CE MAI ZIC MOLDOVENIȘTII STALINIȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA?

CE MAI ZIC MOLDOVENIȘTII STALINIȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA?

1. Despre „renașterea națională” în Basarabia:

  Evenimentele de la finele anilor ’ 80 - începutul anilor ’90 au fost în mare măsură provocate, iar sub anumite aspecte (forme de manifestare, coloratură ideologică, orientare politică etc.) modelate, de materialele critice la adresa regimului comunist publicate în presa unională şi republicană pe întreg parcursul acestei perioade, îndeosebi la începutul ei - în anii 1987-1989. Numărul publicaţiilor la această temă era atât de mare, tonul atât de instigator, fenomenul în sine atât de neobişnuit, încât întreaga societate a fost pentru un anumit timp practic hipnotizată, într-un anumit fel chiar paralizată. Puţini, probabil, foarte puţini, luând în considerare numărul, conţinutul şi argumentele publicaţiilor cu sens opus, au fost cei care n-au căzut pradă acestui atac psihologic. Cei mai mulţi s-au dovedit a fi uşor induşi în eroare. Numărul abonaţilor la ziarele şi revistele centrale în 1987 faţă de 1986 a sporit cu 15 milioane, fapt calificat de către oficiosul organizaţiei de partid republicane „Sovetskaia Moldavia” drept începutul unui nou avânt politic al maselor, trecând cu vederea, intenţionat sau din necunoştinţă de cauză, este greu de spus, factorii ce-l generaseră, ideile ce-l alimentau. De notat că tonul acestei critici l-au dat ziarele moscovite „Izvestia”, „Pravda”, „Literaturnaia gazeta”, „Moskovskie novosti”, revistele „Ogoniok”, „Novâi mir”, „Znamea”, „Oktiabri” etc., fenomen oarecum paradoxal, luând în considerare evoluţia ei pe parcurs într-o rusofobie nedisimulată, pe de o parte, statutul, locul de reşedinţă şi menirea acestor organe, pe de alta. Aceasta însă numai la prima vedere. La o analiză mai atentă a evenimentelor ce s-au perindat după 1988, a proceselor ce s-au consumat, orice umbră de nedumerire dispare, lucrurile devenind absolut clare. La comanda anumitelor forţe oculte internaţionale activitatea unora dintre ele a fost încă din timp subordonată inoculării în opinia publică a unor idei subversive, menite în cele din urmă să detoneze în cadrul Uniunii Sovietice diferite conflicte cu caracter naţional, politic şi social. Spre deosebire de Centru şi ţările baltice, unde critica regimului comunist a căpătat de la bun început un caracter tranşant, nedisimulat, la noi în republică în perioada iniţială de constituire această critică avea mai mult un caracter de investigare, de determinare a limitei posibilităţilor sale, chiar şi în cazurile când atare materiale erau publicate în presa centrală. Semnificativ în acest sens este articolul scriitorului Dumitru Matcovschi  - „Hoţul în rezervaţie”, unul dintre primele de acest gen publicat în paginile ziarului moscovit „Literaturnaia gazeta”. Autorul scoate la lumină un şir întreg de probleme care, după părerea lui, se făceau tot mai prezente în viaţa cotidiană - beţia, criminalitatea, mercantilismul etc., probleme, de altfel, foarte bine cunoscute şi rar întrunire ideologică în cadrul căreia să nu fi fost abordate. Presa, radioul, televiziunea le plasau tot timpul în centrul atenţiei opiniei publice. Organele decizionale adoptau şi întăptuiau nu fără succes tot felul de măsuri întru combaterea lor. La o abordare onestă a problemelor respective lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea. Ce-i drept, autorul articolului nici nu incrimina aceste vicii în mod direct regimului politic existent. Ceea ce într-adevăr a instigat spiritele, a bulversat opinia publică din republică a fost apelul autorului de a scoate la lumină unele evenimente mai puţin cunoscute din istoria neamului cum ar fi, bunăoară, foametea din 1946-1947: „Patruzeci de ani au trecut de atunci la vale. În acest răstimp multe s-au schimbat. Copiii noştri ştiu numai din filme şi din cărţi că a fost război. Dar că a fost secetă ei n-au de unde să ştie. Nu există nicio carte despre această îngrozitoare tragedie”. Cât ar părea de straniu, luând în considerare scopul real al articolului lui Dumitru Matcovschi, sensibilizarea opiniei publice, incitarea ei