SPERANȚA
BINECUVÂNTATĂ
Capitolul
1. Speranţa Bisericii/Adunării:
Ne propunem, cu voia Domnului, să tratăm în capitole succesive tema venirii Domnului, cu evenimentele care o însoţesc şi
care îi urmează. Cum cu fiecare zi devine mai clar că trăim în mijlocul vremii
primejdioase (2. Timotei 3), se cuvine ca poporul Domnului să fie din ce în ce
mai încărcat cu speranţa revenirii Lui. Cu mulţi ani în urmă s-a înălţat
strigătul: „Iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (Matei 25:6). Până atunci Adunarea/Biserica
zăcuse într-un somn profund, cauzat de influenţele otrăvitoare ale lumii,
astfel încât doctrina venirii Domnului pentru sfinţii Lui a fost uitată,
ignorată sau negată. Dar când, prin acţiunea Duhului lui Dumnezeu, acest
strigăt s-a înălţat, mii de oameni s-au speriat trezindu-se brusc din somn şi,
pregătindu-şi lămpile, au ieşit din nou în întâmpinarea Mirelui. Pentru un timp
ei au trăit zilnic în speranţa venirii Lui; şi atât de puternic s-a manifestat
această speranţă în inimile şi vieţile lor, încât i-a detaşat de tot - orice
asociere, obicei şi practică - ce era nepotrivit cu Cel pe care Îl aşteptau şi
şi-au ţinut mijlocul încins şi făcliile aprinse, ca cei care Îl aşteptau pe
Domnul lor (Luca 12:35-36). Dar timpul s-a scurs şi, în timp ce doctrina celei
de-a doua veniri a fost însuşită şi răspândită de mai mulţi şi în timp ce
adevărul a fost fără îndoială sprijinul şi mângâierea multor suflete
evlavioase, se pune întrebarea dacă mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu nu au
pierdut prospeţimea şi puterea ei. Pentru că, nu este oare evident pentru orice
observator că standardul separării este din ce în ce mai coborât, că amestecul
cu lumea este în creştere, că sfinţii îşi permit asocieri de care ei declară că
s-au despărţit, că mulţi dintre noi suntem încă o dată în pericol să adormim
chiar cu doctrina speranţei pe buze? Aşa stând lucrurile - şi este un fapt uşor
de remarcat - este timpul ca adevărul cu privire la acest subiect să fie
încetăţenit în inimile şi conştiinţele credincioşilor. Pentru că Domnul este
aproape, El doreşte ca poporul Lui să fie în turnul de veghe, aşteptând cu dor
venirea Lui. Sigur că de aceea este timpul să ne trezim din somn, ştiind că
mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am crezut: „Pentru că încă
puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia” (Evrei 10:37).
Şi El Însuşi a spus: „Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va
găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune să stea la masă
şi, apropiindu-se, le va sluji” (Luca 12:37). Am arătat prin aceste remarci, şi
acum vom trece să dovedim din Scripturi, că venirea Domnului Iisus este
speranţa.
Caracteristica
Adunării:
Aceasta poate fi dovedită prin orice carte a
Noului Testament. Vom cita îndeajuns pentru a pune acest subiect dincolo de
orice îndoieli. Mai întâi, Însuşi Domnul nostru Şi-a pregătit ucenicii în
vederea menţinerii, după plecarea Lui, a speranţei întoarcerii Lui. „Cine este
atunci robul credincios şi chibzuit, pe care l-a pus stăpânul său peste
servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Fericit este robul acela pe care
stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va
pune peste toată averea lui” (Matei 24:45-47). El trece apoi să caracterizeze
slujitorul rău, ca cel care spune: „Stăpânul meu întârzie să vină ...”
(versetul 48) şi indică pedeapsa ce va cădea asupra acestuia. Celelalte două
parabole - cea a fecioarelor, la care ne-am referit deja, şi cea a talanţilor -
ne învaţă desluşit aceeaşi lecţie, cu atât mai mult cu cât slujitorii care au
primit talanţii şi fecioarele care au adormit sunt aceiaşi care sunt trataţi
fiecare în mod corespunzător la venirea Domnului. Aceeaşi învăţătură o găsim şi
în Evanghelia după Marcu: „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; pentru că nu
ştiţi când este timpul: este ca un om care pleacă din ţară, îşi lasă casa şi dă
robilor săi autoritate şi fiecăruia lucrarea lui; şi i-a poruncit portarului să
vegheze. Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi când vine stăpânul casei: seara, sau
la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa; ca nu cumva, venind
pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ce vă spun vouă, spun tuturor:
vegheaţi!” (Marcu 13:33-37). În Evanghelia după Luca acelaşi adevăr este
repetat din nou. Am citat un pasaj izbitor (Luca 12:35-37). Un altul poate fi
adăugat: „Deci a spus: Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca
să primească o împărăţie şi să se întoarcă. Şi, chemând zece robi ai săi, le-a
dat zece mine şi le-a zis: Faceţi comerţ cu ele până când vin.” (Luca 19:12-13).
Apoi, ca şi în Matei, Îl vedem venind şi examinând felul în care ei au folosit
banii care le-au fost încredinţaţi (versetul 15). Încă un text din Evanghelia
după Ioan va fi îndeajuns. Ucenicii au fost cuprinşi de amărăciune de
perspectiva plecării Domnului lor. Cum întâmpină El această stare sufletească a
lor? El spune: „Să nu vi se tulbure inima; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în
Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus;
pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti
un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să
fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). Cele patru evanghelii se unesc într-o mărturie
certă privind revenirea Domnului pentru poporul Său şi proclamă că acest
eveniment constituie speranţa lor în timpul absenţei Lui. Vom trece acum la
Faptele Apostolilor şi la epistole. Începând cu Faptele Apostolilor, ce
descoperim? După învierea Lui, Domnul S-a arătat ucenicilor Lui: „fiind văzut
de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu“
(Fapte 1:3). Venind timpul pentru înălţarea Sa, El i-a condus până în Betania (Luca
24:50), când a încheiat cu învăţăturile: „Şi, spunând acestea, pe când priveau
ei, a fost înălţat şi un nor L-a luat dinaintea ochilor lor. Şi, pe când
priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi
bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: Bărbaţi galileeni, de ce staţi
privind la cer? Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni,
în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer.” (Fapte 1:9-11). Ar putea vreun
limbaj să fie mai clar, sau interpretat în context mai semnificativ, sau mai
puţin probabil să fie înţeles greşit? Ei L-au văzut depărtându-Se până când un
nor L-a ascuns privirii lor; şi, în timp ce priveau muţi de uimire, ei primesc
mesajul că Cel pe care L-au văzut plecând Se va întoarce în acelaşi fel (deci
şi în Persoană) în care L-au văzut ducându-Se în cer. Este de mirare că, cu
toate aceste cuvinte limpezi, Adunarea a putut totuşi să piardă speranţa
întoarcerii Domnului. Nici mărturia epistolelor nu este mai puţin clară sau
fermă. „Astfel încât nu vă lipseşte niciun dar al harului, aşteptând
descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1. Corinteni 1:7). „Pentru că
cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul
Iisus Hristos” (Filipeni 3:20). „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să
slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său”
(1. Tesaloniceni 1:9-10; vezi şi 1. Tesaloniceni 2:19, 3 :13,
4:15-18; 2. Tesaloniceni 1:7, 2 :1, 3:5). „Aşteptând fericita
speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus
Hristos” (Tit 2:13). „Aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă,
ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru
mântuirea celor care Îl aşteaptă” (Evrei 9 .28; vezi şi Iacov
5:7-8; 1. Petru 1:17,13; 2. Petru 3; 1. Ioan 3:2; 3:11, 22:7,
12, 20). Deşi acestea sunt numai câteva din textele ce pot fi citate, se poate
vedea imediat cât de larg este tratat acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu;
şi, cercetând, vom descoperi că acest subiect este legat, întreţesut, cu însăşi
esenţa creştinismului. Daţi la o parte speranţa întoarcerii Domnului, şi aţi
jefuit creştinătatea de adevăratul ei caracter. Nu poate fi îndeajuns subliniat
că nu este o doctrină pe care să o acceptăm sau să o respingem după cum ne
place, ci o parte integrantă a adevărului însuşi, legată de chemarea şi locul
credinciosului, de relaţia lui cu Hristos şi de binecuvântările viitoare.
Pornind de aici, apostolul Pavel le reaminteşte tesalonicenilor că au fost
convertiţi ca să aştepte venirea din cer a Fiului lui Dumnezeu; şi orice
credincios este acum convertit pentru acelaşi lucru. A fi fără această speranţă
înseamnă a fi ignorant în privinţa moştenirii credinciosului în Hristos. De
aici decurge faptul că atitudinea normală a oricărui credincios este aşteptarea
lui Hristos. Ba, mai mult, oricine a fost adus pe terenul creştinismului are
această caracteristică, deşi poate fi inconştient de ea; căci Cuvântul spune
că, din cele zece fecioare, şi cele cinci nechibzuite şi-au luat candelele şi
au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Slujba lor deci - deşi nu aveau untdelemn -
era aşteptarea Domnului Iisus Hristos. Este aceasta atitudinea cititorului?
Aşteptaţi dumneavoastră venirea Domnului Iisus? Este aceasta speranţa
binecuvântată care vă îmbărbătează de-a lungul cărării singuratice de pelerin?
Sunt ochii dumneavoastră mereu aţintiţi spre Luceafărul strălucitor de
dimineaţă? Sau sunteţi absorbit de lucruri de moment, ca cele cinci fecioare
nechibzuite. Aţi obosit cumva şi aţi adormit? Dacă, vai, este aşa, atunci fie
ca mesajul „Iată, Eu vin curând” - „Iată Mirele” să vă trezească din somn cât
mai este încă o amânare, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească
dormind. Sau poate cunoaşteţi adevărul venirii Lui; dar întrebarea, iubit
cititor, este: Îl aştepţi tu pe Hristos? A cunoaşte doctrina este ceva, dar
altceva este a trăi zi de zi şi ceas de ceas în speranţa venirii Domnului. Dacă
aşteptaţi, atunci toate sentimentele vă sunt concentrate asupra Celui pe care
Îl aşteptaţi; sunteţi despărţit de tot ce nu este potrivit cu gândul şi voinţa
Lui; sunteţi liber de tot ceea ce firea îndrăgeşte; şi puteţi răspunde din
toată inima la anunţul apropiatei veniri „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa
22:20).
Capitolul
2. O speranţă prezentă, sau una îndepărtată?
Problema care se pune este dacă venirea
Domnului este o speranţă imediată sau dacă să aşteptăm evenimente
premergătoare. Acesta este un punct important şi trebuie o atenţie deosebită în
aprecierea învăţăturii din Scriptură referitoare la acest subiect. La modul
general se poate spune că sunt trei termeni în legătură cu a doua venire:
„parusia” (venirea); „apocalipsa” (descoperirea, revelaţia); „epifania”
(arătarea, apariţia). Primul cuvânt este „parusia” - ceea ce înseamnă simplu
„venirea” - şi se aplică venirii personale a oricui, deci, la fel, şi celei a
lui Hristos (exemple ale folosirii termenului în cazul venirii unor
persoane: 2. Corinteni 7:6 ; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12).
Cuvântul este folosit de şaisprezece ori în legătură cu venirea lui Hristos (Matei
24:3, 27, 39; 1. Corinteni 15:23; 1. Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2.
Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2. Petru 1:16; 3:14).
Folosirea cuvântului - din însăşi semnificaţia lui - este generală şi aceasta
nu indică caracterul precis al evenimentelor cu care poate fi asociat. Celălalt
cuvânt este „apocalipsa” şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”; este folosit
de patru ori (1. Corinteni 1:7; 2. Tesaloniceni 1:7; 1. Petru 1:7, 13;
şi, probabil, 1. Petru 4:13). Acest cuvânt este precis în aplicaţie,
referindu-se întotdeauna la descoperirea Domnului din ceruri, de exemplu la
venirea Lui cu sfinţii Săi şi în judecată pentru pământ (exemplu: 2.
Tesaloniceni 1:7). Ultimul cuvânt este „epifania” şi înseamnă „apariţia”,
„manifestarea”, „arătarea”. Acest cuvânt este folosit în legătură cu prima
venire a Domnului nostru (2. Timotei 1:10) şi de cinci ori (dacă includem 2.
Tesaloniceni 2:8, unde este folosit împreună cu „parusia”) în legătură cu
apariţia Lui viitoare. În plus, putem adăuga că, atunci când Domnul Însuşi Îşi
anunţă venirea (de exemplu în Apocalipsa 22:7, 12, 20), El foloseşte
cuvântul „erhomai” - „Eu vin”. Acum dificultatea este următoarea: Dacă avem de
aşteptat „arătarea” sau „descoperirea” lui Hristos, este evident că nu putem
avea speranţe imediate în legătură cu Domnul, pentru că aflăm din Scriptură că
multe evenimente trebuie să aibă loc până atunci. Astfel, în 2.
Tesaloniceni 2, trebuie să apară întâi pe scenă omul păcatului - cu alte
cuvinte, Antihristul; şi aceasta, după cum suntem învăţaţi, impune
reîntoarcerea prealabilă a evreilor în ţara lor, reconstruirea templului, restabilirea
slujbelor preoţeşti - a jertfelor (Matei 24:15; Daniel 9:26-27; Apocalipsa
11 - 13). Mai mult chiar, necazul cel mare, cu toate durerile lui,
trebuie, în acest caz, să fie traversat înainte de „venirea” Domnului. Este
atunci aceasta învăţătura Scripturii? În primul rând, nu putem nega că cei
credincioşi aşteaptă „apariţia” sau „descoperirea”, după cum aşteaptă şi
„venirea” lui Hristos. În 1. Corinteni 1:7, apostolul spune: „astfel încât
nu vă lipseşte niciun dar al harului, aşteptând descoperirea Domnului nostru Iisus
Hristos”. Încă o dată, scriind lui Timotei, el spune: „Să păzeşti porunca fără
pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (1. Timotei
6:14). Din nou, în epistola către Tit, el spune: „Aşteptând fericita speranţă
şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos” (Tit
2:13). Oare credincioşii din această dispensaţie - Adunarea - vor rămâne pe
pământ până la arătarea lui Hristos? O examinare îndeaproape a Scripturii arată
că sunt definite două evenimente distincte: venirea Domnului Iisus pentru
sfinţii Săi şi venirea Domnului Hristos cu sfinţii Săi. În 1. Tesaloniceni
3:13, ca şi în multe alte pasaje, o găsim pe cea din urmă; în 1.
Tesaloniceni 4:15-17, pe cea dintâi. Apostolul Pavel ne învaţă foarte clar în
Coloseni că venirea lui Hristos cu sfinţii Lui va avea loc la apariţia Lui. El
spune: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi
arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:4). Dacă aşa stau
lucrurile, sfinţii Lui trebuie să fi fost ridicaţi, astfel încât să fie cu
Hristos înainte de revenirea Lui pe pământ manifestată public. Atunci ne putem
întreba: Atât cât ne învaţă Scriptura, se interpune ceva între cel credincios
şi întoarcerea Domnului? Cu alte cuvinte, speră creştinul în orice moment şi Îl
aşteaptă în mod constant pe Hristos? Din învăţătura Domnului nostru
binecuvântat ne putem reaminti faptul că fecioarele care au adormit sunt
aceleaşi cu cele trezite de strigătul „Iată Mirele” (Matei 25 ), iar
slujitorii care au primit talanţii sunt aceiaşi cu cei cărora li se cere
socoteală la întoarcerea Lui (Luca 19). Dacă luăm, în adevăr, toate textele în
care El vorbeşte despre venirea Lui, nu încape nicio îndoială că El dorea ca
auditorii Lui să înţeleagă posibilitatea întoarcerii Lui chiar şi în cel mai
neaşteptat moment (vezi Marcu 13:34-37; Luca 12:35-37; Ioan
21:20-21 etc.). Apostolul Pavel foloseşte un limbaj cu aceeaşi
semnificaţie. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, scriindu-le corintenilor despre
învierea trupurilor credincioşilor, el are grijă să spună: „Iată, vă spun o
taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1. Corinteni 15:51); iar
în 1. Tesaloniceni 4:15 el spune: „noi, cei vii, care rămânem până la
venirea Domnului”. Este clar că, folosind cuvântul „noi”, se includea şi pe el
în numărul celor care s-ar putea să fie în viaţă la revenirea Domnului; şi, din
câte ştia el, nimic nu împiedica venirea Domnului pentru sfinţii Lui în timpul
vieţii sale. Că Petru considera aceasta ca ceva improbabil, am putea înţelege
având în vedere descoperirea care îi spunea că trebuia să moară (2. Petru 1:15).
Şi, desigur, faptul că ultimul anunţ al scrierii inspirate este „Eu vin curând”
(Apocalipsa 22:20) cultivă şi întăreşte această concluzie. Dar, nerezistând la
toate aceste dovezi prezumtive, totul depinde de întrebarea dacă Adunarea va
rămâne pe pământ până la arătarea Domnului. În Matei 24 (în contrast
cu textul din Coloseni), găsim răspunsul clar la această întrebare: „Iar îndată
după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi
stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se
va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor
jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie
mare. Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge
pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la
cealaltă margine a lor” (Matei 24:29-31). Aici avem ordinea evenimentelor la
apariţia Fiului Omului: 1. Necazul; 2. tulburarea luminătorilor cerului; 3.
