CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! PARTEA A NOUA
41 - Casa cezarului:
Evanghelia a atins totdeauna cea mai mare biruință
a ei în rândurile claselor celor mai umile. „Care ați fost chemați: printre voi
nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de
neam ales”. (1 Corinteni 1, 26.). Nu ar fi fost de așteptat ca Pavel, un
întemnițat sărman și lipsit de prieteni, să fie în stare a câștiga atenția
claselor bogate și de rang mare dintre cetățenii romani. Pentru aceștia, viciul
prezenta toate momelile strălucitoare și le robea voința. Însă dintre truditele
și lipsitele victime ale împilării lor, chiar dintre sărmanii sclavi, mulți au
ascultat cu bucurie cuvintele lui Pavel, și, în credința lui Hristos, au găsit
o nădejde și o pace care i-a înviorat sub povara soartei lor. Cu toate că
lucrarea apostolului a început cu cei umili și de jos, influența sa s-a extins
până când a ajuns chiar și la palatul împăratului. În vremea aceea, Roma
era metropola lumii. Mândrii cezari dădeau legi aproape pentru toate
neamurile de pe pământ. Împărat și curtean erau sau necunoscători ai
umilului Nazarinean, sau Îl priveau cu ură și derâdere. Și totuși, în mai puțin
de doi ani, Evanghelia și-a făcut drum de la casa umilă a întemnițatului până
la saloanele imperiale. Pavel este ținut în lanțuri ca un făptuitor de rele;
„dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat”. (2 Timotei 2, 9.). În anii
dinainte, apostolul vestise în public credința lui Hristos cu o putere
câștigătoare; și, prin semne și minuni, el dăduse o dovadă de netăgăduit despre
caracterul ei divin. Cu o fermitate plină de noblețe, el se ridicase înaintea
înțelepților Greciei și, prin cunoștința și înțelepciunea vorbirii sale,
zdrobise argumentele mândrei filozofii. Cu un curaj îndrăzneț, el a stat înaintea
regilor și guvernatorilor și le-a vorbit despre neprihănire, cumpătare și
judecata ce avea să vină, până acolo încât mândrii cârmuitori s-au cutremurat,
ca și cum ar fi privit grozăviile zilei lui Dumnezeu. Nu tot asemenea
ocazii îi erau date acum apostolului, care era mărginit la locuința sa, putând
să vestească adevărul numai la aceia care îl căutau acolo. El nu a avut,
asemenea lui Moise și lui Aaron, o poruncă divină de a merge înaintea
desfrânatului împărat și, în numele marelui EU SUNT, să mustre cruzimea și
împilarea lui. Totuși, chiar în vremea când principalul lui apărător era în mod
clar izolat, rupt de orice lucrare publică, a fost câștigată pentru Evanghelie
o mare biruință; căci, chiar din casa împăratului, au fost adăugați bisericii
noi membri. Nicăieri nu putea să existe o atmosferă mai nepotrivită pentru
creștinism ca la curtea Romei. Nero părea să fi șters din sufletul său și
ultima urmă de divinitate, ba chiar de simțământ omenesc, pentru a purta
asupra-și însemnele lui Satana. Sfetnicii și curtenii lui, în genere, aveau
același caracter ca al lui - cruzi, decăzuți și stricați. După toate
aparențele, era cu neputință pătrunderea creștinismului în curtea și în palatul
lui Nero. Și totuși, în cazul acesta, ca și în multe altele, s-a adeverit
ca fiind adevărată susținerea lui Pavel că armele cu care lupta el erau
„întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile”. (2 Corinteni 10, 4.). Chiar și
în casa lui Nero au fost câștigate trofee ale crucii. Dintre ticăloșii care
înconjurau un împărat ticălos au fost câștigați convertiți care au devenit fii
ai lui Dumnezeu. Aceștia nu erau creștini în ascuns, ci pe față. Ei nu se
rușinau de credința lor. Și prin ce mijloace s-a realizat o intrare și o
bază temeinică a creștinismului acolo unde primirea lui părea chiar cu
neputință? În Epistola sa către Filipeni, Pavel atribuie succesul său în
câștigarea de convertiți din casa lui Nero la credință propriei sale
întemnițări. Temându-se ca nu cumva să se creadă că întristările sale
împiedicaseră înaintarea Evangheliei, el îi asigura: „Vreau să știți, fraților,
că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea
Evangheliei”. (Filipeni 1, 12.). Când au aflat pentru prima dată că Pavel
avea să viziteze Roma, bisericile creștine nădăjduiau la un triumf măreț al
Evangheliei în această cetate. Pavel dusese adevărul în multe țări; el îl
vestise în cetăți mari. Oare nu putea acest apărător al credinței să aibă
succes în câștigarea de suflete la Hristos chiar și în metropola lumii? Dar
nădejdile lor au fost sfărâmate la vestea că Pavel plecase la Roma
ca întemnițat. Ei au sperat plini de încredere să vadă că Evanghelia,
odată statornicită în acest mare centru, se va întinde cu repeziciune la toate
neamurile și va deveni o putere biruitoare pe pământ. Cât de mare le era
dezamăgirea! Așteptările omenești dăduseră greș, însă nu și planurile lui
Dumnezeu. Nu prin predicile lui Pavel, ci prin lanțurile sale a fost
atrasă atenția curții asupra creștinismului. Ca întemnițat, el a sfărâmat din
sufletele multora lanțurile care-i ținea în robia păcatului. Și aceasta nu era
totul. El declară: „Cei mai mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au
și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”. (Filipeni
1, 14.). Răbdarea și voința lui Pavel din timpul îndelungatei și nedreptei
lui întemnițări, curajul și credința lui erau o continuă predică. Spiritul lui,
atât de deosebit de spiritul lumii, dădea mărturie că o putere mai mare decât
aceea a pământului era prezentă cu el. Și, prin exemplul său, creștinii erau
îndemnați la o și mai mare râvnă ca apărători ai lucrării, din a cărei
activitate publică Pavel fusese scos. În felul acesta, lanțurile lui Pavel
aveau influență, așa că atunci când puterea și utilitatea lui păreau înlăturate
și când, după toate aparențele, el putea face cel mai puțin, atunci el a strâns
snopi pentru Hristos din câmpuri din care se părea că era cu totul
înlăturat. Înainte de încheierea acestor doi ani de întemnițare, Pavel a
fost în stare să spună: „În toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea,
toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Iisus Hristos”; și printre cei
care trimiteau salutări filipenilor, el amintește în mod deosebit, pe „cei din
casa Cezarului”. (Filipeni 1, 13; 4, 22.). Nu numai că au fost
câștigați la adevăr, convertiți chiar din casa Cezarului, dar, după convertirea
lor, ei au rămas în acea casă. Ei nu se simțeau liberi să-și părăsească
posturile datoriei lor, pentru că situațiile din jurul lor nu mai le erau
potrivite. Adevărul îi găsise acolo și ei au rămas acolo, pentru ca, prin viața
și caracterul lor schimbat, să dea mărturie despre puterea transformatoare a
noii credințe.
