SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A CINCEA.

 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! -

PARTEA A CINCEA

5. Cartea biblică numărul 44 - Faptele Apostolilor:

  Scriitorul: Luca; locul scrierii: Roma; data încheierii scrierii: aprox. 61 d.H.; perioada la care se referă: 33-aprox. 61 d.H..

  În Evanghelia sa, Luca prezintă viaţa, activitatea şi serviciul lui Iisus şi al discipolilor săi până la înălţarea lui Iisus. În relatarea istorică din cartea „Faptele apostolilor”, el continuă istoria începuturilor creştinismului, descriind cum a fost întemeiată Biserica în urma acţiunii Duhului Sfânt. Totodată, în ea se arată cum s-a extins lucrarea de mărturie, mai întâi în rândul iudeilor, apoi la oameni din toate neamurile. Primele 12 capitole se referă în cea mai mare parte la activitatea lui Petru, iar celelalte 16, la activitatea lui Pavel. Luca a fost un colaborator apropiat al lui Pavel şi l-a însoţit în multe dintre călătoriile sale.  Această carte îi este adresată lui Teofil. Ea conţine o relatare istorică exactă despre formarea şi dezvoltarea Bisericii Creştine. La început se menţionează cum li s-a arătat Iisus discipolilor săi după înviere, iar apoi sunt consemnate unele evenimente importante care au avut loc între anii 33 şi aproximativ 61 d.H., adică într-o perioadă de aproximativ 28 de ani.  Încă din vechime, cartea Faptele i-a fost atribuită lui Luca, scriitorul Evangheliei cu acelaşi nume. Ambele cărţi îi sunt adresate lui Teofil. Repetând ultimele evenimente din evanghelia sa în primele versete din Faptele, Luca leagă cele două relatări, arătând astfel că sunt lucrarea aceluiaşi scriitor. Se pare că Luca a terminat de scris cartea Faptele în jurul anului 61 d.H., probabil spre sfârşitul celor doi ani petrecuţi la Roma alături de apostolul Pavel. Întrucât cartea relatează evenimentele care au avut loc până la această dată, ea nu putea fi încheiată mai înainte, iar faptul că nu menţionează decizia luată în urma apelului făcut de Pavel la Cezar sugerează că ea era deja terminată în acel an. Din cele mai vechi timpuri, bibliştii au recunoscut canonicitatea cărţii Faptele. Fragmente din Faptele se găsesc în unele dintre cele mai vechi manuscrise pe papirus ale Scripturilor greceşti/Noului Testament, în special în manuscrisele Michigan nr. 1571 (P³⁸), din secolul al III-lea sau al IV-lea, şi Chester Beatty nr. 1 (P⁴⁵), din secolul al III-lea. Cele două manuscrise confirmă că această carte era în circulaţie alături de alte cărţi ale Scripturilor inspirate şi, prin urmare, exista de mult timp în catalog. Modul în care Luca a scris cartea Faptele demonstrează aceeaşi exactitate pe care am observat-o deja în evanghelia sa. Sir William Ramsay îl aşază pe scriitorul cărţii Faptele „printre istoricii de prim rang” şi explică ce înseamnă aceasta: „Prima şi cea mai importantă calitate a unui mare istoric este adevărul. Ceea ce afirmă el trebuie să fie demn de încredere”.  Pentru a ilustra exactitatea informaţiilor din scrierile lui Luca, cităm cuvintele lui Edwin Smith, comandantul unei flotile britanice aflate pe Marea Mediterană în timpul Primului Război Mondial. În numărul din martie 1947 al revistei The Rudder, el a scris: „Vasele din antichitate nu erau conduse ca vasele din timpurile moderne de o singură cârmă prinsă de etambou, ci de două vâsle mari, sau padele, fixate de-o parte şi de alta a pupei. Iată de ce Sf. Luca foloseşte pluralul (Fap. 27:40).  În cercetările făcute, am constatat că tot ce a spus Luca despre mişcările acestui vas, de când a părăsit Porturi Frumoase până când a eşuat pe insula Malta, este atestat de dovezi externe şi independente foarte exacte şi convingătoare. Am constatat, de asemenea, că ceea ce consemnează el cu privire la durata călătoriei pe mare corespunde cu distanţa parcursă şi, nu în ultimul rând, că descrierea locului în care au ajuns corespunde realităţii. Toate acestea demonstrează că Luca a făcut călătoria pe care a descris-o. Pe lângă aceasta, el s-a dovedit un om ale cărui observaţii şi afirmaţii pot fi considerate absolut sigure şi demne de încredere”. Descoperirile arheologice atestă şi ele exactitatea relatării lui Luca. De exemplu, în urma săpăturilor făcute la Efes au fost scoase la lumină templul lui Artemis, precum şi anticul teatru unde efesenii s-au răzvrătit împotriva apostolului Pavel (Fap. 19:27-41). S-au descoperit inscripţii care confirmă că titlul „conducătorii oraşului”, folosit de Luca pentru a-i desemna pe magistraţii din Tesalonic, era corect. De asemenea, două inscripţii în malteză arată că Luca l-a numit în mod corect pe Publius „mai-marele insulei” Malta (28:7).  În plus, discursurile rostite de Petru, Ştefan, Corneliu, Tertul, Pavel şi alţii, consemnate de Luca, se deosebesc unele de altele prin stil şi compoziţie. Chiar în discursurile lui Pavel, rostite înaintea unor auditori de diferite feluri, stilul se schimbă pentru a corespunde ocaziei. Aceasta arată că Luca a consemnat numai ce a auzit personal sau ce i-au relatat alţi martori oculari. El n-a scris un roman. Cunoaştem foarte puţine lucruri despre viaţa personală a lui Luca. El nu a fost apostol, dar s-a aflat în compania lor (Luca 1:1-4). Numele lui Luca este menţionat de apostolul Pavel de trei ori în scrisorile sale (Col. 4:10, 14;  2 Tim. 4:11; Filim. 24). De fapt, câţiva ani el l-a însoţit permanent pe Pavel, care îi zicea „doctorul iubit”. Alternarea în naraţiune a persoanei a III-a plural cu persoana I plural arată că Luca a fost cu Pavel la Troa cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare a apostolului, că a rămas probabil câţiva ani în Filipi, până când s-a întors Pavel, iar apoi i s-a alăturat din nou şi l-a însoţit în călătoria la Roma pentru proces (Fap. 16:8, 10; 17:1; 20:4-6; 28:16). 