împotriva regimului, aprecierea dată de el acestui fenomen pare a fi cea mai echilibrată şi mai aproape de adevăr. „Nenorocirea din anul patruzeci şi şapte, sublinia el în acest context, a avut cauzele ei obiective: seceta s-a abătut asupra noastră imediat după război, Moldova se ruinase cumplit, oamenii trăiau răzleţiţi, fiecare cum îl ducea capul. Dar a existat şi o cauză subiectivă: conducerea de atunci a republicii a insistat să realizeze planul de vânzare la stat a cerealelor. Ţara nu ştia ce se întâmplă în Moldova. Când a aflat, s-a grăbit să ne vină în ajutor”. Deci, practic, de la bun început situaţia era clară. Foametea din 1946-1947 a avut la origine atât factori obiectivi, cât şi subiectivi. Gradul de cercetare al ei lăsa de dorit? Sigur că da. Era însă oare necesar ca investigaţiile la această temă să fie înfăptuite cu atâta grabă şi menţinute tot timpul în centrul atenţiei publicului larg? Probabil, că nu, dacă, bineînţeles, nu se urmăreau alte scopuri decât cele ştiinţifice. Foametea din 1946-1947, indiferent de cauzele ei, a avut cu adevărat grave repercusiuni pentru ţară, pentru neam. Groaza ei n-a dispărut din sufletele celor care au îndurat-o decenii la rând. Cu toate acestea, ea n-avea nimic comun sau, mai bine-zis, aproape nimic cu problemele cu care se confrunta societatea către finele anilor ’80 şi, deci, nu putea nicidecum fi pusă în cârca conducerii de atunci a republicii. Deşi, cert lucru, această conducere era exponentul aceluiaşi regim, avea trăsături comune cu cea din 1946-1947, lucru evident şi uşor de conştientizat, neglijat însă de mulţi nu fără cunoştinţă de cauză. Un alt articol care la fel a trezit interesul publicului cititor a fost cel semnat de către istoricii Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă -  „Să cunoaştem şi să ţinem minte”, publicat în paginile ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 10 mai 1987. Problemele abordate aveau un caracter particular, pur ştiinţific. Nu se aflau în raport direct cu circumstanţele socioeconomice, politice şi culturale ce solicitau din partea societăţii eforturi imediate întru armonizarea lor. În linii mari, ele se refereau la modalităţile de interpretare a unor etape şi figuri importante din istoria neamului, principiile de organizare a cercetărilor în domeniu, impactul lor asupra procesului de educaţie a tineretului, climatul moral în cadrul colectivelor de cercetători etc., menţionându-se în mod special doar interesul sporit al cititorului faţă de procesele etnice ale istoriei timpurii a ţinutului, înfăptuirea revoluţiei socialiste în Moldova, starea economiei şi a culturii Basarabiei în anii 1918-1940,  nivelul lorscăzut de studiere. „Fireşte, într-o oarecare măsură problematica menţionată şi-a găsit reflectare în istoriografia noastră, constatau nepărtinitor autorii acestui articol. Dar în ansamblu toate publicaţiile la această temă nu corespund cerinţelor reflectării adecvate a actualităţii istorice”. Cert lucru, „toate publicaţiile” sună puţin categoric, mai ales pentru responsabilii din această ramură a ştiinţei, deşi nu fără temei, luând în considerare atât starea lucrurilor din acest domeniu către finele anilor ’80, cât şi legităţile dezvoltării ştiinţei, necesitatea actualizării permanente a ei. Însă la fel de cert este şi faptul că nu această afirmaţie a provocat nemulţumirea celora care vegheau securitatea ideologică a regimului, deşi anume la ea se făcea referinţă în materialele lor critice. „Tonul extrem de categoric pe care l-au adoptat autorii în aprecierea nivelului de studiere a unor probleme cardinale din istoria Moldovei, susţineau semnatarii articolului „Liţom k jizni”, candidaţii în ştiinţe istorice D. Dragnev, A. Novac şi V. Potlog, publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, nu le-au permis a se menţine în limitele obiectivităţii”. Motivul adevărat al reacţiilor negative la acest articol a fost însă cu totul altul. Puţin le păsa celor de sus, din cadrul conducerii de vârf a republicii, de felul cum îşi apreciau rezultatele cercetărilor istoricii din republică, cel puţin atâta timp cât aceste aprecieri nu depăşeau limitele problemelor abordate. În cazul însă când acest hotar era