42 - Scrisori din Roma:
De la începutul experienței sale creștine,
apostolului Pavel i s-au dat ocazii deosebite de a învăța voia lui Dumnezeu cu
privire la urmașii lui Iisus. El „a fost răpit până în al treilea cer”, „în
rai, și a auzit cuvinte care nu se pot spune și pe care nu-i este îngăduit unui
om să le rostească”. El însuși recunoaște că a primit „din partea Domnului”
„multe vedenii și descoperiri”. Înțelegerea din partea sa a principiilor
adevărului Evangheliei era la fel ca a „acestor apostoli așa de minunați”. (2
Corinteni 12, 2.4.1.11.). El avea o înțelegere clară despre „Lărgimea,
lungimea, adâncimea și înălțimea” dragostei „lui Hristos, care întrece orice
cunoștință”. (Efeseni 3, 18.19.). Pavel nu a putut spune tot ce a văzut în
vedenie, dar ceea ce îi fusese descoperit l-a făcut în stare să lucreze ca un
conducător și un înțelept învățător și, de asemenea, a dat formă mesajelor
pe care el, în anii de mai târziu, le-a trimis bisericilor. Dorința apostolului
pentru aceia cărora el le adresa epistolele sale de sfătuire și îndemnare era
aceea ca ei să nu mai fie „copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice
vânt de învățătură” ci ca ei să ajungă cu toții „la unirea credinței și a
cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii
plinătății lui Hristos”. El ruga călduros pe aceia care erau urmași ai lui Iisus
și care trăiau între păgâni, „să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii în
deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața
lui Dumnezeu ... în urma împietririi inimii lor”, ci „cu băgare de seamă, nu ca
niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărați vremea”. (Efeseni 4,
14.13.17.18; Efeseni 5, 15.16.). El i-a încurajat pe credincioși să
privească înainte spre momentul când Hristos, care a iubit „Biserica Sa și S-a
dat pe Sine pentru ea”, va înfățișa „înaintea Lui această Biserică, slăvită,
fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” - o biserică „sfântă și
fără prihană”. (Efeseni 5, 25.27.). Mesajele acestea, scrise nu cu o
putere de om, ci de Dumnezeu, cuprind lecții care ar trebui să fie studiate de
toți, și care se vor dovedi de folos să fie deseori repetate. În ele este
arătată evlavia practică, sunt prezentate principiile care trebuie să fie urmate
de fiecare și în care este în mod clar arătată calea care duce la viața
veșnică. În epistola „către sfinții și frații credincioși în Hristos, care
sunt în Colose”, scrisă pe când era întemnițat la Roma, Pavel amintește despre
bucuria sa pentru statornicia lor în credință, vești ce-i fuseseră aduse de
Epafras, care, după cum scrie apostolul, „ne-a vorbit despre dragostea voastră
în Duhul. De aceea și noi”, continuă el, „din ziua când am auzit aceste
lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, și să cerem să vă umpleți de
cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească;
pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți
plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând
în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei
Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie”. În felul
acesta, Pavel a pus în cuvinte dorința sa față de credincioșii Coloseni. Cât de
înalt este idealul pe care aceste cuvinte îl înfățișează înaintea urmașului lui
Hristos! Ele arată minunatele posibilități ale vieții creștine și face clar că
nu este nicio limită a binecuvântărilor pe care copiii lui Dumnezeu le pot
primi. Crescând continuu în cunoașterea lui Dumnezeu, ei pot înainta din putere
în putere, din înălțime în înălțime, în experiența creștină, până când, prin
„tăria slavei Lui”, ei sunt învredniciți să aibă „parte de moștenirea sfinților
în lumină”. Apostolul a proslăvit pe Hristos înaintea fraților săi, ca
fiind Acela prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care El a
lucrat și răscumpărarea lor. El a declarat că mâna care susține lumile în
spațiu și ține în deplină rânduială și activitate neîntreruptă toate lucrurile
din întreg Universul lui Dumnezeu este mâna care a fost pironită pe cruce
pentru ei. „Prin El”, scria Pavel, „au fost făcute toate lucrurile care sunt în
ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domni, fie
dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru
El. El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”. „Și pe
voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și faptele voastre
rele, El v-a îmbrăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă
să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină”. Înconjurați
de practicile și de influențele păgânismului, credincioșii coloseni erau în
primejdia de a fi abătuți de la simplitatea Evangheliei, și Pavel, avertizându-i
împotriva acestui lucru, le îndreaptă atenția către Hristos, ca singura Călăuză
sigură. „Vreau”, scria el, „în adevăr să știți cât de mare luptă duc pentru
voi, pentru cei din Laodicea și pentru toți cei ce nu mi-au văzut fața în trup;
pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste, și să capete
toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu
Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și
ale științei”. „Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înșele prin
vorbiri amăgitoare Astfel dar, după cum ați primit pe Hristos Iisus, Domnul,
așa să și umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin
credință, după învățăturile care v-au fost date, și sporind în ea cu mulțumiri
către Dumnezeu. Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o
amăgire deșartă, după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale
lumii, și nu după Hristos. Căci în El locuiește trupește toată plinătatea
Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și
stăpâniri”. Hristos profetizase că se vor ridica mulți amăgitori, prin a
căror influență fărădelegea se va înmulți și „dragostea celor mai mulți se va
răci”. (Matei 24, 12.). El îi avertizase pe ucenici că biserica va fi într-o
mai mare primejdie din cauza acestui rău decât din pricina prigoanei din partea
vrăjmașilor lor. În repetate rânduri, el i-a avertizat pe credincioși împotriva
acestor învățători falși. Față de această primejdie, mai presus decât oricare
alta, ei trebuia să se păzească; căci prin primirea învățătorilor falși,
ei aveau să deschidă ușa la rătăciri prin care vrăjmașul avea să întunece
simțul spiritual și să clatine încrederea celor noi veniți la credința Evangheliei.
Hristos era măsura prin care ei trebuia să probeze învățăturile ce li se
aduceau. Ei trebuia să respingă tot ceea ce nu era în armonie cu învățăturile
sale. Hristos răstignit pentru păcat, Hristos înviat din morți, Hristos înălțat
în slavă - aceasta era știința mântuirii pe care aveau să o învețe și să o
predice ei. Cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în
Hristos, este cunoașterea pe care trebuie să o aibă toți aceia care sunt
mântuiți. Aceasta este cunoașterea care lucrează transformarea caracterului.
Primită în inimă, ea va aduce înnoirea sufletului după chipul lui Hristos.
Aceasta este cunoașterea la care Dumnezeu îi cheamă pe copiii Săi pentru a o
primi, afară de care toate celelalte nu sunt decât deșertăciune și
nimicnicie.
La vremea convertirii și botezului lor,
credincioșii coloseni au făgăduit să dea la o parte credințele și obiceiurile
care până aici făcuseră parte din viața lor și să fie credincioși supunerii lor
față de Hristos. În epistola sa, Pavel le reamintește despre aceasta și
stăruiește călduros de ei să nu dea uitării faptul că, pentru a-și ține
făgăduința dată, ei trebuia să depună eforturi continue împotriva lucrurilor
rele care aveau să caute să pună stăpânire pe ei. „Dacă deci ați înviat
împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la
dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu”. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele
vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. (2 Corinteni 5, 17.).