CONŢINUTUL CĂRŢII FAPTELE:

 Evenimente dinaintea Penticostei (1:1-26): A doua relatare a lui Luca începe cu episodul în care înviatul Iisus le spune discipolilor săi fideli că vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Atunci avea oare să fie instaurată Împărăția Mesianică? Nu. Însă ei aveau să primească putere şi să devină martori „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. În timp ce Iisus se înălţa la Cer, iar discipolii nu l-au mai văzut, doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb le-au spus: „Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi la Cer, va veni în acelaşi fel” (1:8, 11).

  Ziua memorabilă a Penticoste/Cincizecimii (2:1-42): Discipolii s-au adunat cu toţii la Ierusalim. Deodată, un zgomot asemenea unei rafale de vânt a umplut casa. Deasupra celor prezenţi s-au aşezat nişte limbi ca de foc. Ei au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în diferite limbi despre „lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu” (2:11). Cei ce au văzut aceste lucruri au rămas uluiţi. Atunci Petru s-a ridicat, a luat cuvântul şi a spus că revărsarea Duhului Sfânt constituia o împlinire a profeţiei lui Ioel (2:28-32) şi că Iisus Hristos, care fusese înviat şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu, „turnase ceea ce vedeau şi auzeau”. Străpunşi în inimă de aceste cuvinte, în jur de 3 000 de oameni au acceptat cuvântul şi au fost botezaţi (2:33).

