TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE.

 

TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE

 

SUBIECTUL I (30 de puncte):

 A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais [...] preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o  educație a corpului şi a minții, o instituție bazată totodată pe principiile lumești şi pe cele morale şi religioase. Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți şi datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile şi abuzurile puterii. Critica pe care o fac umaniștii societății în care trăiesc este într-adevăr nemiloasă, fie că este vorba de tarele Bisericii (Elogiul Nebuniei a lui Erasmus), de instituțiile care favorizează abuzurile prinților sau de moravurile societății (Utopia lui Thomas Morus). (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei). 

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale stabilirii scaunului papal la Avignon, în secolul al XIV-lea. 3 puncte

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre Reforma religioasă din spațiul german și aceea din Franța. 4 puncte

4. Prezentați două aspecte referitoare la Renașterea artistică în spațiul Peninsulei Italice, în secolele al XV-lea - al XVI-lea. 4 puncte

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul marilor descoperiri geografice în evoluția Europei occidentale din secolele al XV-lea - al XVI-lea. 5 puncte

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Europa occidentală va încerca în anii de după război [Al Doilea Război Mondial] să se redreseze şi să-şi asigure supraviețuirea folosindu-se succesiv sau simultan de ajutorul american şi de dorinţa de unificare manifestată de unii dintre conducătorii săi.‟ (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte. 

Rezolvare - subpunctul A:

1. Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații: cauza: „Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais (…) preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o educație a corpului și a minții, (…)”; efectul: „Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți și datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile și abuzurile puterii”. Rolul acestor informații: cauza, selectată de noi, pune în evidență critica dură a umaniștilor față de educația medievală dogmatică și scolastică, foarte îndepărtată de preocupările oamenilor, ale societății în general. Efectul, selectat de noi, evidențiază faptul că umaniștii puneau accent pe o educație bazată pe valorile estetice, politice, morale, sociale, civice ale Antichității clasice greco-romane. O astfel de edeucație era total opusă celei medievale și ajuta la formarea unui om preocupat cu adevărat de societate, capabil să înțeleagă problemele acesteia și să contribuie la rezolvarea lor. 

2. O cauză - încercarea Papei Bonifaciu al VIII-lea de a impune controlul universal al Bisericii Romano-Catolice, inclusiv în Franța unde Biserica era deja, în mare parte, sub controlul regalității. Astfel, el încerca să declanșeze noi cruciade cu participarea, în special, a Angliei și a Franței.

Două consecințe: prima - regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) îl va lua captiv pe Papă la Avignon. Astfel se va declanșa așa-numita „captivitate babilonică a Bisericii” care va dura 70 de ani. Nemaiputând dicta în Europa, Papalitatea va deveni un fel de monarhie centralizată, care își exercita controlul asupra bisericilor locale. A doua - Papalitatea de la Avignon va decădea moral și spiritual foarte grav, devenind „cloaca unde vin toate gunoaiele universului. Aici Dumnezeu este disprețuit, banul adorat”, după cum o caracteriza umanistul italian Francesco Petrarca. În fapt, captivitatea babilonică a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul crizei acestei Biserici care va duce, în cele din urmă, la declanșarea Reformei Protestante.

3. Asemănarea - în ambele țări, Reforma Protestantă a cuprins toate categoriile sociale, inclusiv o bună parte a nobilimii. În Franța, familiile nobiliare Bourbon, Coligny, Montmorency, de pildă, au trecut la Reformă. În Germania o mare parte dintre nobili au îmbrățișat ideile lui Martin Luther mai ales datorită secularizării averilor Bisericii, pe care Reforma o impunea, ce se făcea în beneficiul lor. Deosebirea - în Germania s-a răspândit lutheranismul care avea drept idee de bază mântuirea prin credință, prin har, nu prin fapte bune. În Franța, în schimb, s-a răspândit calvinismul ce avea ca idee de bază predestinarea - Dumnezeu hărăzește unora mântuirea și viața veșnică în Rai iar altora Iadul și chinurile veșnice. Reușita în viață era semnul alegerii. Calviniștii francezi s-au numit hughenoți de la termenul german „Eidgenoseen” - „legat prin jurământ”. 