depăşit şi în cadrul discuţiilor se puneau la îndoială obiectivitatea modalităţilor de interpretare a problemelor-cheie a istoriei neamului, reacţia era promptă, chiar şi în această perioadă evident marcată de transparenţă şi libertate spirituală. Motivul era cât se poate de simplu. Referindu-se la articolul „A cunoaşte şi a ţine minte”, autorii neidentificaţi ai unui material oficial „Democraţia presupune o înaltă responsabilitate”, publicat în acelaşi număr al ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, fapt ce vorbeşte despre importanţa acestor probleme în viziunea celor ce se aflau la cârma organizaţiei de partid republicane, susţineau că autorii lui (Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă - n.n.) au abordat prea superficial chestiunile cu privire „la provenienţa poporului moldovenesc, constituirea orânduirii socialiste în republică, dezvoltarea limbii, lupta împotriva falsificării istoriei ţinutului natal”. Subliniind în mod deosebit faptul că, chipurile, „optând pentru o reflectare mai amplă a unor etape şi evenimente din istoria poporului moldovenesc ei, din păcate, şi-au oprit atenţia nu asupra problemelor care într-adevăr necesită în timpul de faţă o cercetare mai aprofundată”. În realitate însă, anume aceste probleme îi puneau în gardă pe autorii materialului şi pe şefii lor de la CC al PCM, fiindcă, în fond, pe modul de interpretare a lor era edificată întreaga construcţie „teoretico-ştiinţifică” a existenţei poporului moldovenesc şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Un argument în plus în favoarea acestei supoziţii îl constituie eforturile sporite pe care le-au depus autorii celui de-al doilea material la această temă publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987 „Liţom k jizni”, pentru a convinge cititorul că anume problemele în cauză sunt foarte amplu cercetate. Însă dacă şi există unele probleme dintre cele mai actuale, care au fost mai puţin cercetate, adică rămase în umbră, văduvite de atenţia cercetătorilor, apoi acestea ţin de domeniul relaţiilor de prietenie a poporului moldovenesc cu popoarele rus şi ucrainean, de rolul slavilor în procesul de constituire a poporului moldovenesc, de importanţa biruinţei orânduirii socialiste în regiune etc.. Deci, tocmai invers. Problemele care constituiau principalul obiect de studiu al istoricilor din RSSM erau prezentate ca cele mai puţin studiate, iar cele care erau cel mai tendenţios interpretate, ca nişte subiecte demult epuizate, pentru soluţionarea definitivă a cărora rămânea de precizat doar unele detalii. Pe parcurs, atacurile asupra regimului au căpătat mai multă substanţă. Învinuirile aduse erau mai consistente, fondate mai adânc. Deşi nu erau rare cazurile când ele prea convenţional erau legate de actualitate sau nu prezentau decât o simplă parafrazare a ceea ce răsuna în presa centrală la adresa regimului sovietic. Semnificativ în această privinţă este articolul scriitoarei Leonida Lari - „Labirintul basarabean”, pregătit în baza alocuţiunii sale la adunarea generală a scriitorilor din 27 mai 1988. Spre deosebire de multe alte publicaţii de acest gen, articolul în cauză are un ton agresiv, pe alocuri chiar categoric şi însumează practic tot ce era posibil a prezenta într-o lumină nefavorabilă în relaţiile Basarabiei cu Rusia de la 1812 încoace. Referindu-se la criza care, chipurile, a cuprins ştiinţa noastră istorică, spaţiile albe care au împânzit-o, la „miopia politică a istoricilor”, Leonida Lari se întrebă şi ne întreabă: „Cine, totuşi, suntem noi, de unde venim, care-i originea noastră, că doar n-am căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?”