 Mărturia se extinde (2:43-5:42): În fiecare zi, Domnul îi adăuga pe cei ce erau salvaţi/mântuiți. La poarta templului, Petru şi Ioan au văzut un om infirm, care nu umblase niciodată. Petru a zis: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă!”. Imediat, omul a început să umble, „sărind şi lăudându-l pe Dumnezeu”. Apoi, Petru a îndemnat poporul să se căiască şi să se întoarcă, pentru ca astfel „să vină timpuri de înviorare de la însuşi Domnul”. Supăraţi că Petru şi Ioan îi învăţau pe oameni despre învierea lui Iisus, conducătorii religioşi i-au arestat. Cu toate acestea, numărul credincioşilor s-a ridicat la aproximativ 5 000 de bărbaţi (3:6, 8, 19).  În ziua următoare, Petru şi Ioan au fost duşi înaintea conducătorilor iudei pentru a fi interogaţi. Petru a spus deschis că salvarea este doar prin Iisus Hristos, iar, când li s-a poruncit să nu mai predice, Petru şi Ioan au răspuns: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit” (4:19, 20). Atunci ei au fost eliberaţi şi toţi discipolii au continuat să predice Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Având în vedere împrejurările, ei îşi ofereau bunurile pentru a fi folosite în comun, iar acestea erau distribuite în funcţie de necesităţi. Însă un bărbat numit Anania, împreună cu soţia lui, Safira, au vândut un teren şi, lăsând impresia că donau întreaga sumă obţinută, au oprit o parte din bani. Petru i-a demascat, iar ei au căzut morţi pentru că încercaseră să-l înşele pe Duhul Sfânt. Plini de furie, conducătorii religioşi i-au aruncat din nou în închisoare pe apostoli, dar de această dată au fost eliberaţi de îngerul Domnului. În ziua următoare, ei au fost aduşi din nou înaintea Sanhedrinului şi au fost acuzaţi că „umpluseră Ierusalimul cu învăţătura lor”. Atunci ei au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni”. Deşi au fost biciuiţi şi ameninţaţi, ei au refuzat să se oprească şi „în fiecare zi, în templu şi din casă în casă, nu încetau să predea şi să anunţe vestea bună despre Hristos Iisus” (5:28, 29, 42).

  Martiriul lui Ştefan (6:1-8:1a): Ştefan era unul dintre cei şapte bărbaţi numiţi de Duhul Sfânt să împartă hrană la mese. De asemenea, el depunea cu putere mărturie despre adevăr şi apăra credinţa cu atât de mult zel, încât duşmanii lui s-au umplut de furie şi l-au adus înaintea Sanhedrinului, acuzându-l de blasfemie. Prezentându-şi apărarea, Ştefan a vorbit mai întâi despre îndelunga răbdare a Domnului faţă de Israel. Apoi, fără teamă şi cu toată convingerea, le-a spus: „Oameni încăpăţânaţi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt, voi, care aţi primit Legea transmisă prin îngeri, dar n-aţi respectat-o” (7:51-53). Aceste cuvinte au fost însă prea mult pentru ei! Atunci s-au repezit asupra lui, l-au scos în afara oraşului, au aruncat cu pietre în el şi l-au omorât. Saul a urmărit în mod aprobator execuţia.

 Persecuţii, convertirea lui Saul (8:1b-9:30): Persecuţia care a început în acea zi împotriva Bisericii din Ierusalim i-a împrăştiat pe toţi discipolii, cu excepţia apostolilor, în întreaga ţară. Filip a mers în Samaria, unde mulţi au acceptat cuvântul lui Dumnezeu. Petru şi Ioan au fost trimişi din Ierusalim în Samaria, pentru ca, „prin punerea mâinilor apostolilor”, aceşti credincioşi să primească Duhul Sfânt (8:18). Apoi un înger l-a îndrumat pe Filip spre sud, pe drumul ce cobora de la Ierusalim la Gaza. Acolo el a întâlnit un eunuc de la curtea regală a Etiopiei, care călătorea în carul său şi citea din cartea Isaia. Filip i-a explicat semnificaţia profeţiei şi l-a botezat. Între timp, Saul, care sufla „încă ameninţare şi ucidere împotriva discipolilor Domnului”, se îndrepta spre Damasc să-i aresteze pe „membrii Căii”. Deodată, o lumină din Cer a strălucit în jurul lui, iar el a căzut orbit la pământ. O voce din Cer i-a spus: „Sunt Iisus, pe care tu îl persecuţi”. După ce a stat trei zile în Damasc, a venit să-i slujească un discipol numit Anania. Saul şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat. Apoi s-a umplut de Duh Sfânt şi a devenit un predicator capabil şi zelos al veştii bune (9:1, 2, 5). În urma acestei uluitoare schimbări de situaţie, cel ce persecuta a devenit cel persecutat şi, ca să-şi scape viaţa, el a trebuit să fugă mai întâi din Damasc, apoi din Ierusalim.