4. Primul aspect - Renașterea italiană a pus în prim-plan frumusețea omului văzut ca o giință perfectă sau care tinde spre perfecțiune. La baza acestei concepții estetice se aflau valorile culturii clasice grecești fondate pe ideea „omul este măsura tuturor lucrurilor”, așa cum afirmase Protagoras. Astfel, umaniștii italieni s-au întrecut în areda frumusețea corpului uman, în a reda o ființă umană capabilă să exprime sentimewtele, bucuriile, tristețile xieții omenești. Exemplul cel mai elocvent este Michelangelo, creatorul statuilor Moise, David, Sclavii, Pieta la Roma și a sculpturilor reprezentând pe Lorenzo-Gânditorul și Giuliano-Acțiunea, Amurgul și Aurora, Ziua și Noaptea, pentru Capela Medici din Florența. Al doilea aspect - umaniștii italieni au pus bazele desenului tridimensional, a unei picturi care să respecte proporționalitatea încadrării în spațiu a elementelor componente ale unei compoziții - „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, „Școala din Atena” a lui Raffaello Sanzio etc.. 

5. Marile descoperiri geografice au marcat fundamental evoluția Europei Occidentale, dar și a întregii lumi, în secolele XV-XVI. Putem argumenta această afirmație prin prezentarea a două fapte istorice relevante. Primul - europenii au aflat că civilizația creștină cu centrele sale fundamentale, - Ierusalimul, Constantinopolul, Roma -, nu era singura formă de existență a indivizilor socializați. Ei constatau, pe viu, că există și alte forme originale, deosebite de organizare  a civilizației: India Marilor Moghuli. China Dinastiei Ming, Japonia shogunilor, civilizațiile precolumbiene. Au mai aflat că existau religii ca budismul, hinduismul, confucianismul mult mai vechi decât creștinismul și care aveau milioane de adepți. Al doilea - europenii au luat în stăpânire cele două Americi de unde au adus în Europa mari cantități de metale prețioase, mai ales aur. Această situație a provocat „revoluția prețurilor”, punând bazele, totodată, comerțului mondial. Astfel, marile descoperiri geografice au avut consecințe economice, politice, cultural, religioase, ștințifice uriașe. În lupta cu marea, navigatorii au obținut mari succese, contribuind la nașterea civilizației globale.

 Subpunctul B: Europa Occidentală după cel de-al Doilea Război Mondial:

