„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA
TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! - PARTEA ÎNTÂI!
Introducere:
Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa
este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această afirmație.
Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o
invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă
acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom spune mai
multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și
în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări
desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă
definiția acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât
am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici
sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură.
Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem
cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo
de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică
„de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „immanent” , dar
și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației
materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este
însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o
trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul
material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații
special” din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de
lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de
„dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”,
imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie
este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre
facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu
„descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile
viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”,
le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu
sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost
serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și
s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.
… Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în
locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce
au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, …” (Luca 2:9-15). Iisus
Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei
doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența
Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în
cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce
ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a
suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este
în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns
Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă
în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi
trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel
i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență,
dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat
împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat
robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne
uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se
văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În
discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre
realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în
hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu
care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi
nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu
şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi
unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul
realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile
manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp
din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot
materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează
indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot
încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu
5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult
de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar făturile
cerești „descries” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de complexe că
imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul Apocalipsei
descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre Dumnezeu și oameni
va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi reintegrați în lumea
minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost „alungați” din cauza căderii
în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este cea mai
profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni transcendente
dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale celui de al
treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de desfășurare a
acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și descoperirile
evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor este uneori
terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să intuiască diferența
dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp secvențial și de
spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult mai multe
dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al omniștiinței,
nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza pentru care
această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”, imposibil de
înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale căror
semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini.
Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită
de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să
ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul
Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la
transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de
scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în
cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o
cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut,
prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi,
după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că
noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața
noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele,
de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de
dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în
realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa
1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa
1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile
Apocalipsei sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe
lucruri deja realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei
transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ,
când în cer,iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care
imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu
realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile
surprinzătoare din debutului eternității. Neputincioși să facă saltul
transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la
primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din
lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu
poate face „saltul” necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să
„se suie aici”, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu
asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în
restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la
informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele
noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice”,
Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea
noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a
ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma
citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei!
Mesajul ei profetic este foarte simplu: Acum este așa și așa, și rău și
bine - capitolele 1- 5 ; Înainte sa fie mai bine va fi și mai
rău - capitolele 6 -19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o
dată cel mai bine - capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai
bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit
Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!”
O scurtă prezentare a Apocalipsei:
Titlul: În original, cartea poartă numele:
„Apokalypsis Iesou Christou” - ,,Descoperirea lui Iisus Hristos”. În
Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în profeții.În Evanghelii Îl vedem pe
Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Hristos în Biserică. În
Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe
Hristos în gloria viitoare. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului
Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul
cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații” date prin Iisus Hristos, cum
cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea” persoanei lui Iisus Hristos ca
răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea
este unică, la singular, pentru că Iisus Hristos este unic în tot și toate cele
ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot
despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da,
Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!
Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc.
212:20-21). Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li
le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în
care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare
a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în
Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru
vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16; 17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).
Autorul: Nu încape nicio îndoială că Cel ce ne
trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare
este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan este numai „instrumental uman”,
„scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui
Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8).
Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un
evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii
spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi
foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra
forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel
mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea Apocalipsei a
fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de
grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai
mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în
preajma anului 95 d.H..
Contextul scrierii: Din
momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul
Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Iisus şi
nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis
cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre
vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios
(Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie
(Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil
un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile
evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a
compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales
având în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca
scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se
plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în
curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se
va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui
Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se
împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au
fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea
Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor
primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii
desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Există patru şcoli de interpretare ale cărţii
Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea
viitoristă.
Apocalipsa
|
1-3
|
4-19
|
20-22
|
Preteristă
|
Biserici
istorice
|
Simbolic
pentru condiţiile contemporane
|
Simbolic
pentru ceruri şi pentru victorie
|
Idealistă
|
Biserici
istorice
|
Simbolic
pentru conflictul dintre bine şi rău
|
Victoria
binelui
|
Istoricistă
|
Biserici
istorice reale
|
Simbolic
pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate,
reformaţie
|
Judecata
finală;
Mileniul (?) Starea eternă |
Viitoristă
|
Şapte
stadii ale istoriei Bisericii
|
Necazul
cel mare.
Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos. |
Împărăţia
de o mie de ani.
Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă. |
Postmilenistă
|
Biserici
istorice
|
În
general o intrepretare istoricistă.
|
Victoria
creştinismului asupra lumii
|
Amilenistă
|
Biserici
istorice
|
În
general o intrepretare istoricistă.
|
Venirea
lui Hristos.
Judecata. Starea eternă. |
Premilenistă
|
Biserici
istorice care reprezintă etape istorice
|
În
general o intrepretare viitoristă.
|
Domnie
literală de o mie de ani.
Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim. |
Luându-le pe rând acestea susţin că:
(1) Preteristă - textul
cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii
în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie
a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic
valabile.
(2) Idealistă - textul
se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând
lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este
redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă - textul
este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care
se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea
sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată”
care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În
dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul,
papalitatea, reforma, etc..
(4) Viitoristă - natura
textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sunt reglementate de „cheia”
dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi
cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii
creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din
perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această
interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul
Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare,
care îşi aşteaptă în curând împlinirea.Majoritatea celor care interpretează
„viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte
Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor
etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului până în
vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă.
Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în
preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie
trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele
două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei
cu Dumnezeu şi cu cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre
cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea
este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel
mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul
celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii,
venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui
David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria
lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra
tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr
atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna
o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există
şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege
pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească.
Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba
despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim
ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în
acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament
nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El
ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi
declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului
(Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară între prima şi
ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa
ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.
GENEZA
1 - 4
|
APOCALIPSA
19 - 22
|
Dumnezeu
a făcut cerurile şi pământul (1:1)
|
Dumnezeu
face ceruri noi şi un pământ nou (21:1)
|
Facerea
luminii (1:3)
|
Mielul
este lumina (21:23)
|
Domnul
a făcut soarele şi luna (1:16)
|
Nu
va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
|
Sfârşitul
primei creaţii (2:1)
|
Sfârşitul
celei de a doua creaţii (21:6)
|
Omul
a fost aşezat lîngă un râu (2:10)
|
Omul
va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1)
|
Omul
a mâncat din pom şi a murit (2:17)
|
Omul
va mânca din pom şi va trăi (22:2)
|
Nunta
lui Adam (2:18-23)
|
Nunta
Mielului (19:6-9)
|
Eva,
nevasta lui Adam (2:22-25)
|
Noul
Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
|
Şarpele
a cauzat răul (3:1,13)
|
Şarpele
împiedicat să mai facă rău (20:3)
|
Primul
atac al lui Satan asupra omului (3:1-6)
|
Ultimul
atac al lui Satan (20:7-10)
|
Satan
se arată în grădină (3:1)
|
Satan
dispare în iazul de foc (20:10)
|
O
grădină care a putut fi întinată (3:6-7)
|
Un
oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
|
Ruperea
părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10)
|
Reinstaurarea
părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
|
Biruinţa
iniţială a şarpelui (3:13)
|
Biruinţa
finală a Mielului (20:10)
|
Făgăduinţa
primei veniri a Domnului (3:15)
|
Făgăduinţa
celei de-a doua veniri (22:20)
|
Durerea
înmulţită nespus de mult (3:16)
|
Sfârşitul
tuturor suferinţelor (21:4)
|
Blestem
asupra primei creaţii (3:14-19)
|
Înlăturarea
veşnică a blestemului (22:3)
|
Omul
pierde stăpânirea asupra naturii (3:19)
|
Omul
recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
|
Cea
dinţii ucidere (4:8)
|
Moartea
nu va mai fi (21:4)
|
Primul
miel ucis pentru oameni (3:21)
|
Ultimul
Miel jertfit pentru oameni (21:14)
|
Închiderea
primului rai (3:23)
|
Deschiderea
celui de al doilea rai (21:25)
|
Îngerii
se opun oamenilor (3:24)
|
Îngerii
îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
|
Omul
este oprit de la pomul vieţii (3:24)
|
Omul
are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
|
Semnul
blestemului pe Cain (4:15)
|
Numele
Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
|
Cain
zideşte prima cetate (4:17)
|
Dumnezeu
trimite cetatea zidită de El (21:2)
|
Apocalipsa este o carte a septadelor
(serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se
vorbeşte despre:
§ șapte
fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14);
§ şapte
Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);
§ șapte
scrisori (Apoc. 2:1-3:22);
§ şapte
duhuri (Apoc 1:4);
§ şapte
sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);
§ şapte
stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);
§ şapte
peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);
§ şapte
coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);
§ şapte
trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);
§ șapte
îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
tunete (Apoc.10:3,4);
§ șapte
mii de morți (Apoc. 11:13);
§ șapte
capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);
§ şapte
semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20);
§ şapte
cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);
§ şapte
urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);
§ şapte
potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9);
§ şapte
munţi (Apoc. 17:9);
§ şapte
împăraţi (Apoc. 17:10);
§ și ultimele
șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică
,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin”, în serii de
septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul”. Descoperirea
apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele,
greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai
multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel, ale
căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16). Septadele
principale care dau osatura cărții sunt:
I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II. Cele șapte peceți
- Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19; IV. Cele șapte
personaje - Apoc. 12:1-13:18; V. Cele șapte potire - Apoc. 15:1-16:21;
VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri noi - Apoc.
21:1-22:5.
Există o simetrie adesea neobservată: Noul
Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici
distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul
Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici:
Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de
mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim
sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns.
SCHIŢA CĂRŢII:
Introducere, 1:1-9:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14
II. Hristos ia în stăpânire pământul: d.
Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor144.000 dinIsrael, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din Necazul celMare,
7:9-17; e. Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un interludiu: Ierusalimul în
vremea Necazului cel Mare, 10-11; f. Cele şapte personaje,
12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail,
vulturul, fiara, adoua fiară); Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5;
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7; Avertismente
împotriva închinării la fiară, 14:8-13;
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire,
15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui
Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i.
Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10;
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.
III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine
Mondială: j. Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.
Studii în Apocalipsa:
I. Hristos - încununat în slavă: a.
Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele
şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer,
4:1-5:14.
Capitolul 1:
I. Poate
o carte să ne dea fericirea? Ce carte! Ce
autor! Ce mesaj! Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate
face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de
știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută
specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în
stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce
trebuie să fii și să ști. Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa
că s-ar putea să te rătăcești. Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact
șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor
din această carte le este rezervată o ,,fericire special” (Apoc. 1:3; 14:13;
16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi” sau
de Dumnezeu? Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să
spună: „Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de cine
citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi
păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai
întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale
Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa.
Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la
Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și
narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de
Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare
densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se
oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu. La
Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu
le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește
altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum
două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept
avertizare: ,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar
aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor
pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace,
pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod
s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi
le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată
l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi
a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa
ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai
puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest
mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în
cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa
ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este
îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt
prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul
Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor
şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui
Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi,
Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri”
sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului
Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte
caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1)
Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de
pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de
frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care
Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui
„Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul
cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie
capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă
Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță,
Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți
aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe
că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea
să ne țină departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa
cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui
savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile
extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui
Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa
există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin” la
cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al
treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare,
extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor
Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva
care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L
prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de
puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa
ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.
II. O mărturie din afara spațiului și
timpului:
Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are
legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore
poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care
vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust
în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum. Apocalipsa ne ia de mână
și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele
umane. Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer,
când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara
timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De
la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor. „Scrie dar
lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele
care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul o poate face
pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor.
Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu. „Har
şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce
era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate pasajele pe care
le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această
extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul
cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care
„împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să
ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită
a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate
celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există
în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va
face” din noi o împărăție și preoți”, ci că ,,a făcut” aceasta. Timpul
verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în
trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două
promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru
El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri?
Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două
„benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul
scrierilor, dar în Apocalipsa apar chiar de la început, pentru că
începutul este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în
ceea ce facem noi la Cina Domnului. Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din
afară” când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un
trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele
unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de
adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față
în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum
„Domn” așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de
laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu
care L-a făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe
noi și din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin!
De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai
exacți însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii
evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului
Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire
secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea
împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79)
bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi
puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi
poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi
căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa deci este un mesaj
trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu
noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
III. Descoperirea lui Iisus Hristos:
Traducerea românească a preferat să păstreze ca
titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El
este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul
este „Descoperirea” (Revelation în limba engleză). Este vorba
despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul, (πεντάτευχος), primele
cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu
care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și
făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și
să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au
devenit titlul cărții respective:
- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă
„La început” (Gen. 1:1); Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă
„numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă
„A chemat” (Leviticul 1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă
„în pustia” (Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă
„cuvintele” (Deuteronom 1:1). După același obicei evreiesc,
Apocalipsa este numită la evrei „Descoperirea”, după primul cuvânt din primul
ei capitol: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu,
ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru,
în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat,
dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie,
conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite.
Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos
(Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face. Cartea
Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a Bibliei nu
este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu
prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe tronul
din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua
mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul terestru.
Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos
peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele
particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul
Testament Îl întâlnim pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în
istorie. În Faptele Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole,
Hristos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se
întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune:
„Iată El vine”. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele
Apostolilor spune „El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar
numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă
„descoperirea” lui Iisus Hristos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt
sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă
pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa,
asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea
oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care
pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al
străvechilor Scripturi evreiești.
IV. Un altfel de Hristos:
Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei,
cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică.
Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje
„apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund
simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi
care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă
şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de
Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege
deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile
cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt
Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar
Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc
21:9 - 10). Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul
lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care
o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de
mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus
din Nazaret, cade la pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am
văzut pe Iisus Hristos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al
lui Dumnezeu la El acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit
înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care
zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi,
scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul
care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în
mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului,
îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un
brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada,
ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă
şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie
ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în
toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.
Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:10-18). Avem
de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul proslăvit și îmbrăcat în
slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte
important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează
Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi
prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii
lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației
Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului
Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte
scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era
albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de
domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins” (Dan.
7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în Epistola către
Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci
totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”
(Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în foc”,
ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri: „Domnul
a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o
prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi. Moise a făcut un
şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi
privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul Lui, „ca
vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului
Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic”
… (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta
dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea
de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul
strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o
avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu
aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ”
(Ezec. 43:1-3). Sabia Cuvântului Său mai apare și în Epistola către
Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi
măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Fiecare
dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după
alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Iisus Hristos celor șapte
biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele
subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos în acțiunile prin care Își
manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau „ceresc” este același cu
Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost
întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față: „După şase
zile, Iisus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi
i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă
înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o
albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această
descriere nu trebuie în niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări
materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale
celei de a doua Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o
idee a slavei după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de
Sine”, când s-a făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă
la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan
17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine
şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai
dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul
Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni
o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom
fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa
ne descoperă un altfel de Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin
peste cei vii și peste cei morți: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi
şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii
vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este
un altfel de Hristos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este
și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie
dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie
după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna
dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii
celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc.