. Însăşi modul cum era pusă această întrebare de acum denotă nu atât dorinţa de a afla adevărul, deşi, această dorinţă nu-i vorba, este prezentă şi ea, cât mai degrabă tentativa de a arunca peste cap, de a respinge fără drept de apel opiniile ce s-au încetăţenit atunci cu privire la etnogeneza poporului moldovenesc în istoriografia sovietică. Erau ele, aceste opinii, nepărtinitoare, pur ştiinţifice? Desigur, că nu. Erau ele marcate de anumite preferinţe politice, sub anumite aspecte, scoteau în evidenţă un punct de vedere tendenţios? Desigur. Afirmau însă ele măcar aluziv că poporul moldovenesc „a căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?” Sub nicio formă. Şi atunci apare firesc întrebarea: ce scop real urmărea autoarea formulând anume în acest mod chestiunea respectivă? Aproape în toate cazurile, fie că este vorba de „spaţiile albe în istorie”, fie că se încearcă a scoate la lumină problemele migraţiei sau cele ale situaţiei reale în care s-a pomenit limba poporului moldovenesc către acea vreme, Leonida Lari prezintă lucrurile fără a ţine cont cel puţin de circumstanţele care au dat naştere acestor probleme, factorii obiectivi ce le-au stat la bază. Avea ea dreptate când menţiona în detalii „temele interzise” din istoria şi actualitatea ţinutului natal pe parcurs de decenii? Să admitem. Deşi, dacă suntem obiectivi, situaţia la acest capitol era de altă natură. Erau interzise nu temele, problemele etc., ci, mai degrabă, nu erau privite cu ochi buni, acceptate anumite interpretări ale acestora. Şi dacă suntem deplin obiectivi, nu fără temei, intr-adevăr, la ce bun ar fi servit din punct de vedere economic şi social, adică, al rezolvării problemelor stringente reale ce stăteau în faţa societăţii la acea vreme, bombardarea opiniei publice în permanenţă cu sentinţe, fie în unele cazuri chiar şi, chipurile, ştiinţifice argumentate de tipul - Basarabia nu s-a alipit benevol Rusiei, ci a fost anexată forţat de către aceasta, foametea din 1946-1947 n-a fost rezultatul unui concurs de circumstanţe nefavorabile, ci rodul unei activităţi rău intenţionate a conducerii de vârf a republicii etc., etc.. Dacă luăm în considerare substratul principal al învinuirilor pe care le aduce Leonida Lari regimului existent, apoi în activitatea exponenţilor acestui regim - de la primul cercetător al CC al PC al Moldovei şi până la ultimul muncitor, colhoznic, funcţionar n-a fost nimic pozitiv, nu s-a realizat nimic ce putea fi menţionat cu o anumită bunăvoinţă. N-au fost construite sute de întreprinderi industriale, şcoli, case de cultură, grădiniţe de copii, spitale, drumuri, case de locuit, pregătite zeci de mii de cadre de specialişti cu studii superioare şi medii de specialitate în diferite domenii ale vieţii sociale, n-au fost înfăptuite multe alte scopuri istorice pe parcursul celor câtorva decenii de existenţă a Puterii Sovietice pe aceste meleaguri. Au fost numai „spaţii albe” în istorie, migraţii masive de rusofoni necalificaţi, deportări în masă, foame organizată etc. Desigur, atât tonul, cât şi conţinutul acestei, precum şi a multor altor publicaţii similare n-aveau drept scop decât incitarea maselor, provocarea lor împotriva sistemului politic existent, deşi în aparenţă autorii lor optau pentru transparenţă, democratizarea societăţii. În baza celor menţionate mai sus se poate conchide cu toată certitudinea că „vitamine” de felul acesta i-au fost administrate societăţii din plin, îndeosebi între anii 1987-1989. Nu întâmplător şi procesul ei de „întremare” a căpătat un caracter atât de pronunţat, încât nu se ştie de ce fel de „vitamine” va fi nevoie în viitor cel puţin pentru a-l stopa. -  afirmațiile acestea au fost făcute în cadrul unui simpozion organizat în cel mai rusificat oraș al Basarabiei - Bălți, la data de 28 iunie 2017.

2. O viziune „obiectivă” asupra Marii Uniri:

  Argumentul acestui text este că anexarea teritoriilor de către România între 1918 și 1919 a fost legitimată de anticomunism. Intervențiile armate din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost motivate de nevoia de a stârpi bolșevismul. Acesta a fost articulat ca o amenințare la securitatea externă și internă a României. Discursul anticomunist a evoluat de la panica stârnită de anarhia creată de soldații ruși, până la frica de contagiune cu psihoza revoluționară. Răspunsul la amenințarea comunistă a fost invariabil violent și militar. Ideile și problemele ridicate de comuniști nu au fost niciodată legitimate ca un proiect politic, ci ca o crimă și un fenomen patologic ce putea distruge societatea. În acest context, ceea ce numim astăzi „Marea Unire” a fost în mare parte substituirea proiectelor sociale și economice cu narațiunea hegemonică a naționalismului.

Basarabia: Istoria anexării Basarabiei este destul de cunoscută. În iarna lui 1917-1918 Sfatul Țării a cerut în trei rânduri intervenția armată a României pentru a menține ordinea și a stăvili anarhia creată pe teritoriul Basarabiei de trupele rusești bolsevizate în retragere. Nu doar aceste trupe aduseseră bolșevismul în Basarabia, ci și o serie de organizații locale care erau în legătură directă cu guvernul lui Lenin. Aceste organizații s-au opus apropierii dintre Sfatul Țării și România, mai ales începând cu decembrie 1917, când în Chișinău au ajuns trupele rusești alungate din Socola. În 26 ianuarie, o divizie română formată din dezertori ardeleni din armata austro-ungară, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Chișinău. În memoriile sale, Duca recunoaște că această intervenție militară a trebuit justificată printr-un manifest care să salveze aparenţele, și să asigure populația Basarabiei că armata română nu vine pentru a anexa teritoriul și a răpi populației pământul și roadele revoluţiei. Prezența militară română a fost articulată discursiv ca o misiune de peacekeeping, în termeni contemporani, țintită strict împotriva anarhiei cauzată de bolșevici. Câteva săptămâni mai târziu, după lupte continue între forțele române și cele bolșevice, primul ministru român Averescu încheie un acord cu Rumcerod-ul din Odessa, condus de Cristian Rakovski, privind retragerea trupelor române din Basarabia și încheierea ostilităților. Între timp, însă, situația internațională evoluase, Rusia și Puterile Centrale semnând Pacea de la Brest-Litovsk, iar guvernul român primise permisiunea de la Puterile Centrale pentru anexarea Basarabiei în schimbul pierderii Dobrogei. În aceste condiții, trupele române au rămas în Basarabia, și aceasta a devenit teritoriu românesc în primăvara lui 1918. Este important de menționat că această primă victorie teritorială a României a fost contestată nu doar de guvernul lui Lenin, ci și de însăși populația Basarabiei. Anarhia acuzată de Inculeț și ceilalți fruntaşi nu era produsă numai de rușii bolșevizaţi. Se pare că a existat o rezistență activă a țăranilor basarabeni împotriva armatei și anexării române. Proclamarea independenței Basarabiei în decembrie 1917 adusese un program politic deosebit de radical, care prevedea exproprierea marilor proprietari, reforma agrară, vot universal etc.. Niciuna dintre aceste reforme nu fusese încă adoptată în Regatul României, astfel încât instaurarea dominației guvernului de la Iași părea un mare pas înapoi și o decepție politică. Ţăranii basarabeni erau conștienți că intervenția militară română ar putea transforma revoluția socio-economică într-o revoluție naționalistă română.  A fost, într-adevăr, nevoie de o mare doză de ideologie naționalistă pentru a legitima această dominație. De altfel, unirea a fost cerută mai ales de marii proprietari ca o reacție de apărare împotriva măsurilor bolşevice ale Sfatului Țării, care între timp începuse exproprierile. Mai marii României nu păreau iniţial foarte entuziasmaţi de această anexare.  O mare parte din teritoriu era sub ocupația Puterilor Centrale, și exista amenințarea unei noi campanii militare ale acestora care ar fi ocupat și restul țării. Guvernul român este forțat să semneze Pacea de la Buftea-București. Această pace a fost din multe puncte de vedere generoasă pentru guvernul român, întrucât garanta evacuarea Munteniei și totodată domnia lui Ferdinand - sever amenințată după 1916 ca urmare a declarării războiului împotriva unchiului său. Dobrogea fusese promisă Bulgariei, ca reparație pentru anexarea Cadrilaterului în urma inutilei aventuri militare a Bucureștiului din 1913. Așadar, deși extrem de dur, Tratatul de la București dădea totuși dovadă de mărinimie față de guvernul român care își crease singur și intenționat dușmani. De altfel, este greu de înțeles de ce Puterile Centrale au cerut și insistat pentru această pace, când ar fi putut să rezolve situația în 4-6 săptămâni, ocupând întreaga Românie. Ca un supliment la această mărinimie, și bineînțeles, din interese clare strategice și geopolitice, Puterile Centrale admit guvernului român umilit bonusul anexării Basarabiei. Astfel, în urma acestei păci, România ieșea din război cu o suprafață mai mare decât cea pe care o avea în momentul intrării. Cu toate acestea, guvernul român era profund nemulțumit, și a considerat Tratatul de la București o rușine, iar pe Alexandru Marghiloman, care obținuse nenumărate concesii, un trădător de neam, cariera politică a acestuia fiind de altfel îngropată după 1918. În acest context, când Ferdinand se întâlnește la Răcăciuni cu Czernin, Întregitorul se plânge de condițiile grele de pace, declară că fără Dobrogea țara lui nu poate respira, și se declară neconsolat cu primirea Basarabiei. Regele a declarat că Basarabia nu înseamnă nimic pentru el pentru că este prea îmbibată de bolşevism. Duca semnala şi el că foarte mulţi Basarabeni erau aproape socialişti şi se speriau de conservatorismul guvernului român.