Prin puterea lui Hristos, bărbați și femei au sfărâmat lanțurile obiceiurilor
păcătoase. Ei au renunțat la egoism. Cel profan a ajuns evlavios, bețivul, cumpătat,
cel desfrânat, curat. Sufletele care au purtat asemănarea cu Satana au fost
schimbate după chipul lui Dumnezeu. Această schimbare este în ea însăși minunea
minunilor. O schimbare săvârșită prin Cuvânt este una din cele mai profunde
taine ale Cuvântului. Noi nu o putem înțelege; nu putem decât să credem, așa
după cum spun Scripturile, că ea este „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Când
Duhul lui Dumnezeu stăpânește mintea și inima, sufletul convertit izbucnește
într-o cântare nouă; căci el își dă seama că în viața sa făgăduința lui
Dumnezeu a fost împlinită, că fărădelegea sa a fost iertată și că păcatul său a
fost acoperit. El trăise pocăința față de Dumnezeu pentru călcarea Legii divine
și credința față de Hristos, care a murit pentru îndreptățirea omului. „Fiindcă
suntem socotiți îndreptățiți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Iisus Hristos”. (Romani 5, 1.). Dar, deși a ajuns la această
experiență, nu înseamnă că de aici încolo creștinii trebuie să-și încrucișeze
mâinile, mulțumiți cu ceea ce a fost săvârșit față de ei. Cel care s-a hotărât
să intre în împărăția spirituală își va da seama că toate puterile și patimile
unei naturi nerenăscute, susținute de puterile împărăției întunericului, stau
împotriva lui. Zilnic, el trebuie să-și reînnoiască consacrarea, zilnic să ducă
bătălia cu răul. Obiceiurile cele vechi, înclinațiile moștenite către rău, se
vor lupta să stăpânească, și față de acestea el trebuie mereu să se păzească,
luptându-se prin puterea lui Hristos pentru a dobândi biruința. „De aceea,
omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ”, scrisese Pavel colosenilor,
pentru că „din numărul lor erați și voi odinioară, când trăiați în aceste
păcate. Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de
răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase, care v-ar putea ieși din gură.
Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă
cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se
plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa
iertați-vă și voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea,
care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați,
ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți
recunoscători”.
Epistola lui Pavel către Filipeni, la fel ca și
aceea către Coloseni, a fost scrisă pe când el era întemnițat la Roma. Biserica
din Filipi trimisese daruri lui Pavel prin Epafrodit, pe care Pavel îl numește
„fratele și tovarășul meu de lucru și de luptă, trimisul și slujitorul vostru
pentru nevoile mele”. Pe când se găsea în Roma, Epafrodit s-a îmbolnăvit „aproape
de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el”, scria Pavel, „și nu numai de el, ci
și de mine, ca să n-am întristare peste întristare”. Auzind despre îmbolnăvirea
lui Epafrodit, credincioșii din Filipi s-au neliniștit din pricina lui, și
Pavel s-a hotărât să îl trimită înapoi. El „dorea fierbinte ca să vă vadă pe
toți; și era foarte mâhnit, pentru că aflaserăți că a fost bolnav. L-am trimis
dar cu atât mai în grabă, ca să-l vedeți și să vă bucurați iarăși, și să fiu și
eu mai puțin mâhnit. Primiți-l deci în Domnul, cu toată bucuria; și prețuiți pe
astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte și
și-a pus viața în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru
mine”. Prin Epafrodit, Pavel a trimis credincioșilor filipeni o epistolă,
în care le mulțumea pentru darurile trimise lui. Dintre toate bisericile, aceea din Filipi
fusese cea mai darnică în aprovizionarea lui Pavel cu ceea ce-i lipsea. „Știți
voi înșivă, Filipenilor”, spunea apostolul în epistola sa, „că la începutul
Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nicio Biserică n-a avut legătură cu
mine în ce privește darea și primirea afară de voi. Căci mi-ați trimis în
Tesalonic, o dată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după
daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru.
Am de toate și sunt în belșug. Sunt bogat, de când am primit prin Epafrodit ce
mi-ați trimis un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui
Dumnezeu”. „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul
Iisus Hristos! Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o
păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți, cu
bucurie pentru partea, pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până
acum. Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o
va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre
voi toți, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanțurile mele, cât
și în apărarea și întărirea Evangheliei, voi sunteți toți părtași aceluiași
har. Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toți. Și mă rog ca dragostea
voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți
lucrurile alese, pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți până în ziua
venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Iisus Hristos, spre
slava și lauda lui Dumnezeu”. Harul lui Dumnezeu l-a susținut pe Pavel în
timpul întemnițării sale, făcându-l în stare să se bucure în necaz. Plin de
încredere și asigurare, el a scris fraților filipeni că întemnițarea sa a avut
ca rezultat înaintarea Evangheliei. „Vreau să știți, fraților”, declara el, „că
împrejurările în care mă găsesc, mai de grabă au lucrat la înaintarea
Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea,
toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Iisus Hristos. Și cei mai
mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să
vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”. Această experiență a lui
Pavel este o lecție pentru noi, căci ea descoperă calea lui Dumnezeu de a
lucra. Domnul poate scoate o biruință din ceea ce nouă ni s-ar părea că este un
obstacol și o înfrângere. Noi suntem în primejdie de a-L uita pe Dumnezeu, de a
privi la lucrurile care se văd în loc să ne ațintim ochiul credinței la
lucrurile care nu se văd. Când vine nenorocirea sau restriștea, suntem gata
să-L învinuim pe Dumnezeu de neglijență sau cruzime. Dacă El socotește de folos
să întrerupă activitatea noastră folositoare în unele domenii, murmurăm fără să
stăm să cugetăm că poate în felul acesta Dumnezeu lucrează spre binele nostru.
Trebuie să învățăm că pedeapsa face parte din marele Său plan și că sub toiagul
întristării creștinul poate face uneori mult mai mult pentru Domnul decât
atunci când este angajat în slujirea activă. Fiind pentru ei o pildă de
viețuire creștină, Pavel îndreaptă atenția filipenilor spre Hristos, care, „măcar
că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit
și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”. „Astfel
dar, prea iubiților”, continuă el, „după cum totdeauna ați fost ascultători,
duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când
sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este
Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și
înfăptuirea. Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiți
fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unei
neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume, ținând sus
Cuvântul vieții; așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat,
nici nu m-am ostenit în zadar”. Aceste cuvinte au rămas scrise pentru a fi
de ajutor oricărui suflet care se luptă. Pavel ține mai sus măsura desăvârșirii
și ne arată cum poate fi atinsă. „Duceți până la capăt mântuirea voastră”,
spune el, „căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”. Lucrarea de
dobândire a mântuirii este o lucrare de conlucrare. Trebuie să existe
conlucrare între Dumnezeu și păcătosul pocăit. Aceasta este necesar pentru
formarea unor principii drepte în caracter. Omul trebuie să depună sforțări
serioase pentru a învinge ceea ce-l împiedică a atinge desăvârșirea. Dar,
pentru a ajunge la biruință, el este în totul dependent de Dumnezeu. Strădania
omului singur nu este îndestulătoare. Fără ajutorul puterii divine, ea nu
slujește la nimic. Dumnezeu lucrează, dar trebuie să lucreze și omul.
Împotrivirea față de ispită trebuie să vină de la om, care trebuie să-și tragă
puterea lui de la Dumnezeu. Pe de o parte, este o infinită înțelepciune, milă
și putere; pe de alta, slăbiciune, păcătoșenie, totală neputință. Dumnezeu
dorește ca noi să avem stăpânire asupra noastră. Însă El nu ne poate ajuta fără
consimțământul și conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin puterile și
însușirile date omului. Prin noi înșine nu suntem în stare să ducem gândurile,
dorințele și înclinațiile noastre în armonie cu voința lui Dumnezeu; dar, dacă
suntem dispuși să fim făcuți binevoitori, Mântuitorul va împlini aceasta pentru
noi, răsturnând „izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică
împotriva cunoștinței lui Dumnezeu” și orice gând El îl face „rob ascultării de
Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.).