1:19-20).
Comentariu suplimentar!
Comentariu suplimentar!
Este vrednic de luat în seamă că apostolul
Ioan a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a ne comunica această
scriere - ultima din Noul Testament, atât de diferită de Evanghelia şi de
Epistolele aceluiaşi apostol. Dar nu este singura dată când lui Dumnezeu I-a
plăcut să prezinte prin mijlocirea aceluiaşi scriitor subiecte care oferă cele
mai mari contraste. Astfel, de exemplu, acela care este numit apostolul
netăierii împrejur a fost totuşi martorul lui Hristos pe lângă aceia care
fuseseră iudei şi care erau în primejdie să se întoarcă la poruncile mozaice.
Lui, si nu lui Petru sau lui Iacov, i-a fost
încredinţat acest mesaj final şi hotărâtor al harului care invita pe evrei să
rupă orice legătură cu o închinare pământească, pentru a se lipi de Hristos
slăvit în Cer. La fel, în gândul lui Dumnezeu, apostolul Ioan, acest martor al
harului si al adevărului care au venit prin Iisus Hristos, era instrumentul cel
mai potrivit pentru a descoperi judecăţile viitoare. Cauza morală a acestui
fapt este limpede. Dacă Hristos este lepădat ca obiect al credinţei şi izvor
unic al harului, El devine neapărat executorul judecăţii. Găsim acest adevăr
stabilit într-un chip precis de Domnul însuşi în Evanghelia lui Ioan (capitolul
5). După cum Hristos fusese lepădat altădată de poporul evreu, harul şi
adevărul pe care El le adusese erau de asemenea pe punctul de a fi
nerecunoscute si părăsite în întregime de aceia care purtau Numele lui Hristos
pe Pământ. În aceste împrejurări, Ioan, mai mult ca oricare altul, era potrivit
să desfăşoare înaintea noastră viziunile solemne ale judecăţilor prin care
Dumnezeu avea să revendice drepturile dispreţuite ale Fiului Său; judecăţi
providenţiale mai întâi, apoi executate de Hristos care vine în persoană pentru
a zdrobi pe vrăjmaşii Săi. Astfel, cu toate că Evanghelia lui Ioan si
Apocalipsa prezintă în forma lor, în subiectul lor si în concluziile lor, contrastele
cele mai accentuate, mai presus de toate, aceste două cărţi aduc înaintea
noastră Persoana Domnului Iisus, ca fiind Acela în cinstea și spre slava Căruia
Dumnezeu vrea să facă să tindă toate lucrurile. Acesta este motivul pentru care
în orice vreme, dar mai ales în perioadele de încercări şi de persecuţii, unele
suflete, incapabile poate de a pătrunde înţelesul viziunilor Apocalipsei, au
găsit, privindu-L pe Hristos în această carte, o adâncă edificare şi o
mângâiere de nespus, în timp ce prea adesea comentariile savanţilor n-au făcut
decât să-l usuce, adică să-l lipsească de seva sa. Apocalipsa este „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o”. Hristos
este privit ca om. Chiar în Evanghelia după Ioan, atât de plină de parfumul
divinităţii Sale, această poziţie vrednică de remarcat pe care Fiul lui
Dumnezeu a luat-o este frecvent, dacă nu constant reamintită. El ne este
prezentat aici ca Acela pe care Tatăl „L-a trimis” pe Pământ și care trăieşte
„prin Tatăl” (Ioan 6.57). În Apocalipsa îl vedem cu adevărat om, fie în Cer,
fie pe Pământ. În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune că Tatăl I-a dat să aibă
viaţa în El însuşi. Nimic nu arată mai bine cât de deplin acceptă El poziţia de
om la care S-a coborât. În El era viaţa; mult mai mult, El era această viaţă
veşnică care era la Tatăl înainte de întemeierea lumii; şi cu toate acestea,
devenit om prin puterea harului lui Dumnezeu, toate cuvintele Sale sunt în
armonie cu această umilă poziţie pe care El a luat-o aici pe Pământ. În slavă,
El este absolut la fel, cum îl arată cartea de care ne ocupăm.
„Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi…”
Aceasta este calificarea dată acelora cărora se adresează descoperirea. Nu este
vorba aici despre titlul de copii ai lui Dumnezeu care le aparţine deoarece au
crezut în Numele Domnului Iisus! Aceasta caracterizează Evanghelia care,
într-un chip special, este descoperirea harului si a adevărului în Iisus
Hristos, Fiul unic al Tatălui. În Apocalipsă, Dumnezeu face cunoscut ceea ce El
va arăta „robilor” Săi, lucrurile care trebuie să se întâmple în curând; şi
acest titlu de robi se potriveşte tot atât de bine nouă, creştinilor, cât şi
acelora care vor fi cu Dumnezeu într-o altă legătură, după ce noi vom fi fost
plecaţi din lume. Nu este vorba de a descoperi lucrurile care erau în Hristos
înainte de toti vecii, ci de a dezvălui marile fapte prin care Dumnezeu este pe
punctul de a arăta lumii slava primului-născut. „Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţând prin îngerul Său la
robul Său Ioan.” Nu fără dreptate un înger este întrebuinţat aici, pentru a
comunica descoperirile lui Dumnezeu. Evanghelia ne vorbeşte despre viaţa
veşnică care este în Fiul şi care, prin har, este dată credinciosului. De aceea
vedem aici că Duhul Sfânt singur poate să administreze şi să facă să fie cu
folos o astfel de favoare, după sfaturile lui Dumnezeu şi dispoziţiile pe care
dragostea Sa le-a luat. Dar aici avem viziuni - viziunile căilor judecătoreşti
ale lui Dumnezeu și a judecăţii pe care avea să o atragă asupra omului
nelegiuirea sa crescândă. Iată de ce „El le-a făcut-o cunoscută, trimiţând prin
îngerul Său, la robul Său Ioan.” Avem aici o deosebire vrednică de luat în
seamă între Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsă. În Evanghelie, Ioan fără
îndoială vorbeşte ca unul care a văzut pe Domnul, care a trăit alături de El si
care poate să dea chezăşie personal despre ceea ce ne comunică; dar el nu
vorbeşte decât rar despre sine însuşi şi, când o face, se şterge în aşa fel pe
sine însuşi, încât s-a pus în discuţie dacă este el cu adevărt „ucenicul pe
care îl iubea Iisus”. Această concluzie este inexactă, dar faptul că s-a putut
trage o astfel de concluzie arată cât de puţin scriitorul s-a impus. Noi
regăsim aceasta într-un fel şi mai caracteristic în Epistolele lui Ioan, care,
fie că se adresează totalităţii comunităţii creştine, unei familii sau unui
prieten, au drept ţintă unică să pună pe copiii lui Dumnezeu, prin mijlocirea
lui Hristos, în părtăşie directă cu Dumnezeu însuşi. Un apostol insuflat scrie,
şi diferitele mădulare ale familiei lui Dumnezeu, ca şi slujitorii lui
Dumnezeu, sunt recunoscuţi la locul care le aparţine. Dar în acelaşi timp,
scriitorul însuşi dispărând, pentru a spune astfel, Acela care este Dumnezeu și
Tată învaţă, mângâie şi înştiinţează direct pe ai Săi. Nu este aşa în
Apocalipsă. Dumnezeu dă o descoperire lui Iisus, Iisus o transmite prin îngerul
Său robului Său Ioan şi prin el altor robi. Iată un fel de comunicare cu totul
excepţională în Noul Testament. Pentru ce Dumnezeu nu ne arată El aici direct
căile Sale şi nu ni Se adresează într-un fel nemijlocit, cum o face în alte
părti? Motivul este pe cât de solemn, pe atât de plin de învăţăminte. Găsim
ceva asemănător în Vechiul Testament. Dumnezeu nu Se adresează aici totdeauna
direct poporului Său. El a făcut-o la origine, când cu gura Lui însăşi El a
rostit cele zece porunci; dar mai târziu El S-a slujit de mijlocitori. De
obicei Dumnezeu trimitea lui Israel soli şi anume profeţi care vorbeau în
Numele Domnului. Mai întâi ei se adresau întregului popor; dar a venit timpul
când înştiinţarea lui Dumnezeu, cu toate că era destinată să fie comunicată
întregului popor, nu i-a fost trimisă direct, ci a fost încredinţată unui
singur martor, Daniel, ales dintre toti. Examinînd ceea ce a adus această
schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel, găsim cheia schimbării
asemănătoare care se observă când trecem de la restul Noului Testament la
Apocalipsă. Când fiii lui Israel se îndepărtaseră de Dumnezeu şi când, în ochii
Săi, această nepăsare a fost totală şi definitivă, când nu numai cele zece
seminţii, ci chiar Iuda şi casa lui David, ultima legătură între Dumnezeu şi
poporul Său, dăduseră greş, atunci Dumnezeu nu Se mai adresează poporului, ci
unui singur slujitor ales si credincios, din care El a făcut martorul Său. Era
un semn sigur că, pentru prezent, totul se sfârşise şi că nu mai exista
legătură directă între Dumnezeu şi un popor pe care El nu mai putea să-l
recunoască drept al Său. Ce gravitate în această situaţie! Dar în vremurile
cele mai grele chiar, Dumnezeu Se arată credincios. Ar fi cu totul greşit să
gândim că, cu toată trista stare de lucruri în care se găsea Israel, Daniel şi
cei trei prieteni ai săi au fost personal mai puţin plăcuţi lui Dumnezeu decât
David. Ochii Săi se odihneau plini de har şi cu o extremă mulţumire asupra unui
slujitor care răspundea propriilor Sale sentimente pentru poporul Său. Tocmai
din cauza aceasta Daniel a primit de la Dumnezeu o favoare atît de
excepţională. Şi într-un sens, era mai bine să fii Daniel în mijlocul ruinelor,
decât să ocupi cea mai bună poziţie într-o vreme de prosperitate. Este o mai
mare dovadă de credincioşie să rămâi neclintit în mijlocul neorânduielii, decât
atunci când totul îşi urmează cursul său regulat. Harul se ridică totdeauna la
înălţimea fiecărei greutăţi. Să aplicăm acum ceea ce am spus la timpul de faţă
si la împrejurările prezente. Cât este de serios să ne gândim că în vremea lui
Ioan chiar, Biserica lui Dumnezeu intrase într-o stare de lucruri asemenea aceleia
despre care am vorbit relativ la Israel. Poziţia lui Ioan este asemănătoare
aceleia a lui Daniel. Lui i se adresează comunicările Domnului Iisus, în timp
ce Biserica, care purta încă pe Pământ numele lui Hristos, este lăsată
deoparte. Harul era încă acolo pentru a trezi si îndemna, totuşi Iisus nu Se
adresează decât robului Său Ioan şi nu Bisericii. Chiar scrisorile din
Apocalipsă, capitolul 2 şi capitolul 3, nu sunt trimise direct acestora, ci
îngerilor lor. Totul ne aşază astfel sub impresia acestui serios adevăr în
legătură cu starea Bisericii. Ioan, „a
mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu
şi despre mărturia lui Iisus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut”
(Apocalipsă 1,2). Aceste cuvinte nu înseamnă adevărul în general, nici
Evanghelia îndeosebi, cu toate că este neîndoielnic că Ioan a predicat
Evanghelia şi că el a hrănit Biserica cu ajutorul adevărului în întregime. Dar
nu este acesta subiectul Apocalipsei, nici înţelesul acestor cuvinte. Aici
totul este limitat la ceea ce Ioan a văzut. Această remarcă este importantă
pentru a înţelege forţa acestui pasaj şi caracterul cărţii. Astfel, dincolo de
ceea ce apostolul avea în comun cu ceilalţi creştini şi ceea ce el primise deja
pentru a le-o cominica în lunga sa viaţă predată în slujba lui Hristos, el
primeşte acum cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos sub un nou aspect.
De aici rezultă că numai o necredinţă neştiutoare poate să trateze în chip
uşuratic sau nepăsător viziunile apocaliptice, deoarece ca şi Evangheliile şi
Epistolele, ele sunt cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos,
prezentate aici, este adevărat, sub forma profetică care se potrivea scopului
pe care Dumnezeu Şi-l propunea. Astfel se găseşte judecată lămurit tendinţa
prea comună de a considera Apocalipsa ca având o valoare îndoielnică şi o
autoritate nesigură și nu putem decât să dezaprobăm cu o dreaptă indignare pe
aceia care, savanţi poate în felul lumii, nu s-au temut, în nebunia lor, să
atace această carte. Trebuie să fim de acord, fără îndoială, că Apocalipsa nu
este destinată zidirii directe a creştinului, în poziţia care este proprie lui.
Dar ea nu este pentru aceasta mai putin cuvântul lui Dumnezeu si mărturia lui
Iisus Hristos şi, ca atare, zideşte indirect, vestind soarta care aşteaptă pe
aceia care dispreţuiesc pe Dumnezeu şi fac voia lor proprie în ciuda
Descoperirii Sale. Cuvintele celui de al treilea verset, de o forţă care
cuprinde pe toti credincioşii din aceste timpuri și din acelea care vor urma,
tind la acelaşi scop. Nu par ele anume scrise totodată pentru încurajarea
slujitorilor lui Hristos și pentru condamnarea dinainte a îndoielilor şi a
împotrivirilor copilăreşti ale necredinţei? „Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci
timpul este aproape!”, acesta este motivul care ne este dat pentru a păzi
lucrurile scrise în profeţie: şi noi trebuie să le cântărim cu seriozitate. Nu,
cum se afirmă adesea, pentru că noi ne găsim în mijlocul împrejurărilor prezise
sau pentru că creştinii (şi Biserica) vor avea de trecut prin necazurile pe
care le descrie profeţia. Această carte chiar ne arată Biserica luată în Cer,
dincolo de scena necazurilor şi a judecăţilor. Nu; motivul care ne este dat în
versetul 3 este sfânt, în mod remarcabil potrivit celor care merg prin credinţă
şi nu prin vedere şi în întregime liber de orice consideraţie egoistă. „Vremea
este aproape”; deci ea n-a sosit, pentru ca noi să avem să o străbatem în
întregime sau în parte, dar ea este aproape. De aceea Dumnezeu scrie pentru a
ne mângâia a ne îndemna şi, într-un fel general, pentru a ne binecuvânta,
oricare ar fi nevoile noastre. El socoteşte ca sigur că noi ne interesăm de tot
ceea ce El binevoieşte să ne aducă la cunoştinţă. Este fals principiul care
pretinde că noi nu putem să scoatem folos decât din lucrurile care ne privesc
personal şi din împrejurările actuale prin care noi trecem. După prefaţă
(versetul 1-3) vine salutul, a cărui formă deosebită se potriveşte perfect
cărţii Apocalipsei. „Ioan, către cele
şapte biserici care sunt în Asia”. Această adresă diferă în întregime de
acelea pe care le găsim în alte cazuri. Îl vedem pe apostolul Pavel,
că scrie sfinţilor din cutare sau cutare localitate, unei biserici sau chiar
bisericilor dintr-un ţinut; dar numai aici este vorba de un număr hotărât de
biserici şi de un număr a cărei semnificaţie simbolică este bine
cunoscută. În limbajul profetic sau simbolic şapte înseamnă în mod invariabil desăvârşirea spirituală. Cu toate
că este în afară de îndoială că scrisorile pe care le găsim aici au fost
adresate în mod literal bisericilor menţionate, pare tot atât de sigur că
răsunetul lor este cu mult mai întins. Cele şapte biserici din Asia au fost
alese şi scrise în aşa fel ca să prezinte acelora care au urechi de auzit,
ciclul complet al mărturiei Domnului aici pe Pământ atâta vreme cât va exista
ceea ce, ca răspundere, dacă nu ca realitate, va avea caracterul de biserică.
