini şi a fost din creaţia aceasta; cortul desăvârşit este cerul însuşi (versetul 20).

Versetul 12. La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna”, pentru a-Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare eternă.

Versetele 13 şi 14. Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într-adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (vezi Numeri 19:7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într-un mod perfect şi prin Duhul etern „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”, ca Om desăvârşit (vezi Luca 1:35 şi Fapte 10:38). În capitolul 2:9 am văzut că „prin harul lui Dumnezeu” Domnul Iisus a gustat „moartea pentru fiecare”. Din acest loc învăţăm că El S-a oferit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu. Astfel putem vesti păcătoşilor că Hristos S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu, însă pentru ei. Pentru cel care crede, efectul acestei jertfe este „curăţirea conştiinţei de faptele moarte”. Astfel, Hristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Prin aceasta, conştiinţa credinciosului este eliberată de gândul că prin propriile fapte şi-ar asigura binecuvântarea. Aceste fapte, oricât de bune ar fi în ele însele, sunt doar fapte moarte. Astfel eliberat în conştiinţă, credinciosul devine un adorator al lui Dumnezeu.

Versetul 15. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice.

Versetele 16 şi 17. Apostolul arată că, „având loc moartea”, credinciosul primeşte promisiunea moştenirii. Pentru a dovedi necesitatea morţii, el ilustrează, în paranteza pe care o constituie aceste două versete, cu un exemplu luat din relaţiile dintre oameni, faptul că moştenirea este asigurată prin hotărârea celui care a dăruit-o, hotărâre care intră în vigoare numai după moartea lui.

Versetele 18-22. Scriitorul continuă să arate marele adevăr că binecuvântarea noului legământ şi noul cort pot fi asigurate doar prin moarte, acest lucru fiind deja prefigurat în primul legământ şi în cortul pământesc. Primul legământ a fost consacrat prin sânge, iar cortul, cu toate vasele lui, a fost stropit cu sânge, aceasta constituind o mărturie clară că, fără vărsare de sânge, nu poate exista vreo binecuvântare pentru om şi nici posibilitatea apropierii lui de Dumnezeu. Aşa am ajuns la această concluzie capitală, că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta nu înseamnă doar stropirea cu sânge, ci „vărsare de sânge” - singura bază dreaptă pe care Dumnezeu poate proclama pe de o parte iertarea oferită tuturor, iar de cealaltă, că toţi cei care cred sunt iertaţi.

Versetul 23. Cortul şi uneltele lui constituiau doar „imaginile celor din ceruri”. Prin curăţirea trupului, oferită prin sângele taurilor şi al ţapilor, era posibilă intrarea în cortul pământesc; dar pentru purificarea lucrurilor cereşti erau necesare jertfe mai bune.

Noul cort - Evrei 9:24-28:

 Scriitorul vorbise de jertfe mai bune, introducând acest subiect prin cuvintele: „Dar Hristos a venit” (versetul 11). Acum el ne conduce gândurile spre noul cort prin cuvintele: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer”. Acolo, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, S-a înfăţişat Domnul Iisus, ca Marele nostru Preot, ca să-Şi reprezinte poporul înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos, stând în cer înaintea feţei lui Dumnezeu „pentru noi”, este mărturia eternă că cerul este asigurat şi uşa este larg deschisă pentru cel credincios.

Versetele 25-28. Mai mult, orice l-ar fi putut împiedica pe cel credincios să fie în cer a fost rezolvat în mod just şi înlăturat prin eterna eficacitate a jertfei Domnului. Repetarea în fiecare an a jertfelor levitice era o dovadă a incapacităţii lor de a înlătura păcatul. În contrast cu aceste jertfe, Hristos S-a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin propria Sa jertfă „şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, ... S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Astfel, printr-o singură jertfă, a lui Hristos Însuşi, păcatul a fost îndepărtat, păcatele au fost purtate, iar moartea şi judecata au fost îndepărtate pentru credincios. Rezultatul binecuvântat pentru credincios este că, atunci când Hristos Se va arăta a doua oară, El nu va mai avea de-a face cu păcatul. Problema păcatului fiind rezolvată la prima Lui venire, a doua venire va fi exclusiv pentru mântuirea poporului Său dintr-o lume a păcatului şi a puterii vrăjmaşului, pentru a-i duce în odihna veşnică.