Pavel a făcut foarte multe lucruri. De când și-a
consacrat devotamentul, supunerea sa lui Hristos, viața sa a fost plină de o
slujire neobosită. Din cetate în cetate, din țară în țară, el a călătorit,
spunând istoria crucii, câștigând convertiți la Evanghelie și întemeind
biserici. El se îngrijea necontenit de aceste biserici și le-a scris multe
scrisori povățuitoare. Uneori, lucra în meseria sa pentru a câștiga pâinea cea
de toate zilele. Dar, în toată viața sa plină de o neîncetată activitate, Pavel
nu a pierdut niciodată din vedere unica mare țintă - să stăruie în alergare
către premiul marii sale chemări. O singură țintă păstra el continuu
înaintea sa - să fie credincios Celui care la porțile Damascului i S-a
descoperit. De la această țintă, nimic nu a avut puterea să-l abată. Să proslăvească
crucea de pe Golgota - acesta era motivul în totul captivant care îi inspira
cuvintele și faptele sale. Deși era întemnițat, Pavel nu era totuși
descurajat. Dimpotrivă, un sunet de triumf se aude răsunând printre epistolele
scrise de el din Roma către biserici. „Bucurați-vă totdeauna în Domnul!” scria
el filipenilor. „Iarăși zic: Bucurați-vă! Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în
orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin
rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Iisus. Încolo, frații
mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept,
tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit,
orice faptă bună, și orice laudă, aceea să vă însuflețească”. „Dumnezeul
meu să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în
Iisus Hristos. Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toți”.
43 - După o scurtă perioadă de libertate a urmat ultima
arestare!
În timp ce lucrarea lui Pavel în Roma era
binecuvântată prin convertirea multor suflete și întărirea și încurajarea
credincioșilor, se adunau nori care amenințau nu numai propria sa siguranță,
ci, de asemenea, și prosperitatea bisericii. La sosirea sa la Roma, el fusese
dat în grijă căpitanului gărzii imperiale, un bărbat drept și integru, prin a
cărui bunăvoință el fusese oarecum lăsat liber să continue lucrarea
Evangheliei. Dar, înainte de încheierea celor doi ani de întemnițare, bărbatul
acesta a fost schimbat cu un slujbaș din partea căruia apostolul nu se putea
aștepta la nicio bunăvoință deosebită. Iudeii erau acum mai activi decât
oricând mai înainte în eforturile lor împotriva lui Pavel și au găsit un ajutor
abil în femeia desfrânată pe care Nero și-o luase ca a doua soție a sa și care,
fiind convertită la iudaism, și-a pus toată influența ei în susținerea
planurilor ucigașe împotriva apărătorului creștinismului. Pavel se putea
aștepta prea puțin la dreptate din partea Cezarului la care apelase. Nero era
mai decăzut din punct de vedere moral, mai josnic în caracter și, în
același timp, în stare să săvârșească cruzimi mai fioroase decât oricare alt
cârmuitor ce fusese înaintea lui. Frânele cârmuirii nu ar fi putut fi încredințate
unui stăpânitor mai despotic. Primul an al domniei sale fusese marcat de
otrăvirea tânărului său frate vitreg, moștenitorul de drept al tronului. De la
o profunzime a viciului și crimei la alta, Nero decăzuse într-atât, încât a
ajuns să-și ucidă mama și apoi soția. Nu era cruzime pe care el să nu o fi
săvârșit, nici faptă mârșavă la care să nu se fi înjosit. În orice minte
cinstită, el trezea numai dezgust și dispreț. Amănuntele nelegiuirii ce se
săvârșea la curtea sa sunt prea degradante și prea cutremurătoare pentru a fi
descrise. Neînfrânata sa răutate producea dezgust și scârbă chiar în mulți
dintre aceia care erau siliți să ia parte la crimele lui. Ei se temeau continuu
de grozăviile pe care le-ar mai fi putut născoci în continuare. Dar chiar și
crime ca acelea făptuite de Nero nu clătinau supunerea cetățenilor lui. El era
recunoscut ca stăpânitorul absolut al întregii lumi civilizate. Mai mult decât
atât, lui i se dădea și cinste, ca divinitate, și i se aducea închinare ca unui
dumnezeu. Din punct de vedere al judecății omenești, osândirea lui Pavel
înaintea unui astfel de judecător era sigură. Dar apostolul își dădea seama că,
atâta vreme cât era credincios lui Dumnezeu, nu avea de ce să se teamă. Acela
care în trecut fusese ocrotitorul său putea să-l apere și pe mai departe de
răutatea iudeilor, cum și de puterea Cezarului. Și Dumnezeu l-a ocrotit pe
servul Său. Când Pavel a fost cercetat, învinuirile aduse împotriva lui nu au
fost probate și, contrar tuturor așteptărilor, și în ce privește
dreptatea ce era cu totul deosebită de caracterul său, Nero l-a declarat
pe întemnițat ca nevinovat. Lanțurile lui Pavel au fost îndepărtate și el a devenit
din nou un om liber. Dacă judecarea lui ar fi fost întârziată mai mult sau
dacă din vreo pricină ar mai fi fost reținut în Roma în cursul anului următor,
fără îndoială că el ar fi pierit în timpul prigoanei care a avut loc. În timpul
întemnițării lui Pavel, convertiții la creștinism se înmulțiseră atât de mult,
încât ajunseseră să atragă atenția și să trezească dușmănia autorităților.
Mânia împăratului a fost stârnită mai ales prin convertirea membrilor propriei
sale case și, în curând, el a găsit un pretext să facă din creștini obiectul
cruzimii sale nemiloase. În vremea aceea, în Roma, a izbucnit un incendiu
grozav, datorită căruia aproape o jumătate din cetate a ars. Se zvonea că Nero
în persoană aprinsese flăcările, dar, pentru a îndepărta bănuiala, el a făcut
din aceasta un motiv de mare generozitate, ajutând pe cei rămași fără casă și
ajunși în lipsă. Totuși, el era învinuit de crimă. Poporul era întărâtat și
furios și, pentru a se dezvinovăți și pentru a scăpa cetatea de o clasă de
oameni de care se temea și pe care o ura, Nero a îndreptat învinuirea asupra
creștinilor. Șiretenia sa a prins și mii de urmași ai lui Hristos - bărbați,
femei și copii - au fost dați morții în mod crud. Pavel a fost cruțat de
această prigoană teribilă pentru că, la scurt timp după liberarea sa, el a
părăsit Roma. El a folosit acest ultim timp de libertate în mod înțelept,
lucrând în biserici. El a căutat să statornicească o dăinuitoare unire între
bisericile din Grecia și cele din Răsărit și să întărească
judecata credincioșilor față de învățăturile mincinoase care se strecurau
între ei spre a le nărui credința. Încercările și îngrijorările pe care le
avusese de suportat Pavel îi jefuiseră puterile sale fizice. Slăbiciunile
vârstei îl ajunseră. Își dădea seama că acum el făcea ultima sa lucrare; și, pe
măsură ce timpul lucrării lui se scurta mai mult, efortul său era mai intens.