Oricât de slabă şi de mizerabilă poate fi starea de lucruri, există totuşi o
mărturie ecleziastică a cărei urmă noi n-o mai găsim începând din capitolul 4.
Deci numai atâta timp cât există aici pe Pământ responsabilitatea Bisericii,
aceste epistole îşi găsesc aplicarea lor. „Ioan,
către cele şapte biserici care sunt
în Asia: „Har si pace de la Cel care este, Cel care era şi Cel care vine”.
Salutarea nu este aici din partea Dumnezeului şi Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos, ca în cea mai mare parte a Epistolelor Noului Testament, ci din partea
lui Dumnezeu privit în esenţa Sa, Acela care este neschimbat, care există
totdeauna Acelaşi, care este şi care era și care vine. Aceasta leagă existenţa
Sa prezentă cu viitorul ca și cu trecutul. „Şi
de la cele şapte Duhuri care stau
înaintea scaunului Său de domnie”. Duhul Sfânt este înfăţişat aici sub un
punct de vedere cu totul diferit de acela care se găseşte în celelalte părţi
ale Noului Testament. Este o aluzie evidentă la pasajul din Isaia 11.2, unde se
găseşte descrisă puterea înşeptită a Duhului Sfânt în legătură cu cârmuirea,
persoana şi împărăţia lui Mesia, dar ea este aplicată aici într-un chip mult
mai larg şi care se potriveşte scopului profetiei apocaliptice. Aceeaşi remarcă
se aplică tuturor citatelor din Vechiul Testament sau aluziilor care sunt
făcute la ele în Apocalipsă. Se întâlnesc foarte des pasaje care se referă la
lege, la psalmi sau la profeţi, dar nu este niciodată o simplă repetiţie.
Aceasta ar avea drept urmare de a ne lipsi de Apocalipsă, în loc de a ne face
să înţelegem şi să strângem pentru folosul nostru învăţăturile deosebite pe
care ea le cuprinde. Dacă identificăm Ierusalimul lui Isaia cu Noul Ierusalim
al lui Ioan, sau dacă se pretinde că Babilonul lui Ieremia este acela din
Apocalipsă, se pierde învăţătura specială pe care Dumnezeu a vrut să ne-o dea
în această carte. Aceasta este una din principalele cauze ale confuziei în
studiul Apocalipsei. Pe de altă parte, dacă nu plecăm de la descoperirile
Vechiului Testament privitor la Ierusalim şi Babilon sau, în general, de la
învăţăturile profeţilor, nu putem să apreciem sau chiar să pricepem totalitatea
Apocalipsei. A despărţi absolut Noul Testament de Vechiul este o greşeală
aproape tot atât de mare ca şi de a nu vedea în Noul decât o simplă repetiţie a
Vechiului. Există între ele o înlănţuire divină şi era în gândul Duhului ca
unul să se refere la celălalt; dar Apocalipsa are un înţeles mult mai întins şi
reprezintă un carecter mult mai adânc. Lucrurile sunt privite aici după ce
Duhul Sfânt a luat locul Său în creştini şi în Biserică pe Pământ și, mai
presus de toate, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a arătat, a făcut cunoscut pe
Dumnezeu Tatăl şi a împlinit răscumpărarea. Iată pentru ce, dacă vrei să dai
Apocalipsei adevăratul său înţeles, trebuie să ţii cont de plinătatea de lumină
divină răspândită prin persoana şi lucrarea lui Hristos, ca şi prin prezenţa
Duhului în Biserica lui Dumnezeu. Cele şapte duhuri reprezintă deci
plenitudinea şi desfăşurarea perfectă a puterii Duhului Sfânt lucrând în căile
conducătoare ale lui Dumnezeu. Pretutindeni unde ea este astfel prezentată,
contextul arată la ce se aplică această putere a Duhului. Astfel, în capitolul
3, ea este în legătură cu Hristos ocupându-Se de Biserică; în capitolul 5, ea
este în legătură cu Pământul; dar nu se găseşte niciodată în Apocalipsă Duhul
Sfânt văzut în unitatea Sa şi formând Biserica într-un singur trup. Noi nu-L
vedem astfel decât în Epistolele apostolului Pavel, unde creştinul este privit
în propria sa sferă ca mădular al trupului lui Hristos. „Şi de la Iisus Hristos, martorul
credincios, Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor Pământului!”
Dumnezeu ca atare a fost deci introdus în caracterul pe care El îl are în
Vechiul Testament; Duhul Sfânt ne-a fost înfăţişat în acelaşi fel și tot aşa
este cu Domnul nostru Iisus Hristos, cum vom vedea. Nimic nu este mai izbitor,
mai ales când ne amintim care este autorul acestei cărţi, decât de a vedea că
nu este făcută nicio menţiune despre legătura lui Dumnezeu cu ai Săi, ca fiind
copiii Săi. Nicăieri nu se găseşte aici descoperirea harului. Iisus Hristos
apare ca „martorul credincios”. Aceasta este evident ceea ce El a fost pe
Pământ şi, cu toate că sub o formă diferită, tocmai acesta este subiectul pe
care Ioan îl tratează peste tot. Apostolul Pavel îl priveşte mai ales pe Iisus
glorificat în Cer, dar Ioan se preocupă totdeauna să-L arate pe Hristos în
legătură cu ceea ce El a fost aici pe Pământ. Dacă-L vede sus ca pe Cel care
este Mielul, este Mielul care a suferit și care a fost înjunghiat pe Pământ. În
înviere, El este Cel întâi-născut dintre cei morţi, dar tot pe Pământ; și
caracterul Său de „Domnul împăraţilor Pământului” nu va fi descoperit decât
atunci când va veni din Cer aici pe Pământ. Dar, în diferitele caractere sub
care Domnul Iisus ne este înfăţişat aici, tot ce are legătură cu poziţia Sa
cerească este cu grijă lăsat în afară. Noi nu găsim nici ceea ce îl leagă de
creştin aici pe Pământ, adică mijlocirea Sa pe lângă Dumnezeu, cu toate că El
apare sub acest caracter pentru alţii în capitolul 8. Domnul Iisus este deci
înfăţişat numai în ceea ce se referă la Pământ, chiar când este vorba de
învierea Sa și pentru acest motiv ca om, El este aşezat în ultimul loc înaintea
noastră. Dar atunci se aude deodată glasul creştinului, întrerupând curentul
gândurilor cărţii, înainte ca viziunile să înceapă; la fel, când ele au luat
sfârşit, se aude dorinţa miresei. Cu toate că Iisus nu este înfăţişat în
legătura în care noi Îl cunoaştem ca creştini, El este Acela pe care noi îl
iubim si Numele Său a fost de ajuns pentru a mişca inima care se descarcă în
expresii de adorare şi de dragoste. „A
Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său si a
făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său si Tatăl Lui să fie
slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (versetul 5,6). Aceasta este
manifestarea de sentimente a inimii care găseşte în Iisus toată desfătarea sa.
Dar, ca să nu micşoreze ceva din ceea ce va fi Iisus pentru aceia care nu sunt
cu El în această legătură și această apropiere binecuvântate, versetul următor
dă un avertisment potrivit cu totalitatea cărţii. „Iată, El vine cu norii, și orice ochi îl va vedea; și cei care L-au
străpuns. Şi toate seminţiile
Pământului vor plânge din pricina Lui. Da, Amin!” (versetul 7). Aceasta nu
are nimic a face cu prezenţa Sa pentru noi; dar după cântarea de laudă care
parcă a scăpat fără voie din inima alor Săi, vine mărturia care se aplică
altora. Hristos vine pentru judecată, Hristos văzut de toţi şi, dacă există
vreo deosebire, se vede în raport cu groaza de nespus a celor care L-au
străpuns (adică iudeii). „Eu sunt Alfa
și Omega”, zice Domnul Dumnezeu, Cel
care este, Cel care era si Cel care vine, Cel Atotputernic ” (versetul 8).
Acela care este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, cuprinzând toate lucrurile în
gândul Său, când El comunică ceea ce poate fi dat omului, El este Acela care
vorbeşte, Domnul Dumnezeu, Cel veşnic. El pune astfel chiar de la început
sigiliul Său pe această carte. „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi
părtaş la necaz, la împărăţie si la răbdarea lui Iisus, mă aflam în insula
numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus
Hristos” (versetul 9). Autorul cărţii se prezintă el însuşi într-un fel cu
totul potrivit cu mărturia pe care este chemat să o dea şi cu tot ceea ce va
desfăşura mai târziu înaintea ochilor noştri. Toată cartea prezintă pe sfinţi
trecând prin necazuri. Ei sunt priviţi nu ca mădulare ale trupului lui Hristos,
care este Biserica, ci ca părtaşi la împărăţia Sa şi la răbdarea Sa. În această
poziţie, ei suferă pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus
Hristos. Ioan, personal, se bucura din plin de poziţia sa în Hristos, nimic
nu-i lipsea din favorurile care aparţin creştinului şi Bisericii, dar aici el
nu reprezintă numai pe creştini; el este părtaş cu sfinţii, unei epoci care va
urma după epoca noastră, la sfârşitul acestei perioade, şi pentru care el a
primit comunicări speciale. El nu vorbeşt, așadar, despre el aici ca părtaş la
făgăduinţele lui Dumnezeu în Hristos, în Evanghelie, cu toate că aceasta este
adevărat, ci numai ca având parte la împărăţie și la răbdarea lui Iisus
Hristos. Aceasta de altfel este adevărat pentru noi toţi, dar noi avem în plus
legătura noastră specială cu Hristos ca mădulare ale trupului Său, ceea ce nu
va fi pentru sfinţii din vremurile din urmă; şi ceea ce Ioan pune în evidenţă
este tocmai ce aparţine lor. „În ziua
Domnului eram în Duhul” (versetul 10). A arăta că Ioan era în poziţia
creştină, pare să fie unul din motivele pentru care I-a plăcut lui Dumnezeu
să-i dea viziunile acestei cărţi în ziua Domnului sau ziua „duminicală”.
Aceasta este ziua caracteristică a creştinului, ziua aniversară a
binecuvântării care îl deosebeşte, ziua care ar trebui să umple în chip cu
totul deosebit inima sa de bucurie. Aceasta este prima zi a unei noi creaţii şi
a învierii, a harului, şi nu a şaptea zi, a odihnei creaţiei şi a Legii. În
acea zi, autorul insuflat, Ioan, a fost sub puterea Duhului Sfânt pentru a
primi şi a descoperi viziunile care aveau să treacă prin faţa lui. Orice
intrare trebuia să fie închisă pentru impresiile care vin de la obiectele
exterioare, pentru ca el să poată primi ceea ce Dumnezeu era pe punctul de a-i
arăta. „Şi am auzit înapoia mea un glas
puternic, ca al unei trâmbiţe”.
Faptul că, glasul se aude înapoia lui Ioan este semnificativ. Profeţia poartă
mai degrabă privirile înainte, spre viitor; dar trebuie mai întâi să arunce o
privire înapoi şi să afle ce judecată rostea Domnul asupra acelora care purtau
Numele Său pe Pământ, asupra creştinătăţii. „… un glas puternic ca al unei trâmbiţe, spunând: „Ce vezi, scrie
într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici”. Ceea ce va spune glasul
care s-a auzit înapoia lui Ioan este exclusiv pentru cele şapte biserici. Când
mai târziu (capitolul 4.1) un alt subiect este introdus, acelaşi glas îi zice: „Suie-te aici si-ţi voi arăta lucrurile
care trebuie să se întâmple după acestea”. Privirile prorocului sunt atunci
îndreptate spre lucrurile viitoare. „Ce
vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna,
Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut
şapte sfeşnice de aur”. Cum aflăm mai departe, acestea sunt cele şapte
biserici, văzute după gândul Domnului cu privire la ele, adică înfăţişându-le
potrivit cu dreptatea divină; iată de ce lămpile sunt de aur. Regăsim peste tot
acest principiu, că în ochii lui Dumnezeu noi suntem măsuraţi după poziţia care
ne este dată; dar acest principiu caracterizează în mod deosebit scrierile lui
Ioan. De exemplu pentru creştin, măsura nu este deloc Legea; aceasta era pentru
evrei; pentru noi, este Hristos însuşi. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să
umble si el cum a umblat Iisus” (l Ioan 2.6). Creştinul deci nu trebuie să
meargă ca un israelit, potrivindu-şi mersul după Lege, ci amintindu-şi că el
este din Cer, nu mai este sub Lege, ci sub Har. Rostul acestui principiu este
foarte clar şi simplu. Felul în care noi trebuie să lucrăm este în legătură cu
poziţia noastră şi cu legăturile în care noi ne găsim aşezaţi. Un slujitor
trebuie să se poarte cum se cuvine unui slujitor şi, dacă eu sunt stăpân,
purtarea unui slujitor nu este regula mea de purtare. A confunda diferitele
legături (relaţii) este un rău; a le neglija, o pagubă; a le tăgădui este
fatal. Oricare ar fi poziţia în care I-a plăcut lui Dumnezeu să ne aşeze, harul
si puterea lui Dumnezeu sunt posibilitatea noastră pentru a ne face să mergem
într-un fel care să fie în armonie cu această poziţie. Dar să remarcăm bine că
nu este vorba despre relaţii de convenţie pe care omul le-a stabilit. Viaţa în
Hristos ne scoate în principiu din deşertăciunile acestei lumi. A ne coborî la
nivelul lumii nu înseamnă a merge ca Hristos; este a căuta, cu ajutorul unei poziţii
pământeşti, să scăpăm de o parte din renunţarea pe care Hristos o cere de la
noi ca martori ai Săi şi care, în realitate, este o binecuvântare pentru noi.
Nu este vorba despre dorinţele şi sentimentele omului firesc, ci de ceea ce
Hristos a pus în noi. Dacă L-ai văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi dacă ai crezut în
El, dacă prin har ai aceeaşi viaţă ca cea care era în El, încât faptul acesta
să fie „adevărat în El şi în tine”, nu există atunci, pentru creştin, altă
măsură decât Hristos însuşi. Aşa este cu cele şapte sfeşnice de aur. Totul
trebuie să fie şi era măsurat după gândul lui Dumnezeu şi după poziţia în care
El aşeza bisericile. Regula lor era asemănarea cu Dumnezeu descoperit în
Hristos. De aceea ele sunt înfăţişate sub figura unor sfeşnice de aur. „Am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe
Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare
şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lână
albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama
aprinsă, arzând într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape multe. În
mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu
două tăişuri; si faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.”
Domnul Iisus, căci El, cum ştim, Se arată lui Ioan sub aceste trăsături, nu
este văzut în activitatea slujbei. A avea haina scoasă şi a fi încins la mijloc
erau semne ale slujbei, în timp ce aici haina este largă, coborându-se până la
picioare. El Se înfăţişează îmbrăcat ca judecător, ca Fiul Omului căruia I s-a
dat toată judecata (Ioan 5.22,27). Dar iată o trăsătură care singură ar fi de
ajuns să trădeze pe Ioan ca fiind scriitorul acestei cărţi. Acela pe care el îl
vede sub aparenţa Fiului Omului este îmbrăcat cu atributele distinctive ale
Celui Bătrân de zile (Daniel 7). În timp ce Daniel văzuse pe Cel Bătrîn de zile
sub un aspect cu totul diferit, Ioan îi vede reuniţi în aceeaşi persoană.
Hristos este om, dar omul pe care Ioan îl vede astfel este o persoană divină,
Dumnezeul Cel veşnic însuşi. Astfel Ioan nu poate pierde din vedere slava
divină a lui Iisus, chiar când subiectul de care urmează să se ocupe este
judecata şi când împărăţia este pretutindeni pusă în evidenţă. Acest pasaj ne
arată o întreită slavă a lui Hristos: ceea ce îi este personal, ceea ce îi este
relativ şi ceea ce îi este oficial. Dar există ceva mai mult. Ioan zice: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna
dreaptă peste mine, spunând: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe
urmă”. Astfel de expresii nu se pot aplica decât unei persoane divine.
Acela care este Cel dintâi este neapărat Dumnezeu, şi ca atare El trebuie de
asemenea să fie Cel de pe urmă. Iisus spune aceste cuvinte despre El însuşi;
mai mult, El adaugă: „Cel viu. Am fost
mort” (literal tradus: „am devenit mort”). Expresia este cea mai tare cu
putinţă pentru a pune sub ochii noştri nu simplul fapt că a murit, ceea ce noi
găsim în altă parte, dar că El a murit printr-un act al propriei Sale voinţe. A
muri pare cu totul nepotrivit cu persoana slăvită care tocmai a fost descrisă,
dar El a devenit ceea ce nu era o necesitate a firii Sale. Acesta pare a fi
înţelesul acestor cuvinte și aceasta este grija cu care Duhul Sfânt veghează să
facă să iasă în relief slava lui Hristos, chiar în aceea ce ne vorbeşte despre
adâncimile smereniei Sale. „Am fost
(devenit) mort; şi iată, sunt viu în
vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Nimeni nu
se coboară în Locuinţa morţilor (hades) fără să fi trecut prin moarte; aceasta
se referă la trup, aceea la duhul despărţit de trup. „Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele care vor fi după acestea”. Avem în aceste cuvinte
cele trei mari despărţituri (diviziuni) ale cărţii, lucru evident şi cunoscut
aproape oricărui cititor. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut sunt persoana şi
slava lui Hristos în legătura Sa cu ceea ce descoperă Apocalipsa. Aceasta este
ceea ce am arătat deja. „Lucrurile care
sunt” prezintă tabloul condiţiei Bisericii în timpul existenţei sale aici
pe Pământ. Noi o găsim dezvoltată în scrisorile către cele şapte biserici.
Expresia „care sunt” este foarte izbitoare în ceea ce ea pare să indice că
bisericile trebuiau într-un fel oarecare să continue a exista. Noi putem acum
să înţelegem puterea acestor cuvinte, cu toate că este posibil că în zilele lui
Ioan să nu li se fi dat o atât de mare importanţă. Există un alt punct de
vedere din care se poate privi cartea Apocalipsei. Este cel de a lua „lucrurile
care sunt”, adică bisericile, ca deja trecute şi terminate şi de a privi
profeţia ca urmând actualmente cursul său. Eu mă gândesc că în adevăr era în
intenţia lui Dumnezeu de a ne prezenta acest dublu aspect. Fără a intra în
niciun amănunt privitor la acest fel de a vedea, am crezut că trebuie să-l
menţionez, ca şi pe acela după care „lucrurile
care trebuie să se întâmple după acestea”, nu încep decât atunci când nu
mai există nimic la care condiţia de Biserică să fie aplicabilă. „Taina celor şapte stele pe care le-ai
văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele
sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici”
(versetul 20). În fiecare epistolă Domnul Se adresează „îngerului”. Pe cine
trebuie să înţelegem prin aceasta? Cine este acela care este arătat sub acest
nume? Mai întâi să observăm că nu găsim nicăieri în Noul Testament această
expresie întrebuinţată ca un titlu oficial dat cuiva: dar nu trebuie să ne
mirăm de a o întâlni aici unde totul este în afară de formele obişnuite. Ea se
potriveşte unei cărţi profetice ca Apocalipsa. Arată asemenea cu ceea ce noi
numim în mod obişnuit o fiinţă îngerească? Nu gândesc aşa, când este vorba de
îngerii bisericilor. Este altceva când, în această carte, este vorba despre
„îngerul care are putere asupra focului” sau de îngerul lui Iisus, într-un sens
asemănător cu acela de „Îngerul Domnului” în Vechiul Testament. Înţelegem de
asemenea foarte bine că o fiinţă îngerească slujeşte de întermediar între Domnul
şi servitorul său Ioan. Dar nu este tot aşa când este vorba de îngerul cutărei
sau cutărei Biserici. Ar fi ceva jignitor să presupunem că Hristos a adresat
prin mijlocirea lui Ioan o scrisoare unui înger, luând acest cuvânt în
înţelesul uzual si literal. Pentru cei care o înţeleg astfel, există aici o
dificultate pe care nu este uşor să o rezolvăm. Înţelesul cuvântului „înger” mi
se pare a fi următorul în cazul care ne preocupă. Acest termen, înţelesul său
general este întrebuinţat pentru a arăta un „reprezentant”, fie că este vorba
sau nu de o fiinţă îngerească şi astfel Domnul Se serveşte de el adresându-Se
bisericilor. Îngerul este deci ceea ce reprezintă fiecare biserică. Noi ştim că
în anumite cazuri acest cuvânt arată efectiv pe un reprezentant în sensul
literal ca, de exemplu, când Ioan Botezătorul trimite câţiva din ucenicii săi.
Ei sunt pe lîngă Iisus reprezentanţii învăţătorului lor: în mesajul lor, ei
expun gândul lui. Totuşi să observăm că expresia are un înţeles putin diferit,
când este vorba de biserici care, cel putin din câte cunoaştem, nu trimiseseră
soli. Dacă rămânem la înţelesul abstract al acestei expresii „îngerul
bisericii”, cred că trebuie să-l înţelegem astfel: Domnul nu avea neapărat în
vedere un bătrân/prezbiter sau un învăţător al bisericii, ci pe cineva care
putea să fie unul și altul, care înaintea Lui, în gândul Său, reprezenta cu
adevărat starea bisericii și care era într-un fel special legat de
responsabilitatea acestei stări. Acesta putea fi una sau poate mai multe
persoane.
Capitolul 2: „Lucrurile care sunt” - Bisericile
Apocalipsei:
Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele
cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori
din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate
celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu
poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.
Ascunsă „la vedere” și totuși accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor
Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus.
Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât
unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră! Vă supun atenției,
pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre
vremea Bisericii Creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă.
Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de
studiu. „Scrisorile Domnului Iisus către cele șapte biserici din
cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi
care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a
întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este
inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea
este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze
Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo
și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate
neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a
lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită
sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul
acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei
epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de
răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor
necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a
fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul
secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb
pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul
secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene
biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una
din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să
ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei.
Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup,
bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea
exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în
așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba
pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e
indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu
în fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că
inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu,
„Cel ce pe toate le stie” ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !
Introducere: Când
și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței
Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În
confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când
biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici
Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul.
Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu
întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică
s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut
compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut
preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a
format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a
continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel
Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial
al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția
Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al
treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a
prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și
complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară
„Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre
această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg
extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune
împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom
putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina
istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost
de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia
greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul
grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera
creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege
diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun
lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei.
Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției
Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și
trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau
Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a
creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori
nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina
pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma!
Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență,
Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act
deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de
biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum
trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru
bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca
șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat
pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.-
Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au
existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca
șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară
dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei
reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În
descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare,
bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate aceste
trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom
putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici,
„suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla
aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din
viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei
ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși
lui Hristos.
1. Biserica din Efes:
Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei
Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese
celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat
prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să
păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai importante
epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la
Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare
că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și
rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit
însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din
text că cei din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi, ci „au
părăsit-o”. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De
aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de
voință: „Întoarce-te la faptele tale dintâi”! Nimeni
nu poate porunci sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi.
Când le vom face, Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice
relația a dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la
pomul vieții descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de
calitatea veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu
este!”
Tipologic, Biserica din
Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și
căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe
Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca
10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi
înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan
21:16).
Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii
primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația
imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea
dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?
SECOLUL I:
• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și
încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.
• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după
apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus.
Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”
• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului
Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.
• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor
evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar
o sectă dezidentă a iudaismului.
• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma
căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se
clar de rădăcinile evreiești.
• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își
capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de
revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva
romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).
• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor
evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă
canonizarea acelorași cărți.
• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale,
istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există
spre sfârșitul primului secol.”
• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe
creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru
iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.
• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine
considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea
Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt
cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic
să primească toată cinstea și slava”.
Anul 100, la două generații după
Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara
rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja
tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca
martiri (o rată de 37 de martiri pe an).
2. Biserica din Smirna:
Biserica din Smirna este corespondentul
simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost
adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere:
absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente
defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de
Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă
prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10).
Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați
să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a fost
perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile
ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o
coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai
Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să
existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o populație de
aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent se declară
creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei
scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în termeni
de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa
vieții”, „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a
doua moarte”. Din cea de atreia expresie derivă postulatul
doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de două ori, dar cine se naște
de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o singură dată!” Este o
mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte
urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă
este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită
pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.
Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor
romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut
asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al
creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția
cetățenilor Romei.
SECOLUL II:
În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor,
Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a
duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a
putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului
(episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât
persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru.
Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:
GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care se pretindea
deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”
MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul scrierilor
„inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.
MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția
unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică
ascuțită față de toți ceilalți creștini.
Apar „apologeții”, apărători ai credinței
creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.
Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările
sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o
eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță
irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui
Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte.
Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un
grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon
(177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică
și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se
răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost
sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care
pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță
specială.
Anul 200, la șase generații după
Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în
continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era
creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe
an).
SECOLUL III:
La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de
azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus (202-211) îi
persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de
după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară
creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru cheie al
creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul
secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a
teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din
Alexandria.
248 - Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia
generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de
granițele Imperiului.
250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a
creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și
să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.
Biserica este confruntată cu problema celor
care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie
reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și
filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în
care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și
Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus,
exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare
pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului
local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300,
Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară
spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un
protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre
Dumnezeu prin „contemplație.”
Anul 300: la 9 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei
albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10
limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000
(rata secolului este de 1.540 pe an).
3. Biserica din Pergam:
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este
astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală
la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. Cel
mai impozant dintre toate templele păgâne era cel dedicat lui Zeus. După
căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei
misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau
închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era
Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe
banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să pricepeți,
textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor
religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo unde este
scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește Satana”. Religia
Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se culcau cu femeile oamenilor și
dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a
vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa
umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este
doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă
aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc
neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să
fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi
paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la
masa dracilor” (1 Corinteni 10:21). Scrisoare prezintă un fel de
alternativă a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată
prin uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: „Iată ce zice
Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri”, „Voi veni la
tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”. Singura
șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.
Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile
„măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub
presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să
facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca
acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu
viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de
biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită
cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au
intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei
4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura
lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna
la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre care se vorbește, au
fost adepții unui curent de îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în
păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de
luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).
Istoric, Pergam este Biserica Romei în
secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat
atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un
statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea
maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter
„general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai
repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după
chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în
scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El
îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a
și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam, persecutații
ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să
manifeste „nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate
dorințele de unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii
Imperiului care refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați.
Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire
persistență într-o constrângere sprijinită cu mijloacele puterii
politico-administrative. Cum a fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale
lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile
episcopilor creștini” au renunțat la învățătura „totalei libertăți de
conștiință” și au introdus „doctrina încreștinării forțate”. Această modificare
de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din
pildele Domnului Iisus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca
14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus i-a răspuns unuia care a zis,
aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”
Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt mulți, dar cei care sunt gata să
lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti
pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. Într-unul din
ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise musafirii, exasperat
că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său:
„Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca
să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre” (răstălmăcit cu
bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,” dictate de puterea
imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să recomande pe față
„încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca
oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în
situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și
pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu
nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de
spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi
invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se
conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica
creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“:
credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și
credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar
conștiința umană a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat
chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă
admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie
începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau
„Middle Ages” - Evul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei
epoci mai dăinuiesc și astăzi. Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă
și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor
biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși.
În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile
creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea
„un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă
pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.
SECOLUL IV:
Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar
secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria
bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor
Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:
Imperiul persecută Biserica - La
debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare
persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă
de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.
Imperiul „tolerează” Biserica -
Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un
statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia
oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe
care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a
dat un statut preferențial.
Imperiul înfruntă Biserica -
păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă
fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian
„apostatul.”
Imperiul adoptă Biserica -
Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către
împăratul Teodosiu IX.
Biserica confruntă Imperiul -
Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere
de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.
Biserica persecută oponenții -
Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat
la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute
oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei
Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a
înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a
„forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel
de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”
Confirmarea canonului Noului Testament. În
anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul
este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a
creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație
mai înainte.
Sinoade majore. Biserica are nevoie de
o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul
mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în
381 la Constantinopol.
311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va
dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea
din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de
până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor
religii.
Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas
la mijlocul secolului printre popoarele gotice.
Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul
financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate
uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.
Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la
Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai 330. Roma
nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să
umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.
Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare
semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la
dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.
386 - Augustin se convertește la creștinism. El
va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.
Anul 400. La 12 generații după
Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare
din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este
tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata
din acest secol a fost de 5.310 pe an).
SECOLUL V:
Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare
și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu”
(413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul
nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui
Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,erezie
care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin.
Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime
uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de
confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului
de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma
din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma
deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal,
ca presupus urmaș al apostolului Petru.
Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16
ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie
misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).
496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și
botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru
ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).
• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește
cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la
fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia
bisericii apusene.
• Din cauza haosului care domnește în structurile politice
ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru,
amplificându-și structurile și intensificându-și influența.
Anul 500. La 16 generații după
Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei
albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13
limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.
4. Biserica din Tiatira:
Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte
scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică:
biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea firească a
Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns
acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea
aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva
compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca
Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic
nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea
Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în
picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15). Aceasta este singura
Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste (!). Tragedia Tiatirei
a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase.
Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini! Biserica
aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor
erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii
publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22). De fapt, scrisoarea trimisă bisericii
din Tiatira începe extraordinar de bine și descrie o stare pe care am vrea să o
găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele tale, dragostea ta,
credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai
multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19). Ce urmează însă
după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui istoric
american (Robert Southern) față de bisericile istorice europene.
Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a răspuns:
„Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce nu se
alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul este
la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din Tiatira a
fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar buruienile
lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema Bisericii din
Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui
simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2
Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui
Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul
16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele
influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi
14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât
toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri
turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După ce
a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de
închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut
următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel
și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția
(1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el
însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate
au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus
în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este
permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială
de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1
Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A
fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a
întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și
„adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris,
proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri
nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din
Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei
faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței,
apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea
rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor
celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa
2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și
în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor
„biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în
stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață
care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic,
Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea
idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om
și Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul
ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de
aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a
fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost
perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început
să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii lumești
s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe Hristos la o parte.
SECOLUL VI:
529 - Ca o contrabalansare a secularizării bisericii,
Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul
benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din
următoarele secole.
530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul papă din
descendenți germani.
Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult
structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de
filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de
legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca
spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase;
recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care
adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în
cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în
Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiăuus (m.
550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca
punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele
lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția,
stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor
migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face
romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze
magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le
culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina
Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.
Anul 600. La 19 generații după
Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe).
39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi.
Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe
an.
SECOLUL VII:
600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun
la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este
recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru
eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult
sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.
609 - Panteonul păgân din Roma este „transformat” în
biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu
(609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază
astfel cultura seculară.
Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură
și știință.
648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”,
limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de
primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest
document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca
martir.
664 - După o dispută între biserica celtă și misionarii
romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.
Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va
înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.
638 - Islamul cucerește Ierusalimul.
690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și Killibord,
activează intens ca misionari pe continentul european, printre franci.
Anul 700. La 22 de generații
după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei
albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14
limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de
1.000).
SECOLUL VIII:
731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de scris „Istoria
bisericească a poporului englez.”
Spania este invadată de mauri, popor musulman din
nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt
unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.
Bonifaciu al Angliei este misionar printre
germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.
Controversa iconoclastă dezbină împăratul
Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect
creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica
răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al
lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin
pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi
adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent
ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în
serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754,
Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o
serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin,
singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și
elementele Cinei Domnului.
Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe
pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se
separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.
Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii
(771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să
instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.
Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China
și fondează așezăminte monahale.
Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în
Paris, Cologne, Soissin și Metz.
Anul 800. La 26 de generații
după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei
albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15
limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe
an).
SECOLUL IX:
800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma
pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în
istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea
guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de
învățământ.
831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre
„Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o
mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică
despre „trans-substanțiere.”
John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei
mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în
controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și
sângele Domnului numai „mental și dental.”
Anskar (801-865), supranumit „apostolul
nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.
Eforturi misionare intense dau rezultate bune
printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți
„apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.
Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este
instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat
în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru
jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând
astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale
bisericii: răsăriteană și apuseană.
Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în
Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face
din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală
la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două
mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în
limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate
din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.
Anul 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din
populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din
populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.
SECOLUL X:
Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc
la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii încep
tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și
Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul
politic al intrigilor Europene.
909 - se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va
deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru
de secularism și de practicile instituționale necreștine.
Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor
rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne
ale neamului.
988 - Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului
este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același
an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele
Bizanțului.
Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea
să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic
printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto
vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.
993 - Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.
Apar „mărturisiri de credință” particulare
anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public
acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.
În Biserica catolică apuseană apare
practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite
sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)
Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de
moralitate.
Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem
că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.
Anul 1.000. La 32 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi).
25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi.
Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200
pe an).
SECOLUL XI:
Expansionismul islamic continuă să preocupe
gândirea și activitățile creștinătății.
1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt”
din Ierusalim.
1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul
Bizantin din Asia Mică.
1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru
eliberarea Ierusalimului.
1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.
Se sfârșește un secol și jumătate în care papii
au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie
al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând
celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea
Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar
noi ordine și așezăminte monastice.
1098 - Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu
foarte pronunțate accente reformiste.
William, regele Normandiei, cucerește Anglia,
și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070). Acest Lanfranc,
reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează lui Lanfranc în
postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit
Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.
Dezvoltarea muzicii:
1015 - apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată
în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul
secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în
Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.
Anul 1.100. La 36 de generații
după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi).
25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.
SECOLUL XII:
În arhitectura clădirilor de biserică, se
instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri
armonioase.
1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.
1194 - terminarea Catedralei din Chartres.
Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă
să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea
musulmanilor.
1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar
sub stăpânirea musulmanilor în 1191
1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de
Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.
1187 - Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.
1190 - Este înființat ordinul „ospitalier”, transformat mai
târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”
Se răspândește credința despre concepția
„imaculată” a Mariei.
1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea
sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi
canonizat în 1173.
1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că
adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a
Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de
unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.
În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în
creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei
reforme pașnice.
1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux.
El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.
1155 - este înființat ordinul „carmelit.”
Anul 1.200. La 39 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi).
26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.
SECOLUL XIII:
Acest secol este numit adesea „momentul de vârf
al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura
scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele
ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile
cruciadelor.
1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc
Constantinopolul.
1212 - Cruciada copiilor.
1209 - Francis de Asisi fondează ordinul franciscan
(canonizat în 1228).
1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin
specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele
prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin
misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful
Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea
atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să
intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își
permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de
a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica
pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”
1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă
doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii
catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).
Thomas Aquinas adună articolele de teologie
scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg
pentru a crede”).
Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos, lumea este
încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii
este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor
trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de
instituțiile bisericii.
SECOLUL XIV:
După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al
III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea
(c. 1234-1303).
1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută
pretenție de supremație papală.
1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a papalității.
Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un
strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică
are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi
se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”
1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind
concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.
„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face
ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul
populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și
în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil
de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o
declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune
în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața
în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din
papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc
pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă
port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica
catolică ca „acte de penitență.”
1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia”
parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.
Din cauza opoziției față de abuzurile și
decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia
în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea
Evangheliei.
1398 - John Hus își începe prelegerile de teologie la
Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe,
propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul
tradiției bisericești.
Anul 1.400. La 46 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27%
din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.
SECOLUL XV:
1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz încearcă să
pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa
situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și
pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este
eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”
Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de
preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând
pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de
traduceri.
1431 - Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă
Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.
1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă
impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți
creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a
idealurilor clasice: „Renașterea.”
1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima mașină
tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.
1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu
aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă
evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.
1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator
strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența,
Italia.
Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența
devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo,
Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu
tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei
papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.
Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii
Vaticanului.
1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de
explorări geografice și de expansiune a creștinismului.
Anul 1500. La 49 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi).
21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi.
Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală
de 24.600.
Comentariu suplimentar:
Comentariu suplimentar:
„Îngerului Bisericii
din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel care ține cele şapte stele în mâna Lui cea
dreaptă şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur” (versetul
1). Aici ne găsim evident pe un teren larg, unde toate
caracterele sunt generale. Această primă scrisoare priveşte starea mărturiei
creştine pe Pământ sub forma sa cea mai întinsă şi, cum se presupune, chiar din
zilele apostolului Ioan. În consecinţă Domnul Se prezintă El însuşi acestui
larg punct de vedere. El ține cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă și merge
prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este poziţia Sa care decurge
din legătura Sa cu îngerii, adică cu cei care, în ochii Săi, reprezintă
moralmente bisericile, şi legătura Sa chiar cu aceste biserici. Steaua este
„vasul” destinat din partea Domnului să proiecteze lumina asupra sfinţilor lui
Dumnezeu. Dacă această lumină era fără putere, dacă răul era amestecat aici,
starea Bisericii trebuia să se resimtă de aceasta. Dacă ea era strălucitoare,
nivelul moral al Bisericii se găsea ridicat prin aceasta. Iată ce gândesc că
înseamnă steaua. Astfel, Acela care le ține toate în dreapta Sa şi care merge
prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este Hristos, nu numai ținând sub
autoritatea Sa pe aceşti reprezentanţi morali ai bisericilor, dar
interesându-Se de asemenea de biserici; Hristos este văzut, după caracterul
cărţii, în aspectul Său general de slujitor și de preot. Starea bisericii din
Efes este descrisă cu aceeaşi generalitate. „Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe
cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi
i-ai găsit mincinoşi” (versetul 2). Astfel exista în biserica din Efes
credincioşia îndeosebi cu privire la felul de rău pe care Satan căuta arunci
să-l introducă în Biserică. Apostolii dispăruseră poate toţi, în afară de Ioan.
Pe măsură ce ei plecau pentru a fi cu Domnul, era natural ca Satan să încerce
să ridice oameni, instrumentele sale, care să pretindă succesiunea lor.
Biserica din Efes şi în chip deosebit îngerul care o ajutase în aceasta prin
harul Domnului, îi încercase pe aceşti pretinşi apostoli şi găsise că ei nu
erau ceea ce se lăudau că sunt. Steaua lucrase până aici pentru binele
Bisericii. Erau încă şi mai multe lucruri la cei din Efes. Nu numai
credincioşia, ci un devotament stăruitor îi caracteriza: „ai răbdare, ai suferit din pricina Numelui Meu si n-ai obosit”.
Totuşi Domnul are un motiv de plângere contra lor. „Dar ce am împotriva ta este
că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Efesenii părăsiseră dragosta dintâi. Ei
dăduseră greş în această privinţă şi slăbiseră cu toate că ei continuau cu
silinţă faptele lor, munca lor şi răbdarea lor. Dar era aceasta lucrarea de
credinţă, munca de dragoste şi răbdarea plină de nădejde a Domnului nostru
Iisus? Ceea ce la început produsese atât de frumoase rezultate nu mai acţiona
şi nu mai putea să acţioneze. Efectul exista încă, dar izvorul nu mai era
acolo: ei părăsiseră prima lor dragoste. Se terminase cu ei, dacă nu se judecau
ei înşişi şi, prin puterea Duhului Sfânt, Hristos nu relua locul Său în inima
lor. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut,
pocăieşte-te şi fă faptele dintâi.
Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te
pocăieşti”. Efesul este ameninţat. Domnul Se leagă în această epistolă de
subiectele de importanţa cea mai largă şi cea mai generală. Se poate să
observăm aceasta de asemenea în făgăduinţa prin care El termină: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti
faptele nicolaiţilor, pe care si Eu le urăsc; cine are urechi să asculte ceea
ce Duhul zice Bisericilor; „Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul
vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (versetele 6,7). Ce poate fi mai
mult decât această făgăduinţă? În epistola următoare, ne găsim în prezenţa unei
stări de lucruri complet diferită. Este un caz prin esenţă special. După ce
Biserica a decăzut din curăţia apostolică și, mai presus de toate, după ce a
părăsit dragostea dintâi, Domnul găseşte cu cale să trimită peste ea necazul.
El dă frâu liber puterii Satanei care acţionează prin prigonitorii păgâni și
îngăduie ca tot felul de încercări să cadă peste ai Săi. Acestea erau condiţiile
scrisorii către îngerul bisericii din Smirna. „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar
eşti bogat) şi batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei si nu sunt,
ci sunt o sinagogă a Satanei” (versetele 8,9). Observaţi că nu mai sunt
apostolii mincinoşi sunt aceia care încearcă pe sfinţi: un nou rău apare. Atâta
timp cât adevăraţii apostoli erau pe Pământ, Satan nu a putut să facă să fie
recunoscut iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Conciliul Bisericii din
Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) scutea lămurit pe neamuri de jugul Legii.
Apostolul Pavel arată că a introduce Legea şi a o impune creştinului, fie
pentru îndreptăţire, fie ca regulă de viaţă, este în realitate a-L face pe Hristos
nefolositor şi a cădea din har. Acest adevăr, evident când este vorba de
îndreptăţire, este mai puţin evident în al doilea caz, care totuşi este, tot
atât cât primul, o tăgăduire a Evangheliei. În adevăr, dacă Hristos este pentru
creştin regula de viaţă şi dacă Legea este regula de moarte pentru iudeu, este
clar că a părăsi una pentru alta înseamnă a tinde spre lepădarea de credinţă. Primii Părinți ai Biserici n-au mai putut
să nu facă acest lucru, amestecând creștinismul cu tot felul de practici iudaice
și păgâne pe care le considerau utile! Au
practicat astfel curentul iudaizant şi de atunci aluatul n-a încetat să
acţioneze. A face la fel, a te aşeza din nou sub acest regim iudaic
înseamnă a fi din numărul acelora care zic că sunt iudei şi nu sunt; și nu
sunt, vai! decât sinagoga Satanei! Domnul priveşte aici pe aceşti lucrători răi
(şi aşa ajung cei care ridică în slăvi faptele) ca alcătuind o partidă. Nu este
numai Satan care luptă pentru a introduce iudaismul; există o „sinagogă a
Satanei”. Aceia care zic că sunt iudei și nu sunt, au un caracter unit şi pot
fi priviţi ca o congregaţie. Astfel, nu este vorba de o simplă tendinţă
individuală, cum avusese loc înainte; este mai mult aici. Este o partidă
formată şi cunoscută şi care manifestă pretenţiile cele mai ridicate. Aceia
care fac parte din această partidă pretind că sunt mai sfinţi şi mai drepţi
decât ceilalţi, pe care îi socotesc ca fără Lege, pentru că se sprijină pe
harul curat al lui Dumnezeu. Dar tocmai ei, dimpotrivă, sunt aceia care strică
şi nimicesc adevăratul creştinism. Înşelaţi de Satan, ei sunt zeloasele sale
unelte, lucrând cu atât mai activ ca să înşele pe alţii, cu cât sunt ei înşişi
de serioşi și cinstiţi în firea lor păcătoasă. Cei care sunt numiţi de obicei Părinţii Bisericii par a
fi fost şefii partidei la care este făcută o aluzie aici: Asupra lor stă
ruşinea de a fi introdus iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Ei au
exercitat această influenţă în toate epocile, iar aici, după părerea mea,
sistemul lor este înfierat de Domnul Iisus Hristos. Jignitor pentru El, acest
sistem este în întregime opus principiului harului. Caracterul acestui sistem
este clar; el îl smulge pe creştin din poziţia sa cerească, pentru a-l coborî
la nivelul unui iudaism corupt și pierde tot preţiosul adevăr al acestei vieţi
reale care ne este dată în Hristos, adevăr care este punctul capital al
scrierilor lui Ioan. Astfel, fie pervertind sufletele, fie formând secte în
felul oamenilor, fie scoţându-i din viaţa lui Hristos şi făcându-i să piardă
din vedere că ei trebuie să trăiască aşa cum El însuşi a trăit, pentru a-i
aşeza sub porunci asemănătoare acelora ale iudeilor, aşa numiţii Părinţi, în
totalitatea lor, mă tem că au meritat din plin să fie arătaţi de Domnul ca
vinovaţi aici. Când omul se ia astfel după modelul iudeu, toată frumuseţea și
țelul Bisericii lui Dumnezeu sunt ruinate în principiu. Dar punctul important
de remarcat aici este că, chiar cam în această epocă, poruncile şi succesiunea
ecleziastă au început să fie ridicate la rangul de sistem. Se găseşte acest
fapt însemnat, în contrast cu epistola insuflată, chiar la Părinţii care au
trăit înainte de sinodul de la Niceea. Mi se pare că Domnul, în această
acţiune, în acelaşi timp îl arată pe Dumnezeu întrebuinţând lucrurile în
oarecare măsură spre bine, pentru aceia care erau credincioşi în prigoanele
stârnite de păgâni. Astfel, în timp ce Satan desfăşura activitatea sa formând
sinagoga sa, Hristos spunea acelora care sufereau: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare - pe unii dintre voi, ca să
fiţi încercăţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” Încercarea trebuia să
aibă o durată limitată; Domnul îi fixează termenul. „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieţii”… „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a
doua moarte.” Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie
atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de
credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin
multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor
14.22). Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care
este de asemenea cu totul special. „Îngerului
Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două
tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu
ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele
când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte
Satan.” Mai întâi Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este
scaunul de domnie al Satanei”. Cum s-a putut întâmpla lucrul acesta? Se
înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea;
dar să locuiască acolo! Le plăcea lor să fie lângă un scaun de domnie, să
locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei
protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este
bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea.”
Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari persecuţii, când
creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi până la punctul de a accepta
patronajul lumii, chiar atunci rămânea destulă adevărată credincioşie pentru a
respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui
Hristos. Sub acelaşi Constantin care
întinsese asupra creştinismului scutul puterii pământeşti, s-a dat bătălia în
care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea și din ordinul
acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit
și a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfânta Treime,
nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru
creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul”
în mod obişnuit zis „de la Niceea”,
al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu
Tatăl a Domnului Hristos Iisus. Nu pot să nu mă opresc de a gândi că la această
stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai
tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu
credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Ciudată şi gravă
asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară - şi
înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest
adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos! „Dar am câteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin
învăţătura lui Balaam”. Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii
pământeşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea
lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce
mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine
erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau
negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul
le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici
despre Balaam: „care a învăţat pe Balac
să arunce o cursă înaintea fiilor
lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită
adulter”. Nicio îndoială că toate acestea nu sunt simbolice; înţelesul lor
este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm
dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi
unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată,
logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! Lucrul este acoperit
mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi
corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost izvorul răului, îi păstrează
puterea şi acţiunea și acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vârful
săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava
lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi
credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea,
ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică
la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu
Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai câţiva
care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.” Epistola către îngerul
bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în chestiune,
care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la
tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Astfel Domnul nu
Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura
duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-l înăbuşi în
germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai!
Starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încât Domnul Se vede silit
să acţioneze cu asprime faţă de ei. „Cine
are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi
voi da să mănânce din mana ascunsă”. Atunci când biserica căuta o poziţie
publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia
individuală faţă de Domnul Iisus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai
întâlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise
timpul când ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor
şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea
destulă energie pentru aceasta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos
nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvântul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce
din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un
nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât acela care-l primeşte”.
Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce
decât o biruinţă înaintea Universului. Apoi vine ultima din aceste patru
biserici. „Îngerului Bisericii din
Tiatira scrie-i”. Nu pot să mă
îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atât de completă
cât putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în
vremea Evului Mediu. „Iată ce
zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare
sunt ca arama strălucitoare”. Hristos este înfăţişat acum nu numai cu
această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe
cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sunt ca arama
strălucitoare”. „Ştiu faptele tale,
dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă,
că sunt mai multe decât cele dintâi”. Cu tot întunericul şi ignoranţa care
existau în Evul Mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de
luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin
prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decât printr-o renunţare la ei
înşişi, obişnuită şi totală. Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de
Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă
întoarsă cu simplitate la Hristos, oricât de slabă era de altfel cunoştinţa. „Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice
prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită
desfrânare şi să mănâce din lucrurile jertfite idolilor”. Acesta era un fel
de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin
învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă
totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta,
cercetând Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de
lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam
în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai
ruşinoase tranzacţii şi care vânduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint,
pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea
produsă şi tolerată în timpul Evului Mediu printre cei care purtau Numele lui
Hristos. „Tu nu te împotriveşti
Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă”. Iată tocmai pretenţia
aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă,
de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili
dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face Biserica de la Roma? Sau cea de
la Costantinopol? „Să înveţe şi
să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănânce din
lucrurile jertfite idolilor”. Toate acestea erau roadă, fără nicio
îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea
să se pocăiască de desfrînarea ei!
Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un
necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii
ei”. Izabela era o mamă, în adevăr, o sfântă mamă, cum o numeau și
înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gândea despre ea
Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă
decât să săvârşească desfrânarea cu ea? Această biserică - lume, în corupţia sa
bătătoare la ochi, - era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală
trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă
poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere
spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorociță, stabilită acum într-un
chip permanent în creştinătate și care dă naştere la o sămânţă de nelegiuire
deosebită, care este numită „copiii ei”. Dar, zice Acela ai cărui ochi sunt ca
para focului, „voi lovi cu moartea pe
copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez
rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din
Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta…” Aici apare clar rămăşiţa, și
lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra
acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în
termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sunt cuprinşi în condiţia publică a
Bisericii, fără totuşi să fie tot atât de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi
vom găsi mai târziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai
puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai
înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită
părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfântă biserică catolică/
sau sfânta noastră biserică ortodoxă strămoșească!” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut
„adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă
greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” Domnul, fără să
aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre
aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sunt încredinţat că este făcută
aluzie aici la cei care sunt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi
poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de
înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină și de cunoştinţe,
dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o
mai târziu, cum ne-o arată capitolul următor. La sfârşitul epistolei, Domnul
face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri”. Această rea Izabela nu se
mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Domnului; ea căutase supremaţia
universală şi stăpânirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se
alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate când El însuşi va
lua-o în mână. Aşteptând, ei să rămână răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi
de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos. „Celui care va birui şi
celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste
neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de
lut, cum am primit și Eu de la Tatăl Meu” (versetele 26,27). Credinciosul
va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în
Împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul
adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de
dimineaţă”. Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos când El va domni
public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de
lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat
credinciosului, ca şi o parte în împărăţie. Aici, cum s-a observat pe bună
dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul
spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul
este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a
Bisericii; şi Domnul adresează mai întâi făgăduinţa celui care va birui, pentru
că nu mai sunt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o
primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de
a asculta vine în primul rând, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei
Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură este biruitoare, făgăduinţa este
pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea. Despărţirea
între al doilea si al treilea capitol este, așadar, bine plasată, căci este
foarte mare schimbare când se trece la ultimele trei biserici. În adevăr,
introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul
reîncepând o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a
Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară,
că este sfârşitul stării publice a Bisericii și începutul acestei condiţii care
durează până la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a romanismului
(biserica din Roma)/ poate și a ortodoxiei răsăritene, căci ar fi greu să
tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce
„ceilalţi”, rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format
aparte și în afara papalităţii sau Bisericii istituționale, un corp de martori,
înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea
capitol îl plasează înaintea noastră. Am văzut condiţia generală a Bisericii în
prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stârnite de păgânism (Smirna); în
urmă Biserica aşezându-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfârşit
romanismul/ortodoxismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului
Hristos, trebuie să meargă până la sfârşit (Tiatira).
Capitolul 3:
5. Biserica din Sardes:
Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia
Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările
aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei
culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de
veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat
straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus
persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.). Biserica din Sardes
este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății
înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte
a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că
Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte
stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica
prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul
înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos. Trei categorii de oameni
sunt menționați în această adunare/biserică: - cei morți (despărțiți cu totul
de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum
se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici (care își păstraseră poziția
și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte.
Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe
Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare
pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul
Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu
„caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani
3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30). Sardes este
urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în
Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea
firească a păcatului a fost moartea. Ca simbolism istoric, Sardes
este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care
și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus
și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de
Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a
făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim
este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din
versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate
fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica”
le-a pronunțat împotriva reformatorilor. Evoluția spirituală a Bisericii în
etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson.
Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și
umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.
SECOLUL XVI:
Se generalizează tipărirea cărților, pavând
astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer,
Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.
1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa
bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit
în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa,
producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile oamenilor
de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză
(1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de
Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în
Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat,
Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica Anglicană
și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”, împreună cu
activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o
reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O mișcare
de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile
teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă valabilitatea
doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței
catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea. Puternice convingeri
produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților.
Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas
Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În Anglia, începe mișcarea puritană,
dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai
apropiate de conținutul Bibliei.
Anul 1600. La 52 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de
limbi.
SECOLUL XVII:
Reforma protestantă începută în secolul precedent
continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În Anglia,
revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles I
(Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană. În
Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al
XIII-lea.
1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de 30 de ani
produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă
pentru putere.
Anglia stabilește primele colonii în America de
Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay Colony - 1630.
Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a
stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.
În Anglia este lansată traducerea „King James” a
Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela
limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.
1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile
științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să
studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac
Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură care vor deveni
în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut,
(1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670),John Bunian, Călătoria
creștinului, (1678). În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă
valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe
temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.
Anul 1700. La 56 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de
limbi.
6. Biserica din Filadelfia:
„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de
frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune
adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de acuzare.
Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De
data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:
1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din
Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă
pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era
activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i
deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase
această autoritate. (Matei 16:18)
2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos
este ușa … „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul
Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni
2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața
Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea
Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând
cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin:
cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea
răbdării în încercări.
3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos
promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată
activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o
perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2
Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și
importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate
(din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe
Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem
Mireasa). Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale.
Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia
este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare.
Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii
secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor.
Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub
amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe
toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată
„frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în
adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre
Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori
din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva
pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi
reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din
afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor a fost
„totala separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are
ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de
autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca
fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a
„tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din
afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii
trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai
ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este
mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața
Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de
vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!
SECOLUL XVIII:
Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”,
atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a
tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui, Revoluția Franceză din
1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și
întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt
catastrofale. În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri
religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni
ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan
Edwards. În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o
nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară
că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă
Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații
moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice.
Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile
divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în
timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie
cântate în comun de credincioșii din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela
„liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de
comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de
specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul
și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii
de filosofie și politică morală” de William Paley, „O
analiză practică a sistemelor religioase” de William
Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică,
pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește
climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele
religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia,
țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel
Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic
prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare
Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey
este trimis în India.
Anul 1.800. La 59 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de
limbi.
SECOLUL XIX.
Secolul XIX este supranumit adesea „secolul
protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale
lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt
susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre
care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”,
„Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor
Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din creștinism:
Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă înfruntarea pe
arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre
istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia
lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea
istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează,
protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar
dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază
adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de
„rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira
Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles
Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în
„Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine produce un
torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David Livingstone
și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson
Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub presiunea trezirilor
religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul,
socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături
structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să
sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă
nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul
sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).
Anul 1.900. La 62 de generații
după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi).
Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de
limbi (!!).
7. Biserica din Laodicea:
Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a
celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the
worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune
vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune
celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu
le vede ca extrem de proaste.
Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică.
Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o
metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre
cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din
acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism
a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au
fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului,
dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”.
Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din
Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a
născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de
auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub
abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa
unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage
de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile
creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată
„fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul
adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus Bisericii. El este
„AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui
Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei
divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a
început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2
Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de
Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne,
Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care
este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din Laodicea fusese sufocată
de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea
avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era
vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine.
Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce credeau
Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare.
Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o
„verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu
stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în
Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea
personală a lui Hristos, („Dacă deschide cineva”). Biserica
nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I
deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește
în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina
a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară.
Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la
cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos.
„Eu cu el, dar și el cu Mine !” Este interesant că Biserica din Laodicea nu a
ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că
ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur.
Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din
Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”.
Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos.
Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc
să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2
Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica
nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se
văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume,
trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L
dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric,
Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX,
creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra
Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești
în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate
în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost
dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte
extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită
trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată
deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe
filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri,
sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost
eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.
SECOLUL XX:
Acest secol fost supranumit: „secolul
ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din
perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este
sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor
cu drept divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta
este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi”
este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui
Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei
Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă,
oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu
calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și
adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin,
mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.
1906 - Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării
pentecostale.
1906 - Schweitzer publică Quest for Historical Jesus
propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii
a lui Iisus din Nazaret.
1914 - Începutul primului război mondial spulberă credința în
bunătatea înăscută a omului.
1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible Translators, cu
scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.
1939 - Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică
propagată de Hitler duce la un război al raselor.
1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.
1942 - Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din
USA.
1948 - Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.
1950 - Un val de mari treziri spirituale în Africa și America
Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice
(pentecostali și baptiști).
1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai
mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia și
Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile
Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu
celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să
spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei
două sute de ani dinainte.
1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika, urmată de
căderea comunismului în țările Europei de Est.
1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de
Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja
existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor
țări preferă întoarcerea la identitatea
Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de
emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est
să se stabilească în țările Europei Occidentale.
1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht
privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1 Noiembrie,
1993.
1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea
Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este
împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has
been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar
pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem
occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale,
credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa
industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar
restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a
provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte
puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai
are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi
spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența
creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor
necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o
sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni.
O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se
mai vadă rușinea goliciunii ei.
Comentariu suplimentar:
„Îngerului
bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu si cele şapte stele.” Este aici o aluzie evidentă la felul în
care Domnul Se prezentase bisericii din Efes, care, am văzut, reprezenta prima
stare (condiţie) generală a Bisericii. Sardes oferă începutul noii stări de
lucruri, care nu este strict ecleziastic, Domnul acţionând mai degrabă pe cale
de mărturie. De aceea nu este zis aici că El umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice
de aur, ceea ce era într-o ordine cu totul ecleziastică, dar El are cele şapte
Duhuri ale lui Dumnezeu. El este Dumnezeu; toată puterea, puterea
guvernamentală în întregime, toate sunt în mâinile Sale, ca si cele şapte
stele, adică toate instrumentele prin mijlocirea cărora El acţionează asupra
Bisericii. „Ştiu faptele tale, că îţi
merge numele că trăieşti, dar eşti
mort.” Aşa este protestantismul. „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este pe moarte, căci n-am găsit faptele tale
desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” Ceea ce caracterizează
protestantismul este faptul că el posedă mărturia Cuvântului lui Dumnezeu
într-un fel mult mai complet decât cei care erau cufundaţi în formalismul
ecleziastic al Evului Mediu. În această epocă, Cuvântul lui Dumnezeu fusese
suprimat, pentru că, clerul şi acest Cuvânt nu pot niciodată să meargă în chip
desăvârşit împreună. Urmarea principiului clerical este şi trebuia totdeauna să
fie de a pune mai mult sau mai puţin autoritatea omului în locul autorităţii
Domnului şi de a slăbi şi de a stingheri acţiunea nemijlocită a Duhului lui
Dumnezeu asupra conştiinţei, lucrare pe care El o exercită prin mijlocirea
Cuvântului. N-am aici deloc în vedere persoanele; vorbesc de clericalism în
general, oriunde s-ar găsi, la catolici sau în orice alte denumiri, naţionale
sau dizidente. Dar principiul protestant este foarte diferit. Poţi să nu fii
credincios principiilor sale, şi aceasta se întâmplă adesea; dar în definitiv,
unul din marile puncte pentru care s-a luptat la Reformă şi care a fost
câştigat pentru protestantism, oricare pot să fie defectele acestuia, este că
omul este aşezat complet, liber şi deschis în prezenţa Bibliei. Cuvântul lui
Dumnezeu poate acum să acţioneze direct asupra conştiinţei omului. Nu vorbesc
de îndreptăţirea prin credinţă. Luther
însuşi, după părerea mea, n-a fost niciodată perfect lămurit referitor la
această învăţătură; şi dacă catolicii și ortodocșii, asupra acestui punct sunt
în mod mizerabil induşi în eroare, protestanţii, chiar astăzi, nu înţeleg
îndreptăţirea prin credinţă. Ei posedă adevărul în oarecare măsură, dar nu în
felul de a pune sufletele în afara robiei, adică a le aduce în mod clar în
libertatea, pacea si puterea Duhului. Chiar Luther n-a avut niciodată pacea în
sufletul său, ca o stare constantă în care umbla. Mulţi dintre noi ştim prin ce
lupte a trecut el, nu numai la început, ci şi la sfârşitul vieţii sale; şi nu
vorbesc despre luptele privitoare la Biserică, ci la sufletul său. Ar fi inutil
să cităm aici pasajele scrierilor lui Luther, care dovedesc cât de amar a fost
el încercat de luptele sale lăuntrice împotriva necredinţei; ele arată că el
era departe de bucuria plină de pace pe care o dă Evanghelia. Dar ar fi o
greşeală de a le imputa altui lucru, decât lipsei unei clare cunoştinţe a
harului. Într-o astfel de stare, tot felul de lucruri pot tulbura omul (oricare
ar fi talentele sale, oricât de onorat ar fi), care nu se încrede în întregime
în Domnul. Cu siguranţă, Luther este unul dintre aceia de la care noi avem toţi
mult de învăţat; curajul său, credincioşia sa, lepădarea de sine, răbdarea sa
în a îndura suferinţele sunt totodată instructive şi ziditoare. Pe de altă
parte, este inutil să suprimăm faptele: el era plin de energie, el a fost
instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a împlini o lucrare imensă;
dar el a rămas foarte în urmă în ce priveşte înţelegerea a ceea ce este
Biserica şi Evanghelia. Totuşi în ciuda a tot ceea ce a lipsit, un lucru a fost
cucerit pentru copiii lui Dumnezeu în special şi de asemenea pentru om: Biblia
deschisă pentru toţi. Dar tocmai aceasta condamnă starea protestantismului,
pentru că, având posibilitatea de a citi Biblia în mod liber, n-au avut aproape
deloc gândul de a se conforma în totul Bibliei şi de a rândui totul după ea.
Nimic mai obişnuit printre protestanţi decât să admită un lucru ca perfect
adevărat pentru că este în Biblie, fără să aibă cea mai mică intenţie de a
acţiona în consecinţă. Cât este de grav lucrul acesta! Catolicii romani și
ortodocșii cunosc, în general, prea puţin Biblia pentru a şti ce se găseşte sau
nu în ea. Cu excepţia locurilor obişnuite de controversă, ei aproape ignoră
Scriptura şi sunt foarte miraţi când li se spune că un lucru sau un altul este
cuprins în ea. Mai ales ei nu o cunosc în totalitatea sa, deoarece n-au citit-o
poate niciodată decât sub conducerea duhovnicului lor. Protestantul poate citi
Biblia sa fără acest control; aceasta este o favoare adevărată, un privilegiu
preţios, dar chiar din cauza aceasta, cât de mare este răspunderea sa! „N-am găsit faptele tale desăvîrşite
înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi ai auzit!
Păstrează şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ”. Acesta
este chiar felul în care Domnul ameninţă să vină asupra lumii. Dacă există în
starea protestantismului o trăsătură care trebuie să izbească mai mult decât
alta, este tendinţa de a căuta totdeauna sprijinul puterilor lumii pentru a fi
scăpat de puterea preotului şi a bisericii. Aşa a fost totdeauna şi aşa este
încă pericolul în care cade protestantismul. De îndată ce te atingi de ceea ce
aparţine lumii, el se tulbură şi se agită. Nu spun aceasta din lipsă de
simpatie sau pentru că aș avea cea mai mică îndoială că nu ar fi un mare păcat,
de a voi să ştergi orice recunoaştere publică a lui Dumnezeu în lume. Este
imposibil să crezi că felul lumesc neasemuit care apare în asocierea de
dizidenţi cu catolici/ortodocși și necredincioşi provine din motive juste,
curate, sfinte și dezinteresate. Trebuie mai degrabă să-l atribuim unui duh de
necredinţă crescândă, dacă nu cumva şi unei josnice supuneri în faţa
superstiţiei. Fără îndoială, necredinţa speră să aibă câştig de cauză, după cum
superstiţia aşteaptă ziua în care ea va birui, dar adevărul este că Diavolul va
avea comanda pentru a duce la distrugere pe aceia care se alipesc de una
(necredinţa) şi de cealaltă (superstiţia), când Domnul va apare în ziua Sa
pentru judecata tuturor duşmanilor Săi. Domnul înştiinţează pe îngerul
bisericii din Sardes că dacă nu veghează, El va veni asupra lui ca un hoţ „şi nu vei şti” adaugă El, „în care ceas voi veni asupra ta”. Nu
este deloc la fel cum se vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi. Aceştia îl
aşteaptă neîncetat; venirea Sa este bucuria lor; cum i-ar surprinde El ca un
hoţ? Ei suspină după prezenţa Sa mai mult decât sentinela după zorile zilei.
Comparaţia unui hoţ care vine pe neaşteptate nu poate să se potrivească decât
lumii şi acelora care şi-au legat de lume gândurile. Acest avertisment solemn
presupune că biserica din Sardes încetase de a-L aştepta de fapt pe Domnul, ca
obiectul dragostei sale. Totul arată că ei se tem de El, şi pe bună dreptate,
ca de un judecător. Ei au alunecat în lume şi împărtăşesc teama si îngrijorarea
lumii. Ei au pierdut sentimentul păcii adânci pe care Hristos a lăsat-o alor
Săi şi nu se mai bucură la gândul că El vine, plin de iubire, să-i ia pe aceia
care sunt ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El. Dacă ei s-ar bucura de
sfânta şi dulcea nădejde pe care El însuşi o dă în Cuvântul Său, când zice:
„Iată, Eu vin curând,”, El n-ar putera fi pentru ei ca un hoţ, a cărui venire
nepotrivită nu poate decât să tulbure. „Cel
care va birui va fi îmbrăcat în haine albe”, căci erau câţiva în Sardes
care nu-şi mânjiseră hainele şi care trebuiau să meargă cu El în haine albe, ca
fiind vrednici. Se găsesc şi acolo, ca totdeauna, suflete scumpe. Trebuie să
fim fericiţi să le ajutăm, dacă se poate, să câştige o mai clară cunoaştere a
harului Domnului; nu, fără îndoială, micşorând faptul poziţiei lor cu dragostea
cea mai adâncă faţă de ei, după exemplul Domnului: „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui
Meu şi înaintea îngerilor Săi” (versetul 5). Ajungem acum la biserica din
Filadelfia. „Îngerului Bisericii din
Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice
Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi
nimeni nu va închide, Cel care închide si nimeni nu va deschide” (versetul 7).
Fiecare din aceste cuvinte, prin care Hristos Se prezintă pe Sine însuşi,
diferă de ceea ce este zis despre El în capitolul 1. Aceasta caracterizează
capitolul 3 şi mai ales porţiunea de care ne ocupăm în acest moment. S-a văzut
deja că începutul epistolei către Sardes, cu toate că are o mică asemănare cu
aceea către Efes, oferă cu aceasta din urmă un contrast evident. Este ca un al
doilea început şi în aceasta există oarecare asemănare cu Efesul; totuşi Domnul
este înfăţişat sub un aspect cu totul nou. Hristos, care are cele şapte Duhuri
ale lui Dumnezeu, diferă în întregime de descrierea care ne este făcută despre
El în epistola către Efes; şi în aspectul care urmează imediat, nu găsim nimic
asemănător. Este o nouă stare de lucruri, dar care apare într-un chip încă mult
mai evident când venim la Filadelfia. „Iată
ce zice Cel care are cheia lui David”; nimic asemănător nu fusese zis
despre Domnul în primul capitol. În cel de-al doilea capitol, ceea ce este spus
despre Domnul este o repetare a ceea ce Ioan tocmai privise în viziunea sa.
Singura excepţie se găseşte în epistola către Tiatira, unde El este numit Fiul
lui Dumnezeu; dar Tiatira oferă o stare de trecere, după cum am văzut. Este
Biserica în responsabilitatea ei, dar fără putere adevărată; un corp
ecleziastic care înfăţişează lucruri îngrozitoare în ochii Domnului, cuprinzând
totuşi o rămăşiţă care-I este scumpă. Această stare continuă până la sfârşit și
duce la venirea Domnului, ceea ce nu este cazul pentru niciuna din primele trei
biserici. Cuvintele care par că se referă la ele în ceea ce le este adresat au
legătura numai cu judecăţi prezente, în timp ce în scrisorile către Tiatira,
Sardes si Filadelfia găsim menţionarea venirii Domnului. Dar mai mult,
Filadelfiei îi este manifestată în chipul cel mai remarcabil persoana Domnului
şi slava Sa morală. Este Hristos însuşi, Hristos pe care credinţa îl descoperă
îmbrăcat într-o nouă frumuseţe, care nu depinde numai de viziunile slăvite de
mai înainte, ci de ceea ce El este cu adevărat în El Însuşi: „Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Mai mult decât aceasta, este Hristos văzut după toată
întinderea slavei Sale. Credinţa descoperă că Cel Sfânt, Cel Adevărat este
acelaşi care are cheia lui David, adică Acela la care se referă profeţiile
Vechiului Testament, astfel că aici sunt introduse adevărurile relative la
diferite epoci. El este „Acela care deschide şi nimeni nu va închide”. Există
acum o perfectă libertate; libertate pentru slujba Domnului, libertate pentru
fiecare din aceia care îi aparţin. „Ti-am
pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, pentru că ai
puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu”. Lucrări puternice ca acelea pe
care Sardes a putut să le săvârşească, nu-i deosebesc pe sfinţii din
Filadelfia. Nu există printre ei nimic care să atragă atenţia lumii, nimic care
să stârnească mirarea, admiraţia sau stima oamenilor. Suntem noi mulţumiţi cu
un loc atât de mic? Aşa este Filadelfia, care merge pe urmele unui Hristos
lepădat. Ştim cât de puţin caz se făcea de El pe Pământ; aşa este şi cu această
biserică; dar aceasta nu are preţ în ochii Domnului? „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”. Iisus arătase
cât preţuia şi iubea Cuvântul lui Dumnezeu, El care singur, vorbind de El
însuşi, putuse să spună Satanei: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”; și aceeaşi viață de credinţă
deosebeşte Filadelfia. Poate să li se pară unora că este puţin să nu
tăgăduieşti Numele lui Hristos; nimic totuşi nu este mai preţios Domnului. La
Pergam fusese vorba de a nu tăgădui credinţa Sa, dar aici este vorba despre El
personal. Ceea ce El este, iată punctul capital: o simplă ortodoxie nu este de
ajuns; trebuie să ţinem la persoana Sa, cu toate că El este absent, şi la slava
datorată Numelui Său. „Iată, îţi dau din
cei care sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt”. Nu
este deşteptarea acestui îngrozitor flagel care mâhnise Biserica din primele
timpuri, adică în timpul bisericii din Smirna? N-am auzit noi vorbindu-se
despre el şi nu l-am văzut noi înşine? Protestantismul lepădase, cum ştim, o
parte din ceea ce Părinţii Bisericii au căutat să introducă în duhurile
oamenilor; totuşi, după atâtea secole, aceleaşi tendiţe se regăsesc, astfel
încât acum când Dumnezeu a trezit noua mărturie, se ridică o mărturie contrară:
Satan reînvie vechiul spirit iudaizant, chiar în momentul când Dumnezeu afirmă
din nou adevăratul principiu al fraternităţii creştine şi, mai presus de toate,
faptul că Hristos însuşi este totul pentru ai Săi. Să cercetăm faptele. La ce
tinde în Anglia ceea ce se numeşte pietismul,
dacă nu la a face să renască acest duh al acelora care se zic că sunt iudei si
nu sunt? Şi acest sistem nu este mărginit la un ţinut. Îl regăsim în Germania
si în alte părţi: de fapt el se arată pretutindeni unde există protestantismul,
dar mai ales acolo unde această tendinţă este provocată fie de scepticism pe de
o parte, fie de adevărul care le judecă și le condamnă pe amândouă
(protestantism şi scepticism) pe de altă parte, în strălucirea luminii cereşti.
Voind să se menţină ei înşişi pe un teren religios, oamenii cad într-un sistem
de orânduiri legale. Aceasta, cred eu, trebuie să înţelegem aici prin sinagoga
Satanei. Dar Domnul va obliga chiar şi pe aceia să recunoască mărturia pe care
El a dat-o pentru Numele Său. Nu se spune când, nici unde, nici în ce fel; dar
pe cât este de sigur că El trăieşte, El va îndreptăţi adevărul pe care El l-a
dat; Cuvântul Său este sigur: „Iată, îi
voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit”
(versetul 9). Dar aceasta nu este tot. Ştim că o vreme groaznică trebuie să
vină peste această lume; ceas, cum este spus aici, nu numai de necaz, ci de
ispită sau încercare. Eu cred că ceasul de încercare cuprinde, într-un fel,
toată perioada apocaliptică; nu este numai epoca de temut în care Satan,
alungat din Cer, coboară plin de mânie, iar Fiara, după ce a primit de la el
autoritatea, ajunge la culmea puterii sale, ci este, în plus, perioada plină de
tulburare, de amăgire şi de judecată care merge înaintea acesteia. Ceasul
ispitirii este, după părerea mea, un termen care cuprinde mult mai mult decât
Necazul cel Mare din Apocalipsa 7, şi încă mai mult decât necazul fără seamăn
care trebuie să cadă peste ţara Israelului (Daniel 12, Matei 24, Marcu 13).
