DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL.

 

DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL

 „Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.” Aceasta este prima însemnare, datată 12 iunie 1942, din jurnalul unei fete care, în acea zi, împlinise 13 ani. Numele ei era Annelies Marie Frank, cunoscută ca Anne Frank. Născută la Frankfurt pe Main, într-o familie de origine evreiască, Anne avea patru ani când tatăl ei, Otto Frank, om de afaceri, a decis, după venirea la putere a lui Hitler, să mute familia la Amsterdam, în Țările de Jos, și să profite de oportunitatea de a deschide acolo o afacere. La Amsterdam, Anne și sora ei mai mare, Margot, au fost înscrise la școală unde au învățat neerlandeza. 

Kitty, jurnalul unei prietenii:

 Jurnalul i-a ținut locul prietenei pe care, mărturisea, nu a avut-o, acea prietenă apropiată cu care să discute și „altceva decât lucruri cotidiene”. În jurnal, și-a găsit prietena căutată, motiv pentru care i-a dat și un nume: Kitty. Acestei confidente, Anne i-a scris și „trimis” scrisori din 12 iunie 1942 și până în 1944, în prima zi de august.  În 20 iunie 1942, după câteva zile de la prima notiță, mărturisea: „Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.”

Un mesaj de departe. Cea mai scumpă dorință:

  Când a început să țină jurnalul, Anne nu a avut intenția de a-l face vreodată public. Și-a schimbat părerea, după o emisiune transmisă de Radio Oranje din Londra, postul de radio al guvernului neerlandez ce se exilase la Londra. Atunci l-a ascultat pe ministrul educației, artelor și științelor, Gerrit Bolkestein, din guvernul neerlandez aflat în exil, la Londra, care spunea că, la sfârșitul războiului, vor trebui „adunate și publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez din timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita, printre altele, jurnalele”, se menționează în nota asupra ediției din 2009, publicate de editura Bert Bakker din Amsterdam, după care s-a realizat și traducerea în limba română. Mesajul ministrului Bolkestein i-a lăsat Annei o impresie puternică și în 29 martie 1944 scria: „Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînţeles că toţi au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu.” În nota „Despre această carte”, inclusă în Jurnalul Annei Frank, se explică „povestea” acestui jurnal, începând cu primăvara anului 1944: „Ea a început să-și copieze și să-și rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante și a adăugat altele, din memorie. Concomitent, a continuat să-și ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în 1986 este numit „versiunea a”, pentru a-l deosebi de „versiunea b”, adică de varianta prelucrată a jurnalului. Ultima însemnare datează din 1 august 1944”. Visa la ceea ce va fi când totul se va termina: „…știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” 

Pentru că hârtia e mai răbdătoare decât oamenii:

  „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, știa Anne, prin urmare ea a consemnat în primele file din jurnalul ei tot ceea ce simțea și trăia,  antipatii și simpatii, despre prieteni, prietene, colegi, relații de toate felurile: „Henny Mets este veselă și drăguţă, numai că vorbește foarte tare și atunci când se joacă pe stradă prea se copilărește.” „Despre J.R. s- ar putea scrie romane întregi. J. este o fată lăudăroasă, bârfitoare, respingătoare, care se poartă de parcă ar fi om mare și, pe deasupra, mai e și vicleană și prefăcută.” „G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o faţă drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînţeles că n-o să-i spun.” Ulterior, a completat: „Spre marea mea surprindere, G.Z. n-a rămas repetentă.” „Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine, și, ca variaţie, asta-mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu, ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.” Îmi pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate.” Despre părinți nota: „… în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică și să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine. Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste.”

Schimbarea nu aduce întotdeauna ceva bun:

  În mai 1940, Germania a invadat și Țările de Jos și au început persecuțiile împotriva evreilor, prin numeroase ordine de restricție. Despre toate acestea, Anne a scris: „Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.”

Tu bucură-te de viața ta. Cât se mai poate:

 Tatăl ei a înțeles imediat că singura șansă de a nu fi prinși și deportați este să se ascundă. În 5 iulie 1942, Anne relata o discuție cu tatăl ei despre clandestinitate. Acesta i-a mărturisit, cu voce gravă, „ne va fi foarte greu să trăim complet rupți de lume”, și a încheiat: „Nu te neliniști, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate”. A doua zi, au primit o citație de la SS: „M-am speriat îngrozitor, o citaţie, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare.” 

Anexa. Un ascunziș ideal: 

  Din acel moment, familia a părăsit locuința și s-a ascuns într-un loc aranjat, cu mult înainte, de tatăl Annei, în clădirea unde erau birourile, în ceea ce s-a numit „Anexa”: „De luni de zile căraserăm din casă mobilier și haine cât se putuse, urmând să ne ascundem pe 16 iulie. Citaţia ne grăbise plecarea cu zece zile, astfel încât trebuia să ne mulţumim cu niște încăperi insuficient amenajate”, scria Anne în 9 iulie. După două zile, îi scria lui Kitty: „Probabil că te interesează să afli cum e, după părerea mea, să stai ascunsă. Ei bine, nu pot să-ți spun decât că încă nu știu nici eu prea bine. Cred că nu mă voi simţi niciodată acasă în această casă, dar cu asta în nici un caz nu vreau să spun că-mi displace aici. Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar așa stau lucrurile. Anexa este un ascunziș ideal. Chiar dacă este igrasios și înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziș mai confortabil amenajat.” După două luni, mărturisea: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” Într-o scurtă „scrisoare” din 5 noiembrie 1942, se confesa: „Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.”