  Vestea bună ajunge la păgânii necircumcişi (9:31-12:25): Biserica „s-a bucurat de o perioadă de pace şi se zidea şi, umblând în teamă de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, continua să se înmulţească” (9:31). În Iope, Petru a înviat-o pe Tabita (Dorca) şi, în timp ce se afla acolo, a primit invitaţia să meargă la Cezareea, unde îl aştepta centurionul Corneliu. El i-a predicat lui Corneliu şi casei lui. Aceştia au crezut, iar Duhul Sfânt a fost turnat peste ei. Înţelegând „că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme de el şi practică dreptatea este primit de el”, Petru i-a botezat. Ei au fost primii păgâni necircumcişi care s-au convertit. Mai târziu, Petru le-a explicat acest nou eveniment fraţilor din Ierusalim, iar ei l-au glorificat pe Dumnezeu (10:34, 35). Vestea bună se răspândea în continuare cu rapiditate. În acest timp, Barnaba şi Saul au predat unei mulţimi numeroase în Antiohia şi, prin îngrijire divină, discipolii au fost „numiţi prima oară creştini în Antiohia” (11:26). Apoi a izbucnit din nou persecuţia. Irod Agripa I a poruncit ca Iacov, fratele lui Ioan, să fie ucis cu sabia. De asemenea, el l-a aruncat în închisoare pe Petru, dar îngerul Domnului l-a eliberat şi de data aceasta. Răul rege Irod a avut un sfârşit tragic! Pentru că nu i-a dat glorie lui Dumnezeu, a fost mâncat de viermi şi a murit. În schimb, „cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se răspândea” (12:24).

 Prima călătorie misionară a lui Pavel, împreună cu Barnaba (13:1-14:28): În Antiohia, Barnaba şi „Saul, numit şi Pavel” au fost puşi deoparte şi trimişi de Duhul Sfânt (13:9). Pe insula Cipru, mulţi au devenit credincioşi, unul dintre aceştia fiind proconsulul Sergius Paulus. Pe continent, în Asia Mică, ei au vizitat cel puţin şase oraşe, şi peste tot s-a observat acelaşi lucru: o diferenţă clară între cei ce acceptau cu bucurie vestea bună şi cei ce se împotriveau cu încăpăţânare, instigând mulţimile să arunce cu pietre în mesagerii Domnului. După ce au numit bătrâni/prezbiteri (în Biblia Ortodoxă se vorbește de preoți) în Bisericile nou-formate, Pavel şi Barnaba s-au întors în Antiohia Siriană.

 Este rezolvată problema circumciziei (15:1-35): Având în vedere marele număr de neiudei convertiţi s-a ridicat întrebarea dacă aceştia trebuiau sau nu să fie circumcişi. Pavel şi Barnaba au prezentat această problemă înaintea apostolilor şi a bătrânilor/prezbiterilor din Ierusalim. Discipolul Iacov, care a prezidat întrunirea, a stabilit ca decizia unanimă să fie transmisă prin intermediul unei scrisori oficiale, în care se spunea: „Duhul Sfânt şi noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare: să vă abţineţi de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale strangulate şi de la fornicaţie” (15:28, 29). Această scrisoare încurajatoare le-a adus bucurie fraţilor din Antiohia.