Dacă este aşa, cât este de completă și de preţioasă făgăduinţa: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele,
te voi păzi și Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea ca să
încerce pe cei care locuiesc pe Pământ” (versetul 10). În zadar oamenii
încearcă să scape; ceasul încercării trebuie să vină peste toţi: el îi va
ajunge, oriunde ar căuta ei să se ascundă. Aceia singuri vor scăpa,
care la chemarea lui Hristos vor fi răpiţi la Cer. Ei nu vor
străbate acest ceas. Remarcaţi bine că aceasta nu vrea să zică numai că ei vor fi
puşi la adăpost ca Lot în Ţoar, aşa cum pretind unii, ci ei vor fi aşezaţi în
afara scenei încercării. Ce deplină şi desăvârşită păzire! Totuşi
aşa este întinderea făgăduinţei care le este făcută şi a binecuvântării care le
este rezervată. Eu nu pot să înţeleg alt mijloc de a păzi pe cineva de ceasul
încercării care trebuie să vină peste tot Pământul locuit în întregime, decât
de a-l scoate mai întâi din locul încercării. Numai în felul acesta se poate să
fii în afara perioadei pline de mare tulburare sau încercare viitoare. Rămăşiţa
evlavioasă dintre iudei, trebuind să treacă printr-un necaz special, mai
groaznic, dar localizat în ţinutul ei, va trebui numai să fugă la munţi până ce
Iisus Se va arăta în slavă pentru a reduce la tăcere pe duşmanii lor. Dar
pentru creştini este cu totul altfel.
„Eu vin repede.” Aici El nu vine „ca un hoţ”, ci pentru bucuria celor care
îl aşteaptă. Domnul a făcut să reînnoiască în inimi adevărata nădejde a
întoarcerii Sale; sunt unii care îl aşteaptă astfel şi lor îndeosebi pare să li
se adreseze această epistolă. „Eu vin repede”, în principiu, aceasta este
adevărat pentru toţi cei care sunt cu adevărat credincioşi; dar pot să fie, şi
noi ştim că sunt creştini încadraţi în una sau alta din diferitele stări care
au fost descrise şi care evident vor dura până la sfârşit. În zadar ar aştepta
cineva să vadă şterse în mod categoric aceste condiţii care depind de o mulţime
de situaţii; aceasta nu poate să aibă loc înainte de a veni Domnul. „Păstreză ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va
mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din Cer de la Dumnezeul Meu,
şi Numele Meu cel nou”. Acela care va birui va fi îmbrăcat în ziua slavei
cu o putere tot atât de remarcabilă pe cât este acum slăbiciunea în care el
este fericit de a se găsi, pe scena prezentă unde harul se desfăşoară. Ajungem
acum la ultima epistolă adresată îngerului bisericii din Laodiceea. Despre
aceasta nu voi spune decât puţine cuvinte. Starea care este descrisă aici
rezultă, după părerea mea, din aceea că mărturia ridicată mai înainte de Domnul
a fost urâtă şi dispreţuită. Dacă nu se recunoaşte şi se dispreţuieşte adevărul
posedat de aceia care aşteaptă pe Domnul, eşti în primejdie să cazi în starea
groaznică pe care Cuvântul o pune aici sub ochii noştri. Hristos încetează de a
fi unicul obiect de care inima se alipeşte; sentimentul binecuvântării legate
de venirea Sa şi care duce la aşteptare, nu mai există; şi mai puţin se laudă
în slăbiciune, pentru ca puterea lui Hristos să rămână şi să se arate în
această slăbiciune chiar. Dimpotrivă, doresc să fie mari, preţuiţi de oameni,
în aşa fel încât să spună: „Sunt bogat,
m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. Se vede ce loc larg îşi face omul
aici. Pentru aceasta Domnul Se prezintă ca „Amin”,
sfârşitul oricărei nădejdi în om, siguranţa nemaigăsindu-se decât în
credincioşia lui Dumnezeu. El singur este „Martorul
credincios şi adevărat”. Tocmai aşa ar fi trebuit să fie Biserica și nu a
fost; prin urmare, El însuşi trebuie să ia acest loc. Acesta este locul pe
care-l ocupa, când, plin de har, El era aici pe Pământ; şi acum El trebuie să-l
reia în putere, în slavă și în judecată. Se poate concepe un blam mai mare şi
mai solemn dat stării acelora care ar fi trebuit să fie martorii Săi pe Pământ?
În plus, El este „începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Aceasta
înseamnă a pune pe om în întregime deoparte; și motivul acestui fapt este că
Laodiceea este slăvirea omului şi a posibilităţilor sale în Biserică. „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece,
nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel,
nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”. Ei sunt nepăsători în
principiu şi în practică; inima lor nu este decât pe jumătate de partea
Domnului Hristos. Sunt încredinţat că nimic altceva nu este mai potrivit să dea
naştere nepăsării, decât o înţelegere sănătoasă a adevărului, în timp ce
judecata de sine şi o evlavie sinceră nu există. Cu cât cineva va fi găsit mai
în frunte, ducând responsabilitatea mărturiei lui Dumnezeu, cu cât va fi
cunoscut şi mărturisit harul şi adevărul lui Dumnezeu, inima si conştiinţa
nefiind conduse şi însufleţite de puterea Duhului Său, prin mijlocirea acestui
adevăr şi acestui har care sunt în Hristos, cu atât mai adânc, mai curând sau
mai târziu va cădea într-o stare de nepăsare, dacă nu chiar de vrăjmăşie
activă. Va deveni nepăsător faţă de tot ce este bine; şi dacă există încă
oarecare râvnă, aceasta va fi pentru ceea ce este rău. Aceasta este întocmai starea Laodiceii. „Dar, fiindcă eşti căldicel,
nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt
bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti cel
ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la
Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci
cu ele şi să nu ti se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi
ungi ochii şi să vezi.” Cei din Laodiceea duceau lipsă de tot cea ce este
preţios: de „aur”, adică de dreptatea divină în Hristos; şi de haine albe, ceea
ce înseamnă dreptatea sfinţilor. Mai mult, ei aveau nevoie de doctorie pentru
ochi, ca să-şi ungă ochii şi să vadă. Ei pierduseră adevărata înţelepciune a
lucrurilor lui Dumnezeu. Totul era neclar în legătură cu adevărul şi nesigur cu
privire la judecata morală. Sfinţenia despărţirii şi bucuria vieţii
dispăruseră. „Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc;
deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude
cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu
Mine.” Aici chiar, în această stare tristă, Domnul Se prezintă plin de har
pentru a răspunde nevoilor sufletelor. Dar în cuvintele care termină epistola
nu găsim nimic special; ele nu merg dincolo de făgăduinţa de a domni cu El. Dar
lucrul acesta este rezervat fiecăruia dintre aceia care vor avea parte de prima
înviere, chiar şi iudeilor care, într-o perioadă sau alta, vor suferi sub
domnia lui Antihrist. Este o greşeală să vezi în această făgăduinţă o
distincţie specială. Aceasta înseamnă că în definitiv Domnul Se va arăta
credincios, în ciuda necredincioşiei. Poate
să existe o credinţă individuală adevărată chiar și în condiţiile depărtate cel
mai mult de credincioşie şi de devotament.
Studiu special - Laodicea:
Introducere și context: Chiar și aceea care
au ajuns la concluzia că „Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles” citesc
cu interes scrisorile adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici anintite în
capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria
bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză:
„Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica
Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?” I-am răspuns
arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a știut, dar
ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată
pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul
demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii
și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia
acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de încă una unde
oameni se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Nimic
din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin surprindere pe
Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai dinainte.
Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în
intenția și mesajul ei:
Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe tronul
cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20;
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei
şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).
Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare
scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de
autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte.
Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii
Hristosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se
apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată,
ci „a căzut la picioarele Lui ca mort” (Apoc. 1:17). Avem de a face
cu Hristosul de după înviere, cu hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe
„care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este
foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se
raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii
Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte: „M-am
întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte
sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu
un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui
erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un
cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte
stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca
soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui” (Apoc. 1;12-16). Nu
este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Hristosului proslăvit,
înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin” (Isaia 57:16). A trebuit ca
Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare
și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată: „El Şi-a
pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de
pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin
cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai
văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au să fie după ele” (Apoc.
1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut,
lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate fi luată
drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea
comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare
(preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel
de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de
mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de
această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și
fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul
Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea.
Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se
află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot
fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența
acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte
biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”.
El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns
să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc.
3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că,
indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel
n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut
nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de
valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut „o incompatibilitate
de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu
faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura
Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu
ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te
îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați
incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea
ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei
spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă
doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de
dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și
goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar
vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o
„anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau
aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de
culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru
și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o
asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat
la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte.
Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă.
După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus
afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a
auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în
biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să
intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine
citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se
întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că
mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea
să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele
poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor”
care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de
Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își
are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale
Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor
hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse
acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar. Cele șapte
scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în
destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din
descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în
mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două
tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea
pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat
prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o
promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un
destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de
„binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi
tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat
întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu
Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu
Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea
tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest
destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute „biruitorilor” din
cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel
care „este mai mare decât cel care este în lume” (1
Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este „credinţa” lor (1
Ioan 5:4-5). Israelul se luptă cu neamurile, Biserica duce o luptă spirituală
împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de
vedere, „cruciadele” şi „războaiele sfinte” au fost cele mai mari
gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui
Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii
pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului
şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.
Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este
puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes.
6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci
împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor
întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile
cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui
Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1
Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui
Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care
îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).
Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care
sunt promisiunile eterne făcute de Hristos „biruitorilor” din istoria
Bisericii? Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile
amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi de auzit, să audă ce
spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.
Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va
birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este
în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul
vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi)
Interzicerea accesului la „pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din
„pomul cunoașterii binelui și răului” a fost un act înțelept de dragoste din
partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete
statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind
statut etern, omul n-ar mai fi fost „mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un
asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și
degenerarea ajunsă de „predeluvienii” care și-au stricat total „calea” pe care
mergeau înaintea Domnului. La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul
grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte
de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a
interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu
poată dăinui veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul
a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l
împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul
vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu
l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.
Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte
heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul
care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de
Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni
printre noi în … „noua ordine cosmic”, când va crește în noul Ierusalim și pe
cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi „la vindecarea
Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?, rămâne o
întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla
în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa
vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el: „Ferice
de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre
pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).
Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că
nu va trece prin cea de a doua moarte a fost promisă celor din
Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de
a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune
Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici
o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor
împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de
foc.” (Apoc. 20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni
aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât
despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori,
închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde
cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim
mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o
pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai
sau în iad, un comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea
prietenilor mei sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe
vremea Domnului Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe
care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că
au de ales doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai
bine”. Ca să se poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”,
ascultătorii noștri renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în
iluzia că se poate și să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de
„„credincios fără viața de biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că
iadul va fi plin de „pseudo-creștini” care îi vor alerga pe mânioși pe
predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că
și mulți predicatori vor fi acolo!!). Ca să explice această a doua
moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori;
cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o
singură dată”. Moartea a doua este despărţirea eternă
de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în
iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).
Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui
ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră
albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni
decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17). „Mana ascunsă”, promisă
biruitorilor din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în
contrast cu „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor”, iar numele nou vestește o
identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este „ascunsă”
poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau
poate fi o trimitere la „mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe
de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod
16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca fiind „adevărata pâine coborâtă
din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4).
În Antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră
albă. Fără nicio îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este
votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii
divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu
în administraţia eternă.
Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va
birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările
Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din
fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la
Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28). Toiagul
de cârmuire peste neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira. Aici
apare din nou distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o
vreme viitoare în care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi
aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la
abuzurile „războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să
se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Este o
promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În absenţa unei
împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce
poate fi această „stăpânire peste neamuri” despre
care vorbeşte Domnul Iisus. Încercările bisericilor tradiţionale,
catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei
promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite. Fără nicio
îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare, nu la vremea de
acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această
promisiune. Domnul Iisus le-a promis ucenicilor Săi această
domnie: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta
Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor
lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de
domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea
tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea
de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru
când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului,
zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe
Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile
aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a
vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din
vechime.” (F.A. 3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este
descrisă în Apocalipsa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi
celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului
lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie
de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).
Această „stăpânire peste neamuri cu un toiag de fier” este una
din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom
domni împreună cu El: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca
să lovească neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi
va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc. 19:15-16). „Luceafărul
de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Hristos
vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).
Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel
ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea
Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această
promisiune este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un
lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de
„nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate,
demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13;
19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil
siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a
îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.
Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va
birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai
ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele
cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de
la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).
Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor
din Antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea,
numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească. Nu
ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore
aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni
vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi
cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde
„Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină,
„numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la
„cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Iisus,
aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu
Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele
făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în
Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos.
Vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de
referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii
Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou”.
Scaunul de domnie al Mielului: „Celui
ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu
de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul
Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există biruitori și
în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce
biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel! Aşezarea pe tron
implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au
calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia
lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind
nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate.
Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest
lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:
cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei
trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea
soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a
primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a președintelui/monarhului.
Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a societăților masonice secrete”,
peste care domnește nevăzut Satan, peste care domnește nevăzut … Dumnezeu
însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de
Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu („Celui ce va birui, îi voi da să
şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu
Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc. 3:21). La auzul acestor promisiuni
mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei
anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui „înăuntrul
meu”. Îmi este mai aproape decît propria suflare sau așa cu spunea Traian
Dorz: este inima inimii mele, este cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin
și călător/N-am aici palate/Dar în țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate
stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s
toate./ Domnul meu în infinit/Multe stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru
mine?/Din neant când le-a chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a
dat/Decât pentru mine!/Dar nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea
şi cerul Lui-/Tot ce-avem, e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al
meu;/Eu nimic, El Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care
există „și bine și rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este
mortal, dar răsplata este extraordinară!
Un întreg roman.. Eu, și alții ca mine, credem că Apocalipsa a fost. Că s-a petrecut în secolul întâi după Cristos. Ceea ce este descris în Apocalipsa lui Ioan, s-a petrecut și nu ar trebui să constituie material propagandistic pentru nici o religie. Religia este un bun al omenirii, este sensul virtuții pe care o ai sau o capeți prin educație, lupte cu sinele tău, însă ar trebui să fie doar atât, fiindcă religia poate fi o armă, și nu ne dorim asta pentru nimic în lume.
RăspundețiȘtergereFelicitări pentru răbdarea cu care au acoperit un capitol important din Testamentul Nou.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru apreciere. Eu sunt adeptul interpretării istorico-profetice a Apocalipsei. Astfel, cele 7 Biserici reprezintă 7 epoci în evoluția Bisericii. Anumite aspecte din Apocalipsă nu au avut încă loc: Răpirea Bisericii, a adevăraților creștini, la Cer, domnia universală a Antihristului, Necazul cel Mare, Mileniul, Cerul Nou și Pământul Nou.
RăspundețiȘtergere