Viața în ascunzătoare. Așteptând:

  În ascunzătoare, viața avea o șansă: „Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte. (…). Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ.” În ianuarie 1943, într-o lume cu susu-n jos, scria: „Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război”, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.” Și încheia: „Aș putea să-ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu-și așteaptă decât moartea.”

Singurătatea. Fără aer, fără râs:

 În singurătate, frământările, așteptările, căutările, tensiunile, conflictele cu ceilalți locatari ai Anexei, găsește refugiu în jurnal și lasă însemnări înduioșătoare: „Toată ziua nu aud nimic altceva decât că sunt o puștoaică insuportabilă și, cu toate că râd și mă prefac că nu-mi pasă câtuși de puţin, se poate să-mi pese totuși de vreme ce aș vrea să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea o altă fire, care să nu mai stârnească ostilitatea tuturor oamenilor. Dar nu se poate, așa sunt făcută eu de la natură și nu sunt rea, simt asta. Ei nu-și închipuie nici pe departe câtă silinţă îmi dau eu ca să le fac tuturor pe plac.” „Rătăcesc dintr-o cameră într-alta, cobor și apoi urc scările și mă simt ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care, într-un întuneric deplin, se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste. „Afară, unde-i aer și râs!” strigă ceva în mine.” „Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.” „În anumite momente mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.”

Ultimele rânduri. Denunțul, deportarea, sfârșitul:

 Ultima zi în care a scris în jurnal a fost 1 august 1944, iar acestea au fost ultimele rânduri: „Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă … n-ar trăi alţi oameni pe lume.” Cei opt locatari din Anexă au fost, cel mai probabil, denunțați - cu toate că nu au fost găsite dovezi suficiente care să stabilească exact persoana care a făcut denunțul. În dimineața zilei de 4 august 1944, au fost arestați, împreună cu câțiva dintre protectorii lor. În 3 septembrie, au fost deportați și, după trei zile, au ajuns în lagărele de concentrare de la la Auschwitz, în Polonia. Mama Annei, Edith, a murit „de foame și de epuizare”, în 6 ianuarie 1945. Margot și Anne au fost transportate la lagărul Bergen-Belsen. Epidemia de tifos ce a izbucnit în lagăr în iarna din 1945 a făcut mii de victime, printre care s-au aflat și ele. Se consideră că au murit între sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 1945. Trupurile lor au fost cel mai probabil aruncate într-o groapă comună. Lagărul de concentrare unde s-au aflat a fost eliberat în acea primăvară, în 12 aprilie.  Jurnalul Annei i-a fost încredințat pentru păstrare fostei secretare de la firma lui Otto Frank. Ea nu l-a citit și, după război, i l-a restituit lui Otto. 

„Când scriu, mă eliberez de tot…”

  „Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul. Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toţi fericiţi odată cu mine. (…). Trebuie să lucrez ca să nu rămân proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc! Știu că pot scrie. (…). Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

Unicul supraviețuitor. Prima ediție a jurnalului:

  Ca unic supraviețuitor al familiei și dintre cei opt, Otto Frank a fost singurul care a putut să îndeplinească dorința fiicei lui. În 1947, s-a îngrijit de publicarea unei versiuni a jurnalului scris de Anne. Prima ediție a apărut în 3000 de exemplare. De la această modestă cifră, Jurnalul Annei Frank a ajuns una dintre cele traduse cărți în toată lumea. În 1955, a avut loc la Cort Theatre primul spectacol după un scenariu bazat pe jurnal. După aproape patru ani, în New York a fost lansat filmul Jurnalul Annei Frank, în regia lui George Stevens. În limba română, Jurnalul Annei Frank a fost tradus din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu și publicat în versiunea definitivă de editura Humanitas, în 2011, ediția print, și în 2012, cea digitală. 

Un mesaj. Să învățăm din trecut ca să avem viitor:

  „Nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să învățăm din trecut și să ne dăm seama ce înseamnă discriminarea și persecutarea oamenilor nevinovați”, spunea Otto Frank în 1970.  Până la sfârșitul vieții, pe 19 august 1980, Otto Frank a dorit să facă acest jurnal cunoscut în mod special tinerilor. De la aceștia a primit mii de scrisori și deseori răspundea cu un mesaj simplu și puternic: „Sper ca jurnalul Annei va avea efect asupra întregii tale vieți, astfel încât, în măsura în care este posibil, vei acționa pentru unitate și pace”.