Părea că râvna lui nu avea margini. Hotărât în planuri, prompt în acțiune, tare
în credință, el a călătorit din biserică în biserică, în multe țări, și, prin
toate mijloacele ce-i stăteau în putere, a căutat să întărească mâinile
credincioșilor, pentru ca ei să facă o lucrare credincioasă în ce privește
câștigarea de suflete la Iisus și pentru ca, în vremurile de încercare în care
pășeau, să poată rămâne statornici Evangheliei, dând o mărturie credincioasă
pentru Hristos.
Lucrarea lui Pavel în mijlocul bisericilor, după ce
fusese achitat în Roma, nu putea scăpa neobservată de vrăjmașii săi. De la
începutul prigoanei pornite de Nero, creștinii ajunseseră pretutindeni o sectă
proscrisă. După un timp, iudeii necredincioși au născocit ideea de a pune în
sarcina lui Pavel crima de a fi îndemnat la aprinderea Romei! Niciunul dintre
ei nu gândea câtuși de puțin că el ar fi vinovat; dar ei știau că o asemenea
vină, susținută chiar cu cea mai slabă înfățișare de temeinicie, avea să-i
pecetluiască soarta. Prin strădaniile lor, Pavel a fost din nou arestat și dus
în mare grabă spre ultima sa întemnițare. În cea de-a doua călătorie a sa
la Roma, Pavel a fost însoțit de mai mulți dintre primii săi tovarăși; alții
doreau cu ardoare să-i împărtășească soarta, dar el a refuzat să le îngăduie
să-și primejduiască viața. Perspectiva ce-i sta în față era mult mai puțin
favorabilă decât în timpul primei sale întemnițări. Prigoana din timpul lui
Nero împuținase foarte mult numărul creștinilor din Roma. Mii au fost
martirizați pentru credința lor, mulți părăsind cetatea, iar aceia care au
rămas erau deprimați și intimidați.
La sosirea sa în Roma, Pavel a fost întemnițat
într-o închisoare întunecoasă, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții.
Învinuit de a fi pus la cale una dintre cele mai josnice și mai grozave crime
împotriva cetății și a Imperiului, el era ținta urii universale. Puținii
prieteni care împărtășiseră poverile apostolului au început acum să-l
părăsească, unii prin dezertare, iar alții cu însărcinările către diferite
biserici. Figel și Ermogen au fost primii care au plecat. Apoi Dima, care,
îngrozit de îngroșarea norilor de greutăți și primejdii, l-a dat uitării pe
prigonitul apostol. Crescene a fost trimis de Pavel la bisericile din Galatia,
Tit în Dalmația, Tihic la Efes. Scriindu-i lui Timotei despre această
experiență, Pavel spune: „Numai Luca este cu mine”. (2 Timotei 4, 11.).
Niciodată nu avusese apostolul mai multă nevoie de slujirea fraților săi ca
acum, slăbit cum era de vârstă, osteneală și infirmități și limitat la umedele
și întunecoasele bolți ale unei temnițe romane. Serviciile lui Luca, ucenicul
iubit și prietenul credincios, au fost o mare mângâiere pentru Pavel și aceasta
i-a dat posibilitatea de a fi în legătură cu frații săi și cu lumea din
afară. În acest timp de încercare, inima lui Pavel a fost înviorată prin
desele vizite ale lui Onisifor. Acest efesean cu o inimă caldă a făcut tot ce a
putut spre a ușura poverile întemnițării apostolului. Iubitul său învățător era
în lanțuri din pricina adevărului, în timp ce el umbla liber; el nu și-a cruțat
nicio osteneală spre a face soarta lui Pavel mai ușoară. În ultima
epistolă pe care o mai scrie apostolul, el vorbește în felul următor despre
acest credincios ucenic: „Domnul să-Și verse îndurarea peste casa lui Onisifor;
căci de multe ori m-a mângâiat și nu i-a fost rușine de lanțul meu. Nu numai
atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă și m-a găsit. Dea
Domnul să capete îndurare de la Domnul în ziua aceea”. (2 Timotei 1, 16-18.). Dorința
după iubire și simpatie este sădită în inimă chiar de Dumnezeu. Hristos, în
ceasul agoniei Sale în Ghetsemani, a tânjit mult după simpatia ucenicilor Săi.
Și Pavel, deși se părea că nu dă importanță greutăților și suferinței, suspina
după simpatie și prieteni. Vizita lui Onisifor și mărturia despre credincioșia
sa, într-un timp de singurătate și părăsire, au adus bucurie și însuflețire
aceluia care-și petrecuse viața în slujirea altora.
Notă: unele informații sunt preluate din Tradiția
Bisericii Primare.
44 - Pavel înaintea lui
Nero:
Când Pavel a fost chemat să se înfățișeze înaintea
împăratului Nero pentru a fi judecat, se întrezărea în mod sigur apropierea
morții sale. Seriozitatea naturii crimei de care era învinuit, cum și dușmănia
ce domnea față de creștini dădeau puțin temei pentru a nădăjdui într-o sentință
favorabilă. La greci și romani era obiceiul ca unui învinuit să i se
acorde favoarea de a folosi un avocat care să pledeze cauza sa înaintea
tribunalului. Prin puterea argumentării, printr-o elocvență plină de căldură,
ori prin cereri stăruitoare, rugăminți și lacrimi, un asemenea apărător obținea
deseori o hotărâre în favoarea întemnițatului sau, dacă nu izbutea aceasta,
câștiga cel puțin îndulcirea pedepsei. Dar când Pavel a fost chemat înaintea
lui Nero, nimeni nu a riscat să fie sfătuitorul sau avocatul lui; niciun
prieten nu s-a găsit cel puțin pentru a însemna învinuirile ce i-au fost aduse
sau argumentele prezentate în apărarea sa. Dintre creștinii din Roma nu
s-a găsit niciunul care să pășească înainte și să stea alături de el în acest
ceas al încercării. Singurul raport vrednic de încredere despre ocazia
aceea este cel prezentat chiar de Pavel în a doua sa Epistolă către Timotei.
„La întâiul meu răspuns de apărare”, scria apostolul, „nimeni n-a fost cu mine,
toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a
stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe
deplin prin mine, și s-o audă toate neamurile. Și am fost izbăvit din gura
leului”. (2 Timotei 4, 16.17.).
Pavel înaintea lui Nero - ce contrast izbitor!
Mândrul împărat, înaintea căruia bărbatul lui Dumnezeu avea să răspundă pentru
credința sa, atinsese atât culmea puterii, a autorității și a bogăției sale
pământești, cât și adâncurile cele mai afunde ale crimei și nelegiuirii. În
putere și mărire era neegalat. Nu era nimeni care să pună la îndoială
autoritatea sa, nimeni care să se împotrivească voinței sale. Împărații își
depuneau coroanele la picioarele sale. Oștiri puternice mărșăluiau la porunca
sa și steagurile corăbiilor sale vesteau biruințe. Statuia lui era așezată în
sălile de judecată, iar decretele senatorilor și hotărârile judecătorilor nu
erau decât ecoul voinței sale. Milioane se plecau în ascultare în fața
împuterniciților săi. Numele lui Nero făcea ca lumea să tremure. A atrage disgrația
sa însemna pierderea averii, a libertății, a vieții; iar încruntarea frunții
sale era mai de temut decât o ciumă.