 Statele Europei Occidentale s-au confruntat, în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, cu mari probleme legate de refacerea economiilor ruinate de război. În calea redresării stăteau dificultăți deosebite datorate lipsei resurselor financiare necesare. De situația existentă puteau profita partidele comuniste susținute de Uniunea Sovietică pentru a prelua puterea. Mai ales Franța și Italia se confruntau cu această primejdie deoarece partidele comuniste din aceste țări erau foarte puternice - cel francez, de exemplu, avea aproximativ 800 000 de membrii. Pentru a preîntâmpina această evoluție dar și pentru a redresa Europa SUA vor lansa Planul Marshall. Așadar, în evoluția Europei Occidentale imediat după reăzboi constatăm un prim fapt istoric esențial - Planul Marshall. Acest plan a fost inițiativa secretarului de stat american George Marshall și a fost prezentat la Universitatea Harvard. Planul era adresat, inițial, tuturor statelor europene, inclusiv celor est-europene și Uniunii Sovietice. Își propunea lichidarea „sărăciei, disperării, foametei și a haosului”. Însă statele est-europene și URSS au respins planul, temându-se de creșterea influenței americane asupra lor. Planul, printre altele, prezintă două caracteristici. Prima - a contribuit la refacerea rapidă a economiilor vest-europene, care au beneficiat de un neașteptat suport financiar de peste 13-14 miliaarde dolari investiții americane publice. plus alte miliarde investiții private, împrumuturi etc.. A doua - pentru a coordona unitar și eficient ajutorul financiar, americanii au cerut vest-europenilor să creeze un organism unic. S-a înființat Organizația de Cooperare Economică Europeană, azi OCED. Acest organism a influențat indirect și inițierea procesului de integrare europeană. Al doilea fapt istoric relevant este, așadar, declanșarea procesului de integrare europeană. Statele vest-europene au declanșat procesul de integrare europeană în dorința de a pune capăt conflictelor dintre ele, mai ales, între cele două state devenite inamici tradiționali, Franța și Germania. Și pentru acest fapt istoric putem identifica două trăsături. Prima - printr-o serie de tratate, - exemplu: Tratatul de la Roma -, s-au pus bazele celor trei comunități europene: CECO, CEE/Piața Comună și EUROATOM. Importanță deosebită a avut CEE care va constitui, mai târziu, baza creării UE. Prin constituirea acestor comunități s-au realizat pași importanți în cooperarea economică, științifică, culturală, în circulația liberă a persoanelor și a bunurilor etc.. A doua trăsătură - „cei 30 de ani glorioși”. Declanșarea procesului de integrare europeană ca și Planul Marshall au ajuatat statele vest-europene să cunoască o mare dezvoltate economică, - așa-numita perioadă a „celor 30 de ani glorioși”. În acești 30 de ani a apărut „statul-providență”, s-au investit sume considerabile în educație, cultură, știință, turism, construcția de locuinșțe. S-au afirmat „miracolele economice” vest-german, francez, italian. Această evoluție economico-socială va constitui baza pentru o integrare politică mai serioasă și pentru extinderea CEE cu noi membrii, - exemplu: Marea Britanie, Danemarca, Spania, Grecia etc..

 În baza acestei succinte prezentări, suntem de acord cu opinia exprimată de cei doi istorici S. Berstein și P. Milza. Într-adevăr, Europa Occidentală s-a redresat cu ajutorul Planului Marshall lansat de americani și prin mobilizarea forțelor și energiilor proprii declanșate de integrarea europeană.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția politică a spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, având în vedere:

- menționarea a două fapte istorice referitoare la români, desfășurate în deceniul șase al secolului al XIX-lea și a câte unei consecințe a fiecăruia pentru Principatele Române;

- precizarea câte unui fapt istoric din anii 1862-1863, respectiv din anii 1864-1865, care au loc în statul român și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- menționarea a două acțiuni de politică internă desfășurate în statul român, în perioada 1875-1885 și a câte unei cauze a fiecăreia dintre acestea;

- menționarea a două curente cultural-ideologice din spațiul românesc de la începutul secolului al XX-lea și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea politicii externe a României în perioada 1913-1916, respectiv în perioada 1917-1920, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Evoluția statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX:

 În perioada cuprinsă între 1859-1920 statul românesc a parcurs o foarte interesantă evoluție în plan intern și s-a evidențiat și-n relațiile internaționale.

 În deceniul VI al secolului XIX a avut loc unirea Principatelor, - anul 1859. Unirea Principatelor a fost esențială pentru evoluția ulterioară a României, fiind etapa fundamentală pentru obținerea independenței și pentru realizarea Marii Uniri. La unirea Principatelor au concurat, orintre altele, două fapte istorice fundamentale. Primul - războiul Crimeei și înfrângerea Rusiei. Războiul Crimeei a dus la înfrângerea Rusiei, aspect ce a făcut posibilă transformarea problemei unirii Principatelor într-o problemă europeană. S-a organizat Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care a prezentat pentru Principate o importanță deosebită. Printre altele, Congresul a hotărât constituirea în Principate a două căimăcămii ce trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările ad-hoc, care aveau să arate voința românilor în chestiunea unirii. Faptul istoric evedențiat prezintă o consecință foarte importantă - Congresul a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor, impunând garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri. La vremea respectivă nu se putea pune problema independenței, dar garanția colectivă ne scutea de noi intervenții militare externe, deoarece oricare mare putere ar fi dorit să intervină în Principate trebuia să obțină acordul celorlalte. Cum între cele 7 Mari Puteri  (Anglia, Franța, Turcia, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia/Piemont) existau multe neînțelegeri, nu se putea ajunge la un acord între ele privind intervenția militară, în special din partea Rusiei, Turciei și Austriei, - cea mai bună situație pentru noi. Al doilea fapt istoric fundamental - dubla alegere a luji A.I. Cuza. Adunările ad-hoc au dorit unirea sub un principe străin, dar Marile Puteri, în 1858, au impus Convenția de la Paris ce oferea românilor o unire trunchiată. În noul stat ar fi trebuit să existe două parlamente, două guverne, două capitale, doi domnitori. Dar Convenția nu a specificat că aceeiași persoană n-ar fi putut fi aleasă domn în ambele Principate. Consecința fundamentală a acestei scăpări, și, bineînțeles, consecința faptului istoric scos în evidență de către noi, a fost politica „faptului împlinit”. Românii au ales ca domn pe A.I. Cuza în ambele Principate, mai întâi în Moldova, apoi în Țara Românească.

 După dubla alegere a lui A.I. Cuza, au urmat intense contacte diplomatice pentru ca Marile Puteri garante să recunoască atât dubla alegere cât și unirea deplină. În cele din urmă, ambele obiective au fost atinse. În contuinuare, pentru evoluția statului român au fost foarte importante reformele din timpul domniei lui Cuza. De pildă, pentru anii 1862-1863, remarcăm un fapt istoric deosebit de important - adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești, mai ales ale mănăstirilor închinate. Aceste averi totalizau aproximativ 25% din pământul țării: Această lege a secularizării s-a adoptat chiar cu acordul boierimii conservatoare din Adunare. Legea a fost alcătuită de guvernul Mihail Kogălniceanu. Același guvern a propus și alte reforme extrem de necesare României - exemplu: Legea rurală. Această situație a dus la accentuarea opoziției conservatorilor față de M. Kogălniceanu și votul de blam contra guvernului său. Însă A.I Cuza nu a acceptat votul Adunării și va instaura regimul autoritar. Așadar, un al doilea fapt istoric foarte important pentru evoluția României în anii 1864-1865 a fost lovitura de stat a lui Cuza de la 2/14 mai 1864. După lovitura de stat, Cuza a organizat un plebiscit popular pentru aprobarea acțiunii sale. El a motivat că a trebuit să instaureze regimul autoritar datorită neîmpăcatei opoziții conservatoare din corpurile legiuitoare care îl împiedica să introducă reformele de care România avea nevoie. După lovitura de stat vor fi adoptate, printre altele, Legea electorală și Legea rurală. Între cele două fapte istorice putem remarca atât o desosebire, cât și o asemănare. Deosebirea - Legea secularizării averilor mănăstirești a fost adoptată pe calea parlamentară normală. După lovitura de stat, reformele au fost introduse prin voința personală a domnitorului Cuza. Asemănarea - reformele cele mai importante, - amintitele deja legi ale secularizării, electorală, rurală -, au fost adoptate în perioada când în fruntea guvernului se afla M. Kogălniceanu.

 Opoziția contra lui Cuza, formată din liberalii radicali (roșii) și conservatori, s-a accentuat tot mai mult în cursul anului 1865, iar la 11 februarie 1866, printr-un complot pus la cale de C. A. Rosetti cu sprijinul direct al lui I.C. Brătianu, a conservatorilor și a unor unități militare, Cuza a fost înlăturat de la putere și trimis în exil. Va fi ales ca domn al României, la capătul unei intense activități diplomatice, prințul german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

 În prima parte a domniei acestuia România își va obține independența de stat în urma participării la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a hotărârilor Congresului de la Berlin din 1878. Ca urmare, au intervenit schimbări esențiale în statutul internațional al României. În perioada 1875-1885, au avut loc în plan intern numeroase acțiuni menite a consolida statul român. Ne vom referi la două dintre ele. În 1881 România s-a proclamat Regat. La baza acestei acțiuni a stat tocmai noul statut de independență al statului român. De altfel, încă din septembrie 1878, Carol I primise titlul de Alteță Regală. Întărirea pozițiilor monarhiei s-a făcut și prin adoptarea de către Parlament a Legii domeniilor Coroanei prin care familia regală a fost împroprietărită cu 12 proprietăți însumând peste 118 000 hectare teren arabil și păduri. O a doua acțiune a fost proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1885. O cauză foarte importantă a acestei acțiuni a fost întărirea independenței României și-n plan religios prin scoaterea Bisericii Ortodoxe Române de sub o autoritate străină. Statul român se consolida, așadar, politic și religios.

 În plan cultural-ideologic, la începutul secolului XX s-au afirmat două curente. Primul - modernismul sau europenismul. Acest curent promova deschiderea spre Europa. A fost reprezentat în plan politic de către PNL. Evidențiem doupă caracteristici ale acestuia. Prima - adoptarea modelului occidental în toate aspectele sale: politic, economic, cultural, social etc.. Aceasta era considerată singura cale de dezvoltare firească a României. A doua caracteristică - impunerea, cu orice preț,a acestui model occidental a dus la apariția „formelor fără fond”. Cultura și civilizația occidentală introdusă în spațiul românesc nu avea și suportul unei evoluții normale a societății românești. Majoritatea populației românești locuia la sate, era slab educată și nu avea suficientă conștință civică și politică pentru a înțelege implicațiile adânci ale modelului occidental liberal. De aceea, putea fi foarte ușor manipulată de demagogi politici, mai ales din rândurile radicalilor din PNL. Al doilea curent cultural-ideologic a fost tradiționalismul, reprezentat în plan cultural prin sămănătorism iar în plan politic de Partidul Conservator. Și acest curent prezintă, printre altele, două caracteristici esențiale. Prima - reprezentanții curentului considerau că modernizarea României trebuia să țină cont de tradițiile și specificul societății românești. Schimbările trebuiau făcute în paralel cu modernizarea profundă a societății, până la nivelul celor de jos, pentru a nu duce la acele „forme fără fond” - imitații de tip occidental peste fond românesc înapoiat. Expresia „forme fără fiond” a aparținut lui Titu Maiorescu, fondatorul Junimii. Tradiționaliștii au fost, de altfel, puternic susținuți de către Societatea Junimea de la Iași. În această societate se găseau marile noastre perosnalități culturale: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă etc.. Sămănătorismul a fost promovat, în special, de către istoricul Nicolae Iorga, care vedea în civilizația românească o continuatoare firească a celei bizantine și, cu atât mai mult, trebuia evitată o occidentalizare excesivă străină de sufletul românesc. Iorga împreună cu A.C. Cuza, - un strănepot al lui A.I Cuza -, a pus bazele Partidului Naționalist Democrat, atașat realizării deplinei unități statale a națiunii române. A doua caracteristică - curentul tradiționalist a concentrat în jurul său aproape întreaga intelectualitate de marcă a societății românești: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ioan Slavici etc.. De altfel, în PC se regăseau cele mai de seamă personalități ale culturii românești. Chiar N. Iorga a fost inițial membru al PC. Acest aspect nu trebuie să ducă la concluzia că acești intelectuali nu doreau modernizarea României, dar considerau că aceasta nu trebuie să fie de suprafață, ci profundă, și acest proces de modernizare cerea timp, nu se putea face peste noapte.

 Tot la începutul secolului XX România s-a evidențiat mult mai serios și-n planul relațiilor internaționale. Putem ilustra această afirmație printr-o serie de  fapte istorice care au privit politica externă a României. Astfel, în perioada 1913-1916 remarcăm două fapte istorice importante. Primul - implicarea României în cel de-al doilea război balcanic. Războaiele balcanice au izbucnit în 1912. Față de primul război balcanic, România a păstrat neutralitatea. La puțin timp după primul război balcanic, între foștii aliați au intervenit neînțelegeri cu privire la împărțirea unor teritorii. Bulgaria, de exemplu, dorea întreaga Macedonie. Ea va declanșa cel de-al doilea război balcanic, atacând Serbia și Grecia. În aceste condiții, România a intrat în conflict pentru „restabilirea echilibrului de forțe în Balcani”. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace. Pacea a fost încheiată la București. Cu această ocazie, România a obținut sudul Dobrogei sau Cadrilaterul. Cum Bulgaria fusese susținută fățiș de Austro-Ungaria, participarea României la cel de-al doilea război balcanic a fost interpretată de mulți contemporani ca o ruptură față de Puterile Centrale. Al doilea fapt istoric - la începutul Primului Război Mpndial, România, deși aliată cu Puterile Centrale, și-a declarat neutralitatea. Această neutralitate a durat până-n vara anului 1916, când România a intrat în război de partea Antantei. Pentru perioada 1917-1920 evidențiem alte două fapte istorice. Primul - victoriile armatei române din vara anului 1917. După campania militară dezastruoasă a anului 1916 și retragerea în Moldova, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au reprezentat un moment strălucit în istoria militară a românilor. Din păcate, evoluțiile din Rusia au făcut ca rezultatele acestor victorii să fie practic anulate. Rusia Sovietică va ieși din război iar, în aceste condiții, România a fost nevoită să „încheie” pacea catastrofală, de tip „cartaginez” - după cum s-au exprimat unii contemporani, de la Buftea-București, din mai 1918. Totuși, victoriile Antantei din 1918 au dus la reintarea României în război, permițându-i să participle la victoria finală contra Germaniei. Totodată, în cursul anului 1918 s-a desăvârșit unitatea națională a românilor, - au avut loc actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia. S-a făurit România Mare. În acest context, remarcăm cel de-al doilea fapt istoric - lupta diplomatică de la Paris, din 1919-1920, pentru recunoașterea Marii Uniri. Actele de unire din 1918 trebuiau recunoscute de către Marile Puteri învingătoare. Pentru aceasta, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, delagația română a dus o luptă foarte dură. Se va remarca prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care a plecat de la Conferință pentru că nu putea accepta semnarea tratatului cu Austria și pe cel al minorităților deoarece conțineau prevederi ce loveau în independența și suveranitatea României. Se mai adăugau și nemulțumiri față de diversele propuneri de frontieră dintre România și Ungaria. În primele luni ale anului 1920 se va remarca activitatea diplomatică a lui Alexandru Vaida Voevod de la Londra și Paris, precum și acțiunile diplomatice energice ale Reginei Maria. În cele din urmă, cu toate limitele și neajunsurile lor, rezultate din politica de forță și dictat a Marilor Puteri, tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut actele de unire ale românilor.

 În concluzie, așa cum se desprinde și din această succintă prezentare, statul român a parcurs între 1859-1920 un drum greu, anevoios, dar care a fost încununat cu mari realizări, - unirea Principatelor, independența, proclamarea Regatului, modernizarea țării, desăvârșirea unității naționale. Din acest punct de vedere, această perioadă este una dintre cele mai stălucitoare din istoria națiunii române.

                                                                                                                                                         Va urma.