 Vestea Bună se extinde în urma celei de-a doua călătorii a lui Pavel (15:36-18:22): „După câteva zile”, Barnaba şi Marcu s-au îmbarcat pentru Cipru, în timp ce Pavel şi Sila au traversat Siria şi Asia Mică (15:36). La Listra, lui Pavel i s-a alăturat tânărul Timotei, după care au pornit spre Troa, aflată pe coasta Mării Egee. Aici, într-o viziune, Pavel a văzut un om care îl implora: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (16:9). Atunci lui Pavel i s-a alăturat Luca şi s-au îmbarcat pentru Filipi, principalul oraş din Macedonia, unde Pavel şi Sila au fost aruncaţi în închisoare. În aceste împrejurări, temnicerul a devenit credincios şi a fost botezat. După ce au fost eliberaţi, ei s-au dus la Tesalonic, dar acolo iudeii, plini de gelozie, au instigat o gloată împotriva lor. Astfel, în timpul nopţii, fraţii i-au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea. Iudeii din acest oraş au dovedit că aveau un caracter mai nobil, primind cuvântul „cu cea mai mare însufleţire şi cercetând cu atenţie Scripturile în fiecare zi” pentru a se convinge de lucrurile învăţate (17:11). Lăsându-i pe Sila şi pe Timotei în această nouă Biserică, aşa cum îl lăsase pe Luca în Filipi, Pavel şi-a continuat drumul spre sud, până la Atena. În acest oraş plin de idoli, unii filozofi epicurieni şi stoici aroganţi l-au luat în râs pe Pavel, numindu-l „palavragiu” şi „vestitorul unor zeităţi străine” şi l-au dus la Areopag, sau Colina lui Marte/Ares. Cu o retorică desăvârşită, Pavel a adus argumente arătând că oamenii trebuiau să-l caute pe adevăratul Dumnezeu, „Domnul Cerului şi al Pământului”, care garantează că va face o judecată dreaptă prin cel pe care l-a înviat din morţi. Când a menţionat învierea, auditoriul s-a dezbinat, însă unii dintre cei prezenţi au devenit credincioşi (17:18, 24).  În următorul oraş, Corint, Pavel a rămas la Aquila şi Priscila şi a făcut corturi împreună cu ei, fiindcă aveau aceeaşi meserie. Pentru că unii se împotriveau predicării sale, Pavel a fost nevoit să părăsească sinagoga şi să ţină întrunirile într-o casă de lângă sinagogă, care îi aparţinea lui Tiţiu Iust. Crisp, preşedintele sinagogii, a devenit credincios. După o şedere de 18 luni în Corint, Pavel a plecat la Efes împreună cu Aquila şi Priscila, pe care i-a lăsat în acest oraş, iar el şi-a continuat drumul spre Antiohia Siriană, încheind astfel a doua călătorie misionară.

 Pavel vizitează din nou Bisericile; a treia călătorie (18:23-21:26): Un iudeu cu numele Apolo, originar din Alexandria, Egipt, a venit la Efes şi a început să vorbească în mod curajos în sinagogă despre Iisus. Aquila şi Priscila au considerat că era necesar să-i explice mai exact învăţătura înainte ca el să plece la Corint. Pavel şi-a început a treia călătorie misionară şi, la scurt timp după aceea, a ajuns la Efes. Aflând că discipolii de aici fuseseră botezaţi cu botezul lui Ioan, Pavel le-a explicat botezul în numele lui Iisus. Apoi a botezat aproximativ 12 bărbaţi, iar, când şi-a pus mâinile peste ei, aceştia au primit Duhul Sfânt.  Pavel a stat trei ani în Efes, timp în care „cuvântul Domnului creştea şi era tot mai tare”. Mulţi oameni abandonau închinarea la Artemis, zeiţa ocrotitoare a oraşului (19:20). Plini de furie la gândul că îşi puteau pierde sursa de venit, cei ce făceau altare de argint au provocat o tulburare atât de mare în oraş, încât a fost nevoie de câteva ore pentru ca mulţimea să fie împrăştiată. Nu după mult timp, Pavel a plecat spre Macedonia şi Grecia, iar în drumul său i-a vizitat pe credincioşi. Pavel a rămas trei luni în Grecia, după care s-a întors trecând prin Macedonia, unde i s-a alăturat din nou Luca. Ei au navigat spre Troa, iar aici, în timpul unui discurs ţinut de Pavel până noaptea târziu, un tânăr care stătea pe fereastră a aţipit şi a căzut de la etajul al doilea. Când l-au ridicat, tânărul era mort, însă Pavel l-a readus la viaţă. A doua zi, Pavel şi colaboratorii săi au plecat la Milet, unde Pavel, înainte de a-şi continua călătoria spre Ierusalim, a ţinut o întrunire cu bătrânii din Efes. El le-a spus că nu aveau să-i mai vadă faţa. De aceea, era urgent ca ei să ia iniţiativa şi să păstorească turma lui Dumnezeu „în mijlocul căreia Duhul Sfânt îi numise supraveghetori/episcope”. Pavel le-a amintit de exemplul pe care li-l lăsase şi i-a îndemnat să rămână treji şi să se dăruiască în folosul fraţilor (20:28). Deşi a fost avertizat să nu meargă la Ierusalim, Pavel nu s-a întors din drum. Colaboratorii săi au încuviinţat, zicând: „Să se facă voia Domnului!” (21:14). Iacov şi bătrânii s-au bucurat mult când Pavel le-a relatat cum binecuvântase Dumnezeu serviciul său printre neamuri.