 În acest pasaj ni se prezintă trei manifestări ale lui Hristos: prima, care a avut loc la cruce, pentru desfiinţarea păcatului, pentru purtarea păcatelor şi îndepărtarea judecăţii (versetul 26); a doua, manifestarea Lui din prezent, când El este Mare Preot în cer pentru poporul Său; şi a treia, arătarea Lui în viitor în glorie, pentru salvarea finală a poporului Său din pustia lumii acesteia, din mijlocul ispitirilor şi slăbiciunilor.

Capitolul 10 - Noii închinători:

 Capitolul 10 din Epistola către Evrei ne prezintă felul în care credinciosul a fost făcut potrivit pentru cer. Conştiinţa lui este curăţită (versetele 1-18), aşa că, acum el poate să intre în duh în Sfânta Sfintelor (versetele 19-22), ţinând cu tărie mărturisirea speranţei pe calea lui prin această lume, fără a se clătina sau a se întoarce (versetele 23-31), înfruntând persecuţiile (versetele 32-34), rămânând pe cărarea credinţei (versetele 35-39).

Conştiinţa curăţită - Evrei 10:1-18:

Versetele 1-4. În capitolul 9 am învăţat că fiecare credincios are asigurat un loc în cer nu prin ceea ce el a făcut, ci în exclusivitate prin lucrarea lui Hristos şi prin poziţia pe care El o ocupă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 10 învăţăm cum aceeaşi lucrare este aplicată conştiinţei celui credincios, pentru ca el să se poată bucura încă de acum şi, în duh, să intre în acest loc nou. Pentru a ne bucura de casa noastră cerească şi pentru a avea certitudinea unui loc alături de Hristos acolo este necesar să avem conştiinţa curăţită. Primele optsprezece versete ne prezintă în mod clar felul în care este curăţită conştiinţa.

 În capitolele 9 şi 10 apostolul vorbeşte de trei ori despre o conştiinţă desăvârşită sau curăţită. În capitolul 9:9 el stabileşte clar adevărul că jertfele iudaice nu-l pot face desăvârşit, în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce le aduce. În capitolul 9:14 citim din nou despre jertfa perfectă a lui Hristos care curăţă conştiinţa de faptele moarte, în aşa fel încât credinciosul este liber să se închine Dumnezeului celui viu. În final, avem şi locul din capitolul 10:2 unde ni se spune că închinătorul care are o conştiinţă curăţită nu mai are conştiinţă de păcate. Cel care are conştiinţă de păcate trăieşte cu teama că într-o zi Dumnezeu îl va aduce la judecată din pricina păcatelor sale şi, din acest motiv, nu se poate bucura de pacea cu Dumnezeu. A nu mai avea conştiinţă de păcate implică faptul că teama de judecată a fost îndepărtată prin înţelegerea adevărului că Dumnezeu a rezolvat în întregime problema păcatelor celui credincios. Totuşi, chiar dacă Dumnezeu nu ne va mai aduce niciodată la judecată din pricina păcatelor noastre, ca Tată El poate să ne pedepsească, dacă păcătuim având poziţia de copii ai Săi (capitolul 12:5-11). O conştiinţă curăţită nu înseamnă că nu mai păcătuim niciodată sau că nu mai avem conştienţa căderii, fie în trecut, fie în prezent, ci aceasta înseamnă că toată teama de judecata viitoare din cauza păcatelor este înlăturată complet. O conştiinţă curăţită nu trebuie confundată cu ceea ce noi numim o conştiinţă bună. Dacă, din lipsă de veghere în umblare, un credincios păcătuieşte, conştiinţa lui va fi tulburată în mod sigur şi doar prin mărturisire faţă de Dumnezeu el îşi va recâştiga o conştiinţă bună. Însă aceasta nu are legătură cu problema iertării veşnice a păcatelor care îi dăruieşte celui credincios o conştiinţă curăţită. Sub lege era imposibil să ai o conştiinţă „desăvârşită” sau „curăţită”. Jertfele puteau oferi, cel mult, o uşurare temporară. Pentru orice păcat care intervenea era necesară o nouă jertfă. Dacă jertfele aduse ar fi oferit o conştiinţă curăţită, nu ar mai fi fost nevoie ca ele să fie repetate. Legea arătase, într-adevăr, că era nevoie de jertfă pentru înlăturarea păcatelor, dar ea era doar o umbră a lucrurilor viitoare, nu realitatea. Sângele taurilor şi al ţapilor nu putea înlătura niciodată păcatele. Atunci, cum este obţinută o conştiinţă curăţită? Versetele următoare răspund la această întrebare prin trei mari adevăruri pe care le aduc înaintea noastră:

