NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!

NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!

      Începutul secolului al II-lea d.H. a constituit şi debutul unor mari confruntări militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul Roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împăraţi, Traian, proclamat imperator (98-117) la moartea lui Nerva.

       La cele douã mari războaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. După reorganizarea armatei întreprinsă de Hadrian, numărul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adăugându-li-se şi 726 cavalerişti.

    La războaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care arată că, o armată romană era formată din două legiuni romane şi două legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor. Considerând că, legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi număr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultă că. efectivele totale care au participat la războaiele împotriva regelui dac Decebal se ridică la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifră apropiată de cea stabilită de specialişti estimată la 100.000 de luptători.

    Legiunile romane care au participat la războaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:

1. Legiunea I Adiutrix;

2. Legiunea VII Claudia;

3. Legiunea XI Claudia;

4. Legiunea IV Flavia Felix;

5. Legiunea X Gemina;

6. Legiunea XIII Gemina;

7. Legiunea II Herculea;

8. Legiunea I Iovia;

9. Legiunea I Italica;

10.Legiunea V Macedonica.

    Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 km. pătrați, cât cuprindea Dacia romană, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 km. pătrați, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rămas în paza a numai 120.000 de soldați, respectiv 12 soldați pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 metri pentru un ostaş.

    Dată fiind iminența războiului şi necunoscându-se intenţiile vrăjmaşului, presupunem că, regele Decebal a fost nevoit să-și plaseze forțele armate, în special, de-a lungul Dunării. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpatică şi Imperiul Roman, de cca .1.000 km, trebuie să recunoaștem că, armata sa era insuficientă pentru o apărare de asemenea anvergură. În medie ar reveni un număr de 2.000 de soldați pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care deveniseră sub ocupația romană castre permanente. Cum numărul acestor castre trecea de 100, rezultă că, aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garnizoane, şi numai cealaltă parte a armatei era masată în lungul fluviului, în proporţie de cca. 250 de oameni pe km. de frontierã, precum şi ca forță de șoc şi regimente de gardă.

     Dacă ținem cont de faptul că, o mare parte dintre aceste trupe era formată din auxiliari ne dăm seama cã proporțiile scad foarte mult.

    Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surpriză, de el depinzând, în liberul său arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de făcut decât să urmăreascã în permanență, mişcările duşmanului şi să se regrupeze în funcție de necesitate, de rapiditatea deplasărilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bătăliei pentru apărarea unui punct fortificat. În aceste condiții, inițiativa nu putea sã o aibă decât împăratul roman, aşa cum, de altfel, s-a și întâmplat atât în timpul primului război, cât şi în cursul celui de-al doilea. 

    În cazul primului război, Traian a împărțit armata în două corpuri şi o coloană, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aizis. Cea de a doua coloanã a pătruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase.

    Se pare că, în cel de-al doilea război dacic, împăratul dispunea de forțe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngăduie să se emită ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obișnuitul drum al Banatului. În același timp, o coloană trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea să facă față cu succes atâtor atacuri convergente.

   Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din scrisoarea adresată în anul 112 d.H. împãratului Traian, rezultă că regele dac Decebal, tocmai datorită inferiorități de forțe, a cerut ajutor militar regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 kilometri.

    Nu insist asupra amănuntelor legate de purtarea războaielor conduse de Traian, care primeşte, după prima conflagraţie, numele triumfal de Dacicus, fiind primul împărat care-l poartă, ci mă  voi strădui să estimez pierderile care au putut fi suferite de daci. Consider că, pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispăruţi), cifră, oricum, exagerat de mare. De aici rezultă că, după terminarea celui de al doilea război, armata dacilor a rămas cu aproximativ 380.000 de militari în viață, care, în mod normal, nu puteau cădea în întregime în mâna învingătorului. În primul rând credem că au rămas fără pierderi garnizoanele situate la mari depărtări care nu au intrat în luptă, unde am estimat în jur de 200.000 de ostași.

    Criton arată că, romanii au luat 500.000 de prizonieri din Dacia. Această cifră este deosebit de importantă, prin valoarea ei intrinsecă, care confirmă ipoteza noastră privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numărul de locuitori ai regatului. Dacă, totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepărtate care nu au participat la luptele din noua provincie romană, rezultă că doar 180.000 de ostași daci puteau fi făcuţi prizonieri. Prin urmare, adăugând celor 500.000 de prizonieri numărul morţilor şi al dispăruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultă că, regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifră care ridicã potenţialul demografic al ţării la peste 8.200.000 de locuitori.

    Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunării, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrăinate, populaţia de 5.000.000 de persoane rămâne acoperitoare pentru studiul nostru, așa cum am menționat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în războaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.H. se ridică la 620.000 de morţi, dispăruţi, prizonieri, la care trebuie adăugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bătrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut să ajungă la cca. 380.000 de persoane.

    Pe ansamblu, pierderile dacilor s-ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scăderii sporului natural al populaţiei, rezultând că, în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.

     Calculele acestea au în vedere cele mai dezavantajoase situații pentru daci şi nu țin seama de compensările produse, în acest domeniu, de colonizările cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintă pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. 

     Cucerirea romană din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunării, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rămas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere, dacă o putem numi așa. 

    În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul războaielor cu romanii, luată în ansamblul ei, aceasta a scăzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice următoarele proporţii:

Transilvania : 100.000 kmp. × 18 = 1.800.000;

Muntenia : 76.000 kmp. × 18 = 1.400.000;

Moldova : 46.000 kmp. × 18 = 800.000;

   Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp., ar însemna sã considerãm că, în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadă istorică nici dacă armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru că relieful ţării nu permitea propagarea undei de şoc, răspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţă.

    Pe teritoriul Daciei romane populaţia estimată se ridică la 1.800.000 de cetăţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.

    Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, părţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp. × 18 = 1.260.000 de persoane, iar părţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.000 (cifre rotunjite).

   Numeroşi daci au mai rămas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând că, în ultimele două secole aici nu s-a înregistrat nici o creştere demografică, precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.

  Putem conchide, așadar, că, sfârşitul secolului al II-lea d.H. a găsit „Dacia Liberă” din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane (provincia romană a suportat diverse reorganizări administrative) cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.