 Pavel este arestat şi judecat (21:27-26:32): Pavel a fost primit cu ostilitate când a apărut la templul din Ierusalim. Iudeii din Asia au stârnit întregul oraş împotriva lui, dar soldaţii romani au sosit la timp şi l-au scăpat.  Ce provocase această tulburare? Cine era acest Pavel? De ce anume se făcea vinovat? Comandantul armatei era dezorientat şi voia să afle răspunsul. Deoarece era cetăţean roman, Pavel n-a mai fost biciuit şi a fost dus înaintea Sanhedrinului. Acesta era un tribunal dezbinat, format din farisei şi saduchei. De aceea, Pavel a pus o întrebare despre înviere, şi astfel i-a ridicat pe unii împotriva altora. Întrucât cearta dintre ei devenea violentă, soldaţii romani au fost nevoiţi să-l smulgă pe Pavel din mijlocul Sanhedrinului, înainte de a fi făcut bucăţi. În timpul nopţii, el a fost dus în secret, sub o escortă militară puternică, în Cezareea, la guvernatorul Felix.  Acuzat de instigare la revoltă de către împotrivitorii săi, Pavel s-a apărat cu măiestrie înaintea lui Felix. Însă Felix spera că va primi bani ca să-l elibereze. Au trecut doi ani. În locul lui Felix a fost numit guvernator Porcius Festus. El a ordonat ca Pavel să fie judecat din nou. Şi de această dată lui Pavel i s-au adus acuzaţii grave, dar el şi-a apărat din nou nevinovăţia. Însă, pentru a câştiga favoarea iudeilor, Festus a propus ca Pavel să fie judecat iarăşi înaintea lui la Ierusalim. Dar Pavel a spus: „Fac apel la Cezar!” (25:11). După un timp, regele Irod Agripa II i-a făcut o vizită de curtoazie lui Festus, iar Pavel a fost adus iarăşi în sala de judecată. Mărturia lui a fost atât de puternică şi de convingătoare, încât Agripa s-a simţit îndemnat să spună: „Curând m-ai convinge să devin creştin!” (26:28). Agripa a recunoscut şi el că Pavel era nevinovat şi că ar fi putut fi eliberat dacă nu făcea apel la Cezar.

  Plecarea lui Pavel la Roma (27:1-28:31): Împreună cu alţi deţinuţi, Pavel a fost urcat pe o corabie pentru prima etapă a călătoriei spre Roma. Din cauza vânturilor potrivnice, înaintarea a fost lentă. În portul Mira au urcat pe altă corabie. Când au ajuns în Creta, la Porturi Frumoase, Pavel i-a sfătuit să ierneze în acel loc, însă cei mai mulţi au fost de părere să ridice ancora. Abia ieşiseră în larg când au fost loviţi de un vânt năprasnic şi au fost purtaţi în derivă. În cele din urmă, după două săptămâni, vasul a eşuat pe un banc de nisip în largul coastei malteze şi s-a sfărâmat. Aşa cum îi asigurase Pavel, niciunul dintre cei 276 de oameni aflaţi la bord nu şi-a pierdut viaţa. Locuitorii Maltei s-au purtat cu multă omenie faţă de ei şi, în iarna aceea, Pavel i-a vindecat pe mulţi localnici prin puterea miraculoasă a Duhului Sfânt.  În primăvara următoare, Pavel a ajuns la Roma, iar fraţii i-au ieşit în întâmpinare. Văzându-i, Pavel „i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”. Deşi era tot în detenţie, i s-a permis să stea într-o casă pe care o închiriase, unde era păzit de un soldat. Luca îşi încheie relatarea spunând că Pavel îi primea cu drag pe toţi cei ce veneau la el, „predicându-le despre Împărăția lui Dumnezeu şi învăţându-i lucrurile privitoare la Domnul Iisus Hristos cu deplină libertate, fără piedici” (28:15, 31).