Bucovina: recidiva peacekeeping-ului românesc: Lucrurile stau aproape identic în cazul Bucovinei. În noiembrie 1918, premierul Marghiloman dă ordin generalului Iacob Zadik să treacă linia neutră din nordul Basarabiei ca urmare a revoltei unui regiment de la Lipcani, unde soldații și-au gonit ofiţerii, aproape toţi români.  Jandarmeriile din Suceava, Gura Humorului si Iţcani imploră protecţia armatei române contra bolşevicilor, care jefuiesc. La fel ca și în Basarabia, intervenția armată a României a avut ca pretext menținerea păcii amenințată de bolșevici. Zadik a lansat şi el o proclamaţie prin care justifica intrarea armatei române pe teritoriul Bucovinei. Odată cu ocuparea militară, declarația de unire a urmat ca o cimentare a autorității românești în regiune. Orice proiect revoluţionar socio-economic de aici a fost rapid amortizat de cel naţionalist. În aceste două prime instanțe ale anti-comunismului românesc din 1918, atitudinea guvernului este una pur militară și de consolidare a puterii. Comunismul este văzut ca o amenințare externă, iar pericolul se extinde în special asupra claselor privilegiate. În primul rând, bolșevicii erau republicani, și aceasta era o amenințare directă asupra tronului României, și-așa zguduit de acuzațiile de trădare din partea Puterilor Centrale. În al doilea rând, bolșevismul cauza distrugerea ierarhiilor militare din armată rusă, ceea ce ducea la comportamentul imprevizibil și violent al soldaților, lucru care constituia în prima instanță doar o problemă de ordine publică. Așa zisa anarhie bolșevică nu era văzută ca o problemă ideologică, ci doar ca o stare conflictuală perpetuă care putea complica situația României ocupate. În al treilea rând, odată cu relaxarea relațiilor cu Puterile Centrale sub guvernul Marghiloman din primăvara lui 1918, anti-comunismul devine un factor coagulant cu foștii inamici. Aceștia doreau să facă din România un aliat împotriva Rusiei bolșevice, și de asemenea să capete permisiunea guvernului român de a trece trupe prin Basarabia pentru a ataca Rusia. După cum notează Marghiloman, „avem acum aceleaşi interese”. Nu în ultimul rând, anti-comunismul inițial era văzut și ca o reconsolidare a puterii claselor dominante în fața încercărilor de expropriere ale diverselor forțe politice mai mult sau mai puțin revoluționare.

Decembrie 1918: În contextul prelungirii stării de război din cursul anului 1918, anti-comunismul devine o strategie internă de reprimare a vocilor celor nemulțumiți și a celor pentru care războiul nu aducea decât accelerarea precarității, a foamei, a bolilor și a violenței cotidiene. Anti-comunismul căpăta valențe ideologice și se vorbea din ce în ce mai mult în termeni de contaminare a populației cu bolșevismul adus din Rusia, Germania sau Bulgaria. Încă din octombrie, guvernul român se temea că dacă va ataca Germania, aceasta va dezlănţui o revoluție pentru a împiedica mobilizarea. În toiul creșterii nemulțumirii generale față de starea precară a vieții din acea perioadă, Ferdinand Întregitorul se declară speriat de bolșevism și cere ca soldații întorși acasă să fie redați ierarhiilor militare pentru a nu se răscula. În decembrie au loc o serie de manifestaţii in Bucureşti. Deşi iniţial autorităţile nu intervin, în 13 decembrie se trage asupra greviştilor tipografi din piaţa Teatrului şi se lovesc alţi manifestanţi din faţa Palatului Regal. Conflictele sociale ale acelor zile au fost construite retrospectiv ca un flagel, un element patologic care împiedica evoluția firească a țării spre Marea Unire. Faptul că oamenii erau nemulțumiți de starea deplorabilă în care trebuiau să trăiască a fost pus pe seama influențelor străine, care trebuiau combătute cu violență, și bineînțeles cu un naționalism feroce. Duca vorbește despre un vânt de bolşevism care cuprinsese țara. Acest bolșevism nu este văzut prin prisma unor conflicte sociale și politice legitime între privilegiați și oprimați, ci este articulat discursiv ca o psihoză.  Cu cecitatea tipică unui boier paranoic, Duca vede în această psihoză influenţa Rusiei, şi mai ales a lui Cristian Rakovski. Acesta din urmă avea cetăţenie română şi condusese mişcarea socialistă română în primul deceniu al secolului. După ce fusese expulzat, condusese pe rând comuniştii din Odessa si Kiev, declarând constant dragostea sa pentru poporul român, dar nu şi pentru conducătorii lui reacţionari.

Transilvania: cruciada internaţională împotriva comunismului: Mitologia actuală naționalistă povestește cum Marea Unire a celor trei state independente a fost făcută într-o succesiune de adunări naţionale care într-un soi de exercițiu de democrație directă au decis într-un singur glas alipirea la țara mamă. Pe lângă naivitatea acestei viziuni, ea este și într-o neconcordanță uluitoare cu modul în care se făcea și se face în continuare politică în capitalism. Oricine își imaginează ca masele sau poporul aveau o voce în epoca lui Brătianu și a celor care trăgeau în demonstranți în 1907 și 1918 este lipsit de simț istoric. Contra-exemplul cel mai vivid al aceste mitologii îl constituie însăși anexarea Transilvaniei, care este sărbătorită în fiecare an drept desăvârșirea Marii Uniri. Nu numai că actul de la 1 decembrie 1918 nu a reprezentat mai nimic din punct de vedere politic și diplomatic - eventual un gest simbolic - dar desăvârşirea augmentării teritoriale a României a durat încă cel puțin un an după acel moment. Au fost necesare lungi negocieri, şantaje, intervenții militare și diplomatice, demisii și scandaluri pentru ca Bucureștiul să fie capitala Ardealului iar granița de vest să fie cum arată astăzi. Anti-comunismul a jucat un rol esenţial în toate acestea. Este un fapt notoriu, deși puțin discutat, că armata română a intrat în Budapesta în august 1919 cu scopul dublu de a-și securiza granița de vest și posesiunea Transilvaniei, și de a lupta împotriva regimului comunist al lui Bela Kun. Este greu de imaginat cum, fără tema anticomunismului, ocuparea Budapestei ar fi putut constitui o acțiune militară și politică necesară și legitimă. În primăvara lui 1919 în timpul Conferinței de Pace de la Paris, necesitatea eliminării comunismului din Europa devenise mai mult decât o chestiune strategică. Anticomunismul ajunsese în sfârșit un discurs bine articulat ideologic. În contextul foametei postbelice, a grevelor numeroase, a revoltelor soldaților francezi din Odessa și a declarării republicilor comuniste în Ungaria și Bavaria, liderii Antantei au declarat comunismul ca fiind principalul lor dușman. Mai mult, se pare că existau deja mii de soldați ruși în teritoriul Franței în timpul Conferinței, iar aceștia, nefiind neapărat bolşevizati, dădeau semne de neliniște și violență. Astfel, în timp ce negociau pacea la Paris, liderii Antantei organizau planuri ofensive împotriva Ungariei și Rusiei. Cel mai concret astfel de plan a aparținut mareșalului Foch, care a organizat în martie 1919 o adevărată cruciadă internațională împotriva comunismului. El a propus folosirea de trupe poloneze, cehe, finlandeze, grecești, alb-rusești, sârbe și românești pentru a stârpi orice urmă de simpatie pro-bolșevică din Europa Centrală și de Est și pentru a avansa în Rusia. Așadar, intervenția armată a României în Ungaria nu a fost doar pentru a garanta granița de vest, și nicidecum în vreun scop național. În ciuda deselor divergențe dintre Brătianu și Clemenceau din timpul Conferinței de Pace pe această temă, este clar că Marile Puteri au încuviințat la această operațiune pentru a elimina regimul comunist al lui Bela Kun.

Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris: De altfel, și Brătianu a folosit frecvent cartea anticomunismului la Paris. Omul cu cea mai mare autoritate în România acelei perioade era un politician arogant și viclean, cu o inexplicabilă abilitate de a-și maximiza beneficiile și de a ateriza mereu în picioare, ca învingător. Ideologic, Brătianu era adeptul a ceea ce s-a numit în epocă neo-liberalism: o încercare de a reforma vechiul liberalism al pașoptiștilor cu o serie de măsuri de solidaritate naţională. Această reformă combina naţionalismul feroce cu anti-semitismul economic. Acesta din urmă, foarte la modă în epocă, a ajuns să determine şi atitudinile anticomuniste ale neo-liberalilor români. Se credea atunci, ca şi astăzi, că evreii ar fi adus comunismul în România. La Paris, Brătianu a folosit anticomunismul ca o armă și o amenințare pentru a-și atinge scopurile. De altfel, nu a fost singurul delegat al țărilor mici care a abuzat de această armă la Conferința de Pace. Se pare că anticomunismul devenise forma de șantaj preferată de acești delegați - oricând simțeau că pretențiile lor sunt ignorate, aceștia atrăgeau atenția asupra pericolului unei potențiale revoluții bolșevice în țările lor. Încă din februarie 1919, Brătianu atrăgea la Conferință atenția „asupra necesității ocupării de către armata română a teritoriilor ce trebuiau să revină României  (Banat, Transilvania și Dobrogea); în toate aceste teritorii românești se provoacă dezordini și se organizează bolșevismul.” Confruntat cu refuzul Aliaților de a-i recunoaște revendicările teritoriale, Brătianu nu ezită să amenințe cu propria demisie, ceea ce conform lui ar fi dus țara la anarhie și bolșevism, întrucât nimeni altcineva nu ar fi fost în stare să conducă România în acele zile. Guvernul liberal era văzut ca fiind singura forţă care poseda autoritatea politică necesară pentru a constitui baza cea mai solidă contra bolşevismului rus si ungar. Lui Lloyd-George îi explica cum întărirea autorităţii regelui şi a guvernului român prin recunoaşterea anexărilor teritoriale poate preveni pericolul comun al bolşevismului. După cum observa Spector în legătură cu propaganda Bucureştiului împotriva regimului lui Bela Kun, „alimentând panica în privinţa terorii bolşevice, Brătianu putea anexa teritoriul pretins”. În definitiv, Brătianu și liberalii aveau nevoie de anti-comunism pentru a-și justifica naționalismul. Acesta din urmă era necesar pentru a legitima continuarea operațiunilor militare într-un context de precarizare masivă a populației. Ocuparea Budapestei a fost văzută ca fiind încheierea războiului național al României contra guvernului maghiar comunist, care se opunea voinței liber exprimate a românilor din Transilvania. Doar această infuzie de naționalism poate explica legitimarea autorității românești în Transilvania, unde încă din primii ani ai secolului se știa că țăranii români o duc mult mai bine decât cei din Vechiul Regat. Mai mult, situația problematică internă era rezolvată și ea dintr-o mișcare, prin satisfacerea sentimentului naţional care ajungea astfel să domine alte sentimente și să imunizeze țara împotriva bolsevismului. Este cunoscut faptul că la Conferința de Pace de la Paris, guvernul lui Brătianu se afla într-o situație jenantă. După ce încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, și obținuse și beneficii teritoriale în urma acesteia, România putea fi cu greu considerată una din țările aliate care au câștigat războiul. Mai mult, pretențiile lui Brătianu atentau sever la integritatea și securitatea Serbiei, țară aliată și învingătoare, cu care premierul român își disputa Banatul și Torontalul. Pretinzând o graniță pe Dunăre, Brătianu gafa nepermis față de sârbi, a căror capitală se află pe malul fluviului. În general, atitudinea intransigentă a lui Brătianu era contrară oricărui simț diplomatic. Prin pretenția stabilirii frontierelor pe cursul Tisei și al Dunării, Brătianu subordona considerațiilor geopolitice principiul Wilsonian al autodeterminării naționalităților, situându-se astfel în răspăr cu ceilalți delegați ai Conferinței. Brătianu deveni în scurt timp cel mai antipatic politician de la Paris, reputaţia lui nefiind îmbunătăţită nici de vizita Reginei Maria, pe care chiar şi exaltatul Duca o considera o greşeală. Devine clar așadar că Brătianu avea nevoie de cruciada anticomunistă din Ungaria că să își restabilească poziția și să obțină teritoriile cerute. Intervenția militară a României împotriva lui Bela Kun făcea din țară un bastion al civilizației occidentale în Europa de sud-est. În ton cu discursul naționalist clasic al României că apărătoare a creștinătății, ca o insulă de latinitate într-o mare de barbari etc., misiunea anticomunistă a României avea menirea de a compensa lipsa de considerație pe care Brătianu își închipuia că Aliații o aveau pentru sacrificiile țării. De fapt, expediția din Ungaria nu a fost decât un alt chin pentru o armată prost dotată, care nu primise încă reformele agrare promise înainte de Războiul Mondial, și care numai prin propagandă naționalistă și anticomunistă putea fi convinsă să mai participe la încă un război. Mai mult, se pare că, cu toată epatarea românilor de atunci și de acum, simpla cronologie a faptelor ne arată că guvernul lui Kun nu a așteptat invadarea Budapestei de către armata română pentru a cădea, și era deja pe ducă săptămâni înainte. Ce a reușit însă să facă guvernul român prin armata pe care o comanda a fost în primul rând să își asigure o reputație barbară prin jefuirea Budapestei, şi in al doilea rând să paveze calea instaurării Terorii Albe în Ungaria. Așadar, anticomunismul a funcționat ca un pretext pentru intervențiile armate în teritoriile râvnite și pentru „securizarea și pacificarea” acestor teritorii.

Concluzii: anticomuniştii vechi şi noi: În acest text am argumentat cum așa-zisa „Mare Unire” de la 1918 a avut o puternică componentă anticomunistă, care a servit drept legitimare pentru naționalism. În loc de imaginea ideală a maselor cuprinse de fervoare națională care decid la unison că a venit clipa istorică a unirii tuturor într-un singur neam, unirea prin anticomunism ne oferă un tablou mai puțin romantic. Acesta este un tablou al realismului politic, în care interesele de putere ale statelor sunt mereu legitimate prin retorici idealiste. Este un tablou al unei frici de moarte a claselor conducătoare că își vor pierde privilegiile dacă nu distrag rapid atenția populației de la precaritatea ce a urmat războiului pe care tot ele l-au stârnit. Este, în fine, un tablou al răfuielilor politice violente, în care oamenii puteau fi uciși pentru ideile lor. Discursul naționalist al „Marii Uniri” a îngropat orice urmă de conflict social din anii precedenți. Hegemonia acestui discurs a fost atât de temeinic clădită încât rezistă până astăzi. - textul face parte dintr-un curs de istorie de la Universitatea din Bălți, reeditat în 2018!