semnul Fiului Omului în cer; 4. jalea naţiunilor pământului; 5. faptul că ei Îl
văd pe Fiul Omului etc., în timp ce aleşii Lui sunt încă pe pământ, încă
neadunaţi. Dar ce am citit în Coloseni? „Când Se va arăta Hristos, care este
viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni
3:4). Aşa şi în Apocalipsa, vedem că, atunci când Hristos vine din cer pentru
judecată (arătarea Lui), „oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în
in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14). Cine sunt aceştia? Îmbrăcămintea
caracteristică furnizează răspunsul: „inul subţire sunt faptele drepte ale
sfinţilor” (Apocalipsa 19:8). Evident, „cei aleşi” din Matei 24 nu
pot fi Adunarea, fiindcă sfinţii care compun Adunarea vor apărea împreună cu
Hristos; şi, în fapt, acest capitol în sine arată din plin că ei sunt aleşi din
Israel, rămăşiţa credincioasă a evreilor, pe care Dumnezeu, prin Duhul Său, a
pregătit-o pentru timpul când Domnul, pe care ei Îl caută, va veni dintr-o dată
în templul Său (Maleahi 3:11). Urmează așadar că Domnul Iisus va veni pentru
poporul Lui înainte de arătarea Lui; şi, în măsura în care El îl distruge pe
Antihrist cu strălucirea arătării Sale (2. Tesaloniceni 2:8), venirea Domnului
trebuie să fie anterioară ridicării şi stăpânirii lui Antihrist, deci înainte
de necazul cel mare, întrucât acesta este legat de timpul lui Antihrist. Dar de
aici decurge încă un lucru. Toate evenimentele prezise, care sunt aşteptate
înainte de apariţia Domnului, sunt legate de restaurarea poporului lui Dumnezeu
şi de faptele omului păcatului, ale fiului pierzării (Antihrist); şi din cât ne
descoperă Scriptura, nu este nimic între momentul prezent şi posibilitatea
întoarcerii Domnului. Atunci cum se explică faptul că în Scriptură se spune că
trebuie să aşteptăm apariţia, la fel ca şi venirea, înţelegând că, atunci când
Hristos apare, vom apărea şi noi cu El? Când se pune problema
responsabilităţii, apariţia este obiectivul, şi nu venirea; şi aceasta pentru
că, din moment ce pământul a fost scena responsabilităţii, tot pământul va fi
şi scena recompensei promise. Aceasta nu se interferă în niciun fel cu faptul
că venirea lui Hristos pentru sfinţii Lui este speranţa potrivită pentru
credincios. Pe de altă parte, aceasta aruncă mai multă lumină asupra căilor lui
Dumnezeu în cârmuirea poporului Său, aducând o nouă trăsătură a perfecţiunii
lucrării Domnului cu slujitorii Săi. Când a plecat, El le-a încredinţat daruri
pentru slujbă, spunând să aibă grijă până va veni (Luca 19:13). Responsabilitatea
slujitorilor în folosirea a ceea ce le-a fost încredinţat este redusă la
călătoria lor pe pământ şi limitată de aceasta. Deci, când Domnul Se întoarce
pe pământ, rezultatele responsabilităţii sunt declarate. Dar acest principiu nu
se arată numai în folosirea darurilor, ci se aplică oricărui fel de
responsabilitate a celui sfânt. Corintenii nu duceau lipsă de niciun dar,
aşteptând descoperirea Domnului nostru Iisus Hristos; tesalonicenii sunt
îndemnaţi să privească la consecinţele binecuvântate ale persecuţiilor
împotriva lor, consecinţe pentru vremea când Domnul Iisus va fi arătat din cer
cu îngerii Săi (2. Tesaloniceni 1:7); Timotei trebuia să ţină porunca fără pată
şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (1. Timotei 6:14);
pentru că atunci este momentul când El vine ca să fie glorificat în toţi
sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut (2. Tesaloniceni 1:10); şi
tot atunci va fi manifestarea publică a rezultatelor şi concluziilor drumului
celui sfânt prin această lume. Aceasta este consumarea şi împlinirea slujbei
credinciosului, după cum este şi momentul când drepturile Domnului Iisus
Hristos vor fi declarate şi satisfăcute şi, ca urmare, în această privinţă, ni
se spune să iubim arătarea Lui (2. Timotei 4:8). Dar, după cum arată
Scripturile, Domnul Se întoarce pentru sfinţii Lui înainte de arătarea Lui; şi
spre venirea Lui sunt îndemnaţi sfinţii să privească. Acesta este obiectul
potrivit al speranţei noastre. Inimile noastre ocupate cu El vor aştepta cu dor
momentul când, după cuvântul Lui, El va veni să ne primească la El, ca, unde
este El, să fim şi noi (Ioan 14:3). Aşa este atitudinea noastră. Aşa cum
Israel, în noaptea de Paşti, cu mijlocul încins, cu încălţămintea în picioare
şi cu toiagul în mână aştepta semnalul de plecare, aşa trebuie şi noi să fim
găsiţi oricând, cu mijlocul încins şi cu făcliile aprinse, aşteptând pe Domnul
să coboare din cer cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui
Dumnezeu, să ne scoată din această scenă, ca să fim pe veci cu El. Păstrăm noi
constant această atitudine? Începem noi ziua cu gândul că, înainte să se
întunece din nou, putem fi ridicaţi în lumina fără nor a prezenţei Lui? Când ne
culcăm noaptea, ne amintim oare că înainte de zorii dimineţii putem fi luaţi
din pat? Sunt toate afacerile noastre ţinute constant în rânduială, astfel
încât să nu dorim să schimbăm nimic dacă în momentul următor vom fi cu Domnul?
Sunt scopurile noastre şi ocupaţiile noastre asumate şi îndeplinite având în
vedere această perspectivă minunată? Sigur că niciun rabat de la aceasta nu
i-ar satisface pe cei care trăiesc în aşteptarea Domnului. Fie ca El Însuşi să
ne conducă în puterea adevărului binecuvântat, separându-ne din ce în ce mai
mult de tot ce nu este potrivit Lui şi, prin prezentarea Lui înaintea noastră
în toată frumuseţea Lui, ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, să ne ocupe şi
să ne absoarbă din plin inimile! Încă puţin - Vino, Mântuitorule, vino, După Tine mireasa Ta
tânjeşte mult, Vino şi ia-ți sărmanii pelerini acasă, Să-şi cânte imnul cel nou
şi etern Şi să străbată gloriile La pieptul Tău, etern.
Capitolul
3. Răpirea sfinţilor:
Când Domnul Se va întoarce pentru poporul Lui
se vor petrece două evenimente: învierea celor morţi în Hristos şi schimbarea
(transformarea) credincioşilor în viaţă; şi apoi aceştia, în acelaşi fel, vor
fi luaţi sus în nori ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh şi aşa vom fi
totdeauna cu Domnul. Aceasta este spus în mod clar în 1. Tesaloniceni
4:16-17. Domnul nostru binecuvântat a prevestit acest adevăr, deşi înţelesul
cuvintelor Lui cu greu ar putea fi pătruns fără lumina adusă de epistole. Pe
drumul spre Betania, după moartea lui Lazăr, El i-a spus Martei: „Fratele tău
va învia”. Marta Îi spune: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi”. Iisus
i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri,
va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată”
(Ioan 11:23-26). Aici avem aceleaşi două categorii - cei care au crezut în
Hristos, dar care au murit înainte de revenirea Lui, aceştia vor trăi; şi, în
al doilea rând, cei care vor trăi atunci şi vor crede în El, aceştia nu vor
muri niciodată - corespunzând celor două categorii din 1. Tesaloniceni 4.
Ca lucrurile să fie clare şi simple trebuie mai întâi să arătăm că doar
credincioşii vor fi înviaţi din morţi la a doua venire a Domnului
nostru. Nu există doctrină mai clar exemplificată în Scriptură şi totodată
mai trecută cu vederea sau mai complet ignorată de masa credincioşilor cât şi a
necredincioşilor, că toţi vor fi chemaţi înaintea scaunului de judecată şi că
atunci va fi declarat destinul etern al fiecăruia. Dar această concepţie
teologică, deşi atât de larg vestită şi acceptată, nu numai că nu are niciun
temei în Cuvântul lui Dumnezeu, ci se opune direct Cuvântului. Vom putea
mărturisi aceasta dacă acordăm atenţie dovezilor ce vor fi aduse, că numai
credincioşii vor fi înviaţi la venirea Domnului. Întâi de toate, câteva texte
pot fi citate din evanghelii, pe lângă acela din Ioan 11. Coborând de pe
muntele schimbării la faţă, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună ce au
văzut, „decât atunci când Fiul Omului va fi înviat dintre morţi” (eknekron).
„Şi au păstrat cuvântul acela, întrebându-se între ei ce este învierea dintre
morţi” (Marcu 9:9-10). Ei credeau, ca şi Marta, că va fi o înviere în ultima zi
- ziua de apoi (Ioan 11:24); dar până atunci nu au auzit niciodată de o înviere
dintre morţi şi aceasta i-a uimit. Aici, desigur, era vorba de învierea
Domnului Hristos Însuşi; dar, după cum El era cel dintâi rod dintre ai Săi,
învierea Lui era în acelaşi timp o garanţie şi un model pentru învierea lor. În Luca
14:14 găsim expresia: „învierea celor drepţi”; şi în Luca 20:35,
Domnul vorbeşte de aceia „vrednici să aibă parte de veacul acela” (aionos) „şi
de învierea dintre morţi” (kai tis anastaseos tis ek nekron). Fraza pe care
Domnul o foloseşte are o semnificaţie inconfundabilă, aceea că este o înviere
parţială, adică, cei ce obţin această înviere vor lăsa în urma lor pe alţii în
morminte. Învăţătura din Ioan 5:28-29 vine în sprijinul aceleiaşi
concluzii. Întorcându-ne la versetul 25, notăm că termenul „ceasul” include o
întreagă dispensaţie. „Adevărat, adevărat vă spun că vine un ceas şi acum este,
când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor
trăi” (Ioan 5:25). Acel ceas a durat din acel moment şi până în prezent, după
cum spune şi versetul precedent: „cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care
M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la
viaţă”. Aceasta marchează o întreagă zi de har. În mod similar, termenul „ceas”
în versetul 28 include o întreagă dispensaţiune. „Nu vă minunaţi de aceasta,
pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor
ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut
cele rele, spre învierea judecăţii” (Ioan 5:28-29). Se disting clar două
învieri: cea a vieţii, care va avea loc la venirea Domnului, şi cea a
judecăţii, care va avea loc la încheierea Mileniului (Apocalipsa 20:11-15). Dacă
ne întoarcem la epistole vom găsi expuneri şi mai precise. Subiectul
din 1. Corinteni 15 este învierea trupului; şi totuşi nu învierea
trupurilor tuturor, ci numai ale credincioşilor. Aceasta se poate vedea dintr-o
privire. După ce arată consecinţele falsei învăţături - aceea că nu ar fi nicio înviere - apostolul
expune adevărul: „Dar acum, Hristos a fost înviat dintre morţi, cel dintâi rod
al celor care au adormit. Pentru că, întrucât prin om este moartea, prin om şi
învierea morţilor. Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos,
toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos,
apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui” (1. Corinteni 15:20-23). Niciun limbaj
nu ar putea fi mai explicit. La fel şi în textul deja citat (1. Tesaloniceni 4)
se spune: „şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (apostolul nu are în vedere
pe alţii), „apoi noi cei vii, care rămânem” şi aşa mai departe. Nici gând să
fie incluşi cei necredincioşi. Acest fapt explică aceeaşi expresie a
apostolului într-o altă epistolă: „dacă voi ajunge cumva la învierea dintre
morţi” (tis ekanastasin ti ek nekron) - Filipeni 3:11 . În Apocalipsa
20:4-5 citim de unii care „şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o
mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de
ani. Aceasta este cea dintâi înviere”. Este de amintit că unii comentatori au
căutat să demonstreze faptul că este o înviere spirituală (nu ştim ce ar vrea
să spună); dar, dacă este aşa, atunci învierea de la sfârşitul capitolului nu
este literalmente înviere şi ei ar dovedi, ca şi falşii învăţători din Corint,
că nu există nicio înviere a morţilor. Nu! Limbajul atât de clar şi
inconfundabil, în special când îl luăm în legătură cu alte texte, pune dincolo
de orice îndoială că Dumnezeu, în harul Său, a hotărât ca cei credincioşi
să fie înviaţi din morţi la venirea Domnului; şi aceasta este numită prima
înviere. De aceea termenul „cel dintâi rod” este aplicat învierii Domnului
nostru binecuvântat (1. Corinteni 15:20), El fiind cel dintâi rod al
secerişului alor Săi care vor fi strânşi la venirea Lui (vezi Levitic 23:10,11).
Este totuşi un text care pare să contrazică în mintea celor care nu au examinat
subiectul, cele spuse mai sus. Acesta este binecunoscutul pasaj din Matei
25, în care găsim oile şi caprele adunate înaintea lui Hristos în acelaşi timp.
Această scenă, popular concepută ca o descriere a judecăţii de apoi, este de
obicei adusă în opoziţie cu adevărul primei învieri a celor credincioşi. Dar
cea mai sumară examinare a cuvintelor folosite de Domnul nostru binecuvântat
arată că El nu Se referă la subiectul învierii: „Dar, când va
veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul
gloriei Sale; şi toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui ...” (Matei
25:31-32). Se referă la arătarea Lui şi la împărăţie şi la judecata celor vii,
nu a celor morţi. Nu se vorbeşte despre neamuri în legătură cu morţii: acest
termen îi descrie pe cei vii. Şi observaţi, de asemenea, că sunt trei
categorii: oile, caprele şi fraţii Împăratului, şi acest fapt în sine fixează
interpretarea întregii scene, arătând în mod concludent că este vorba de
judecata neamurilor în viaţă, după arătarea Fiului Omului în glorie şi aşezarea
Lui pe tron. „Fraţii” sunt evrei, soli ai Împăratului, trimişi cu mesajul
împărăţiei Lui; şi cei care i-au primit pe ei şi mesajul lor sunt oile, iar cei
care i-au respins sunt caprele. Relaţia lor cu Împăratul se stabileşte după
felul în care i-au primit pe solii Săi (vezi Matei 10:40-42). Fiind stabilit
că, atunci când Domnul Se va întoarce, va lua pe ai Săi, fie că au murit mai
înainte, fie că trăiesc încă pe pământ - după cuvântul Său, „dacă Mă voi duce
şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi” (Ioan
14:3) - putem considera maniera venirii, ca răpirea sfinţilor. Cele mai precise
indicaţii despre acest subiect ne sunt date într-un text la care ne-am referit
deja, dar care poate fi citat mai pe larg: „Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în
necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi
care nu au speranţă. Pentru că, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, aşa
şi Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Iisus. (Pentru că
vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la
venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; pentru
că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui
Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi
cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L
întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”
(1. Tesaloniceni 4:13-17). Semnificaţia acestui pasaj important este uneori
trecută cu vederea din neatenţie la declaraţiile lui exacte. Sfinţii din
Tesalonic nu se îndoiau cu privire la partea lor în Hristos la venirea Lui;
dar, într-un fel sau altul, au fost induşi în eroare, presupunând că cei
adormiţi înainte de acest eveniment ar suferi o pierdere. Şi, pentru a îndrepta
această greşeală, apostolul dă învăţături speciale „prin Cuvântul Domnului”, de
exemplu printr-o descoperire cu privire la acest subiect. El arată că pe cei
adormiţi în (sau prin) Iisus, Dumnezeu îi va aduce înapoi la El, că aceasta este
în adevăr legată de credinţa noastră în moartea şi în învierea Domnului Hristos
şi este o consecinţă a acestui fapt. De aceea şi explică cum este posibil
aceasta, şi explicaţia este subiectul descoperirii deosebite la care ne-am
referit. Domnul va veni, şi atunci cei morţi în Hristos vor fi înviaţi,
cei vii vor fi transformaţi şi aşa vor fi luaţi sus împreună în nori, să-L
întâlnească pe Domnul în văzduh. Aceasta poate avea loc în orice moment. De
aceea, haideţi să ne familiarizăm gândurile cu scena. Dintr-o dată Domnul
Însuşi va coborî din cer în felul descris. Întâi cu un strigăt. Aceasta a creat
dificultăţi în mintea multora. Dacă - gândeau ei - Domnul Se întoarce numai
pentru poporul Său, şi El coboară cu un strigăt, nu va fi în mod public? În
niciun chip nu este absolut necesar. Cuvântul în sine este unul de relaţie,
indicând, de exemplu, ordinul unui comandant către soldaţii lui; şi astfel este
un strigăt numai pentru cei cărora li se adresează şi al cărui sens nu va fi
înţeles de alţii. Când Domnul nostru era pe pământ, un glas a venit din cer, şi
unii dintre cei de faţă au crezut că a tunat, în timp ce alţii au spus: „un
înger I-a vorbit” (Ioan 12:29). La fel şi la convertirea lui Saul, tovarăşii
lui au auzit un glas, adică sunetul unui glas, „dar n-au auzit glasul Celui
care-mi vorbea” (Fapte 22:9), adică înţelesul glasului. La fel şi în Daniel
10:7. Aşa va fi şi când Domnul Însuşi va coborî din cer. Toţi ai Săi vor auzi
şi vor înţelege strigătul, dar, dacă va fi auzit de alţii, va părea ca un tunet
îndepărtat sau, împreună cu glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu, dacă
şi acestea vor fi auzite, vor fi luate ca un fenomen de discutat şi explicat de
oamenii de ştiinţă. Probabil că cele trei - strigătul, glasul arhanghelului şi
trâmbiţa lui Dumnezeu (vezi Numeri 10) - nu au decât un scop: chemarea şi
adunarea sfinţilor morţi şi a celor în viaţă pentru aducerea lor în prezenţa
Domnului. Două efecte decurg şi urmează imediat; după cum spune apostolul
într-o epistolă: „Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă,
într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă” (1. Corinteni 15:51-52). Mai
întâi vor învia cei morţi. Ce scenă uimitoare! Toţi ai lui Hristos, inclusiv
sfinţii din trecut ca şi cei din această dispensaţie vor învia la venirea Lui.
În linie, de la Adam până la ultimul care va fi adunat, toată această mulţime
nenumărată, „într-o clipă, într-o clipeală de ochi” se va ridica din morminte -
va învia în neputrezire. Şi nu numai atât, toţi sfinţii atunci în viaţă vor fi
transformaţi, aşa că toţi la fel vor fi îmbrăcaţi cu trupurile lor de înviere,
în chip asemănător cu trupul de glorie al Domnului Hristos (Filipeni 3:21).
Atunci, când ceea ce este supus putrezirii va fi îmbrăcat în neputrezire şi ce
este muritor va fi îmbrăcat în nemurire, se va împlini ceea ce este scris:
„moartea a fost înghiţită de victorie” (1. Corinteni 15:54; 2. Corinteni
5:1-4). Şi imediat ce această schimbare minunată va fi fost înfăptuită, toţi
cei transformaţi vor fi ridicaţi „în nori ... pentru a-L întâmpina pe Domnul în
văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”. Atunci Domnul Însuşi
intră pentru prima dată, în ceea ce priveşte poporul Său, în rodul deplin al
lucrării Sale de răscumpărare, al muncii sufletului Său. Şi ce limbă ar putea
spune, sau ce condei ar putea descrie bucuria Lui când El răscumpără astfel din
mormânt chiar trupurile poporului Său, când El îi aduce prin cuvântul puterii
Lui pe toţi aleşii Lui în prezenţa Sa, şi toţi făcuţi asemenea Lui! Nu se poate
exprima bucuria noastră atunci când dorurile inimilor noastre sunt toate
împlinite şi, asemenea Lui, Îl vom privi în faţă, Îl vom vedea aşa cum este şi
vom fi cu El în veci. Aceasta aşteptăm, şi nu este îndepărtat timpul când se va
împlini, fiindcă ne bazăm pe cuvântul Domnului nostru credincios, care a spus:
„Iată, Eu vin curând”.
Capitolul
4. Scaunul de judecată al lui Hristos:
„Noi toţi trebuie să fim arătaţi
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2. Corinteni 5:10). Fără
îndoială că apostolul îi include în această afirmaţie atât pe cei credincioşi,
cât şi pe cei necredincioşi, deşi, aşa cum se va vedea mai departe, este un
mare interval de timp între judecata celor două categorii; fiindcă nu este niciun
temei în Cuvântul lui Dumnezeu pentru ideea obişnuită că sfinţii şi păcătoşii
vor apărea în acelaşi timp înaintea scaunului de judecată. Dar noi ne ocupăm
acum cu credincioşii. Înfăţişarea celor credincioşi înaintea tribunalului
Domnului Hristos va avea loc între venirea Lui
şi arătarea Lui. Înălţaţi ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh, ei
sunt atunci asemenea Lui, Îl vor vedea aşa cum este (1. Ioan 3:2) şi vor fi
întotdeauna cu El (1. Tesaloniceni 4:17). Locul în care ei sunt mutaţi şi în
care vor fi cu Domnul este casa Tatălui. Aceasta o ştim chiar din
cuvintele Domnului: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi
aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi
duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca,
acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2-3). Acolo, Domnul binecuvântat
îi va conduce pe ai Săi şi îi va înfăţişa fără vină înaintea gloriei Sale, cu o
bucurie fără margini (Iuda 24); şi cu ce bucurie nemărginită va apărea El
împreună cu copiii pe care Dumnezeu I-a dat, înaintea Tatălui Său şi al lor şi
a Dumnezeului Lui şi al lor! Şi cu ce bucurie Dumnezeu Însuşi va privi rodul şi
perfecţiunea făpturilor Sale, pe cei răscumpăraţi, toţi după chipul Fiului Său,
ca El să fie întâiul născut între mai mulţi fraţi! (Romani 8:29). Sfinţii vor
locui în casa Tatălui în timpul care se va scurge de la venirea Lui pentru
sfinţi, până la întoarcerea Lui împreună cu sfinţii; şi, după cum am remarcat
mai înainte, în acest timp ei se vor înfăţişa înaintea scaunului de judecată al
lui Hristos. Dovada pentru aceasta este în Apocalipsa 19. Exact înaintea
întoarcerii lui Hristos (Apocalipsa 19:11-14), Ioan spune: „Şi am auzit ca un
glas de mulţime mare şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete
puternice, spunând: Aleluia! Pentru că Domnul, Dumnezeul nostru, Cel
Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I
dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i
s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul
subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor” (versetele 6-8). Aici îi găsim pe
sfinţi îmbrăcaţi în dreptatea lor (nu a lui Dumnezeu), rodul căilor lor
practice, produs şi lucrat prin Duhul Sfânt, dar socotit ca al lor în harul
minunat al lui Dumnezeu. Deoarece scaunul de judecată al lui Hristos pentru
credincioşi priveşte lucrurile făcute în trup, acestea constituie singurul
obiect al judecăţii anunţate. Îmbrăcarea soţiei Mielului în in subţire, alb şi
strălucitor va urma înfăţişării sfinţilor înaintea tribunalului lui Hristos şi
amândouă vor avea loc imediat înainte de apariţia Domnului cu sfinţii Săi. Dacă
nu am fi avut această învăţătură, am fi putut gândi că scaunul de judecată va
urma puţin după răpire. Dar este har în această amânare. Sfinţii sunt ridicaţi
şi sunt cu Domnul în casa Tatălui şi li se dă posibilitatea să se familiarizeze
acasă cu gloria în care au fost introduşi, înainte ca problema faptelor în trup
să fie adusă înainte spre rezolvare. Caracterul judecăţii trebuie observat
îndeaproape, şi una sau două remarci preliminare ne vor ajuta mult să nu
greşim, cât şi să înţelegem subiectul. 1. Credincioşii niciodată nu vor fi
judecaţi pentru păcate. Înaintea noastră nu sunt puse păcatele, ci faptele
săvârşite în trup; şi, în adevăr, a presupune că problema vinovăţiei noastre ar
putea fi ridicată din nou, ar însemna să trecem cu vederea, ca să nu spun să
falsificăm, caracterul harului şi al lucrării de răscumpărare. „Adevărat,
adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are
viaţă eternă şi nu vine la judecată (krisin), ci a trecut din moarte la
viaţă” (Ioan 5:24). Din nou ni se spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă
i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:14). Problema
păcatelor a fost închisă pentru totdeauna la cruce; şi orice credincios este
înaintea lui Dumnezeu acceptat şi iubit, trăind în eficacitatea jertfei
oferite. De aceea chiar şi acum suntem fără pată înaintea lui Dumnezeu, şi
păcatele şi fărădelegile noastre nu vor mai fi amintite (Evrei 10:17). 2.