 

DE CE ESTE DE FOLOS:

 Asemenea Evangheliilor, cartea Faptele confirmă autenticitatea şi caracterul inspirat al Scripturilor ebraice/Vechiul Testament. Cu puţin timp înaintea Penticostei, Petru a menţionat împlinirea a două profeţii pe care „Duhul Sfânt le-a spus mai înainte prin gura lui David despre Iuda” (Fap. 1:16, 20; Ps. 69:25; 109:8 - T.M.). De asemenea, Petru s-a adresat mulţimii uluite adunate la Penticostă, spunând că ei toţi erau, de fapt, martori la împlinirea a „ce s-a spus prin profetul Ioel” (Fap. 2:16-21; Ioel 2:28-32; compară şi Faptele 2:25-28, 34, 35 cu Psalmii 16:8-11 şi 110:1 - T.M.).  Pentru a convinge o altă mulţime adunată în afara templului, Petru a apelat din nou la Scripturile ebraice, citând mai întâi cuvintele lui Moise, după care a spus: „Toţi profeţii, începând cu Samuel şi cei care au urmat, toţi cei care au vorbit, au anunţat clar şi aceste zile”. Mai târziu, înaintea Sanhedrinului, Petru a citat cuvintele din Psalmul 118:22 - T.M. pentru a arăta că Hristos, piatra pe care ei au respins-o, a devenit „capul unghiului” (Fap. 3:22-24; 4:11). Filip i-a explicat eunucului etiopian cum s-a împlinit profeţia din Isaia 53:7, 8, iar acesta, înţelegând-o, a cerut cu umilinţă să fie botezat (Fap. 8:28-35). În mod asemănător, vorbindu-i lui Corneliu despre Iisus, Petru a afirmat: „Despre el depun mărturie toţi profeţii” (10:43). Când a fost dezbătută problema circumciziei, Iacov şi-a susţinut decizia, spunând: „Cu aceasta corespund cuvintele Profeţilor, după cum este scris” (15:15-18). Apostolul Pavel a făcut apel la aceeaşi sursă (26:22; 28:23, 25-27). În mod evident, discipolii şi ascultătorii lor au acceptat imediat Scripturile ebraice ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu, fapt ce le conferă pecetea inspiraţiei divine. Cartea Faptele este deosebit de folositoare, deoarece arată cum a luat fiinţă şi cum a crescut Biserica Creştină prin puterea Duhului Sfânt. De la începutul acestei relatări captivante până la sfârşitul ei observăm extinderea care a avut loc datorită binecuvântării lui Dumnezeu. De asemenea, remarcăm îndrăzneala şi bucuria primilor creştini, atitudinea fermă cu care respingeau orice compromis când erau persecutaţi, precum şi dispoziţia lor de a sluji. De exemplu, Pavel a răspuns invitaţiei de a începe misiunea evanghelizatoare într-un teritoriu străin şi a mers în Macedonia (4:13, 31; 15:3; 5:28, 29; 8:4; 13:2-4; 16:9, 10).  Cartea Faptele arată cum trebuie îndeplinită lucrarea creştină de proclamare a  Împărăției Mesianice. Pavel însuşi este un exemplu. El a zis: „Nu m-am reţinut să vă spun toate lucrurile care erau de folos şi să vă învăţ în public şi din casă în casă”. Apoi a adăugat: „Am depus o mărturie temeinică”. Această temă, „mărturia temeinică”, ne reţine atenţia în toată cartea şi iese în evidenţă într-un mod cu totul deosebit în ultimele paragrafe. Deşi se afla în lanţuri, Pavel îşi exprimă devoţiunea sinceră faţă de predicare şi învățare prin cuvintele: „De dimineaţă până seara, el le-a explicat lucrurile, depunând o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu şi aducându-le argumente convingătoare despre Iisus, atât din legea lui Moise, cât şi din Profeţi”. Discursul rostit de Pavel în faţa supraveghetorilor/episcopilor din Efes conţine multe sfaturi practice pentru episcopii de astăzi. Întrucât au fost numiţi de sDuhul  Sfânt, este foarte important ca ei să „fie atenţi la ei înşişi şi la toată turma”, păstorind-o cu tandreţe şi ocrotind-o de lupii asupritori, care caută s-o distrugă. În timp ce se străduiesc să-i ajute pe cei slabi, ei trebuie să-şi amintească de „cuvintele Domnului Iisus, când a zis: Este mai multă fericire în a da decât în a primi.” (20:17-35). Celelalte discursuri ale lui Pavel sunt la fel de însufleţitoare, expunând clar principiile biblice. Să menţionăm, de exemplu, argumentaţia magistrală din discursul pe care l-a ţinut la Areopag în faţa stoicilor şi a epicurienilor. La