Fără bani, fără prieteni, fără apărător, bătrânul
întemnițat a stat înaintea lui Nero - figura împăratului purtând mărturia
rușinoasă a patimilor ce clocoteau înăuntru; fața acuzatului vorbea despre o
inimă împăcată cu Dumnezeu. Experiența vieții lui Pavel fusese una de
sărăcie, renunțare de sine și suferință. Cu toată continua prezentare inexactă,
defăimare și maltratare a lui, prin care vrăjmașii săi s-au străduit să-l
intimideze, neînfricat, el a ținut sus stindardul crucii. Asemenea Domnului
său, el fusese un rătăcitor fără cămin și, la fel ca și El, trăise spre
binecuvântarea omenirii. Cum ar fi putut Nero, un tiran capricios, ros de
patimi și destrăbălat, să înțeleagă sau să aprecieze caracterul și motivele
ce-l mânau pe acest fiu al lui Dumnezeu? Sala cea vastă era plină până la
refuz de o mulțime nerăbdătoare și neliniștită, care se agita și se înghesuia
tot mai în față, pentru a vedea și auzi tot ce avea să aibă loc. De rang înalt
sau de jos, bogat și sărac, învățat și neștiutor, mândru și umil, toți erau la
fel de lipsiți de o adevărată cunoaștere a căii vieții și mântuirii. Iudeii
au adus împotriva lui Pavel vechile lor învinuiri de răzvrătire și erezie, și
atât iudeii, cât și romanii îl învinuiau de a fi pus la cale aprinderea
cetății. În timp ce aceste învinuiri erau aruncate asupra lui, Pavel a păstrat
o liniște continuă. Poporul și judecătorii priveau la el cu surprindere. Ei
luaseră parte la multe judecăți și văzuseră mulți criminali; dar niciodată n-au
văzut un om având o privire atât de liniștită, sfântă ca întemnițatul dinaintea
lor. Ochii cei ageri ai judecătorilor, obișnuiți a citi pe fețele
întemnițaților, au cercetat în zadar fața lui Pavel spre a găsi unele dovezi
ale vinovăției lui. Când i s-a îngăduit să vorbească în apărarea sa, toți au
ascultat cu un interes plin de nerăbdare. Din nou, Pavel a avut ocazie să
ridice steagul crucii înaintea unei mulțimi doritoare să afle ce avea el
de spus. Privind asupra mulțimii dinaintea lui - iudei, greci, romani, împreună
cu străini din multe țări - sufletul lui a fost răscolit de o arzătoare dorință
de mântuire a lor. Nu a mai ținut seamă de situația în care se afla, de
primejdiile ce-l înconjurau, de soarta grozavă ce părea să fie atât de aproape.
El L-a văzut numai pe Iisus, Mijlocitorul, pledând înaintea lui Dumnezeu în
favoarea oamenilor păcătoși. Cu o elocvență și o putere mai mult decât
omenească, Pavel a prezentat adevărurile Evangheliei. El a arătat
ascultătorilor săi sacrificiul făcut pentru omenirea căzută. El a declarat că
un preț infinit a fost plătit pentru răscumpărarea omului și că au fost luate
măsuri ca el să fie părtaș la tronul lui Dumnezeu. Prin mesageri îngerești,
pământul este legat de cer și toate faptele oamenilor, fie bune, fie rele, sunt
descoperite ochiului Dreptății Nemărginite. În felul acesta a pledat
apărătorul adevărului. Credincios între necredincioși, loial între neloiali, el
stătea ca reprezentantul lui Dumnezeu și glasul său era asemenea unui glas din
cer. Nu exista nici teamă, nici întristare și nici descurajare, nici în cuvânt,
nici în privire. Tare în conștiența nevinovăției, îmbrăcat în armura adevărului,
el se bucura de faptul că este fiul lui Dumnezeu. Cuvintele lui erau asemenea
unui strigăt de biruință mai presus de vuietul luptei. Cauza, declară el,
căreia și-a consacrat viața era singura care nu va suferi niciodată înfrângere.
Deși el poate să piară, Evanghelia nu va pieri. Dumnezeu trăiește și adevărul
Său va triumfa. Niciodată până acum oamenii aceia n-au ascultat cuvinte ca
acestea. Ele au lovit o coardă care vibra chiar și în inimile cele mai
învârtoșate. Adevărul, clar și convingător, a răsturnat rătăcirea. Lumina a
strălucit în mintea multora care, după aceea, au urmat cu bucurie razele ei.
Adevărurile rostite în ziua aceea erau sortite să zguduie neamuri și să
trăiască în decursul tuturor veacurilor, influențând inimile oamenilor atunci
când buzele care le rostiseră aveau să fie aduse la tăcere într-un mormânt de
martir. Niciodată mai înainte Nero nu auzise adevărul așa cum l-a auzit de
data aceasta. Niciodată mai înainte nu-i fusese dezvăluită vina grozav de mare
a vieții sale. Lumina cerului a străbătut cămările sufletului său mânjite de
păcat și el s-a cutremurat plin de groază la gândul unui tribunal înaintea
căruia el, stăpânitorul lumii, avea să fie acuzat, iar faptele sale aveau să-și
primească pe drept răsplata meritată. El s-a temut de apostolul lui Dumnezeu și
nu a îndrăznit să rostească vreo osândire asupra lui Pavel, împotriva căruia nu
fusese susținută nicio învinuire. Un simțământ de teamă plină de respect a
reținut, pentru o vreme, spiritul său setos de sânge. Pentru o clipă,
cerul s-a deschis în fața vinovatului și Nero cel împietrit se părea că dorește
pace și curăție. În clipa aceea, invitația harului era adresată și lui. Dar
numai pentru o clipă a fost primit gândul iertării. După aceea, a dat ordin ca
Pavel să fie dus înapoi la închisoarea lui; și, atunci când ușa s-a închis în
urma solului lui Dumnezeu, ușa pocăinței s-a închis pentru totdeauna în fața
împăratului Romei. Nicio rază de lumină din cer nu mai avea să pătrundă iarăși
întunericul ce-l învăluia. În curând, el avea să sufere judecățile
răsplătitoare ale lui Dumnezeu.
Nu mult timp după aceea, Nero s-a îmbarcat pentru
rușinoasa sa expediție în Grecia, unde s-a înjosit pe sine și a înjosit și
imperiul său printr-o frivolitate josnică și degradantă. Întorcându-se la
Roma cu mare pompă, el s-a înconjurat de curtenii săi și s-au pornit pe
desfrâuri revoltătoare. În timpul acestei orgii, s-a auzi un vuiet de răscoală
pe străzi. Un sol care a fost trimis să afle motivul acestei zarve s-a întors
cu înspăimântătoarea veste că, Galba, în fruntea unei oștiri, mărșăluia în
grabă spre Roma, că răscoala a izbucnit deja în cetate și că străzile erau
pline cu o mulțime înfuriată, care, amenințând cu moartea pe împărat și pe
sprijinitorii lui, se apropia în grabă de palat. În această vreme de
pericol, Nero nu a avut, asemenea credinciosului Pavel, un Dumnezeu puternic și
îndurător pe care să se sprijine. Temându-se de suferința și posibila chinuire
pe care poate ar fi fost silit să o îndure din partea mulțimii, ticălosul tiran
s-a gândit să-și pună capăt vieții sale cu propria sa mână, dar, în momentul
hotărâtor, curajul l-a părăsit. Cu totul descurajat, el a fugit pe ascuns din
cetate și a căutat adăpost la o reședință de țară, la o depărtare de câțiva
kilometri; dar fără folos. Locul ascunzișului său a fost descoperit în curând și,
pe când călăreții urmăritori se apropiau, el a chemat un sclav în ajutorul său
și și-a pricinuit o rană mortală. În felul acesta a pierit tiranul Nero, la
vârsta tânără de numai treizeci și doi de ani.