Aceasta se poate vedea imediat ce ne amintim că vom avea trupuri de glorie,
pentru că vom fi asemenea lui Hristos înainte de înfăţişarea noastră la scaunul
de judecată; fiindcă învierea sfinţilor adormiţi în Hristos şi transformarea
celor vii şi răpirea lor împreună în prezenţa Domnului vor preceda judecata
noastră. Aceasta este o mare mângâiere, pentru că, fiind deja asemenea lui
Hristos, vom avea comuniune deplină cu El în fiecare judecată a Lui asupra
lucrărilor noastre; şi de aceea ne vom bucura la expunerea şi respingerea a tot
ce a decurs în vieţile noastre din carne şi nu din Duhul Sfânt. Aceasta
răspunde la întrebarea dacă nu vom tremura şi nu vom fi ruşinaţi când toate
faptele vieţii noastre creştine vor fi date la iveală în adevăratul lor
caracter. Într-adevăr, suntem în lumină, prin credinţă, când conştiinţa este în
prezenţa lui Dumnezeu. Vom fi conform cu perfecţiunea acelei lumini când vom
apărea înaintea tribunalului lui Hristos. Am spus că este un lucru solemn, şi
aşa este: totul este judecat în lumină; dar inima iubeşte aceasta, pentru că,
mulţumită Dumnezeului nostru, suntem lumină în Hristos. Dar, mai mult decât
atât, când creştinul este astfel arătat, el este deja în glorie, exact ca şi
Hristos, şi nu are rămăşiţe ale firii rele în care păcătuia; şi acum poate
privi la drumul pe care Dumnezeu l-a condus în har, ajutat, ridicat, împiedicat
să cadă, fără să-şi ia ochii de la Cel Drept. Ce istorie de har şi de îndurare!
Dacă mă uit înapoi acum, păcatele nu-mi mai rămân pe conştiinţă, deşi am oroare
de ele: sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu
în Hristos; dar ce sentiment de dragoste şi de răbdare, de bunătate şi har, cu
atât mai perfect cu cât totul se aşterne înaintea mea! Sigur că este un mare
câştig să-I dăm socoteală lui Dumnezeu cu privire la noi, în lumină şi în
dragoste, fără urmă de rău în noi. Suntem ca şi Hristos. Dacă cineva se teme să
pună totul înaintea lui Dumnezeu, nu cred că este liber în sufletul lui în ce
priveşte dreptatea - adică dreptatea lui Dumnezeu în Hristos - nu este pe
deplin în lumină. Şi noi nu va trebui să fim judecaţi pentru nimic; Hristos a
dat totul la o parte. Având în vedere toate acestea, putem aprecia mai
îndeaproape natura judecăţii în sine. Nu noi vom fi judecaţi, nici păcatele
noastre nu vor apărea înaintea noastră, după cum s-a explicat pe larg, ci, aşa
cum spune Scriptura, „noi toţi trebuie să fim arătaţi (manifestaţi - fanerotinai) înaintea scaunului de
judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup,
potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10). Trupul credinciosului
este al Domnului, un mădular al lui Hristos şi templul Duhului Sfânt (1.
Corinteni 6:15-19) şi de aceea este folosit în slujba Lui, pentru arătarea lui
Hristos Însuşi (Romani 12:1; 2. Corinteni 4:10). De aici şi dorinţa
sinceră şi speranţa apostolului, ca, fie în viaţă, fie în moarte, Hristos să
fie glorificat în trupul lui (Filipeni 1:20). De aceea suntem responsabili
pentru faptele săvârşite în trup, ca, în timp ce suntem făcuţi desăvârşiţi
pentru eternitate prin unica jertfă a lui Hristos - şi nu mai poate fi nicio
acuzaţie pentru păcat în noi - orice act din viaţa noastră, nu numai ca slujbă,
ci orice faptă pe care am făcut-o, să fie arătată, testată şi judecată înaintea
scaunului de judecată al lui Hristos. Binele va fi văzut şi recunoscut ca
atare; şi, în timp ce faptele au fost lucrate în noi şi prin noi, prin harul
lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Său, ele vor fi socotite, în infinita Lui
îndurare, ca ale noastre şi aşa vom fi răsplătiţi. Răul, oricât de întemeiat
ne-ar părea acum, va fi de asemenea recunoscut în adevăratul lui caracter,
neaparţinând altcuiva decât nouă, produs al cărnii, şi va primi condamnarea
dreaptă, noi înşine bucurându-ne că tot ce L-a dezonorat pe Domnul nostru
binecuvântat, deşi făcut prin noi, îşi primeşte răsplata cuvenită. Timpul
tăinuirilor se va sfârşi atunci, fiindcă ceea ce arată totul este lumina, şi
atunci totul va fi cercetat şi încercat de strălucirea luminii sfinţeniei
scaunului de judecată. Este o chestiune demnă de luat în considerare dacă acest
adevăr ocupă locul cuvenit în sufletele noastre. Cunoscând harul şi plinătatea
răscumpărării, există pericolul să trecem cu vederea sau să uităm
responsabilitatea noastră. Dar nu ar trebui să fie aşa şi perspectiva scaunului
de judecată al lui Hristos, fără să mai arunce o umbră de nelinişte în sufletul
credinciosului, trebuie să exercite o influenţă practică asupra sufletului.
Chiar comuniunea în care se găseşte arată că aşa stau lucrurile: „Suntem
încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup,
şi să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că
suntem acasă, fie că suntem departe de casă ...” (2. Corinteni 5:8-9). Perspectiva
îl întăreşte pe apostol, stimulându-l cu un zel neobosit să caute ca în tot ce
face să fie aprobat de Hristos. De fapt aceasta este exact ceea ce face pentru
noi, dându-ne posibilitatea ca să aducem toate acţiunile noastre în lumina
prezenţei Lui şi ajutându-ne să acţionăm prin El şi pentru El. Aici stă puterea
noastră. Satan este foarte subtil şi adesea ne ispiteşte să fim plăcuţi
oamenilor; dar, când ne aducem aminte că ne vom înfăţişa înaintea scaunului de
judecată, suntem inaccesibili curselor sale, ştiind că, dacă ne supunem altora,
va fi cu preţul de a-I displăcea lui Hristos. Şi unde este folosul de a
practica înşelăciunea, fie faţă de noi înşine, fie faţă de alţii, când tot ce
facem va fi curând descoperit? Să fim plăcuţi lui Hristos va fi singurul nostru
scop, în măsura în care avem înaintea sufletului nostru judecata Sa. La fel ne
va ajuta să fim răbdători când nu înţelegem sau în prezenţa greşelilor sau a
răului. În zilele Reformei, în Italia, un călugăr care primise adevărul
Evangheliei a fost pus sub arest sever sub paza unui alt frate călugăr. De-a
lungul multor ani a suferit fără murmur tratamentul aspru al temnicerului. În
cele din urmă el a fost trimis la execuţie. Şi, în timp ce îşi părăsea celula,
s-a întors către paznicul lui şi i-a zis cu blândeţe: „Frate, în curând vom şti
care dintre noi a plăcut Domnului”. La fel şi noi putem lăsa orice problemă
disputată, fie că ne priveşte pe noi înşine, fie pe fraţi, să fie adusă
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa vom putea adopta limbajul
apostolului: „Dar pentru mine este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi
sau de judecata omului. Ba încă nici chiar eu nu mă judec. Pentru că nu sunt
conştient de nimic rău despre mine însumi; însă nu prin aceasta sunt
îndreptăţit: ci Cel care mă judecă este Domnul. Aşa că nu judecaţi nimic
înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse
ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea
lauda de la Dumnezeu” (1. Corinteni 4:3-5). Influenţa acestui adevăr, dacă ar
fi ţinut în puterea Duhului Sfânt, ar fi incalculabilă. Ar lucra în noi
conştiinţe exersate în cele mai mărunte lucruri şi ar ţine sfinţenia Domnului,
Căruia Îi slujim, continuu înaintea sufletelor noastre. În acelaşi timp ne-ar
scuti de a fi ocupaţi cu eşecurile fraţilor, amintindu-ne în mod constant de
cuvintele apostolului: „Cine eşti tu, care judeci pe slujitorul altuia? Pentru
stăpânul lui stă în picioare sau cade” (Romani 14:4). Fie ca Domnul să ne ajute
să trăim continuu sub puterea acestui adevăr, ca toate cuvintele şi faptele să
fie spuse şi făcute în lumina acelei zile.
Capitolul
5. Cina nunţii Mielului:
Un alt eveniment are loc în cer, după scaunul
de judecată al lui Hristos, înainte de întoarcerea Lui cu sfinţii Săi. Este
cina nunţii Mielului! „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie,
pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se
îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt
faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: Scrie: Ferice de cei chemaţi la
cina nunţii Mielului!” (Apocalipsa 19:7-9). În această scenă vedem consumarea
răscumpărării în ce priveşte Adunarea/Biserica, în prezentarea ei şi în unirea
ei eternă cu Hristos, subiectul tuturor speranţelor ei. Din multe pasaje ale
Scripturii înţelegem că Adunarea nu este numai trupul (Efeseni 1:23; 5:30; Coloseni
1:18; 1. Corinteni 12:17), ci şi mireasa lui Hristos. Apostolul Pavel le
spune corintenilor: „Pentru că sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui
Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe
o fecioară curată lui Hristos” (2. Corinteni 11:2). Din nou, când expune
datoriile soţilor faţă de soţiile lor, el îi priveşte pe terenul căsătoriei ca
fiind un model al unirii lui Hristos cu Adunarea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile,
după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca
s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi
prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de
felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5:25-27). Şi încă o
dată: „De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi
cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu
privire la Hristos şi la Adunare” (Efeseni 5:31-31). Aici Duhul lui Dumnezeu ne
aduce înapoi la facerea Evei din Adam, la înfăţişarea ei şi unirea ei cu el ca
soţie a lui, drept model al înfăţişării Adunării înaintea lui Hristos, ultimul
Adam. Atât timp cât El era aici jos, pe pământ, El era singur; dar a fost
cufundat într-un somn adânc, somnul morţii, după scopul lui Dumnezeu; şi, ca
rod al muncii Lui, prin coborârea Duhului Sfânt, a fost făcută Adunarea -
făcută şi unită cu El: aşa că, după cum Adam a spus despre Eva: „Aceasta este
acum os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Geneza 2:23), credincioşii
pot spune: „suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale”
(Efeseni 5:30). Dar alt lucru ne este adus înainte în Efeseni. Se spune că
„Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Deci iubirea
Lui era motivul a toate - motivul Lui, în acest aspect, pentru a Se dărui pe
Sine. Găsind perla de mare preţ, preţuită după măsura propriei Lui iubiri, El
S-a dus şi a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o (Matei 13:46); El S-a dat pe
Sine (şi, dându-Se pe Sine, a dat tot ce poate da dragostea) pentru ea. S-a dat
pe Sine pentru Adunare, pentru ca s-o sfinţească şi s-o curăţească prin
spălarea cu apă, prin Cuvânt (făcând-o astfel potrivită Lui din punct de vedere
moral), ca să Şi-o poată înfăţişa ca o Adunare glorioasă. Avem deci trei paşi:
trecut, prezent şi viitor. El S-a dat pe Sine pentru ea prin moartea Lui pe
cruce; El o curăţeşte (lucrare ce continuă acum prin mijlocirea la dreapta lui
Dumnezeu şi care are ca efect spălarea cu apă prin Cuvânt); El Şi-o va înfăţişa
- când va avea loc nunta Mielului. Fiecare pas este rodul iubirii Lui. Dacă El
încă aşteaptă la dreapta lui Dumnezeu este numai pentru ca oricine este să facă
parte din mireasa Lui să fie adus în ea. „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine” (Ioan
6:37); şi El i-a căutat şi i-a răscumpărat pe toţi, dăruindu-Se pe Sine. De
aceea El va rămâne aici până când ultimul dintre aceştia va fi adus din
întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu. Atunci El nu va mai amâna, fiindcă
aceeaşi iubire care L-a făcut să Se dăruiască Îl va împinge să-Şi aducă
mireasa. De aceea El Se prezintă Adunării spunând: „Iată, Eu vin curând”,
reamintind că dragostea Lui nu oboseşte niciodată, că El aşteaptă cu dor
momentul când poate veni să o primească la El. Odată luaţi cei ai Săi şi aduşi
în casa Tatălui şi înfăţişaţi înaintea scaunului de judecată, timpul nunţii a
venit, şi acesta este evenimentul sărbătorit în textul citat din Apocalipsa
19. Este nunta Mielului (Apocalipsa 19:7). Mielul Îl reprezintă pe Fiul lui
Dumnezeu care a îndurat amărăciunile pentru noi. Sufletul înţelege aceasta, de
aceea acest titlu, „mireasa Mielului”, spune despre suferinţele pe care Domnul
le-a îndurat; atât de mult a preţuit-o, încât a lăsat totul pentru ea. Chiar şi
acum credincioşii sunt uniţi cu Domnul Hristos, dar nunta Mielului vorbeşte
despre un alt lucru: este timpul când toţi credincioşii din această dispensaţie
- incluzându-i pe toţi de la Cincizecime până la întoarcerea Domnului - deja în
glorie şi priviţi colectiv - sunt în final deplin asociaţi cu Omul înviat şi
glorificat, cu Cel care, în harul şi iubirea Lui fără asemănare, a ales
Adunarea să fie tovarăşa Lui pentru totdeauna. Înainte de a Se întoarce în
locul de unde a fost respins, El Se va uni în mod oficial cu cea care a
împărtăşit în mare măsură amărăciunile şi suferinţele Lui, ca s-o prezinte
lumii împărtăşind şi aceeaşi glorie cu El. „Şi Eu le-am dat gloria pe care
Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în
Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască
lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan
17:22-23). Aceasta se referă la timpul când El Se întoarce să-Şi ia puterea şi
Împărăţia. Nunta este premergătoare acestei înfăţişări în public şi este
expresia faptului că Adunarea participă la gloria şi la bucuria Lui. Luând
împreună textele din Apocalipsa şi din Efeseni putem vedea că soţia va fi
îmbrăcată într-o dublă frumuseţe. „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm
glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a
dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire
sunt faptele drepte ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:7-8); „Să-Şi prezinte Lui
Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul
acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5:27). Această ultimă
frumuseţe este rezultatul a ceea ce Hristos a făcut pentru ea: „S-a dat pe Sine
Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă,
prin Cuvânt”. El a făcut din ea o tovarăşă potrivită pentru El şi aşa a adus-o
El acum înaintea Lui: în ea străluceşte propria Lui frumuseţe, reflectând
propria Lui glorie. Este chipul Lui pe care îl are înaintea Sa, reprodus în
soţia Sa; şi astfel, El a făcut-o tovarăşa potrivită a preamăririi şi a gloriei
Lui. Inul subţire este dreptatea sfinţilor, rezultată în urma înfăţişării
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Acest fapt minunat lărgeşte gândurile
noastre cu privire la harul Dumnezeului nostru. Dacă facem un singur lucru care
întruneşte aprobarea Lui, acesta poate fi făcut numai prin puterea pe care El
Însuşi ne-a dat-o: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Iisus
pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele”
(Efeseni 2:10). Şi totuşi El ne va împodobi cu tot rodul şi cu toată frumuseţea
a ceea ce a fost lucrat în şi prin noi prin harul şi puterea Lui. Toate
aspectele frumuseţii divine şi umane vor caracteriza mireasa Mielului, după
perfecţiunea gândurilor şi sfaturilor lui Dumnezeu şi după gândul şi inima
Mielului. Mai multe lucruri distincte marchează sărbătorirea nunţii. Întâi
izbucnirea de bucurie şi laudă: „Şi am auzit ca un glas de mulţime mare şi ca
un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: Aleluia!
Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească”
(Apocalipsa 19:6). Nunta, în adevăr, este imediat înainte de venirea în
judecată a Împăratului împăraţilor şi a Domnului domnilor, deci în ajunul
suveranităţii în lume a Domnului nostru şi a Hristosului Său (Apocalipsa 11:15).
Apoi ei strigă: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că
nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:7). Nunta
Mielului provoacă adorarea în uimire a cerului, a tuturor slujitorilor lui
Dumnezeu şi a celor care se tem de El, fie mici, fie mari (v. 5). La urmă, lui
Ioan i se porunceşte să scrie: „Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!”
(Apocalipsa 19:9). Partea soţiei este incomparabilă, dar cei invitaţi să ia
parte la bucuria acelei zile sunt numiţi fericiţi. Şi nu este de mirare,
fiindcă ei sunt chemaţi să vadă împlinirea desăvârşită a dorinţelor lui
Hristos, bucurie cu care El Şi-o înfăţişează pe cea pentru care a murit şi
care, făcută potrivită pentru unirea cu El, este acum îmbrăcată în gloria lui
Dumnezeu (Ioan 17:22; Apocalipsa 21:10-11). Este o zi de bucurie
neîntreruptă, bucurie a inimii lui Dumnezeu, bucuria Mielului şi a miresei şi
bucuria tuturor celor chemaţi să vadă această scenă minunată. Dar Mielul Însuşi
ne atrage privirile, fiind figura proeminentă a zilei; este „nunta Mielului”,
nu nunta Adunării sau a miresei Mielului, Mielul fiind Cel care este în primul
rând în această bucurie. Adunarea va avea bucuria ei în Hristos, dar Hristos
Însuşi va avea bucuria Lui şi mai mare în Adunare. Cel mai puternic puls al
bucuriei care va bate în eternitate va fi în pieptul Domnului pentru mireasa
Lui răscumpărată.
Capitolul
6. Restaurarea evreilor:
Nimic nu este mai sigur din Cuvântul lui
Dumnezeu decât că evreii, care sunt împrăştiaţi, în cea mai mare parte, în
lume, vor fi restabiliţi în ţara lor; pentru că „Cel care a împrăştiat pe
Israel îl va aduna” (Ieremia 31:10). Timpul restabilirii depline nu este
descoperit, dar, cum ei sunt în mare lor majoritate în ţară după răpirea
sfinţilor, este evident că va avea loc cam în aceeaşi vreme. Nu putem spune
dacă înainte de aceasta sau după, dar probabil după, pentru că altfel ar fi un
semn vizibil că Domnul este aproape. O referire succintă la căile lui Dumnezeu
în cârmuire pe pământ va simplifica şi va uşura foarte mult înţelegerea acestui
subiect. Învăţăm din profetul Daniel că, în urma eşecului total al lui Israel
ca depozitar al puterii lui Dumnezeu pe pământ, dominaţia a fost transferată neamurilor.
Astfel, în interpretarea marelui chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în visul
lui, Daniel spune: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căruia Dumnezeul
cerurilor ţi-a dat împărăţia, puterea şi tăria şi gloria. Şi oriunde locuiesc
fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerurilor, El le-a dat în mâna ta
şi te-a făcut stăpân peste toate. Tu eşti capul de aur” (Daniel 2:37-38). Trei
imperii vor urma: medo-persan, grec şi roman; şi ultimul dintre acestea,
dispărut pentru un timp, va reveni în final, dar împărţit în zece regate, cum
sunt prezentate cele zece degete ale picioarelor chipului, toate fiind unite
într-o confederaţie sub un conducător suprem (Daniel 2:31-43; 7; Apocalipsa
13 şi 17). Aceste imperii dispar pe rând; şi ultimul este eliminat,
distrus de Împărăţia lui Hristos: pentru că „în zilele împăraţilor acestora,
Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată; şi
împărăţia aceea nu va trece la alt popor; ea va sfărâma şi va nimici toate
acele împărăţii, dar ea va rămâne pentru totdeauna” (Daniel 2:44; vezi şi Apocalipsa
19:11-21; 20). Acum perioada care cuprinde toate aceste monarhii este
numită „timpul neamurilor”, timp în care, după cuvintele Domnului nostru,
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri” (Luca 21:24). Absenţa
evreilor din ţara lor va coincide aproximativ cu această perioadă. Dar ţelurile
lui Dumnezeu în legătură cu vechiul Său popor vor fi totuşi împlinite: „Pentru
că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani
11:29). Şi, odată cu împlinirea şi răpirea Adunării, Dumnezeu va începe să
lucreze din nou cu această naţiune. Este adevărat că unei mici rămăşiţe, în
principal din Iuda şi Beniamin (Ezra 10:7-9), i s-a permis să se întoarcă la
Ierusalim în timpul domniei lui Cirus, istorie pe care o avem în Ezra şi
Neemia; dar aceasta nu este nicidecum restaurarea naţională, nici împlinirea
scopurilor lui Dumnezeu, pentru că Hagai, Zaharia şi Maleahi, toţi profeţind
după această perioadă, vorbesc despre binecuvântarea naţională la timpul viitor
(Hagai 2:7-9; Zaharia 9 - 14; Maleahi 3 şi 4). Într-adevăr,
de la întoarcerea lor şi până la naşterea Domnului nostru, departe de a fi o
naţiune independentă, ei au fost tot timpul supuşi puterii naţiunilor. Într-o
asemenea situaţie nu era nimic care să corespundă prezicerii strălucite a
profetului. „Şi fiii străinului îţi vor reconstrui zidurile şi împăraţii lor
îţi vor sluji. Pentru că în mânia Mea te-am lovit, dar în bunăvoinţa Mea M-am
îndurat de tine. Şi porţile tale vor fi mereu deschise, nu se vor închide nici
zi, nici noapte, ca să se aducă la tine bogăţiile neamurilor şi să fie conduşi
împăraţii lor. Pentru că naeamul sau împărăţia care nu-ţi va sluji va pieri şi
neamurile acelea vor fi pustiite cu desăvârşire” (Isaia 60:10-12). Motivul
acestei întoarceri parţiale pare să fi fost ca Hristos să Se nască între ei,
după prezicerile profeţilor, şi să li Se înfăţişeze ca Mesia. Aceasta a avut
loc; şi Evanghelia după Matei, care se ocupă în special cu acest subiect, ne
arată pe larg rezultatul. El a fost total respins. Ei l-au ales pe Baraba ca
să-L nimicească pe Hristos: „Şi guvernatorul, răspunzând, le-a spus: Pe care
din cei doi vreţi să vi-l eliberez? Şi ei au spus: Pe Baraba! Pilat le-a spus: Ce
să fac deci cu Iisus, care Se numeşte Hristos? Ei toţi i-au spus: Să fie
răstignit! Şi el a spus: Dar ce rău a făcut? Iar ei şi mai tare strigau,
spunând: Să fie răstignit!” (Matei 27:21-23). În Evanghelia după Ioan,
nedreptatea lor este, dacă se poate, prezentată şi mai izbitor: „Pilat le-a
spus: Să-L răstignesc pe Împăratul vostru? Preoţii de seamă au răspuns: Nu avem
împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15). Aşadar, de bunăvoie ei au renunţat la
speranţa gloriei neamului lor. L-au
respins pe Mesia în dorinţa lor rea de a-L răstigni pe Iisus din Nazaret: şi
din acea zi până azi au suferit consecinţele crimei lor groaznice, ca
proscrişii şi ocara naţiunilor pământului. Dar Dumnezeu, oricare ar fi păcatul
poporului Său, nu poate să Se nege pe Sine: şi, în moartea Celui pe care
vechiul Său popor L-a respins (pentru că El a murit pentru acel neam - Ioan
11:52), El a pus baza restaurării şi binecuvântării viitoare. Dovezile sunt
atât de numeroase, încât este greu de spus unde să începem şi unde să încheiem:
dar câteva texte pot fi alese, lăsând cititorii să urmărească detaliile. „Şi va
fi aşa: în ziua aceea, Domnul Îşi va întinde din nou mâna, a doua oară, ca să
dobândească rămăşiţa poporului Său, care va fi rămas, din Asiria, şi din Egipt,
şi din Patros, şi din Cuş, şi din Elam, şi din Şinear, şi din Hamat şi din
insulele mării. Şi va înălţa un steag pentru neamuri şi-i va aduna pe cei
alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai lui Iuda, din cele
patru colţuri ale pământului” (Isaia 11:11-12). Din nou citim: „Domnul va avea
milă de Iacov şi din nou va alege pe Israel şi-i va aşeza în odihnă în ţara
lor; şi străinul se va însoţi cu ei şi se vor lipi de casa lui Iacov. Şi
popoarele îi vor lua şi-i vor aduce la locul lor şi casa lui Israel îi va
stăpâni în ţara Domnului, ca robi şi roabe. Şi îi vor lua captivi pe cei care-i
ţinuseră captivi şi vor stăpâni peste asupritorii lor” (Isaia 14:1-3). Citiţi
şi Isaia 25:6-12; 26; 27:6; 30:18-26; 35:10; 49:7-26; 54; 60; 61.
Limbajul lui Ieremia este tot aşa de clar: „Iată, vin zile, zice Domnul,când îi
voi ridica lui David o Odraslă dreaptă şi va împărăţi ca împărat şi va lucra cu
înţelepciune şi va face judecată şi dreptate în ţară. În zilele Lui, Iuda va fi
mântuit şi Israel va locui în siguranţă. Şi acesta este Numele Lui, cu care Se
va numi: Domnul, Dreptatea noastră. De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când
nu vor mai zice: Viu este Domnul care i-a scos pe fiii lui Israel din ţara
Egiptului, ci: Viu este Domnul care a scos şi care a adus înapoi sămânţa casei
lui Israel din ţara de la nord şi din toate ţările unde-i alungasem; şi vor
locui în ţara lor” (Ieremia 23:5-8). Citiţi mai ales Ieremia 30, 31 şi 33.
Nu este profet care să nu atingă acest subiect: dacă Sionul nu ar fi fost
confundat cu Adunarea, nici unul nu s-ar fi îndoit de intenţiile lui Dumnezeu
în legătură cu vechiul Său popor. Mai mult chiar, dacă mărturia profeţilor a
fost mai puţin precisă, argumentul apostolului Pavel ar trebui să fie suficient
ca să ne înveţe că El nu va abandona ţelurile Lui de har şi de binecuvântare
pentru sămânţa lui Avraam, pentru că, după ce arată că Dumnezeu nu Şi-a lepădat
poporul (Israel), el spune: „Pentru că nu doresc să nu ştiţi, fraţilor, taina
aceasta, ca să nu fiţi înţelepţi în voi înşivă: pentru că lui Israel i s-a
făcut orbire în parte, până va intra plinătatea neamurilor; şi astfel, tot
Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Salvatorul va veni din Sion şi va
îndepărta neevlavia de la Iacov. Şi acesta este legământul din partea Mea
pentru ei, când voi înlătura păcatele lor” (Romani 11:25-27). Două lucruri sunt
clare din acest text: că binecuvântarea este păstrată pentru Israel şi că
Salvatorul va veni din Sion, arătând că ei trebuie să fie în ţara lor înainte
de binecuvântarea descrisă. Sunt totuşi mai multe etape în stabilirea lor,
înainte de rezultatul deplin despre care vorbeşte apostolul Pavel. O parte s-a
întors în Palestina în necredinţă, refăcând statul Israel. Aceasta este cert
din faptul că Zaharia descrie convertirea lor în ţară prin apariţia Domnului
(Zaharia 12:9-14; 13:1, vezi şi Isaia 17:10-11; 28:14-15). În
necredinţa lor vor construi un templu şi vor căuta să restabilească slujbele
preoţeşti, netezind astfel drumul pentru ridicarea prin Antihrist a urâciunii
pustiirii în locul sfânt, de care Domnul i-a prevenit pe ucenicii Săi (Matei
24:15 , vezi şi Apocalipsa 11:1-2 şi Isaia 66:1-6). Va fi
însă o rămăşiţă în mijlocul fraţilor lor necredincioşi, care se va bizui pe
Dumnezeu şi care, necunoscând încă pe Mesia al lor, va striga către Domnul din
nenorocirea ei, şi va fi ferită de urâciunile în care partea mare a neamului va
cădea. Aceştia sunt rămăşiţa aleasă, a cărei experienţă este atât de larg
expusă în Psalmi şi în profeţi. Restaurarea celor zece triburi se va face după
ce Domnul Îşi va lua Împărăţia în stăpânire, cu atât mai mult cu cât ei nu au
avut niciun rol în respingerea şi răstignirea lui Hristos. Deşi ei vor fi
judecaţi pentru păcatele lor, vor fi cruţaţi de groaznicele experienţe prin
care fraţii lor vor trebui să treacă drept consecinţă a acceptării şi legăturii
lor cu Antihrist. De aceea, după întoarcerea lui Hristos, El va aduce la lumină
şi va restaura această parte de mult pierdută a poporului Său. Ezechiel descrie
restaurarea lor: „Viu sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu, că Eu voi domni peste voi
cu mână puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată. Şi vă voi scoate
dintre popoare şi vă voi aduna din ţările în care aţi fost împrăştiaţi cu mână
puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată; şi vă voi aduce în pustiul
popoarelor şi acolo, faţă în faţă, voi intra la judecată cu voi! Cum am intrat
la judecată cu părinţii voştri în pustiul ţării Egiptului, aşa voi intra la
judecată cu voi, zice Domnul Dumnezeu. Şi vă voi trece pe sub toiag şi vă voi
aduce în legătura legământului. Şi voi curăţi dintre voi pe cei răzvrătiţi şi
pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei
temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt
Domnul” (Ezechiel 20:33-38). Ieremia merge şi mai departe şi descrie venirea
lor în ţară într-un limbaj de o frumuseţe singulară: „Pentru că va fi o zi când
păzitorii vor striga pe muntele lui Efraim: Ridicaţi-vă şi să ne suim în Sion,
la Domnul Dumnezeul nostru! Pentru că aşa zice Domnul: Cântaţi cu bucurie
pentru Iacov şi chiuiţi înaintea căpeteniei neamurilor! Strigaţi, cântaţi laude
şi ziceţi: Salvează, Doamne, pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel! Iată, îi
voi aduce din ţara de la nord şi-i voi aduna de la marginile pământului; şi,
printre ei, pe orb şi pe şchiop, pe femeia însărcinată şi pe cea care este în
durerile naşterii, pe toţi împreună: o adunare mare se va întoarce aici! Vor
veni plângând şi-i voi conduce cu cereri; îi voi face să umble pe lângă pâraiele
de apă, pe o cale dreaptă, pe care nu se vor poticni. Pentru că Eu îi voi fi
tată lui Israel, iar Efraim va fi întâiul Meu născut” (Ieremia 31:6-9). Profetul
Ieremia expune mai departe scopul pe care şi l-a propus Dumnezeu pentru poporul
Său şi viitoarea lor moştenire de bucurie: „Ascultaţi, neamuri, cuvântul
Domnului! Şi faceţi-l cunoscut în insulele îndepărtate şi ziceţi: Cel care a
împrăştiat pe Israel îl va aduna şi-l va păzi, ca un păstor turma sa. Pentru că
Domnul l-a salvat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el.
Şi ei vor veni şi vor cânta pe înălţimea Sionului; şi vor alerga împreună la
bunătatea Domnului, la grâu şi la must şi la untdelemn, şi la cei tineri din
turmă şi din cireadă, iar sufletul lor va fi ca o grădină udată şi nu vor mai
lâncezi nicidecum. Atunci fecioara se va bucura la joc, şi tinerii şi bătrânii
împreună. Şi le voi schimba jalea în veselie şi-i voi mângâia şi-i voi bucura
în întristarea lor. Şi voi sătura sufletul preoţilor cu grăsime şi poporul Meu se
va sătura cu bunurile Mele, zice Domnul” (Ieremia 31:6-14). Cele zece seminţii
nu numai că sunt aduse înapoi, ci, mai mult, ni se spune că vor fi unite cu
Iuda în fericita şi glorioasa domnie a lui Mesia: „nu vor mai fi două neamuri,
nici nu vor mai fi despărţiţi în două împărăţii”, ci slujitorul lui Dumnezeu,
David (David cel adevărat, Hristos), va fi Prinţul lor pentru totdeauna (Ezechiel
37:21-28). Dumnezeu nu Şi-a uitat legământul Său cu Avraam (Geneza 17:4-8). În
timp ce Israel a greşit în responsabilitatea lui şi a pierdut orice drept
înaintea lui Dumnezeu, El, în credincioşia pentru Cuvântul Său, în minunea
harului Său, va face ceea ce a spus. Şi se apropie vremea când Israel, încă o
dată restabilit pe deplin în ţara lui „în viitor, ... va prinde rădăcină, ...
va înflori şi va înmuguri şi va umple faţa lumii cu rod” (Isaia 27:6), pentru
că „Aşa zice Domnul: Dacă nu rămâne legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă
n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa
lui Iacov şi a lui David, robul Meu, încât să nu iau din sămânţa lui
conducători peste sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov: pentru că îi voi întoarce
pe cei captivi ai lor şi voi avea milă de ei” (Ieremia 33:25-26).
Capitolul
7. Apostazia şi Antihristul:
În intervalul dintre răpirea sfinţilor şi
apariţia lui Hristos, pământul va fi scena unora dintre cele mai groaznice
evenimente pe care le-a văzut vreodată lumea. Printre acestea va fi apostazia -
abandonarea deschisă a oricărei mărturii creştine, negarea atât a Tatălui cât
şi a Fiului (1. Ioan 2:22) şi apariţia omului păcatului (Antihristul). Apostolul
Pavel ne-a dat cele mai precise şi mai clare învăţături cu privire la acest
subiect. Falşi învăţători au căutat să tulbure gândurile credincioşilor
tesaloniceni, afirmând că ziua Domnului a venit deja. Şi, ca să preîntâmpine
această greşeală, el a scris: „Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră împreună la El, ca voi să nu vă
lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh,
nici prin cuvânt, nici prin epistolă,ca fiind de la noi, ca şi cum ziua
Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că
această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi
descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât
el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându- se pe sine că este
Dumnezeu” (2. Tesaloniceni 2:1-4). Suntem în mod limpede avertizaţi că
„lepădarea de credinţă” (apostazia) şi „omul păcatului” vor fi văzuţi în
intervalul dintre răpirea sfinţilor şi venirea Domnului, fiindcă apostolul îşi
bazează îndemnul către aceşti credincioşi pe venirea Domnului nostru Iisus
Hristos şi strângerea noastră împreună la El. Strângerea lor împreună la
Hristos a fost o demonstraţie a imposibilităţii ca ziua Domnului să fi venit
deja. Întâi, pentru că nu erau încă strânşi creştinii la Domnul, ei trebuind să
vină cu El; în al doilea rând, cel rău, care trebuia să fie judecat, nu apăruse
încă, aşa că judecata nu putea să fie exercitată. Apostolul ne arată că, până
ca Adunarea să fie ridicată, această împlinire şi întrupare a răutăţii nu poate
avea loc: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul său.
Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte
acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege - pe care
Domnul Iisus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin
arătarea venirii Sale” (2. Tesaloniceni 2:6-8).
Apostazia:
Aceasta a fost prevăzută şi prezisă din
primele zile ale creştinismului. Domnul nostru Însuşi o arată în unele din
parabole şi niciodată nu vorbeşte de răspândirea treptată a adevărului până
când toată lumea va fi ajuns să-L mărturisească pe El ca Domn. Pe de altă
parte, El compară Împărăţia cerurilor, cum este văzută în lume, cu „un aluat”
(aluatul în Scriptură are în general semnificaţia stricăciunii) „pe care l-a
luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot” (Matei
13:33; vezi şi parabola neghinei şi a grăuntelui de muştar în acelaşi capitol).
Apostolul Pavel le spune bătrânilor adunării din Efes: „Eu ştiu aceasta, că,
după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma;
şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i
tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30). Iar în cele două epistole către
Timotei (1. Timotei 4 şi 2. Timotei 3) întâlnim descrieri specifice
răului „timpurilor din urmă”. Ce poate fi mai direct şi mai accentuat decât
aceasta? Sfinţii cărora li se scria erau preveniţi că taina fărădelegii lucra
deja şi, deşi deocamdată împiedicată, când piedica nu va mai fi, se va ridica
repede şi puternic, depăşind orice limite şi în final se va împlini în acea
fiinţă înspăimântătoare care se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de
orice este numit Dumnezeu şi va cere să i se aducă închinarea care I se cuvine
numai lui Dumnezeu. Petru vorbeşte despre răul „zilelor din urmă”, de asemenea
şi Iuda, în special în forma apostaziei. În Apocalipsa ne este dat să vedem
forma ei finală în „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor
pământului” (Apocalipsa 17:5). Ca să înţelegem bine aceasta, trebuie să ne
amintim că, după ce sfinţii sunt luaţi, Adunarea în forma ei exterioară
(mărturia creştină) va rămâne. Numai adevăraţii creştini vor fi luaţi sus ca
să-L întâlnească pe Domnul în văzduh. Vor fi lăsaţi în urmă milioane de aşa-numiţi
credincioşi. Şi, fără îndoială, această mărturie de faţadă va fi menţinută; şi
bisericile şi capelele şi alte locuri unde creştinii de nume se întâlneau îşi
vor continua serviciile lor religioase ca şi înainte. Clopotele vor suna şi
adunările se vor ţine, chiar cu un număr mai mic, prin absenţa copiilor lui
Dumnezeu. De asemenea se vor intona cântări, se vor face sau se vor repeta
rugăciuni şi se vor rosti predici. Dar când Duhul lui Dumnezeu, Cel care
împiedica desfăşurarea „tainei fărădelegii” în Adunare, nu va mai fi, răul va
fi fără frâu, iar inimile necredincioase în caracterul lor, care se dădeau
înapoi ca să primească învăţături şi care desconsiderau autoritatea Cuvântului
lui Dumnezeu şi doctrinele lui fundamentale, vor cădea în curând cu totul sub
stăpânirea lui. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei
să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci
au găsit plăcere în nedreptate” (2. Tesaloniceni 2:11-12). Aşa vor fi, treptat,
pregătiţi să cadă sub influenţa şi puterea lui Antihrist şi deci să abandoneze
cu desăvârşire chiar şi forma creştinismului. Şi nu este greu de remarcat că
apostazia se va dezvolta sub cele trei forme în care omul a fost în relaţie cu
Dumnezeu: firea (păcatul neînfrânat care se înalţă); iudaismul (cel care stă în
templul lui Dumnezeu) şi creştinismul (cel căruia i se aplică termenul de
apostazie în pasajul din 2. Tesaloniceni 2). Ce perspectivă
înspăimântătoare! Şi cât de trist este să observăm această „taină a fărădelegii”
lucrând atât de clar în ziua de azi, ridicându-şi curajos capul în amvoanele
creştinătăţii şi proclamând nestânjenit doctrine care răstoarnă chiar temeliile
adevărului descoperit, pregătind drumul, îndată ce Adunarea va fi luată, pentru
venirea omului păcatului!
Antihristul:
El este numit: „împărat” (Daniel 11:36),
„păstorul cel netrebnic” (Zaharia 11:17), „omul păcatului”, „fiul pieirii” (2.
Tesalonicei 2:3), „Antihrist” (1. Ioan 2 ; 2. Ioan 7), „fiara”
(Apocalipsa). Antihristul nu este o figură de stil folosită pentru a ilustra un
principiu rău sau un sistem rău, ci indică o persoană reală. Oricine va face
efortul să citească diferitele texte unde el este amintit va vedea aceasta
imediat. Mai mult chiar, sunt motive să credem că el nu va fi dintre neamuri,
ci un evreu, foarte probabil din tribul lui Dan. Astfel, Domnul nostru, fără a
lăsa loc la îndoieli când Se referă la această încarnare a răului, spune: „Eu
am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în
numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43 ); şi aceasta ar fi
de neconceput dacă n-ar fi din neamul lor. Într-adevăr, el se va prezenta ca
Mesia, în antagonism cu Hristos; în Daniel se spune că el „nu va ţine seama de
dumnezeii părinţilor săi” (Daniel 11:37), arătând clar descendenţa lui
evreiască, la fel de bine ca şi caracterul lui apostat. Şi „se va înălţa şi se
va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva
Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până când se va împlini mânia; pentru că
ce este hotărât se va face” (Daniel 11:36). În Apocalipsa 13 avem
descrise atât ridicarea lui, cât şi caracterul faptelor lui. După cum i s-a
descoperit lui Daniel, şi prin el a fost anunţat Nebucadneţar, patru împărăţii
vor fi până la sfârşit: cea a Babilonului, cea medo-persană şi cea greacă au
apărut şi au trecut; a patra, simbolizată prin picioarele de fier şi labele
picioarelor parte din fier şi parte din lut, este ultima: „o piatră s-a
desprins, fără mâini, şi a lovit chipul peste picioarele lui de fier şi de lut
şi le-a sfărâmat ... Şi piatra care a lovit chipul s-a făcut un munte mare şi a
umplut tot pământul” (Daniel 2:34-35). Acesta este imperiul roman - întâi în
energia lui primară şi în forţa irezistibilă, cum este înfăţişat sub simbolul fierului,
apoi în forma lui finală, cele zece împărăţii, înfăţişate ca zece degete, unite
într-o confederaţie sub un şef suprem. În Apocalipsa 13:1, Ioan descrie
întâi înălţarea puterii imperiului roman în forma lui finală: „Şi am văzut
ridicându-se din mare o fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne,
zece diademe, şi pe capete, nume de hulă” (Apocalipsa 13:1). Marea ilustrează
masa informă de oameni într-o stare tulbure a lumii: popoare în mare agitaţie,
precum valurile fără odihnă ale adâncului. Şi din masa în anarhie şi confuzie
se ridică o putere imperială. Fiara care apare astfel este caracterizată prin
aceea că are şapte capete şi zece coarne, căreia „balaurul i-a dat puterea lui
şi tronul lui şi autoritate mare” (Apocalipsa 13:2), în aceeaşi măsură în care
balaurul însuşi le avea atât de distinct în capitolul anterior (Apocalipsa 12:3).
Şi este de remarcat că acest transfer de caracteristici, care arată sursa
puterii fiarei, urmează izgonirii lui Satan din cer (Apocalipsa 12:9). Cununile
erau pe capetele balaurului, dar la fiară erau pe coarnele ei, ceea ce înseamnă
că în imperiul roman avem exercitarea puterii ca o stare de fapt, în timp ce în
cazul lui Satan avem principiul în sine, rădăcina faptului. Este o chestiune de
sursă şi caracter, nu de istorie. Avem înaintea noastră forma finală a puterii
naţiunilor, animată şi umplută de energia lui Satan şi posedând în ea toate
trăsăturile care i-au marcat pe predecesorii ei (v. 2; Daniel 7:4-6). Cele
şapte capete reprezintă forme succesive ale puterii, care au existat, dar care
acum sunt concentrate în fiară; cele zece coarne sunt împăraţi şi aceşti zece
în final se vor uni sub un şef suprem. „Aici ... cele şapte capete sunt şapte
munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este,
celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi cele
zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă
împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara” (Apocalipsa
17:9, 10, 12). Va fi o asemenea demonstraţie de forţă cum lumea nu a mai văzut
niciodată; şi, cum şi sursa şi energia sunt satanice, ea va fi îndreptată
împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său: „Şi şi-a deschis gura pentru hule
împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care
locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i învingă; şi
i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi naţiune; şi i se
vor închina toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris
de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa
13:6-8). Va fi o vreme de împotrivire făţişă împotriva lui Dumnezeu şi de aceea
va fi un necaz înspăimântător pentru sfinţi. În legătură cu toate acestea se
ridică o altă „fiară”; nu din mare, ca predecesoarea ei, ci din pământ, într-un
timp când este o guvernare stabilită sub ordinele şi stăpânirea primei fiare.
Acesta este Antihristul. El „avea două coarne asemenea unui miel şi vorbea ca
un balaur” (v. 11). El este un imitator al lui Hristos, deşi este împotriva
Lui; dar glasul îi descoperă adevăratul caracter. El acţionează ca un fel de
reprezentant al primei fiare, exercitându-şi puterea şi făcând ca „pământul şi
cei care locuiesc pe el să se închine primei fiare, a cărei rană de moarte
fusese vindecată” (Apocalipsa 13:12). El, mai mult, face minuni, sau aparente
minuni, şi de aceea înşală pe locuitorii pământului, determinându-i să facă o
icoană primei fiare şi să se închine ei. Şi cel mai eficace mijloc de a-şi
atinge scopul este: „să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi
vorbească şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului
fiarei. Şi face ca tuturor, celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor
săraci, şi celor liberi şi celor robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreaptă
sau pe fruntea lor; şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are
semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:15-17). Va fi
astfel o trinitate înşelătoare, compusă din Satan, prima fiară şi profetul
mincinos; şi obiectul strădaniilor lor va fi să-L excludă pe Dumnezeu de pe
pământ şi să-I uzurpe locul în minţile oamenilor. Prima fiară este puterea
supremă seculară; cea de-a doua, Antihrist, acţionând sub prima, avându-şi
domeniul în sfera religioasă; Satan este inspiratorul şi sursa de energie.
Toate lucrările înşelăciunii şi activităţile mentale ale oamenilor, despărţite
de Hristos, nu au decât un singur scop, fiindcă toate ţintesc şi se vor întrupa
în împotrivitorul plin de ură faţă de Dumnezeu şi Hristosul Său.
Apostolul Ioan îi previne pe credincioşii din zilele lui că spiritul lui
Antihrist era deja răspândit (1. Ioan 4:3); şi de aceea este necesar, în special
când necredinţa creşte mai îndrăzneaţă ca niciodată, să fim în gardă şi să
cântărim bine aceste trăsături schiţate ale omului păcatului care va veni,
pentru ca să fim feriţi, în harul Dumnezeului nostru, de orice asociere care,
fiind sămânţă a lui Satan, este şi un semn de ostilitate faţă de Hristos. În
clipa de faţă este mai ales necesar să fim vigilenţi, pentru că sunt multe
indicii că Satan este angajat din plin în strângerea şi antrenarea forţelor
pentru conflictul viitor. Dar, ca întotdeauna, mişcările lui sunt subtile. El
încă nu îndrăzneşte să mărturisească deschis împotrivirea faţă de Hristos; dar
el poate influenţa şi influenţează minţile oamenilor împotriva doctrinelor
fundamentale ale creştinismului; şi el îi foloseşte în acest scop pe cei care
sunt învăţători recunoscuţi ai creştinismului. Duşmanii noştri sunt cei din
însăşi casa noastră! Dar atâta timp cât suntem strâns lipiţi de Cuvântul lui
Dumnezeu - refuzând înţelepciunea şi raţionamentele omeneşti - şi căutăm să fim
călăuziţi numai de Duhul Sfânt, vom scăpa din cursă şi vom fi ţinuţi
credincioşi lui Hristos.
Capitolul
8. Necazul cel mare:
Stăpânirea Antihristului va fi un eveniment de
o importanţă deosebită, în legătură cu care găsim anunţuri răspândite prin toţi
profeţii şi de asemenea în unele texte ale Noului Testament. Evenimentul este
numit, în general, necazul cel mare, dar, examinat îndeaproape, se poate vedea
că aceasta este numai una dintre trăsăturile acestui înspăimântător timp de
judecată prin care cei de pe pământ, din acea vreme, vor trebui să treacă. De
fapt va fi un timp de tulburări fără seamăn, atât pentru evrei, cât şi pentru
naţiuni; şi noi ne propunem să adunăm în acest text unele din informaţiile pe
care ni le dă Scriptura despre acest subiect şi să arătăm cine sunt sfinţii
care vor avea de trecut prin cuptorul încins de foc al necazului celui mare.
Vremea
necazului pentru evrei:
„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel,
zicând: Scrie într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Pentru că,
iată, vin zile, zice Domnul, când îi voi întoarce pe captivii poporului Meu, pe
Israel şi pe Iuda, zice Domnul; şi-i voi întoarce în ţara pe care am dat-o părinţilor
lor şi o vor stăpâni. Şi acestea sunt cuvintele pe care le-a spus Domnul despre
Israel şi despre Iuda; pentru că aşa zice Domnul: Glas de groază am auzit, de
spaimă şi nu de pace. Întrebaţi acum şi vedeţi dacă naşte vreun bărbat! De ce
văd pe orice bărbat cu mâinile pe coapsele sale, ca o femeie la naştere, şi
toate feţele au devenit palide? Vai, pentru că mare este ziua aceea! Niciuna nu
este asemenea ei; şi este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el.
Şi va fi aşa: în ziua aceea, zice Domnul oştirilor, voi sfărâma jugul lui de pe
grumazul tău şi-ţi voi rupe legăturile; şi străinii nu-l vor mai înrobi. Ci vor
sluji Domnului Dumnezeului lor şi lui David, împăratul lor, pe care li-l voi
ridica” (Ieremia 30:2-9). Trei lucruri sunt evidente din acest text: Israel va
fi totuşi restabilit în ţara lui; după restabilirea multora va fi un timp de
necaz fără seamăn; după acesta va fi izbăvirea lor finală şi
binecuvântarea. Legătura dintre aceste trei lucruri fixează perioada
necazului lor şi arată că va fi după întoarcerea lor în ţara lor şi înaintea
apariţiei Domnului. Profetul Daniel ne oferă o mărturie similară. După ce
vorbeşte despre faptele Antihristului (Daniel 11:36-45), el spune: „Şi, în
timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii
poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când
există un popor, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi
salvat, oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1). Din nou descoperim
că, atunci când sunt în ţara lor şi în legătură cu faptele Antihristului, deci
după ce Domnul S-a întors pentru mireasa Lui şi înainte de arătarea Lui în
glorie, evreii trec printr-un timp de necaz cum n-a mai fost niciodată. Domnul
nostru spune acelaşi lucru. Prevenindu-Şi ucenicii, răspunzând la întrebarea
lor: „Când vor fi acestea?” (Matei 24:3), El spune: „Când veţi vedea deci
urâciunea pustiirii, despre care s-a spus prin profetul Daniel, stând în loc
sfânt (cine citeşte să înţeleagă), atunci cei care sunt în Iudeea să fugă în
munţi; cine este pe acoperiş să nu coboare ca să ia cele din casa lui; şi cine
este la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. Dar vai de cele
însărcinate şi de cele care alăptează în acele zile! Rugaţi-vă însă ca fuga
voastră să nu fie iarna, nici în sabat; pentru că atunci va fi necaz mare, aşa
cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată. Şi,
dacă n-ar fi fost scurtate zilele acelea, n-ar fi fost mântuită nicio făptură;
însă, datorită celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:15-22;
vezi şi Marcu 13:14-20). Acest text este extrem de important în multe
privinţe. El leagă necazul despre care am vorbit cu un eveniment prezis de
Daniel, şi deci cu Antihristul, şi de asemenea dezvăluie cauza şi perioada
acestui necaz fără seamăn (vezi Daniel 12:11 şi 9:27). Acum, legând
mai multe texte date, aflăm că, după restaurarea lor, expuşi din nou, ca în
zilele lui Antiochus Epiphanus (Daniel 11:21-31), ostilităţii împăratului de la
nord, evreii, pentru a se apăra, fac legământ cu prima fiară, capul imperiului
roman reînviat, şi la aceasta se referă Daniel când zice: „Şi el va întări un
legământ cu cei mulţi, o săptămână; şi la jumătatea săptămânii va face să
înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Daniel 9:27). Prin acest legământ în care
a intrat cu evreii este evident că prinţul acesta s-a angajat să-i protejeze în
rânduielile lor religioase; dar acum, asociat cu Antihristul, el încalcă
tratatul şi ordonă ca jertfa să fie oprită şi ca urâciunea care pustieşte să
fie aşezată în locul sfânt (Daniel 12:11). Aceasta este un idol aşezat în
templu (citiţi 2. Tesaloniceni 2:4 şi Apocalipsa 13:11-17). La
aceasta Se referă Domnul nostru în pasajul citat; şi El dă aşezarea „urâciunii
care pustieşte” drept semnal pentru fuga rămăşiţei credincioase care va fi în
Ierusalim în acea vreme. Atunci va fi dat un decret pentru ca toţi să se
închine imaginii care a uzurpat locul lui Dumnezeu şi, odată cu aceasta, timpul
necazului va începe - cu o mânie nemaiauzită - împotriva tuturor celor care
refuză să se supună acestui decret, începând cu cei dintre evrei şi
extinzându-se în toată lumea. În îndurarea lui Dumnezeu, acest proces este
limitat la jumătatea săptămânii şi, de aceea, va ţine numai trei ani şi
jumătate. Acestea sunt cele 42 de luni sau 1260 de zile, atât de constant
menţionate în Apocalipsa. Aceasta coincide cu mărturia celor doi martori (Apocalipsa
11) şi judecăţile divine - vaiurile - de care se leagă. În timpul acestei
perioade, diavolul aruncat îşi varsă mânia sa mare împotriva rămăşiţei seminţei
femeii, care ţine poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia Domnului Iisus (Apocalipsa
12:9-17). Şi tocmai balaurul dă putere fiarei şi inspiră toate faptele capului
imperiului roman şi ale Antihristului împotriva poporului lui Dumnezeu.
Combinând aceste lucruri ne-am putea face o idee despre caracterul acestui
necaz fără seamăn. El este satanic atât în sursa lui, cât şi în energia lui,
conţinând orice element de suferinţă pe care ura fără seamăn a lui Satan o
poate inventa şi îndeplini; dar este folosit de Dumnezeu, ca să pedepsească
naţiunea evreiască pentru culmea păcatului lor, aceea de a-L fi respins pe
Mesia. Dacă adăugăm că şi cei mai evlavioşi nu vor simţi niciun strop de
favoare de la Dumnezeu, deşi Duhul Lui lucrează în inimile lor, vom înţelege
într-o oarecare măsură cuvintele Domnului nostru: „Atunci va fi necaz mare, aşa
cum nu a fost de la începutul lumii până acum, nici nu va mai fi vreodată”. Acest
necaz îi afectează în special pe evrei. Pasajele citate din Ieremia şi Daniel
se aplică lor şi explică referirea Domnului nostru la aceasta din urmă. Pe
lângă aceste indicii din discursul Său, El nu lasă loc de îndoială că avea în
vedere acelaşi popor. Istoria trecută a naţiunii şi vina groaznică pe care şi-a
asumat-o, răstignindu-L pe Mesia, ne va ajuta să înţelegem atât motivul cât şi
obiectul, în timp ce este o consolare să ne amintim că, în acest caz, unde se
spune despre acestea, urmează îndată izbăvire şi binecuvântare pentru rămăşiţa
aleasă a lui Dumnezeu.
Vremea
necazului pentru naţiuni:
Pe lângă „necazul lui Iacov”, citim şi despre
necazul cel mare. Acesta este menţionat în Apocalipsa 7. În prima parte a
capitolului sunt văzuţi „patru îngeri stând la cele patru colţuri ale
pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca niciun vânt să nu
sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt
înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; şi
a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme
pământul şi marea, spunând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii,
până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor” (Apocalipsa
7:1-3). În consecinţă, o sută patruzeci şi patru de mii sunt pecetluiţi din
cele douăsprezece seminţii, rămăşiţă a lui Israel cruţată de Dumnezeu. Apoi
citim: „După acestea am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea
să o numere, din orice neam şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea
tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier
în mâinile lor. Şi strigau cu glas tare, spunând: Mântuirea este a Dumnezeului
nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!” (Apocalipsa 7:9-10). Şi despre
această mulţime nenumărată l-a întrebat pe Ioan unul din cei 24 de bătrâni:
„Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi
i-am spus: Domnul meu, tu ştii. Şi mi-a spus: Aceştia sunt cei care vin din
necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”
(Apocalipsa 7:13-14). Această imensă mulţime a trecut prin necazul cel mare şi
sunt în scena dinainte ca o oştire salvată care se bucură. Avem o dovadă certă
că nu va fi un necaz fără seamăn numai pentru evrei, ci şi, probabil cam în
acelaşi timp (poate fi puţin mai înainte), o perioadă similară de necaz pentru
naţiuni - toate naţiunile, popoarele şi limbile. Acesta ar părea să fie acelaşi
eveniment de care vorbeşte Domnul nostru ca fiind „... ceasul încercării, care
va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe
pământ” (Apocalipsa 3:10). Cât despre sursa sau caracterul lui puţin sau
aproape nimic nu ne este descoperit. Dar este suficient justificat prin starea
înspăimântătoare în care va cădea lumea după răpirea Adunării: „Şi (fiarei) i
s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari şi hule; şi i s-a dat autoritate să
lucreze patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura pentru hule împotriva
lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în
cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i învingă; şi i s-a dat
autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi popor; şi i se vor închina
toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la
întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa
13:5-8).
Vremea
necazului pentru sfinţi:
Întrebarea se pune dacă Adunarea va fi în
acest necaz, dacă nu, atunci cine sunt sfinţii văzuţi în el? Cei care au citit
textele prezentate anterior vor fi având deja răspunsul, dar subiectul este
important şi ar fi indicat să reamintim învăţătura Scripturii în această
privinţă. În primul rând este foarte clar - dacă interpretarea dată de noi
Scripturii este corectă - că Adunarea va fi luată înainte de această perioadă. Astfel,
în Apocalipsa 19 găsim că fiara şi profetul mincinos (Antihristul)
sunt luaţi şi distruşi la apariţia Domnului (versetele 11 şi 12). Din 2
Tesaloniceni aflăm că Domnul îl va nimici pe cel rău (Antihristul) „prin
arătarea venirii Sale” (cap. 2:8). Dar ni se spune în Coloseni „Când Se va
arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună
cu El, în glorie” (Coloseni 3:4). În textul la care ne-am referit deja (Apocalipsa
19) se spune de asemenea că „oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate
în in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14). Din versetul 8 înţelegem că
inul subţire „sunt faptele drepte ale sfinţilor”. Sfinţii (Adunarea) în ambele
texte sunt prezentaţi venind împreună cu Hristos şi deci trebuie să fi fost
doar sus, ca să fie cu El înainte. Structura cărţii Apocalipsa arată acelaşi
lucru. „Scrie ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea” (Apocalipsa
1:19). Primul capitol conţine ceea ce a văzut; al doilea şi al treilea - „cele
ce sunt” - timpul Adunării; şi restul
cărţii se ocupă cu lucrurile de după încheierea perioadei Adunării. De aceea
imediat după al treilea capitol sunt prezentaţi cei douăzeci şi patru de
bătrâni, stând pe tronuri, îmbrăcaţi în haine albe şi cu cununi de aur pe cap (Apocalipsa
4:4). Cine sunt aceştia? Cununile lor vorbesc despre caracterul imperial,
iar hainele arată caracterul lor preoţesc şi ne îndreaptă clar
spre Apocalipsa 1:6 . Ei sunt sfinţii şi astfel sunt găsiţi transpuşi
în cer înainte de începerea necazului. Dar am putea să ne întrebăm cine sunt
atunci acea mare mulţime pe care nimeni nu o poate număra în Apocalipsa 7,
care, în mod cert, se spune că vin din necazul cel mare? Acum, dacă bătrânii
simbolizează Adunarea - fără a-i exclude pe sfinţii din dispensaţiile trecute -
este clar că această mulţime nu poate desemna aceeaşi clasă. Bătrânii sunt în
cer, iar această mulţime răscumpărată este pe pământ; şi această distincţie ne
ajută să înţelegem cine sunt. Ei sunt, după cum sunt descrişi, un număr mare de
naţiuni, aduşi prin necazul cel mare în binecuvântare, şi de aceea vor intra
împreună cu Hristos în gloria şi binecuvântările împărăţiei milenare; ei vor
avea un loc deosebit în timpul domniei Lui, „pentru aceasta sunt ei înaintea
tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său; şi Acela care
şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor
mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul,
care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor
vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:15-17).
Cealaltă parte a întrebării rămâne. Cine sunt sfinţii văzuţi în
necaz? Ei sunt rămăşiţa aleasă de Dumnezeu dintre evrei. Aceasta se poate
vedea din Matei 24. Despre cei din Iudeea vorbeşte Domnul nostru (v. 16).
Ei trebuie să se roage ca fuga lor să nu fie într-o zi de sabat (v. 20) - o instrucţiune
care n-ar avea nicio semnificaţie dacă nu s-ar adresa unui evreu evlavios aflat
sub lege; ei sunt preveniţi împotriva falşilor hristoşi (v. 23-24) -
avertisment care cu greu ar fi putut fi înţeles de creştini, care Îl ştiu pe
Hristos la dreapta lui Dumnezeu; şi, în final, cei aleşi nu sunt strânşi decât
după necaz, şi după apariţie, câtă vreme Adunarea va apărea împreună cu
Hristos. Indicii în acelaşi sens pot fi strânse, dacă este nevoie, şi din
Apocalipsa; dar am arătat deja că bătrânii din cer dovedesc faptul că Adunarea
nu putea fi pe pământ în timpul necazului. Sunt deci dovezi din abundenţă care
arată că aceia sunt evrei evlavioşi ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care vor fi
aruncaţi în cuptorul de foc ce va fi încălzit „de şapte ori mai mult”.
Amărăciunile şi strigătele lor în acest timp de chin fără seamăn sunt exprimate
în mai mulţi Psalmi. Credincioşii din această dispensaţie sunt întorşi de la
idoli la Dumnezeu, ca să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte
din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Iisus, care ne
scapă de mânia care vine (1. Tesaloniceni 1:9-10). Fiindcă Domnul nostru le
adresează lor aceste cuvinte: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te
voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca
să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10).
Capitolul
9. Arătarea lui Hristos:
Diferenţa dintre venirea Domnului şi arătarea
Lui este că, în primul caz, El vine pentru sfinţii Săi, în timp ce în ultimul
El vine cu sfinţii Săi. De aceea Împărăţia este întotdeauna legată de arătarea
Lui, pentru că atunci El Îşi va lua puterea şi „va domni de la o mare la altă
mare şi de la râu până la marginile pământului” (Psalmul 72:8 - T.M.). Acest
eveniment va fi cu totul neaşteptat. Cufundată adânc în somn şi surdă la orice
avertisment, lumea, sub amăgirea puternică trimisă peste ea, va crede o minciună,
înşelăciunea lui Satan, şi se va încrede în capodopera lui - Antihristul.
Oamenii între timp îşi vor găsi fericirea uitând de Dumnezeu; „pentru că, aşa
cum erau oamenii în zilele dinainte de potop, mâncând şi bând, însurându-se şi
măritându-se, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până a
venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei
24:38-39). Da, atât de neaşteptat va fi, îngrozind o lume până atunci
nepăsătoare şi acum uimită: „Pentru că, aşa cum fulgerul care fulgeră
străluceşte dintr-un capăt de sub cer până la celălalt capăt de sub cer, aşa va
fi şi Fiul Omului în ziua Sa” (Luca 17:24). Dar, pentru a avea o viziune mai
clară a acestui eveniment minunat, este indicat să ne facem o idee generală despre
starea lucrurilor de atunci. Spre sfârşitul necazului, descris în ultimele
pagini, va fi o coaliţie de puteri ostile evreilor. Aşa se spune în unul dintre
psalmi: „Urzesc cu viclenie planuri împotriva poporului Tău şi se sfătuiesc
împotriva celor ascunşi ai Tăi. Ei au zis: Veniţi, şi să-i nimicim ca popor şi
să nu mai fie amintit numele lui Israel” (Psalmul 83:3-4 - T.M.). Rolul
principal în această confederaţie ar putea să-l aibă asirianul, atât de des
pomenit de Isaia (Isaia 10:24 ; 14:25), altfel spus, împăratul de la
nord sau cornul mic din Daniel 8, prima fiară, capul imperiului roman
înviat şi profetul mincinos - Antihrist. Zaharia se referă la aceasta când
strigă în Numele Domnului: „Iată, voi face Ierusalimul un potir de ameţire
pentru toate popoarele de jur-împrejur; şi va fi de asemenea împotriva lui Iuda
la asediul împotriva Ierusalimului. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi face
Ierusalimul o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi câţi se vor împovăra cu
ea vor fi greu răniţi; şi toate neamurile pământului se vor aduna împotriva lui”
(Zaharia 12:2-3). Şi, ca întotdeauna, Satan este cel care inspiră inimile
duşmanilor lui Israel, dar Domnul îi foloseşte ca să pedepsească naţiunea
apostată. De aceea Zaharia mai spune: „Iată, vine o zi a Domnului şi prada ta
va fi împărţită în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile la luptă
împotriva Ierusalimului” (Zaharia 14:1-2). În Apocalipsa găsim alţi actori
importanţi în scenă, a căror duşmănie este descrisă aici ca fiind împotriva
Mielului şi a sfinţilor Săi şi probabil de aceea avem acolo o dezvoltare
ulterioară a planurilor lor ocazionate de arătarea lui Hristos: „Şi am văzut
fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva
Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui” (Apocalipsa 19:19). Combinând
aceste relatări cu detaliile suplimentare care se găsesc în Zaharia, putem
indica ordinea evenimentelor. Toate naţiunile s-au adunat împotriva
Ierusalimului şi „cetatea va fi luată, şi casele vor fi jefuite, şi femeile
batjocorite; şi jumătate din cetate va merge în captivitate şi rămăşiţa
poporului nu va fi nimicită din cetate” (Zaharia 14:2). Dar în aceste clipe de
cumpănă, când îşi dau frâu liber răzbunării asupra acestui popor nefericit,
când scopurile mârşave ale lui Satan sunt aproape să se îndeplinească, „Domnul
va ieşi şi va lupta cu neamurile acelea, ca atunci când a luptat în ziua
bătăliei” (Zaharia 14:3). Dar aliaţii lui Satan nu se lasă lipsiţi de prada lor
şi, împinşi spre atacul care încununează calea lor rea, conduşi de fiară şi de
profetul mincinos, care de mult căutau să şteargă de pe pământ Numele lui
Dumnezeu şi al Hristosului Său şi să şteargă amintirea Lor din inimile
oamenilor, îndrăznesc acum „să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi
împotriva oştirii Lui”. Astfel, ei se grăbesc să-şi întâmpine destinul: „Şi
fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea, care făcuse înaintea ei
semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei
care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc
care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe
cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea
lor” (Apocalipsa 19:20-21). Isaia vorbeşte despre această zi când spune: „va
lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor
Sale” (Isaia 11 .4). Iar Pavel ne
aminteşte: „şi atunci va fi descoperit cel fărădelege - pe care Domnul Iisus îl
va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale.”
Astfel Se ridică Dumnezeu, şi vrăjmaşii Lui sunt împrăştiaţi. Dacă ne întoarcem
la alt text, vom găsi noi detalii legate de această arătare. După ce descrie
necazul, Domnul nostru continuă: „Iar îndată după necazul acelor zile, soarele
se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi
puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului
în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare” (Matei
24 .29-30). Şi profetul Ioel spune în mod asemănător: „Şi voi arăta minuni
în ceruri şi pe pământ, sânge şi foc şi stâlpi de fum. Soarele se va schimba în
întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi
înfricoşătoare” (Ioel 2:30-31). Vor fi astfel minuni în ceruri şi pe pământ
care să vestească arătarea lui Hristos, când va veni cu zecile Lui de mii de
sfinţi: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au
străpuns; şi toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, amin” (Apocalipsa
1:7). Va fi o scenă de o grandoare impresionantă şi înfricoşătoare, pentru că
va fi „arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos” (Tit
2:13) - manifestarea publică a lui Dumnezeu în gloria Sa, a Celui odată respins
şi răstignit, dar care acum Se întoarce ca Fiu al Omului ca să ia în stăpânire
întreaga lume. Şi pe cei adormiţi în Iisus, Dumnezeu îi va aduce cu El (1.
Tesaloniceni 4:14), asociaţi cu Domnul lor în glorie, aşa cum odinioară au fost
asociaţi cu El în respingerea Lui, ca să fie admirat în toţi cei care au crezut
(2. Tesaloniceni 1:10). După ce am văzut felul în care El Se va arăta, putem
prezenta unele evenimente care însoţesc arătarea Lui. Unul dintre acestea a
fost deja notat - nimicirea vrăjmaşilor Lui. După aceea urmează convertirea lui
Israel: „Şi va fi aşa: în ziua aceea voi căuta să nimicesc toate neamurile care
vor veni împotriva Ierusalimului. Şi voi turna peste casa lui David şi peste
locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre
Mine, Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva
pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în
amărăciune pentru întâiul său născut. În ziua aceea va fi plângere mare în
Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Şi ţara va boci,
fiecare familie în parte; familia casei lui David deoparte şi soţiile lor
deoparte; familia casei lui Natan deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia
casei lui Levi deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia şimeiţilor deoparte,
şi soţiile lor deoparte; toate celelalte familii, fiecare familie deoparte şi
soţiile lor deoparte. În ziua aceea se va deschide un izvor casei lui David şi
locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat şi pentru necurăţie” (Zaharia 12:9-14; 13:1).
Îndată ce Adunarea va fi luată, Dumnezeu va începe să lucreze prin Duhul Său în
inimile unora din vechiul Lui popor - rămăşiţa atât de constant menţionată în
Psalmi şi profeţi, şi aceştia, după cum se poate înţelege din Psalmi şi unele
părţi din Isaia, se vor pleca în ţărână, simţind mânia sfântă a lui Dumnezeu
împotriva poporului Său Israel din cauza apostaziei lor; şi acest sentiment,
împreună cu necazul înspăimântător, caracterizează sufletele lor. Şi, în acest
moment, în care cuptorul în care au fost aruncaţi arde cel mai tare şi sunt
suspendaţi deasupra abisului distrugerii totale, Domnul li Se arată şi Îl
recunosc imediat şi privesc pe Cel pe care L-au străpuns. Adevăratul Iosif Se
descoperă fraţilor Săi şi ei sunt cuprinşi de mâhnire amară şi umilinţă din
cauza păcatului lor şi a neamului lor. Dar în această privinţă există o
soluţie: izvorul deschis care spală păcatul şi necurăţia şi de aceea ei pot
acum să strige: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru; pe El L-am aşteptat şi El
ne va mântui. Acesta este Domnul: L-am aşteptat, ne vom bucura şi ne vom
desfăta în mântuirea Lui” (Isaia 25:9). Şi nu numai rămăşiţa din Ierusalim va
fi chemată, ci, la arătarea Lui, „va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic
de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o
margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor” (Matei 24:31). Oriunde se
vor găsi, niciunul nu va fi pierdut din vedere, ci toţi vor fi aduşi să
împărtăşească binecuvântările Împărăţiei Sale. El „va înălţa un steag pentru neamuri
şi-i va aduna pe cei alungaţi ai lui Israel şi-i va strânge pe cei risipiţi ai
lui Iuda, din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11:12). S-ar putea ca
aceasta să nu se împlinească până la începutul domniei Lui; pentru că, după
arătarea puterii şi a gloriei Lui, după ce Domnul va fi venit „cu foc şi carele
Lui sunt ca un vârtej, ca să-Şi arate mânia Sa cu furie şi mustrarea Sa cu
flăcări de foc” (Isaia 66:15), unii dintre cei salvaţi sunt trimişi să
vestească gloria Lui între naţiuni; ei „vor aduce pe toţi fraţii voştri din
toate neamurile, ca un dar de mâncare pentru Domnul, pe cai şi în care şi în
căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la
Ierusalim - zice Domnul - cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas
curat în casa Domnului” (Isaia 66:20). Mai este de consemnat un alt eveniment
de mare importanţă legat de stabilirea Împărăţiei şi probabil pregătitor
acesteia. După ce descrie nimicirea fiarei şi a profetului mincinos şi măcelul
celor care i-au urmat, Ioan spune: „Şi am văzut un înger, coborând din cer,
având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a apucat pe balaur,
şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani,
şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai
amăgească neamurile, până când se vor împlini cei o mie de ani; după acestea
trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp” (Apocalipsa 20:1-3). Astfel Domnul
Îşi manifestă puterea în judecată asupra întregii trinităţi a răului - Satan,
fiara şi profetul mincinos - care s-a ridicat împotriva Lui şi, hulind, I-a
uzurpat autoritatea; şi, în acelaşi timp, El eliberează pe poporul Său, pe cei
aleşi din Israel, şi Îşi netezeşte şi Îşi pune bazele domniei Sale milenare.
Dorim acum să îndreptăm atenţia cititorului către cei pe care Hristos îi va
asocia cu El în domnia Lui. Sunt mai multe categorii distincte care vor avea
această onoare. Oricine înţelege că cei credincioşi din această dispensaţie vor
împărăţi cu Hristos. Aceasta este prea clar afirmat pentru ca să mai admitem
vreo îndoială: „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună; dacă Îl tăgăduim, şi El
ne va tăgădui” (2. Timotei 2:12). Dar sunt şi unii singularizaţi pentru această
înălţare specială; Ioan spune: „Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li
s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru
mărturia lui Iisus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se
închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe
mâna lor; şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi
morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea
dintâi înviere. Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere:
asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai
lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:4-6). Clasa
celor care stau pe tronuri şi cărora li s-a dat să facă judecată este compusă
din oştirile care L-au urmat pe Hristos din cer (Apocalipsa 19:14) - sfinţii
care au fost luaţi sus mai înainte, ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh (1.
Tesaloniceni 4): într-un cuvânt, Adunarea şi, probabil, şi sfinţii din
dispensaţiile anterioare. Dar sunt şi alte două clase: întâi cei care au fost
martirizaţi în timpul puterii Antihristului - cei care au fost decapitaţi
pentru mărturisirea Domnului Iisus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi, în al
doilea rând, cei care s-au îndepărtat de ispita lui şi, neclintiţi sub
ameninţări, au refuzat să primească semnul. Ca recompensă pentru credincioşia
lor în mijlocul necredinţei generale, semn al favorii şi aprobării Domnului, ei
sunt făcuţi părtaşi primei învieri, asociaţi cu Hristos în Împărăţia Lui. Ei au
parte atât de demnitatea preoţească, cât şi de cea imperială - onoare minunată
pe care au moştenit-o prin harul Lui, care Şi-a însemnat suferinţele lor şi S-a
bucurat în statornicia lor pentru Numele Lui şi pentru mărturie. Forţa acestui
pasaj este adesea explicată argumentând că învierea despre care se vorbeşte
este una figurată. Dar, dacă este aşa, atunci învierea şi judecata descrise în
ultima parte a capitolului sunt şi ele figurate şi astfel întregul adevăr al
unei judecăţi finale este pierdut. Nu, nu se poate fura semnificaţia unor
cuvinte atât de clare, ca să nu mai vorbim despre acordul lor perfect cu alte
părţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântată perspectivă pentru sfinţii lui
Dumnezeu! Şi cum se vor bucura ei, nu atât pentru asocierea lor cu Hristos în
splendorile Împărăţiei Lui, oricât de neînchipuită va fi onoarea, cât mai ales
pentru că El Şi-a primit locul cuvenit titlului şi lucrării Sale! Chiar glasuri
puternice în cer vor sărbători evenimentul, zicând: „Împărăţia lumii a ajuns a
Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei
douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor,
s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Îţi mulţumim, Doamne,
Dumnezeule atotputernic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare
şi ai început să împărăţeşti” (Apocalipsa 11:15-17). Dar ce groază va umple
această sărmană lume când Îl vor vedea pe Cel pe care L-au refuzat şi L-au
respins venind în putere şi mare glorie să judece totul după standardele
dreptăţii Lui! Şi va veni „ca un hoţ în noapte. Când spun: Pace şi siguranţă!,
atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi
nicidecum nu vor scăpa” (1. Tesaloniceni 5:2-3).
Capitolul
10. Împărăţia lui Hristos:
În dispensaţia actuală, harul domneşte prin
dreptate (Romani 5:21); în starea eternă va locui dreptatea; în Împărăţia
milenară va domni dreptatea. Aceasta va fi, în adevăr, caracteristica
Împărăţiei după cuvântul profetului: „Iată, un împărat va împărăţi cu dreptate
şi căpeteniile vor conduce cu judecată” (Isaia 32:1). Sau cum spune psalmistul:
„Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este
un sceptru de dreptate” (Psalmul 45:6 - T.M. ). Sunt două antetipuri ale
lui Hristos ca Împărat: David şi Solomon. David Îl preînchipuie ca Împărat al
dreptăţii, iar Solomon ca Prinţ al păcii. Acestea două sunt îmbinate în
Melhisedec, împăratul Salemului (Evrei 7:2). Dreptatea şi pacea sunt trăsături
distincte ale domniei lui Hristos, prima precedând-o şi generând-o pe cealaltă
(Isaia 32:17). Hristos nu poate fi numit nicidecum Împărat al Adunării. Cu
Adunarea El este într-o relaţie mai strânsă, chiar de Cap, fiind unit cu ea
prin Duhul lui Dumnezeu. Adevărat, El este Împărat prin titlu, deşi în prezent
este un Împărat respins; şi este adevărat că cel credincios nu are altă autoritate
decât a Lui; dar a afirma că Domnul Hristos împărăţeşte acum înseamnă a face o
confuzie între dispensaţii. În prezent El stă la dreapta lui Dumnezeu şi va
continua să stea până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor
Sale. Atunci El va apărea şi va trece să doboare orice domnie, autoritate şi
putere, „pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii
sub picioarele Sale” (2. Corinteni 15:25). Aceasta este Împărăţia pe care o
luăm în considerare în acest capitol. Împărăţia cerurilor există acum (Matei 13),
la fel şi Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3) şi credincioşii se spune că vor fi
mutaţi în Împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu (Coloseni 1:13), dar domnia
lui Hristos ca Împărat este limitată în mileniu. Mariei i-a spus: „Şi Domnul
Dumnezeu Îi va da tronul lui David, tatăl Său” (Luca 1:32). Această promisiune
nu a fost împlinită încă; atunci când El a fost prezentat iudeilor ca Mesia, ei
nu L-au primit şi în final au strigat: „Nu avem împărat decât pe Cezarul!”