început, el a citat inscripţia de pe un altar, „Unui Dumnezeu necunoscut”, şi s-a folosit de aceasta pentru a arăta că singurul Dumnezeu adevărat, Domnul Cerului şi al Pământului, care a făcut dintr-un singur om toate neamurile, „nu este departe de niciunul dintre noi”. Apoi, pentru a demonstra cât de absurd era să creadă că proveneau din idoli de aur, de argint sau de piatră, care n-au viaţă, Pavel a citat din cuvintele poeţilor lor: „Căci şi noi suntem urmaşii săi”. Astfel, el a subliniat cu tact suveranitatea Dumnezeului celui viu. Abia în încheierea discursului a vorbit despre înviere, dar nici atunci nu l-a menţionat cu numele pe Hristos. Pavel a făcut să se înţeleagă clar ideea principală că singurul Dumnezeu adevărat este Suveranul suprem şi, drept urmare, unii au devenit credincioşi (17:22-34). Cartea Faptele încurajează studiul continuu şi sârguincios din „toată Scriptura”. Când Pavel a predicat prima dată în Bereea, iudeii de acolo „au primit cuvântul cu cea mai mare însufleţire, cercetând cu atenţie Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau aşa”, de aceea au fost lăudaţi că „aveau un caracter mai nobil” (17:11). Astăzi, la fel ca atunci, cercetarea atentă a Scripturilor alături de Biserica condusă de Duhul Sfânt va fi binecuvântată, în sensul că ne va ajuta să avem o credinţă puternică şi o convingere fermă. Printr-un astfel de studiu putem ajunge la o înţelegere clară a principiilor divine. Câteva dintre aceste principii sunt expuse în mod remarcabil în Faptele 15:29. Aici, conducerea Bisericii, formată din apostoli şi fraţi bătrâni din Ierusalim, a făcut cunoscut că circumcizia nu era o cerinţă pentru neamuri, însă existau interdicţii clare cu privire la idolatrie, sânge şi fornicaţie. Acei discipoli din secolul I au studiat Scripturile inspirate şi astfel au putut să citeze din ele şi să le aplice când a fost necesar. Ei au fost întăriţi prin cunoştinţa exactă şi prin Duhul lui Dumnezeu să facă faţă unor persecuţii crâncene. Petru şi Ioan le-au lăsat un model tuturor creştinilor fideli când le-au spus cu îndrăzneală conducătorilor care li se împotriveau: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit”. Apoi, când au fost duşi iarăşi înaintea Sanhedrinului, care le-a „poruncit clar” să nu mai predea în numele lui Iisus, ei au răspuns fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni”. Acest răspuns plin de curaj a fost o excelentă mărturie în faţa conducătorilor şi l-a determinat pe Gamaliel, un renumit învăţător al Legii, să facă bine-cunoscuta sa declaraţie în favoarea libertăţii de închinare, care a dus la eliberarea apostolilor (4:19, 20; 5:28, 29, 34, 35, 38, 39).  Scopul glorios al Domnului cu privire la Împărăția Mesianică de 1000 de ani este scos în evidenţă într-un mod cu totul deosebit în cartea Faptele. Chiar la începutul cărţii, Iisus este prezentat vorbind „despre lucrurile referitoare la Împărăție” în cele 40 de zile dinaintea înălţării sale. Răspunzând la întrebarea discipolilor cu privire la instaurarea Împărăției, Iisus le-a spus că, mai întâi, ei trebuiau să-i fie martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului (1:3, 6, 8). Începând din Ierusalim, discipolii au predicat Împărăția cu multă îndrăzneală. Persecuţiile care au urmat au dus la uciderea cu pietre a lui Ştefan şi din cauza lor mulţi discipoli s-au împrăştiat în teritorii noi (7:59, 60). Se consemnează că Filip a anunţat cu mult succes „vestea bună despre Împărăție”  în Samaria, iar Pavel şi colaboratorii săi au proclamat Împărăția în Corint, Efes şi Roma. Toţi aceşti creştini din secolul I sunt exemple excelente de încredere fermă în Domnul şi în sprijinul oferit de Duhul Său (8:5, 12; 14:5 7, 21, 22; 18:1, 4; 19:1, 8; 20:25; 28:30, 31). Văzând zelul şi curajul lor extraordinar şi observând cât de mult le-a binecuvântat Dumnezeu eforturile, şi noi ne simţim îndemnaţi să ne dovedim fideli, „depunând o mărturie temeinică despre Împărăția Cerurilor” (28:23).