Notă: unele informații sunt preluate
din Tradiția Bisericii Primare.
45 - Ultima epistolă a lui Pavel:
Din sala de judecată a cezarului, Pavel s-a întors
în celula sa, înțelegând că a câștigat pentru sine numai un scurt răgaz. El
știa că vrăjmașii lui nu aveau să-și găsească odihnă până ce nu vor duce la
capăt osândirea lui. Dar el mai știa, de asemenea, că pentru o vreme adevărul
triumfase. Faptul că a vestit pe Mântuitorul cel răstignit și înviat înaintea
unei mari mulțimi care îl ascultase era în sine o biruință. În ziua aceea,
începuse o lucrare ce avea să crească și să se întărească și pe care Nero și
toți ceilalți vrăjmași ai lui Hristos în zadar aveau să caute să o împiedice
sau să o nimicească. Stând zi de zi în celula sa întunecoasă, știind că la
un cuvânt sau la un semn al lui Nero viața lui putea să fie sacrificată, Pavel
s-a gândit la Timotei și s-a hotărât să trimită după el. Lui Timotei i se
dăduse în grijă biserica din Efes și de aceea el a fost lăsat acolo atunci când
Pavel a făcut ultima sa călătorie la Roma. Pavel și Timotei erau legați între
ei printr-o dragoste neobișnuit de profundă și puternică. De când se
convertise, Timotei împărțise munca și suferințele lui Pavel și prietenia
dintre cei doi devenise mai tare, mai profundă și mai sfințită, până când
Timotei a fost față de bătrânul și istovitul apostol tot ceea ce poate fi un
fiu pentru un părinte iubit și onorat. Nu este de mirare că, în singurătatea
izolării sale, Pavel a dorit să-l vadă. În împrejurările cele mai
favorabile, trebuia să treacă mai multe luni mai înainte ca Timotei să poată
ajunge din Asia Mică la Roma. Pavel știa că viața nu-i mai era sigură și s-a
temut că Timotei ar putea ajunge prea târziu ca să-l mai vadă. El avea sfaturi
și îndrumări importante pentru tânărul bărbat căruia i se încredințase o
răspundere așa de mare; și, în timp ce stăruia ca el să vină neîntârziat, a
dictat mărturia sa de muribund, pe care poate nu ar mai fi avut ocazia să o
rostească. Cu sufletul plin de o grijă iubitoare față de fiul său în Evanghelie
și față de biserica ce-i fusese dată în grijă, Pavel a căutat să întipărească
în Timotei importanța credincioșiei față de slujba sa sfântă ce o
primise.
Pavel și-a început epistola sa cu salutarea: „Către
Timotei, copilul meu prea iubit: Har, îndurare și pace de la Dumnezeu Tatăl, și
de la Hristos Iisus, Domnul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu
un cuget curat, din moși strămoși, că neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile
mele, zi și noapte”. După aceea, apostolul i-a arătat lui Timotei, în mod
stăruitor, nevoia statorniciei în credință: „Îți aduc aminte”, scria el, „să
înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele.
Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de
chibzuință. Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de
mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui
Dumnezeu”. Pavel stăruia pe lângă Timotei să-și amintească de faptul că el
fusese chemat cu „o chemare sfântă” spre a vesti puterea Aceluia care „a adus
la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie”, căreia, declară el,
„propovăduitorul și apostolul ei am fost pus eu și învățător al Neamurilor. Și
din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine
am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat
până în ziua aceea”.
În timpul îndelungii sale slujiri, Pavel nu se
clătinase niciodată în devotamentul față de Mântuitorul său. Oriunde era -
înaintea amenințătorilor farisei sau a autorităților romane; înaintea mulțimii
tulburate la Listra sau a păcătoșilor convinși din închisoarea macedoneană;
discutând cu echipajul cuprins de panică de pe vasul naufragiat sau stând
singur înaintea lui Nero spre a pleda pentru viața sa - el niciodată nu se
rușinase de cauza pe care o apăra. Singura mare țintă a vieții sale creștine
fusese aceea de a sluji Aceluia al cărui nume îl umpluse odată pe el de dispreț;
și de la această țintă nicio împotrivire și nicio prigoană n-a fost în stare
să-l abată. Credința sa, întărită prin efort și curățită prin sacrificiu, l-a
susținut și l-a întărit. „Tu dar, copilul meu”, continuă Pavel,
„întărește-te în harul care este în Hristos Iisus. Și ce-ai auzit de la mine,
în fața multor martori, încredințează la oameni de încredere, care să fie
în stare să învețe și pe alții. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaș al lui
Hristos”.
În această ultimă epistolă către Timotei, Pavel
ridică înaintea tânărului lucrător un ideal înalt, arătându-i datoria ce-i
revine ca slujitor al lui Hristos. „Caută să te înfățișezi înaintea lui
Dumnezeu ca un om încercat”, scria apostolul, „ca un lucrător care n-are de ce
să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului”. „Fugi de poftele
tinereții și urmărește neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu
cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Ferește-te de întrebările nebune
și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri. Și robul Domnului nu
trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să-i învețe pe toți,
plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în
nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința
adevărului”. Apostolul l-a avertizat pe Timotei împotriva învățătorilor
falși care aveau să caute să-și facă loc în biserică. „Să știți”, declară el,
„că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de
sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți,
nemulțumitori, fără evlavie având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i
puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia”. „Oamenii răi și înșelători vor
merge din rău în mai rău”, continuă el, „vor amăgi pe alții și se vor amăgi și
pe ei înșiși. Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești
deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat: din pruncie cunoști
Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire”.
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să
mustre, să dea înțelepciune, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și
cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Dumnezeu S-a îngrijit de o
abundență de mijloace pentru o luptă biruitoare împotriva răului care este în
lume. Biblia este arsenalul unde ne putem echipa pentru luptă. Coapsele noastre
trebuie încinse cu adevărul. Platoșa noastră trebuie să fie neprihănirea.
Scutul credinței trebuie să-l avem în mână, iar coiful mântuirii pe fruntea
noastră; și cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să
ne croim drum printre piedicile și încurcăturile păcatului.