1. Prin voia lui Dumnezeu (versetele 5-10);

2. Prin lucrarea lui Hristos (versetele 11-14);

3. Prin mărturia Duhului (versetele 15-18).

Versetele 5-7. Voia lui Dumnezeu a fost scrisă în sulul cărţii. Este clar că acesta nu este sulul Scripturii, pentru că referirea făcută la sulul cărţii constituia deja un citat în Psalmul 40 - T.M., loc care este la rândul lui citat aici. Aceasta pare mai degrabă a fi o referire figurativă la sfaturile eterne ale lui Dumnezeu. Venind în lume, Domnul a spus că a venit să facă voia lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile care erau aduse sub lege nu puteau satisface voia lui Dumnezeu. Urma ca Domnului să I se pregătească un trup, pentru ca, potrivit sfaturilor lui Dumnezeu, El să poată împlini această voie.

Versetele 8 şi 9. Ceea ce Domnul a spus când a venit în lume, El spusese deja şi sus în cer. Împlinirea voii lui Dumnezeu necesita punerea deoparte a primului legământ şi înlocuirea lui cu cel de-al doilea.

Versetul 10. În versetul 10 ni se spune clar care este voia lui Dumnezeu. În acest verset citim: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna”. În zadar căutăm uşurare sau pace, în ce priveşte conştiinţa, în eforturile noastre, în credinţa noastră, în pocăinţa noastră, în experienţele noastre ori în simţămintele noastre. Aceste versete atât de binecuvântate ne transferă complet privirile de la orice preocupare cu noi înşine la preocuparea cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea lui Hristos. Dumnezeu ne descoperă secretul binecuvântat al sfaturilor Sale, anume că voia Lui este să ne aibă curăţiţi de orice întinare a păcatului, nu prin ceea ce noi am făcut, facem, sau am putea face, ci în întregime prin lucrarea Altuia, a Domnului Iisus Hristos.

Versetele 11-14. Aceste versete ne prezintă în detaliu lucrarea lui Hristos prin care voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Ele se preocupă în întregime cu Hristos şi cu lucrarea Lui. Noi nu avem nicio parte în această lucrare, cu excepţia păcatelor noastre, care au făcut-o necesară. Trebuie să ne ferim de simţămintele şi de experienţele noastre şi, prin credinţă simplă, să stăm liniştiţi şi să privim mântuirea Domnului. Versetul 11 ne prezintă jertfele iudaice ca un mijloc în totalitate lipsit de eficacitate. Acest verset acoperă o perioadă de 1500 de ani şi cuprinde întreaga preoţie iudaică, toate acele zile de lucrări neîncetate, cu jertfele nenumărate care erau aduse. În final ni se spune că această vastă paradă a energiei omeneşti, cu râuri de sânge care au curs de la altarele iudeilor, „niciodată nu poate înlătura păcatele”. Astfel, prin această prezentare concisă este înlăturat tot sistemul iudaic, după care, în contrast cu acesta, apostolul ne prezintă eficacitatea lucrării lui Hristos. „El”, Hristos, în contrast cu toţi preoţii iudeilor, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate” - în contrast cu toate jertfele iudaice - „S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu”, în contrast cu preoţii care stăteau numai în picioare, fără să poată sfârşi vreodată lucrarea. Dacă El S-a aşezat pentru totdeauna (perpetuu), aceasta reprezintă proba veşnică a faptului că lucrarea Lui este sfârşită. Atât de complet Şi-a împlinit lucrarea de ispăşire, încât, sub acest aspect, El nu trebuie să Se mai ridice niciodată. Mai mult, din faptul că El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, cunoaştem că lucrarea Lui este acceptată. Următoarele două versete ne prezintă rezultatul lucrării lui Hristos, care S-a aşezat perpetuu, în ce-i priveşte pe vrăjmaşii Săi, dar şi în ce-i priveşte pe credincioşi. Pentru vrăjmaşii Lui, aceasta implică judecata; lucrarea Lui fiind lepădată, pentru ei nu mai există nicio altă cale pentru înlăturarea păcatelor. „De acum” Hristos aşteaptă „până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui”. În legătură cu cei sfinţiţi, Hristos, înviat şi glorificat, este făcut desăvârşit; şi prin lucrarea Lui i-a desăvârşit pe cei credincioşi. Deşi aşteptăm încă să primim trupuri glorificate, sufletele noastre au fost deja făcute perfecte şi, înaintea privirilor lui Dumnezeu, sunt curăţite complet de păcate prin lucrarea lui Hristos. Ioan Gură de Aur a spus: „Tatăl şi Fiul nu pot face mai mult în privinţa păcatelor noastre decât ceea ce este deja înfăptuit prin jertfa Domnului Iisus şi descoperit credinţei noastre în Cuvânt”. Nu doar că Hristos S-a aşezat pentru totdeauna, dar şi credincioşii sunt sfinţiţi pentru totdeauna. Dacă Hristos S-a aşezat perpetuu, atunci şi credincioşii sunt desăvârşiţi perpetuu.

Versetele 15-18. Pasajul anterior ne-a prezentat voia lui Dumnezeu ca sursă a binecuvântării noastre şi lucrarea lui Hristos ca mijlocul eficace prin care binecuvântarea ne este asigurată. Acum apostolul ne prezintă mărturia Duhului, care ne aduce cu autoritate divină cunoaşterea adevărului, astfel încât ni-l putem însuşi ca atare. În alt loc din Scriptură citim despre mărturia Duhului în noi (Romani 8:16); aici citim despre mărturia Duhului către noi. Mărturia către noi este ceea ce Duhul Sfânt a spus în Scriptură, aşa cum citim: „după ce a spus” (versetul 15). Apoi urmează citatul din Ieremia 31:34, deja prezentat în capitolul 8, pentru a arăta condiţiile noului legământ. Aici citatul este repetat pentru a dovedi că eficacitatea lucrării lui Hristos este de aşa fel încât Dumnezeu poate spune despre credincioşi că „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Dumnezeu nu spune doar „nu-Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”, ci El spune: „nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Simpla stabilire a adevărului că El nu Îşi va aminti de păcatele noastre poate implica faptul că El le-a trecut cu vederea. Dar, când Dumnezeu spune că El nu-Şi va mai aminti nicidecum, aceasta implică faptul că a fost o amintire a lor, că ele au fost mărturisite, că au fost purtate şi judecate. Astfel problema păcatelor a fost rezolvată şi Dumnezeu poate, pe un temei drept, să spună că nu-Şi mai aduce aminte de ele.

Noii închinători - Evrei 10:19-22:

Versetele 19-22. Adevărul binecuvântat cu privire la o conştiinţă curăţită deschide calea spre închinare. După ce apostolul a vorbit despre noua jertfă şi despre noul sanctuar, acum el prezintă noii închinători. În contrast cu iudaismul în care închinătorul nu avea acces în Locul Preasfânt, în creştinătate avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Iisus”. Au fost create toate condiţiile şi a fost îndepărtată orice piedică din calea noastră pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Problema păcatelor a fost rezolvată prin sângele lui Iisus. Hristos, după ce a luat parte la carne şi a devenit Om, a deschis o cale vie pentru oameni, ca ei să poată intra în Locul Preasfânt. Slăbiciunile noastre sunt rezolvate de către Marele nostru Preot. Nici păcatele pe care le-am comis, nici trupurile în care ne aflăm şi nici slăbiciunile de care suntem cuprinşi nu ne pot împiedica să intrăm în duh dincolo de perdea, chiar în cer. Apostolul ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu inimi curăţite, în deplină siguranţă a credinţei, fiind eliberaţi de orice sentiment al unei conştiinţe care ne-ar condamna şi cu trupurile separate de orice întinare practică. În acest punct am face bine dacă ne-am opri şi ne-am întreba: cât de familiară ne este această apropiere, de a intra dincolo de perdea? Într-adevăr, poate cunoaştem ceva din celălalt îndemn pe care apostolul îl dă în Evrei 4, când el spune: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit”. Aceasta este ca şi cum am alerga într-un loc de refugiu pentru a scăpa de furtunile vieţii; pe când cealaltă apropiere înseamnă să ne întoarcem în propria noastră casă pentru a sta în căldura dragostei binecuvântate. Este o mare diferenţă între un refugiu şi o casă. Un refugiu este un loc în care ne retragem în timpul unei furtuni. Dar o casă este un loc unde sentimentele noastre sunt în largul lor şi în odihnă. Cu toţii Îl cunoaştem pe Hristos ca pe un refugiu la care putem alerga în necazurile noastre, dar cât de puţin Îl cunoaştem ca pe căminul sentimentelor noastre. Hristos este într-adevăr „un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii ... ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat” (Isaia 32:2). Este într-adevăr o experienţă binecuvântată, ca atunci când trecem prin această lume cu torentele ei distrugătoare, cu sterilitatea şi truda ce o caracterizează, să avem pe Cineva la care să ne adăpostim şi să găsim alinare. Totuşi trebuie să ne amintim că, dacă alergăm la Hristos ca la un adăpost de care avem nevoie în timpul furtunii, când furtuna va înceta vom fi în pericol de a-L părăsi. Vai! Acest lucru ni se întâmplă prea adesea fiecăruia dintre noi. Alergăm la El când vine furtuna şi Îl neglijăm când împrejurările par liniştite. Însă dacă afecţiunile noastre sunt atrase spre El, acolo unde Se află El, şi, dacă înţelegem că locul Său este şi locul nostru, acesta fiind chiar cerul însuşi, atunci acel loc va deveni locul de care afecţiunile noastre vor fi atrase şi în care îşi vor găsi odihnă, în care putem avea părtăşie cu Iisus, în care nicio umbră a morţii nu va putea cădea vreodată, iar toate lacrimile sunt şterse.

Calea şi pericolele ei - Evrei 10:23-29:

Versetele 23-25. Cu cât vom înţelege şi vom folosi mai mult privilegiul de a pătrunde dincolo de perdea, în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai bine vom putea face faţă drumului prin pustie şi pericolelor lui. De aceea îndemnul „să ne apropiem” este urmat de avertismentul „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei”. Există o speranţă strălucită care ne este pusă înainte, iar Cel care ne-a dat promisiunea speranţei va fi credincios Cuvântului Său. Însă există pericolul de a renunţa la „mărturisirea” nădejdii din cauza alipirii de această lume. Numai privind la Cel care este credincios putem sta tari fără să ne clătinăm. Mai mult, în mijlocul necazurilor, dificultăţilor şi pericolelor avem nevoie să ne susţinem reciproc. Uneori putem avea parte de izolare, însă calea lui Dumnezeu pentru poporul Său este cea a părtăşiei practice. Trebuie să veghem unii asupra altora şi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă. Încrederea deşartă pe care carnea o are în ea însăşi poate conduce la dispreţul faţă de ajutorul pe care cineva ar dori să ni-l ofere; însă înţelegerea nimicniciei noastre ne va conduce nu doar să privim mai întâi şi mai presus de orice la Cel care este credincios, ci şi să preţuim susţinerea din partea fraţilor noştri. Dacă îi preţuim pe fraţii noştri vom fi plini de grijă faţă de ei, căutând să stârnim dragostea şi faptele lor bune, de care noi înşine avem nevoie. Vai, cât de uşor poate fi atrasă carnea pe un drum al egoismului şi al slavei deşarte, rostind în mod deliberat cuvinte care sunt o ofensă la adresa fraţilor şi nu de natură să le stârnească dragostea. Nimeni nu poate neglija strângerea laolaltă fără să sufere pierdere. A părăsi strângerile sfinţilor este un semn sigur de declin spiritual. Deseori obiceiul de a neglija strângerile laolaltă precedă părăsirea adunării şi întoarcerea în lume sau în sisteme religioase omeneşti. Cu cât „ziua” - ziua gloriei - se apropie, cu atât dificultăţile vor creşte, fiind mai multă nevoie să căutăm să ne susţinem unul pe celălalt şi să nu neglijăm strângerile laolaltă.

Versetele 26-31. Apostolul a prezentat pericolul care decurge din abandonarea speranţei noastre, dispreţuindu-ne unul pe altul şi părăsind strângerea laolaltă. Însă acum el ne atenţionează asupra unui pericol şi mai serios, pericolul apostaziei, care îi pândea pe cei ce mărturiseau creştinismul. Păcatul despre care se vorbeşte aici este apostazia faţă de creştinism. Apostolul nu vorbeşte despre o cădere care ar putea face pe cineva să se întoarcă în lume, la fel ca pe Dima, despre care citim în altă epistolă. Unul ca acesta poate fi recuperat. Apostatul nu doar că renunţă la creştinism, ci îl abandonează pentru a adera la o religie omenească, după ce a mărturisit creştinismul. Practic, el spune: „Am încercat creştinismul, dar socotesc că iudaismul, sau budismul, sau altă religie este mai bună”. Pentru unul ca acesta nu mai este nicio jertfă pentru păcat, decât o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii. Unul ca acesta Îl sfidează pe Fiul lui Dumnezeu, dispreţuieşte jertfa lui Hristos şi insultă pe Duhul harului. Apostatul trebuie lăsat pe mâna lui Dumnezeu. Noi nu suntem în niciun fel chemaţi să-l pedepsim pe unul ca acesta. Ni se spune clar că răzbunarea este a Domnului. Apostatul va experimenta că „este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

Versetele 32-34. Mai mult, apostolul ne atenţionează să nu ne descurajăm din cauza suferinţelor, insultelor şi necazurilor. Există chiar pericolul de a da înapoi de la calea credinţei, din cauza batjocurii şi a suferinţelor pe care le atrage asupra noastră mărturisirea creştină. Acei credincioşi începuseră bine. Fiind luminaţi prin adevăr, au ajuns dintr-o dată în conflict din cauza mărturisirii adevărului. Însă în acest conflict ei au răbdat şi, cu inimă întreagă, s-au asociat cu cei care au suferit pentru Numele lui Hristos. Au primit cu bucurie răpirea averilor, ştiind că au în cer o avere mai bună şi statornică.

Versetele 35-39. O astfel de încredere va fi urmată de o răsplată strălucită, însă între timp avem nevoie de răbdare, supunându-ne voii lui Dumnezeu, în timp ce aşteptăm să primim promisiunea. Timpul aşteptării este scurt, pentru că „Cel care vine va veni şi nu va întârzia”. Până când El vine, calea celui credincios este o cale a credinţei. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat; în zilele lui Habacuc a fost la fel de adevărat ca şi astăzi că „cel drept va trăi prin credinţă”. Dumnezeu nu găseşte nicio plăcere în cineva care dă înapoi. Apostatul dă înapoi spre pierzare; însă despre aceia cărora apostolul le scrie, el poate spune cu încredere: „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului”.