(Ioan 19:15). Dar fiecare cuvânt al lui Dumnezeu rămâne, astfel că El va fi
Împărat al lui Israel, şi nu numai al lui Israel, întrucât ca Fiu al Omului El
moşteneşte o glorie mai mare: „şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor
asculta” (Daniel 7:27). Israel va fi centrul stăpânirii universale, prin care
El va cârmui naţiunile pe pământ. Întâi, după ce Îşi va lua tronul (ceea ce va
avea loc după ce El Se va arăta), El va lucra în judecată, după modelul lui
David, adică va judeca totul după dreptate. De aceea psalmistul spune:
„Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dreptatea Ta fiului
împăratului. El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu
nepărtinire” (Psalmul 72:1-2 - T.M.). El „va trimite pe îngerii Săi şi ei vor
aduna din împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi pe cei care practică
nelegiuirea” (Matei 13:41) şi „Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua
aceea va fi un singur Domn şi Numele Lui, unul singur” (Zaharia 14:9). Avem o
prezentare remarcabilă a acestui personaj în Matei 25 . După ce Şi-a
aşezat tronul în dreptate, toate naţiunile sunt adunate înaintea Lui pentru
judecată. Aceasta este cert legată de Împărăţia Lui. „Dar, când va veni Fiul
Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei
Sale; şi toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31-32). Este
singura dată când Domnul nostru aplică titlul de împărat referindu-Se la El
Însuşi: „Atunci Împăratul va spune ...” (Matei 25:34-40). Aceasta arată că
Împărăţia a fost întemeiată, marcând în adevăr începutul domniei milenare. Dacă
examinăm trăsăturile acestei judecăţi, vom vedea că nu este niciun pretext să o
confundăm cu cea a tronului mare şi alb (Apocalipsa 20) sau să deducem din ea
ideea populară a judecăţii generale - a credincioşilor şi a necredincioşilor
împreună. Este de fapt o judecată a naţiunilor în viaţă. Nu avem niciun
precedent scripturistic în care morţii să fie numiţi „neamuri”. Apar aici trei
clase - oile, caprele şi „fraţii” Împăratului. Felul în care naţiunile i-au
tratat pe „fraţii” Împăratului devine criteriul clasificării lor în oi şi
capre. Acest fapt este cheia întregii scene. Cine sunt „fraţii” Împăratului? Desigur,
ei trebuie să fie evrei - neamul Lui după carne, dar şi adevăraţii slujitori ai
Lui. În Isaia 66 descoperim că, după ce Domnul va fi venit în
judecată, unii dintre cei salvaţi sunt trimişi să vestească gloria Lui între
naţiuni. „Fraţii” Împăratului în mod cert s-au dus ca mesageri între naţiuni şi
de aceea au fost învestiţi cu o autoritate specială şi au un loc deosebit şi,
ca ambasadori ai unui suveran, sunt îmbrăcaţi cu toate onorurile şi demnitatea
Celui pe care Îl reprezintă. Principiul pe care ei sunt trimişi este acelaşi cu
care Domnul i-a trimis pe cei doisprezece: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte” (Matei 10:40). De aceea Împăratul spune celor de la dreapta Sa:
„Adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici
fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40) şi ei vor moşteni Împărăţia
pregătită pentru ei de la întemeierea lumii. Celor de la stânga le spune:
„Adevărat vă spun, întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia foarte mici, nici
Mie nu Mi-aţi făcut. Şi aceştia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepţi la
viaţă eternă” (Matei 25:45-46). Hristos, arătându-Şi puterea în judecată,
obţine stăpânirea universală: pentru că „împăraţii Tarsisului şi ai insulelor
vor aduce daruri, împăraţii din Seba şi Saba vor prezenta tribut. Da, toţi împăraţii
se vor pleca înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji” (Psalmul 72:10-11 -
T.M.). După ce a doborât orice stăpânire şi orice autoritate şi putere, El
domneşte ca Prinţ al păcii. „Numele lui va fi pentru totdeauna; numele lui va
dăinui înaintea soarelui: şi se vor binecuvânta în el; toate neamurile îl vor
numi fericit” (Psalmul 72:17 - T.M.).
Vom
arăta în continuare câteva din trăsăturile de seamă ale Împărăţiei Lui:
1. Ierusalimul îşi va recăpăta
gloria de dinainte; poziţia lui viitoare însă o va întrece cu mult pe cea de
dinainte, pentru că, gloria lui Hristos ca Împărat în strălucirea Lui va face
ca David şi Solomon să pară şterşi. „Şi fiii străinului îţi vor reconstrui
zidurile şi împăraţii lor îţi vor sluji. Pentru că în mânia Mea te-am lovit, dar
în bunăvoinţa Mea M-am îndurat de tine. Şi porţile tale vor fi mereu deschise,
nu se vor închide nici zi, nici noapte, ca să se aducă la tine bogăţiile
neamurilor şi să fie conduşi împăraţii lor. ... Gloria Libanului va veni la
tine, chiparosul, pinul şi bradul, laolaltă, ca să împodobească locul sfântului
Meu locaş; şi voi face glorios locul picioarelor Mele. Şi fiii celor care te-au
făcut să suferi vor veni, plecându-se înaintea ta; şi toţi cei care te-au
dispreţuit se vor pleca la aşternutul picioarelor tale şi te vor numi Cetatea
Domnului, Sionul Sfântului lui Israel. În loc să fii părăsită şi privită cu
ură, încât nimeni nu trecea prin tine, te voi face o podoabă pentru totdeauna,
o bucurie din generaţie în generaţie ... Şi vei fi o cunună a frumuseţii în
mâna Domnului şi o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău” (Isaia 60:10-15; 62:3;
etc). Este potrivit ca metropola Împărăţiei lui Mesia să fie pe măsura
vredniciei, demnităţii şi gloriei Împăratului!
2. Templul şi slujbele acestuia
vor fi reluate într-o şi mai mare splendoare (Ezechiel 40 -46). Unii au
simţit o dificultate în ce priveşte restabilirea jertfelor, dar dificultatea
dispare când ne amintim că jertfele sunt legate de un templu de pe pământ şi
vor avea un caracter comemorativ. În vechea dispensaţie nu aveau nicio
eficienţă în afară de referirea la Hristos, pentru că nu era posibil ca sângele
taurilor şi al ţapilor să îndepărteze păcatul (Evrei 10:4); şi în mileniu ele
vor privi tot către unica jertfă pentru păcat care s-a oferit pe cruce, după
cum au preînchipuit-o cele din dispensaţia mozaică. De aceea ele vor reaminti
celor recunoscători, inimilor evlavioase ale poporului lui Dumnezeu, de sângele
Domnului Iisus Hristos, Fiul Său, care curăţeşte orice păcat.
3. Toate naţiunile se vor sui
la Ierusalim ca să se închine. Astfel citim: „Şi va fi aşa: la sfârşitul
zilelor, muntele casei Domnului va fi întărit în vârful munţilor şi se va înălţa
peste dealuri; şi toate neamurile vor veni spre el. Şi multe popoare vor merge
şi vor zice: Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui
Iacov; şi El ne va învăţa căile Sale şi vom umbla pe cărările Sale. Pentru că
din Sion va ieşi legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:2-3).
Zaharia spune: „Şi va fi aşa: toţi câţi vor rămâne din toate neamurile care au
venit împotriva Ierusalimului se vor sui din an în an, ca să se închine
Împăratului, Domnului oştirilor, şi să ţină sărbătoarea Corturilor” (Zaharia
14:16).
4. Creaţia animală va împărăţi
în pace şi binecuvântare în acea zi. „Lupul şi mielul vor paşte împreună şi
leul va mânca paie ca boul” (Isaia 65:25 ; vezi şi 11:6-9), însă şarpele
se va hrăni cu ţărână. Presupunem că şarpele va fi exclus de la eliberarea din
robia sub care însăşi creaţia animală a gemut până acum, amintită
în Romani 8:21 : „creaţia însăşi va fi eliberată de robia
stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu“.
5. Blestemul va fi luat de pe
pământ. Când Adam a căzut, pământul a fost blestemat din cauza lui. Cu toată
uşurarea sentinţei sub Noe, el nu este complet abrogat până la Împărăţia lui
Mesia. Astfel, psalmistul cântă: „Să Te laude popoarele, Dumnezeule, toate
popoarele să Te laude! Pământul îşi va da rodul; Dumnezeu, Dumnezeul nostru ne
va binecuvânta” (Psalmul 67:5-6 - T.M. ). Amos profeţeşte: „Iată, vin
zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel care calcă
struguri pe semănător şi munţii vor picura must şi toate dealurile se vor topi”
(Amos 9:13). Pentru că în acest timp „pustietatea se va veseli şi va înflori ca
trandafirul. Va înflori din belşug şi se va bucura, da, cu bucurie şi strigăt;
i se va da gloria Libanului, măreţia Carmelului şi a Saronului. Vor vedea
gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:1-2).
6. În tot mileniul nu va fi
moarte decât prin judecată. „Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puţine
zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă
de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi
blestemat” (Isaia 65:20). Semnificaţia acestui text ar părea să fie că moartea
va fi cu totul excepţională, şi atunci numai pe calea judecăţii drepte. Vârsta
lui Metusala poate deci nu numai să fie egalată, ci chiar depăşită, în această
perioadă binecuvântată a Împărăţiei lui Mesia.
7. Orice nedreptate va fi
imediat îndreptată. Aceasta se impune în mod necesar prin guvernarea lui Mesia.
De aceea citim: „Pentru că el va scăpa pe săracul care strigă şi pe întristatul
care n-are ajutor. Va avea milă de cel lipsit şi de cel sărac şi va salva
sufletele săracilor. Va răscumpăra sufletul lor din asuprire şi violenţă şi
sângele lor va fi preţios în ochii lui” (Psalmul 72.12-14 - T.M.). Oamenii
visează cu drag că acesta este ţelul cunoaşterii şi al progresului omenirii,
dar ignoră sau uită stricăciunea incurabilă a naturii umane şi nu se gândesc
că, chiar dacă toată lumea ar avea legi drepte şi egale, ei ar da greş fie în
administrarea lor, fie în aplicarea lor. Nu; Domnul Hristos este singura
speranţă pentru pământ, ca şi pentru sfânt; pentru că „El vine să judece
pământul: El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (Psalmul
98.9 - T.M.).
8. Dar, în ciuda tuturor
acestor trăsături binecuvântate, vor fi revolte chiar şi sub domnia lui
Hristos. „Din cauza mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc” (Psalmul
66:3 - T.M. ). Sau: „Îndată ce au auzit cu urechea lor, m-au ascultat;
fiii străinului mi se supun linguşindu-mă” (Psalmul 18:44 - T.M. ). S-ar
părea din aceste afirmaţii că demonstraţia forţei lui Hristos în judecată va fi
atât de copleşitoare, pe cât va fi şi în judecata naţiunilor strânse împotriva
Ierusalimului, încât mulţi, neplecaţi în inima lor, vor accepta de groază
cârmuirea Lui. Ei vor arăta supunere, în timp ce inimile lor vor fi străine de
El; astfel vor fi uşor tentaţi să renunţe la supunere sub stăpânirea Lui.
Astfel, probabil nu mult după întemeierea Împărăţiei Lui, Gog vine împotriva
poporului Său Israel cu o mulţime de adepţi, cu „o mulţime mare şi o oştire
puternică” (Ezechiel 38:15), ca „un nor care să acopere ţara” (Ezechiel 38:9).
Dar el vine ca să-şi găsească nimicirea totală şi imediată, încât „şapte luni
îi va înmormânta casa lui Israel, ca să cureţe ţara” (Ezechiel 39:12). Din nou,
la sfârşitul mileniului, este o revoltă şi mai mare, direct atribuită lui
Satan. „Şi, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din
închisoarea lui şi va ieşi ca să amăgească neamurile care sunt în cele patru
colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război pe cei
al căror număr este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe întinderea pământului şi
au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită” (Apocalipsa 20:7-9). Astfel,
fiecare dispensaţie se încheie cu un eşec, ca o mărturie izbitoare despre
caracterul şi natura omului. Încercat în orice fel: fără lege, sub lege, sub
har şi în cele din urmă sub guvernarea personală a lui Mesia, el arată că nu se
poate îmbunătăţi. Carnea rămâne aceeaşi şi nu este supusă legii lui Dumnezeu
şi, în adevăr, nu poate fi, pentru că gândurile fireşti sunt vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu. Evreii şi-au ales un Cezar, da, un Baraba în locul lui
Hristos; şi în final omul îl acceptă pe Satan însuşi şi sub conducerea lui se
duce să atace şi să distrugă „tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită”, aflate
sub protecţia specială a gloriosului Mesia. Deznodământul nu poate fi decât
unul singur. Lui Dumnezeu nu Îi mai rămâne decât să răzbune dreptatea tronului
lui Hristos; şi astfel citim că „a coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a
mistuit. Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi
pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte,
în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:9-10). Aşa se încheie perioada de o mie de
ani. A fost introdusă prin judecată şi se încheie prin judecată; şi totuşi va
fi timpul bucuriei şi al binecuvântării pământului. Pentru că trebuie să ne
amintim că Satan este legat până la sfârşitul perioadei şi, de aceea, în timp
ce carnea rămâne aceeaşi, puterea răului fiind absentă, orice influenţă la care
este supus omul este de la Hristos. Va fi un total revers al stării actuale a
lucrurilor, aşa încât strigătul psalmistului poate triumfa: „Să se bucure
cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să se
bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de
bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece
pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Sa”
(Psalmul 96:11-13 - T.M.).
Capitolul
11. Noul Ierusalim:
Ne-au stat în atenţie în capitolele precedente
numai caracteristicile pământeşti ale Mileniului; acum vom lua în considerare
aspectul ceresc, cum este el oglindit în Noul Ierusalim. Apocalipsa 19.11-21,
20.1-15 şi 21.1-8 sunt texte relevante cu privire la o serie de evenimente: venirea
Domnului Iisus, urmat de oştirile care erau în cer, pentru judecată; distrugerea
Fiarei, a profetului mincinos şi a oştirilor lor; legarea lui Satan pentru o
mie de ani; dezlegarea lui Satan; marele tron alb şi starea eternă. Imediat
după aceasta suntem conduşi la o descriere a Noului Ierusalim (care se extinde
până în capitolul 22), mai exact la o prezentare a caracterului cetăţii în
timpul Mileniului şi a relaţiei ei cu pământul în această perioadă. Ioan spune:
„Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire, pline
cu cele din urmă şapte plăgi, şi a vorbit cu mine, spunând: Vino aici: îţi voi
arăta mireasa, soţia Mielului! Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt.
Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la
Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21:9-11). Este izbitor
contrastul dintre textul acesta şi cel din capitolul 17: „Şi unul din cei şapte
îngeri, care aveau cele şapte potire, a venit şi a vorbit cu mine, spunând: Vino
aici; îţi voi arăta sentinţa curvei celei mari, care şade pe apele cele multe”
(versetul 1). În capitolul 17 este zugrăvit Babilonul, iar în capitolul 21,
Noul Ierusalim. Babilonul este cetatea omului, iar Noul Ierusalim este cetatea
lui Dumnezeu; primul este expresia a ceea ce este omul, al doilea, perfecţiunea
gândurilor lui Dumnezeu îmbrăcată în gloria lui Dumnezeu. Să urmărim cu grijă
contrastul şi să învăţăm din el lecţia divină. Cetatea este „mireasa, soţia
Mielului”. Aceasta îi determină caracterul. Este Adunarea pe care Hristos Şi-o
înfăţişează ca „Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de
felul acestora, ci ... sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5:27), înfrumuseţată cu
propria Lui frumuseţe şi având gloria lui Dumnezeu. În ce priveşte poziţia ei,
atât în versetul 2 cât şi în versetul 10, cetatea sfântă este văzută coborând
de la Dumnezeu din cer; dar o comparaţie între cele două texte ne va arăta
locul pe care cetatea îl ocupă în cei o mie de ani. În versetul 10 este văzută
coborând din cer de la Dumnezeu, dar, după ce o declaraţie similară a fost
făcută în versetul 2, Ioan aude proclamaţia: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu
oamenii” (Apocalipsa 21:3), arătând că ceea ce a coborât a şi rămas pe pământ. Concluzia
din plin susţinută de alte texte este că în versetul 10 cetatea coboară către
pământul milenar, dar rămâne deasupra lui, deasupra Ierusalimului pământesc.
Ţinută astfel deasupra cetăţii pământeşti, ea va fi un obiect vizibil de lumină
şi glorie; şi probabil aceasta explică limbajul cu care profetul se adresează
Ierusalimului: „Soarele nu va mai fi lumina ta ziua, nici luna nu te va lumina
prin strălucire, ci Domnul va fi lumina ta eternă şi Dumnezeul tău, gloria ta”
(Isaia 60:19). Să examinăm acum câteva din caracteristicile ei: 1) Originea ei
este divină şi caracterul ei este ceresc: cetatea coboară de la Dumnezeu din
cer; 2) Cetatea are „gloria lui Dumnezeu”. Lumina ei este ca o piatră
preascumpă, ca o piatră de iaspis (jasp), cum este cristalul, iaspisul fiind un
simbol al gloriei lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:3). Adunarea este glorificată
împreună cu Hristos în gloria lui Dumnezeu. În versetele 18 şi 19 se spune că
zidul şi temelia sunt din iaspis. Gloria lui Dumnezeu conferă atât stabilitatea
şi siguranţa cetăţii cereşti, cât şi lumina şi frumuseţea ei. Şi zidul pe de o
parte exclude tot ce este nepotrivit cu gloria, iar pe de altă parte păstrează
înăuntru tot ce este în acord cu ea; 3) Cetatea are douăsprezece porţi şi
douăsprezece temelii: „având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri
şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui
Israel. Spre răsărit: trei porţi; şi spre nord: trei porţi; şi spre sud: trei
porţi; şi spre apus, trei porţi. Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi
pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apocalipsa
21:12-14). Toate acestea se referă la zidul cetăţii, iar caracteristica distinctivă
este numărul doisprezece - doisprezece îngeri, douăsprezece seminţii,
doisprezece apostoli, douăsprezece porţi, douăsprezece temelii. Îngerii devin
de bunăvoie păzitori ai porţilor marii cetăţi, care sunt rodul în glorie al
lucrării de răscumpărare a lui Hristos. Cele douăsprezece porţi simbolizează
perfecţiunea umană deplină în puterea de guvernare şi administrare. Poarta era
locul de judecată, iar doisprezece semnifică perfecţiunea şi puterea
guvernamentală. Caracterul porţii este marcat
de numele celor douăsprezece seminţii. Porţile nu aveau rostul de a fi o
temelie, ci de a deţine caracterul puterii. Erau şi douăsprezece temelii: cei
doisprezece apostoli ai Mielului, prin semnificaţia lucrării lor. Astfel,
Cârmuitorul (Iahve) şi Adunarea, odinioară întemeiată la Ierusalim, sunt aduşi
împreună în cetatea cerească, locul organizat al puterii cereşti. Cetatea este
prezentată ca mireasă, este „mireasa, soţia Mielului”. Totuşi nu apare aici
caracterul paulinic al deplinei ei comuniuni cu Hristos în binecuvântare. Este
Adunarea aşa cum a fost întemeiată la Ierusalim sub cei doisprezece apostoli,
reşedinţa organizată a puterii cereşti, noua capitală, acum cerească, a
cârmuirii lui Dumnezeu; 4) Cetatea este măsurată, indicând faptul că este
stăpânită de Dumnezeu şi destinată Lui. Măsurile simbolizează perfecţiunea ca
un dar divin. Astfel, cetatea este un cub, egal pe fiecare faţă, semn al
perfecţiunii împlinite; 5) Sunt apoi prezentate materialele din care este
clădită cetatea şi temeliile ei. Cetatea este clădită, în natura ei, în
dreptate şi sfinţenie divină - aur transparent ca sticla. Ceea ce Cuvântul
produce şi aplică în omul de jos este însăşi esenţa acestui locaş privit ca un
întreg (Efeseni 4:24). Pietre preţioase - aspecte ale firii dumnezeieşti -
împodobesc acum temeliile cetăţii. Porţile au frumuseţea morală (fiecare poartă
era dintr-o singură perlă) care-L atrage pe Hristos în Adunare. Unde calcă
oamenii, în loc să fie pericol de întinare, este neprihănire şi sfinţenie;
străzile cu care vin în contact oamenii sunt dreptate şi sfinţenie - aur
transparent ca sticla; 6) Nu are templu: „Şi nu am văzut templu în ea, pentru
că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei” (Apocalipsa
21:22). Un templu ar vorbi despre un adăpost sau despre un loc special unde S-ar
arăta Dumnezeu Însuşi celor care s-ar apropia pentru închinare. Dar toate
acestea sunt de domeniul trecutului. Chiar acum, cât suntem aici, avem acces
liber în Sfânta Sfintelor (Evrei 10); da, locul nostru este în lumină, după cum
şi Dumnezeu este în lumină. În cetatea cerească, Dumnezeu este deplin
manifestat; 7) Nu este nevoie de lumină creată: „cetatea nu are nevoie de
soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu
şi lumina ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Dumnezeu luminează cetatea cu
gloria Lui, glorie descoperită în persoana Mielului care este astfel făclia
cetăţii. După ce ne-am oprit atenţia asupra caracteristicilor cetăţii, trecem
acum să observăm relaţia acestei cetăţi cu pământul milenial. Întâi ni se spune
că „neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îi vor aduce
gloria lor” (Apocalipsa 21:24). Cuvântul tradus „în” ar trebui redat prin „la”
sau „către”; altfel ar părea că împăraţii pământului au acces în cetatea
cerească. Noul Ierusalim va străluci cu o putere copleşitoare, încât naţiunile
vor umbla în lumina lui - lumina gloriei care este în el şi prin care este
iluminat. Va fi suspendat deasupra Ierusalimului pământesc şi, de acolo, va
transmite razele gloriei lui Dumnezeu de care este înconjurat şi străbătut. Mai
mult, împăraţii pământului i se vor închina, aducând gloria şi onoarea lor la
el, recunoscându-l ca obiectul încântării lui Dumnezeu şi scena manifestării
prezenţei Lui în glorie, tronul lui Dumnezeu şi Mielul fiind acolo. Apoi se adaugă:
„porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo.
Şi i se vor aduce gloria şi onoarea naţiunilor. Şi nimic întinat nu va intra
nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună, ci numai cei scrişi
în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:25-27). Nu se poate să nu fim izbiţi
de asemănarea dintre limbajul acesta şi cel cu care profetul se adresează
Ierusalimului pământesc: „Porţile tale vor fi mereu deschise, nu se vor închide
nici zi, nici noapte, ca să se aducă la tine bogăţiile neamurilor şi să fie
conduşi împăraţii lor” (Isaia 60:11). Va fi o relaţie intimă între cele două
cetăţi, asemănătoare cu cea dintre Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în cort,
deşi trebuie să ne reamintim mereu faptul că una este cerească, iar cealaltă
pământească, în caracterul lor. Porţile deschise sunt un simbol al deplinei
securităţi de care se bucură cetatea: niciun adversar nu va fi acolo; iar
absenţa nopţii prefigurează că răul a trecut şi de aceea este mereu zi. Nu
numai absenţa răului, ci şi imposibilitatea intrării lui caracterizează cetatea
sfântă, pentru că înăuntru nu sunt „decât cei scrişi în cartea vieţii Mielului”.
Sunt apoi prezentate râul cu apa vieţii şi pomul vieţii: „Şi mi-a arătat un râu
de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al
Mielului. În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul
vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele
pomului sunt pentru vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). Toate acestea
ilustrează relaţia cetăţii cu pământul milenar şi descoperă sursa vieţii şi a
binecuvântării milenare. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului sunt întemeiate, ca
întotdeauna, pe har şi viaţă, iar frunzele pomului vieţii slujesc la vindecarea
naţiunilor. Numai cei glorificaţi se vor hrăni cu cele douăsprezece feluri de
roade ale pomului. Şi se adaugă: „Nu va mai fi niciun blestem, şi tronul lui
Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea; şi robii Lui Îi vor sluji şi vor vedea
faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi nu va mai fi noapte, şi nici
nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina
peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Adam, după
căderea lui în păcat, a fost alungat din grădina Edenului şi Dumnezeu „a pus
heruvimii şi flacăra sabiei strălucitoare spre răsăritul grădinii Edenului, ca
să păzească drumul către pomul vieţii” (Geneza 3:24). Acum pomul vieţii este în
piaţa cetăţii de aur, iar sfinţii glorificaţi găsesc în roadele lui
împrospătare şi bucurie. Blestemul este pe veci desfiinţat, pentru că tronul
lui Dumnezeu şi al Mielului va fi acolo şi slujitorii Domnului Îi slujesc în
mod desăvârşit, Îi văd faţa şi au Numele Lui pe frunţile lor - minunate
expresii ale deplinei şi perfectei fericiri a celor răscumpăraţi! Nu va fi
noapte şi ei nu au nevoie de lumina creată, pentru că Dumnezeu Însuşi este
sursa luminii şi a binecuvântării, iar gloria Lui luminează întreaga scenă. În
această stare ei vor împărăţi în veci de veci, asociaţi cu Hristos în gloria
Lui imperială. Ni se permite în felul acesta să vedem nu numai binecuvântările
pământeşti, ci şi perfecţiunea şi gloriile acestei cetăţi cereşti, caracteristici
însemnate ale perioadei milenare. Cu privire la felul comunicării dintre
sferele cereşti şi pământeşti sau al modului exact în care Hristos Îşi va
exercita guvernarea ca Împărat, Scriptura rămâne tăcută. Ceea ce ni se spune
însă este că „domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii. Întinderea
domniei Lui şi a păcii va fi fără sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia
sa, ca s-o întărească şi s-o susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi
pentru totdeauna” (Isaia 9:6-7).
Capitolul
12. Marele tron alb şi starea eternă:
Mileniul încheie lunga serie de dispensaţii
pământeşti. Relaţiile lui Dumnezeu cu pământul, fie în har, fie în îndurare,
fie în judecată, sunt acum încheiate; şi de aceea pământul şi cerul dispar
dinaintea Celui care a luat loc pe tronul mare şi alb: „Şi am văzut un mare
tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au
fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Judecata finală
are loc între sfârşitul Mileniului şi începutul stării eterne; este un
eveniment de mare amploare şi important: nimicirea prin foc a pământului şi a
cerurilor. Despre aceasta vorbeşte şi apostolul Petru: „Ziua Domnului va veni
ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele, arzând cu
căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în
întregime. ... aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, din cauza
căreia cerurile, fiind aprinse, vor fi descompuse, şi elementele, arzând cu
căldură, se vor topi” (2. Petru 3:10, 12). Ziua Domnului acoperă întreaga
perioadă de o mie de ani. Ea vine ca un hoţ, introdusă de arătarea Domnului;
şi, la încheierea ei, are loc consumarea pământului şi a cerurilor prin foc.
Acest eveniment este inclus în ziua Domnului, deşi are loc la sfârşitul ei.
Focul este instrumentul ales de Dumnezeu pentru distrugerea acestei scene. Apoi
urmează marele tron alb, judecata finală având loc după ce au trecut cerurile
şi pământul. În ce priveşte Judecătorul, suntem pe deplin lămuriţi de Scriptură
că „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, pentru
ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. ... după cum Tatăl
are viaţă în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine. Şi I-a dat
autoritate să facă judecată, pentru că este Fiu al Omului” (Ioan 5:22, 26-27).
Şi Pavel spune în acord cu aceasta: „ca în Numele lui Iisus să se plece orice
genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi
orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos
este Domn” (Filipeni 2:10-11). Cel care a fost odată pe pământ, dar respins şi
răstignit, este Cel care va sta pentru judecata celor care L-au refuzat ca
Mântuitor şi Domn. Tatăl vrea ca toţi oamenii să-L onoreze pe Fiul cum Îl
onorează pe El Însuşi. Dându-I să ocupe acest tron de judecată, Dumnezeu Îl
răzbună public pe Hristos în prezenţa oamenilor şi a îngerilor, punându-L înainte
ca subiect al onorării şi al închinării universale, aşa încât orice genunchi
care a refuzat să se plece înaintea Lui în ziua harului să fie obligat, în cele
din urmă, să se plece în recunoaşterea domniei şi supremaţiei Lui. Aşezat pe
marele tron alb, El a devenit Arbitrul destinelor eterne ale tuturor
vrăjmaşilor Săi. Tronul pe care stă El este descris ca „mare” şi „alb”. Este
mare, potrivit demnităţii ocupantului lui; şi este alb, simbol al caracterului
judecăţilor care se vor pronunţa, fiecare dintre ele fiind după sfinţenia firii
lui Dumnezeu. Această judecată este asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor,
şi numai asupra celor necredincioşi. Ioan spune: „Şi i-am văzut pe cei morţi,
mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte
cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost
judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat
înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe
morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi
Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a
doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea
vieţii, a fost aruncat în iazul de foc” (Apocalipsa 20:12-15). Observăm că nu
este nicio urmă de credincios în această mare mulţime (nenumărată).
Într-adevăr, toţi credincioşii sunt luaţi sus în nori, ca să-L întâmpine pe
Domnul în văzduh la venirea Lui. Rămân, pe lângă cei lăsaţi în morminte la venirea
Lui, doar două categorii - sfinţii Mileniului nu vor muri; şi astfel, de vreme
ce această scenă îi include numai pe morţi (versetul 12), cei care stau
înaintea tronului Său de judecată sunt numai cei răi sau necredincioşi. Această
concluzie este stabilită şi în alt fel. Sunt două feluri de cărţi deschise ca
bază pentru judecată: cărţile faptelor şi cartea vieţii; şi „morţii au fost
judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor” (versetul 12). Ei
sunt judecaţi de fapt după două criterii - pozitiv şi negativ. Lucrările lor
sunt aduse ca dovezi împotriva lor; iar absenţa numelor lor din cartea vieţii
arată că nu au niciun drept la îndurare sau favoare. „Şi dacă cineva nu a fost
găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Nu este nici
urmă de vreunul care să aibă numele acolo şi, de aceea, faptele lor devin
temeiul sentinţei lor; prin lucrările legii niciun om nu va fi îndreptăţit (Romani
3:20). Numai harul suveran a putut mântui, după gândul mai dinainte al lui
Dumnezeu. Şi de aceea apare o carte a vieţii. Oricine nu era scris acolo avea
să fie aruncat în iazul de foc. Şi era scena de hotar prin care se închidea
întreaga istorie a acestei lumi şi a rasei umane. Şi deşi erau judecaţi fiecare
după lucrările lui, totuşi harul suveran n-a izbăvit pe niciunul; şi oricine nu
a fost găsit în cartea harului a fost aruncat în iazul de foc. Marea a dat pe
morţii din ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii din ele. Şi
Moartea şi Locuinţa morţilor şi-au găsit sfârşitul prin judecata divină. Cerul
şi pământul au trecut, dar trebuiau să fie reînnoite; dar Moartea şi Locuinţa
morţilor niciodată. Pentru ele nu au rămas decât nimicirea şi judecata divină.
Ele sunt privite ca puterea lui Satan. El are puterea morţii şi porţile Locuinţei
morţilor; şi, de aceea, acestea sunt distruse pe vecie. Ultimul duşman
(Moartea) este acum nimicit, pentru că Hristos „trebuie să împărăţească până va
pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1. Corinteni 15:25). „Pentru că,
după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar
fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la
venirea Lui; atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este
Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi
putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub
picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea. Pentru că El a
supus toate sub picioarele Lui. Dar, când spune că toate au fost supuse, se
înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate,
atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca
Dumnezeu să fie totul în toţi” (1. Corinteni 15:22-28). Acest pasaj este
remarcabil, având în vedere toate dispensaţiile. Subiectul imediat al
apostolului este cel al învierii. După ce declară că toţi mor în Adam şi
adevărul corespunzător că „toţi” cei legaţi de Hristos vor fi făcuţi vii în
Hristos, ne arată ordinea în care acest ultim fapt se va împlini. Învierea lui
Hristos este primul rod al acestui seceriş minunat, „apoi cei ai lui Hristos”,
care trebuie strânşi la venirea Lui. „Atunci va fi sfârşitul”. Între acest „apoi”
şi acest „atunci” este Mileniul, astfel încât „sfârşitul” ne aduce la
încheierea acestuia şi, mai mult chiar, la încheierea judecăţii de la tronul
mare şi alb. Este sfârşitul ca atare al Împărăţiei mediatoriale. De aici El Îi
dă Împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl. Toate lucrurile I-au fost supuse, iar El oferă
Împărăţia Celui care I-a dat în stăpânire toate lucrurile şi El Însuşi ia locul
de supus, ca de acum încolo Dumnezeu să fie totul şi în toţi. Este încheierea
şi predarea Împărăţiei Lui pământeşti şi, de acum încolo, ca Om glorificat, El
Însuşi este supus. Esenţa Lui dumnezeiască rămâne în veci; într-adevăr,
termenul „Dumnezeu”, folosit astfel în mod absolut, include pe Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. Este o descoperire minunată, din care învăţăm că în eternitate El
Îşi va păstra umanitatea Lui glorioasă, umblând printre cei răscumpăraţi, toţi
asemenea chipului Său, ca Întâi-născut între mai mulţi fraţi. Dacă în acest
text avem, pe de o parte, predarea Împărăţiei pământeşti, avem, de asemenea, pe
de altă parte, introducerea în starea eternă, unde Dumnezeu este totul şi în
toţi. În Apocalipsa găsim însă cea mai completă descriere a stării eterne: „Şi
am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
trecuseră; şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Isaia a vorbit despre ceruri
noi şi un pământ nou (Isaia 65:17), dar numai într-un sens moral în legătură cu
Mileniul. Apostolul Petru, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a spus: „Dar noi,
potrivit promisiunii Sale, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care
locuieşte dreptatea” (2. Petru 3:13). În Apocalipsa vedem în viziune împlinirea
în fapt a promisiunii. Mai mult, ni se spune că „marea nu mai era”, pentru că
timpul separării s-a sfârşit şi s-a dus. Şi orice parte a noii scene a fost
adusă în frumuseţea rânduită înaintea lui Dumnezeu, totul fiind conform
gândului Său. Din acest moment este prezentată cetatea sfântă: „Şi am văzut
cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca
o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit din cer un glas puternic,
spunând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei
vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va
şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare,
nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut” (Apocalipsa
21:2-4). Sunt mai multe puncte de observat în această minunată descriere a
perfecţiunii stării eterne. Întâi, cetatea cerească este văzută coborând de la
Dumnezeu din cer. În timpul Mileniului, ea stă deasupra Ierusalimului
pământesc; dar acum, deşi Ioan se întoarce atât la originea cât şi la
caracterul ei, ea coboară şi mai jos, până când se aşază pe pământul nou creat.
Pământul milenar n-ar fi putut-o primi, pentru că, deşi binecuvântat cu mari
binecuvântări, fiind imperfect, nu putea fi reşedinţa cortului etern al lui
Dumnezeu. Această favoare este rezervată noului pământ, unde va locui
dreptatea: aceasta va fi la ea acasă. Admirabil este zugrăvită cetatea „pregătită
ca o mireasă împodobită pentru soţul ei”. Cei o mie de ani au trecut şi cetatea
este tot îmbrăcată în frumuseţea ei de nuntă. Vârsta nu-i poate umbri tinereţea
şi de aceea este tot „Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva
de felul acestora”. Acum este făcută proclamaţia: „Iată, cortul lui Dumnezeu
este cu oamenii”. Înţelegem că Adunarea glorioasă este locul unde locuieşte
Dumnezeu; şi cum în tabăra din pustiu seminţiile erau aşezate în jurul cortului,
aici găsim oameni - sfinţi din alte dispensaţii - grupaţi în jurul cortului lui
Dumnezeu în starea eternă. Domnul Însuşi a spus poporului Său Israel în pustiu:
„Eu voi pune locaşul Meu între voi şi sufletul Meu nu vă va dispreţui. Şi Eu
voi umbla între voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu” (Levitic
26:11-12; vezi şi Ezechiel 27:26-27). Şi acum, în desfăşurările harului
Său, după scopurile dragostei Sale, cuvântul Lui este împlinit după
perfecţiunea gândurilor Lui. Cortul Lui este acum cu oamenii, iar El locuieşte
cu ei şi ei vor fi poporul Său, iar Dumnezeu Însuşi va fi Dumnezeul lor. Apoi
avem binecuvântarea locuitorilor acestei scene. Acolo va fi absent orice lucru
care ne-a produs supărare şi amărăciune aici. Întâi, „Dumnezeu va şterge orice
lacrimă din ochii lor”; nicio urmă a amărăciunilor dinainte nu va mai rămâne.
Dumnezeu Însuşi va face aceasta! Aşa cum o mamă şterge cu tandreţe lacrimile
copilului ei, Dumnezeu Însuşi va fi încântat să şteargă lacrimile din ochii
sfinţilor Săi. Şi, odată şterse, ele nu mai pot reveni, pentru că „moarte nu va
mai fi (şi câte lacrimi nu a stors moartea din ochii celor văduviţi în
această lume!), nici întristare, nici strigăt, nici chin”. Toate aceste
lucruri de dinainte - aceşti nori întunecoşi - vor fi trecut pentru totdeauna
dinaintea luminii şi a bucuriei prezenţei eterne a lui Dumnezeu. „Şi Cel care
şedea pe tron a spus: Iată, Eu fac toate noi. Şi a spus: Scrie, pentru că aceste
cuvinte sunt sigure şi adevărate. Şi mi-a spus: S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi
Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul
apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi
Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi
păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi
mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a
doua moarte” (Apocalipsa 21:5-8). Astfel totul este făcut nou: creaţia cea nouă
a fost înfăptuită. Totul înăuntru şi în afară este foarte bun: perfect după
măsura sfinţeniei lui Dumnezeu. Este o scenă în care El poate locui cu toată
mulţumirea şi bucuria. Totul a decurs de la El şi totul reflectă gloria Lui,
pentru că El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Scena se încheie prin
anunţarea harului, promisiunii şi judecăţii. Oricine însetează poate bea fără
plată din fântâna cu apa vieţii. Învingătorul va moşteni toate lucrurile. Lumea
pentru creştin este acum un mare Refidim. Aceasta este îndoita parte a
binecuvântării lui finale; el Îl va avea pe Dumnezeu ca Dumnezeul lui. Cei care
se tem de această cale nu au biruit lumea şi pe Satan, ci umblă în nelegiuire
şi îşi vor avea partea în iazul de foc. Aceasta încheie istoria căilor lui
Dumnezeu. Remarcăm că nu este deloc menţionat Mielul. Motivul este că Fiul
Însuşi este acum supus Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu
să fie totul şi în toţi. „Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate
lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (Romani 11:36).