Pavel știa că înaintea bisericii stătea un timp de
mare primejdie. El știa că aceia în grija cărora fuseseră lăsate
bisericile aveau de săvârșit o lucrare credincioasă și plină de râvnă; și el
i-a scris lui Timotei: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui
Hristos Iisus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și
Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la
timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”. Această
solemnă însărcinare dată unui lucrător atât de zelos și credincios cum era
Timotei este o puternică mărturie despre importanța și răspunderea lucrării
slujitorului Evangheliei. Chemându-l pe Timotei înaintea barei de judecată a
lui Dumnezeu, Pavel îi cere stăruitor să predice Cuvântul, nu vorbele și
obiceiurile oamenilor; să fie gata a mărturisi pe Dumnezeu ori de câte ori se
ivește ocazia - înaintea unei mari mulțimi sau în cercuri intime, pe cale sau
la gura sobei, la prieteni sau la dușmani, în siguranță sau expus greutății și
primejdiei, ocării și păgubirii. Temându-se ca nu cumva firea blândă și
supusă a lui Timotei să-l facă să evite o parte importantă a lucrării sale,
Pavel l-a îndemnat să fie credincios în a mustra păcatul și chiar să certe cu
asprime pe cei vinovați de răutăți josnice. Totuși, el trebuia să facă această
lucrare „cu toată blândețea și învățătura”. El trebuia să dea pe față răbdarea
și iubirea lui Hristos, lămurind și întărindu-și mustrările sale prin
adevărurile Cuvântului. A urî și a mustra păcatul și în același timp a
arăta milă și blândețe față de păcătos este un lucru greu de realizat. Cu cât
vom fi mai stăruitori în străduințele noastre de a atinge sfințirea inimii și a
vieții, cu atât mai sensibilă va fi pentru noi cunoașterea păcatului și cu atât
mai hotărâtă dezaprobarea noastră față de orice abatere de la dreptate. Noi
trebuie să ne ferim a dovedi o asprime nepotrivită față de un făptuitor de
rele; dar, în același timp, trebuie să avem grijă să nu pierdem din vedere
păcătoșenia nespus de mare a păcatului. Este nevoie să se dea pe față răbdare
și iubire, asemenea cu răbdarea și iubirea lui Hristos față de păcătos, însă
este, de asemenea, primejdios să arătăm o așa mare îngăduință față de greșeala
sa, încât acesta să ajungă să socotească că nu merită mustrarea și să o
respingă ca neîntemeiată și nedreaptă.
Datorită mândriei omenești, disprețuirii influenței
Duhului Sfânt, dezgustului față de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, mulți
care mărturisesc a fi creștini și se socotesc în măsură să-i învețe pe alții
vor ajunge să se îndepărteze de la cerințele lui Dumnezeu. Pavel îi spunea lui
Timotei: „Va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura
sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da
învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor
îndrepta spre istorisiri închipuite”. Apostolul nu se referă aici la aceia
care pe față arată că nu sunt religioși, ci la aceia care mărturisesc că sunt
creștini, dar care fac din înclinația firii călăuza lor și ajung astfel robiți
eului. Unii ca aceștia sunt dispuși să asculte numai acele învățături care nu
le mustră păcatele și nu le osândesc umblarea lor iubitoare de plăceri. Ei
sunt jigniți de cuvintele cele lămurite ale credincioșilor slujitori ai lui
Hristos și își aleg învățători care îi laudă și îi lingușesc. Și printre cei
care se numesc slujitori ai Evangheliei sunt unii care predică părerile
oamenilor, în loc să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Necredincioși însărcinării
lor, ei abat pașii celor care așteptă de la ei călăuzire spirituală.
Din păcate, așa cum a prevăzut Pavel, mulți s-au
abătut de la adevărurile limpezi și cercetătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu și
și-au ales învățători care să le prezinte istorisirile închipuite, dorite de
ei. Mulți, atât dintre slujitorii Evangheliei, cât și dintre membri, calcă în
picioare poruncile lui Dumnezeu. În felul acesta, Creatorul lumii este
batjocorit și Satana râde triumfător din pricina izbândirii înșelăciunilor
sale. O dată cu creșterea disprețului față de Legea lui Dumnezeu, există
și un dezgust crescând față de religie, o creștere a mândriei, a iubirii de
plăceri, a neascultării de părinți și a îngăduirii de sine; și mințile celor ce
gândesc, de pretutindeni, se întreabă neliniștite: Ce se poate face pentru a
îndrepta aceste rele îngrozitoare? Răspunsul se găsește în îndemnul dat de
Pavel lui Timotei: „Propovăduiește Cuvântul”. În Biblie se găsesc numai
principii sigure de acțiune. Ea este o transcriere a voinței lui Dumnezeu, o
expresie a înțelepciunii divine. Ea deschide înțelegerii omului marile probleme
ale vieții; și pentru toți aceia care iau aminte la preceptele ei, ea se va
dovedi o călăuză sigură, ferindu-i ca să nu-și irosească viața în strădanii rău
îndrumate. Dumnezeu a făcut cunoscut voința Sa și este o nebunie din
partea omului să pună sub semnul întrebării, să se îndoiască de cele ce au
ieșit de pe buzele Sale. După ce înțelepciunea Nemărginită a vorbit, omul nu
trebuie să mai pună întrebări îndoielnice și nu există nici posibilitatea
îndoielnică ca el să mai îndrepte ceva. Tot ce se cere din partea lui este o
sinceră și călduroasă consimțire față de voința exprimată a lui Dumnezeu.
Ascultarea este cea mai înaltă poruncă atât a rațiunii, cât și a
conștiinței. Pavel și-a continuat îndemnul: „Tu fii treaz în toate
lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine
slujba”. Pavel era aproape să-și sfârșească umblarea și el a dorit ca Timotei
să-i ia locul, păzind bisericile de povestirile meșteșugit alcătuite și de
rătăcirile prin care dușmanii, în diferite feluri, aveau să se străduiască să-i
abată de la simplitatea Evangheliei. El îl îndemna să se ferească de orice
preocupări și legături trecătoare, care l-ar împiedica să se consacre cu totul
lucrării sale pentru Dumnezeu; să sufere cu voie bună împotrivirea, ocara și
prigoana la care va fi expus din pricina credincioșiei sale; să-și
dovedească pe deplin slujba sa de evanghelist prin folosirea oricărui mijloc
ce-i stătea la îndemână, spre a face bine acelora pentru care a murit
Hristos.
Viața lui Pavel a fost o exemplificare a
adevărurilor pe care el le învăța; și în aceasta stătea puterea lui. Inima lui
era plină cu un simțământ adânc și dăinuitor cu privire la răspunderea sa și el
a lucrat în strânsă comuniune cu Acela care este Izvorul dreptății, milei și
adevărului. El s-a agățat de crucea lui Hristos ca fiind singura garanție a
succesului. Iubirea Mântuitorului era motivul nemuritor care l-a susținut în
luptele sale cu sine, în bătăliile sale împotriva răului, ca și în slujirea lui
Hristos și el s-a avântat înainte împotriva unei lumi neprietenoase și a
împotrivirii vrăjmașilor săi.
Pavel își încheie epistola cu mesaje personale
către diferite persoane și repetă cererea urgentă ca Timotei să vină la el
curând, dacă este cu putință înaintea iernii. El vorbește de singurătatea sa
din cauza părăsirii lui de către unii dintre prietenii săi și absența necesară
a altora; și, ca nu cumva Timotei să ezite, temându-se ca nu cumva biserica din
Efes să aibă nevoie de el, Pavel îi amintește că l-a trimis pe Tihic să-i țină
locul. După ce vorbește despre scena judecării sale înaintea lui Nero,
părăsirea din partea fraților săi și despre harul susținător al unui Dumnezeu
păstrător al legământului, Pavel își încheie epistola încredințându-l pe
iubitul său Timotei ocrotirii Arhipăstorului, care, va purta mai departe de
grijă turmei Sale, chiar dacă subpăstorii ar putea fi doborâți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu