RAȚIUNEA DE STAT ȘI ECHILIBRUL EUROPEAN
În secolul XVI politica internațională a fost
caracterizată prin afirmarea a două principii noi: rațiunea de stat și
echilibrul european. Aceste principii anunțau deja timpurile moderne.
Rațiunea de stat este ideea invocată
tot mai mult de oamenii politici de după 1500, în raporturile lor
internaționale. În baza acestui principiu se va ajunge la situații imposibile
în alte vremuri - se puteau, astfel, încălca angajamentele prevăzute printr-un
tratat internațional și se puteau încheia alianțe cu turcii „necredincioși”.
Astfel de evoluții erau justificate prin apărarea intereselor de stat. Unii
dintre campionii acestei politici au fost regele Franței Francisc I și
cardinalul Richelieu.
Echilibrul european este celălalt
principiu care călăuzește politica europeană după 1500. El a fost practicat în
cursul războaielor pentru hegemonie în Italia și, mai ales, în războiul de 30
de ani. Pe continent, lupta pentru hegemonie în secolele XVI-XVII s-a dat între
marile monarhii absolutiste. Expansiunea uneia întâmpina rezistența celorlalte
pentru a se păstra echilibrul de putere, creionându-se, astfel, sistemul
politic european.
În secolul XV, rivalitatea dintre Franța,
Spania și Germania a avut ca miză controlul Italiei. Se părea că Franța lui
Francisc I se va impune. Dar rivalul lui Francisc I a fost Carol V (Quintul) ce
dorea să realizeze monarhia universală creștină (în fapt catolică). Pentru a i
se opune, Francisc I a încheiat o alianță cu Soliman Magnificul, spre uimirea
lumii creștine. Soliman a profitat din plin de această alianță, ocupând Ungaria
și blocând expansiunea spre est a Habsburgilor.
Urmașii celor doi, Filip al II-lea al Spaniei
(1559-1598) și Henric al II-lea al Franței (1547-1559) au semnat în 1559 tratatul
de la Cateau-Cambresis prin care puneau capăi unui lung conflict.
Confruntarea fundamentală pentru supremație
europeană dar și pentru păstrarea echilibrului european a fost reprezentată de
războiul de 30 de ani (1618-1648) desfășurat, în principal, pe teritoriul
Imperiului Romano-German.
După pacea de la Augsburg (1555), tabăra
protestantă câștigă teren în Imperiu, exploatând principiul „cuius regio, eius
religio”, prin care principii protestanți își impuneau confesiunea supușilor
lor. Dar, în primele decenii ale secolului al XVII-lea, tabăra catolică este în
ofensivă. De aceea, principii protestanți se unesc în „Uniunea Evanghelică”, în
frunte cu principele calvin al Palatinatului Frederic al V-lea, - 1608. Urmează
crearea „Ligii Sfinte” catolice, în frunte cu ducele Maximilian de Bavaria.
Scânteia războiului a fost aprinsă în Cehia.
În mai 1618 are loc „defenestrarea” consilierilor cehi catolici Martinitz și
Slavata din palatul imperial, Hradul, pentru că nu doreau să respecte
drepturile protestanților. Dieta cehă îl susține la tronul regal al Cehiei pe
Frederic al V-lea, înlăturându-l din drepturile regale pe împăratul Ferdinand
al II-lea, unul din fiii lui Carol Quintul, atașat cauzei catolice. Astfel a
început războiul de 39 de ani.
Conflictul a cunoscut 4 faze/etape: etapa cehă
(1618-1620), etapa daneză (1625-1629), etapa suedeză (1631-1635), etapa
franceză (1635-1648).
Faza cehă s-a terminat cu înfrângerea
răsculaților cehi protestanți de la Muntele Alb. Ferdinand al II-lea recâștigă
Cehia și reprimă cu brutalitate nobilimea cehă, dar și protestanți din restul
Imperiului Romano-German. În ajutorul protestanților vine regele Danemarcei
Christian al IV-lea. Intervenția sa nu-i ajută pe protestanți și Ferdinand al
II-lea declanșează represalii în toată Germania contra protestanților,
obligându-i prin Edictul de Restituire să renunțe la domeniile secularizate
după pacea de la Augsburg. Franța este nemulțumită de întărirea puterii
împăratului și prin Richelieu declanșează tratative secrete cu principii
protestanți dar și cu regele Suediei Gustav Adolf. Începe faza suedeză. Gustav
Adolf dorea, printre altele, să transforme Marea Baltică într-un lac suedez.
Trupele suedeze îl înfrâng pe generalul Wallenstein, care conducea trupele
imperiale, în bătălia de la Lutzen, dar regele cade în luptă. Forțele imperiale
reușesc din nou să preia controlul, dar împăratul Ferdinand al II-lea în mod
surprinzător încheie la Praga pacea cu protestanții, pe principiul rațiunii de
stat. De fapt, pentru împărat era mult mai mare acum primejdia franceză decât
pericolul reprezentat de principii protestanți din Imperiu.
Franța este nemulțumită de refacerea puterii
împăratului și încheie alianțe cu Suedia, Provinciile Unite (Olanda), cu
principele calvin al Transilvaniei Gheorghe Rakoczi I. Amenințat chiar cu
asedierea Vienei de către trupele lui Rakoczi, noul împărat Ferdinand al
III-lea cere pace.
Pacea s-a încheiat în Westfalia, în 1648.
Tratatul de pace, numit ulterior „Codul națiunilor”, obliga toate statele să se
alinieze echilibrului european. Pacea a pus capăt hegemoniei habsburgice pe
continent, consacrând hegemonia franceză. Creștea puterea Suediei. După război
Habsburgii austrieci se vor orienta spre Europa de Est și de Sus-Est. Imperiul
Romano-German a ieșit din conflict slăbit și fărâmițat teritorial.
În perspectivă Prusia se va ridica și va
deveni un concurent serios al Austriei. Anglia își va consolida vocația
maritimă și colonială iar Rusia va începe să privească tot mai mult spre
Europa, prima victimă a ei fiind Suedia.
Conceptul de „echilibru european” va acționa
după 16148 până la Primul Război Mondial (1914-1918) iar în ceea ce privește
raporturile dintre state a câștigat teren diplomația secretă - aceasta va dicta
în raporturile dintre marile puteri, în principiu, până la finalul Primului
Război Mondial și formarea Societății Națiunilor.
SUPLIMENTAR:
„Războiul, care are loc pe pământ german între 1618 și 1648, este în oarecare
măsură „primul război civil european” în care sunt implicate direct sau
indirect toate marile puteri, cu excepția Rusiei. Unii autori văd în el un prim
război mondial datorită importanței pe care puterile europene o aveau în lume.”
William H. McNeill -„Ascensiunea Occidentului; o istorie
a comunității umane și un eseu retrospectiv”.
„Cardinalul Richelieu pare a fi fost încarnarea perfectă a conducătorului
politic imaginat de Machiavelli - nu a ținut cont de nicio regulă în politica
lui, ci numai de rațiunea de stat, exact cum scria Machiavelli că trebuie să
fie principele ideal.”
John Darwin - „Ascensiunea și căderea puterilor globale -
1400-2000”.
„Într-un anumit sens pacea de la 1648 a inaugurat în Europa și în lume Epoca
Realpolitikului.”
J.M. Roberts - „Istoria lumii”.
