DIVERSE - Partea a treia.

 DIVERSE - Partea a treia

8. Istoricul sistemului global de poziționare - GPS:

 GPS sau Sistemul global de poziționare a fost inventat de Departamentul Apărării al SUA (DOD) și Ivan Getting; costul a 12 miliarde. Sistemul de poziționare globală este un sistem de navigație prin satelit, conceput preponderent pentru navigare. GPS-ul devine acum o proeminență ca instrument de sincronizare. Optsprezece sateliți, șase în fiecare dintre cele trei planuri orbitale distanțate la o distanță de 120 °, și stațiile lor de la sol, au format GPS-ul original. GPS utilizează aceste „vedete antropice” sau sateliți ca puncte de referință pentru a calcula pozițiile geografice, exacte cu o dimensiune de metri. De fapt, cu forme avansate de GPS, puteți face măsurători cu precizie de un centimetru. GPS-ul a fost folosit pentru a identifica orice navă sau submarin de pe ocean și pentru a măsura Muntele Everest. Receptoarele GPS au fost miniaturizate la doar câteva circuite integrate, devenind foarte economice. Astăzi, GPS-ul își găsește drumul în mașini, bărci, avioane, echipamente de construcții, unelte de filmare, mașini agricole și chiar computere laptop.

Dr. Ivan Getting: s-a născut în 1912 în New York City. El a fost cercetător la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, primind licența de știință în 1933. A primit o diplomă de doctorat în Astrofizică în 1935. În 1951, a devenit vicepreședinte pentru inginerie și cercetare la Corporation Raytheon. Primul sistem tridimensional de determinare a poziției diferenței de timp a fost propus de Raytheon Corporation ca răspuns la o cerință a Forței Aeriene. Când Ivan a părăsit Raytheon în 1960, această tehnică propusă a fost una dintre cele mai avansate forme de tehnologie de navigație din lume, iar conceptele sale au fost pietre esențiale în dezvoltarea Sistemului Global de Poziționare sau GPS. Sub conducerea Dr. Getting, inginerii și oamenii de știință din domeniul aerospațial au studiat utilizarea sateliților ca bază pentru un sistem de navigație pentru vehiculele care se deplasează rapid în trei dimensiuni, dezvoltând în cele din urmă conceptul esențial pentru GPS.

9. Războiul din Falkland:

 Războiul din Falkland a fost rezultatul invaziei argentiniene a Insulelor Falkland, aflate în proprietatea britanică. Situate în Atlanticul de Sud, Argentina a pretins de mult aceste insule ca parte a teritoriului său. La 2 aprilie 1982, forțele argentiniene au aterizat în Falkland, capturând insulele două zile mai târziu. Ca răspuns, britanicii au trimis în  zonă o flotă militară navală și una de tip amfibie. Fazele inițiale ale conflictului au avut loc în principal pe mare între elementele Marinei Regale și Forței Aeriene Argentine. Pe 21 mai, trupele britanice au aterizat și, până pe 14 iunie, au obligat ocupanții argentinieni să se predea. La începutul anului 1982, președintele Leopoldo Galtieri, șeful juntei militare de guvernământ din Argentina, a autorizat invazia Insulelor Falkland.  După un incident dintre forțele britanice și argentiniene din Insula Georgia de Sud, forțele armate argentiniene au aterizat în Falkland pe 2 aprilie. Mica garnizoană a Royal Marines a rezistat, dar până la 4 aprilie argentinii au capturat capitala - Port Stanley. Trupe argentiniene au aterizat și în Georgia de Sud și au ocupat rapid insula. Premierul Margaret Thatcher a ordonat adunarea unei forțe navale pentru a relua insulele. După ce Camera Comunelor a votat pentru aprobarea acțiunilor lui Thatcher pe 3 aprilie, ea a format un Cabinet de Război, care s-a întrunit trei zile mai târziu. Comandat de amiralul Sir John Fieldhouse, corpul operativ a constat din mai multe grupuri, dintre care cel mai mare a fost centrat pe transportatorii de aeronave HMS Hermes și HMS Invincible. În timp ce flota britanică naviga spre sud, a fost atacată de un Boeing 707 al Forțelor Aeriene Argentine. Flota britanică a făcut față atacului. Pe 25 aprilie, forțele britanice au scufundat submarinul ARA Santa Fe, în apropiere de Georgia de Sud, cu puțin timp înainte ca trupele conduse de maiorul Guy Sheridan de la Royal Marines să elibereze insula. Cinci zile mai târziu, operațiunile împotriva Falklandului au reînceput cu raidurile „Black Buck” ale bombardierelor RAF Vulcan. Forțele aeriene argentiniene au fost forțate să zboare de pe continent, ceea ce le-a pus într-un net dezavantaj pe tot parcursul ulterior al conflictului. În cele din urmă, forțele argentiniene s-au predat pe 14 iunie, terminându-se astfel conflictul.

10. Carne de porc, jucării și un cățel în mormântul unui copil din Galia romană:

 Cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare efectuate pentru descărcarea arheologică a extinderii aeroportului Clermont-Ferrand Auvergne, la Aulnat, la circa 400 km sud de Paris, s-a descoperit un mormânt al unui copil de un an, care datează din primele decenii ale secolului I, din perioada primilor împărați romani, Caesar și Tiberius, cu un inventar funerar foarte bogat. Copilul a fost înmormântat într-un sicriu de lemn de circa 80 cm. lungime, din care au mai rămas cuiele și o placă ornamentală din fier, pus într-o groapă de circa 2 mp.. În mormânt se aflau circa 20 vase de ceramică, în care erau probabil alimente și băuturi de la banchetul funerar. Resturile osteologice arată că lângă sicriu au fost depuse cantități semnificative de carne: o jumătate de porc tăiat pe lungime, trei bucăți de șuncă și alte bucăți de carne de porc, precum și două găini. Câteva vase mici de ceramică și două din sticlă par să fi conținut produse cosmetice sau medicinale. Din inventar nu lipsește o fibulă din alamă, care era probabil utilizată ca accesoriu la o piesă de îmbrăcăminte din stofă. Un cerc de metal cu o baghetă sugerează a fi o jucărie, mai ales că un capăt al baghetei se afla între picioarele unui cățeluș amplasat la picioarele copilului, în afara sicriului. Cățelul purta o zgardă împodobită cu circa 15 aplice de bronz și un clopoțel. Într-un fragment de coajă se afla un dinte de lapte, care putea să provină, probabil, de la un frate mai mare al celui decedat. Bogăția inventarului funerar atestă că cel decedat provenea dintr-o familie privilegiată. Copiii care mureau la vârste fragede erau de obicei îngropați în apropierea locuinței. În epoca respectivă, adulții erau incinerați.

11. Uzurpatorii:

 Canaliile nomenclaturiste erau terifiate de explozia spontană a străzii și de renașterea societății civile. Tocmai din acest motiv au încercat mai multe variante de succesiune. Prima ar fi fost Constantin Dăscălescu, un fel de Egon Krenz din Balcani, sluga lui Ceaușescu. A doua ar fi fost versiunea Ilie Verdeț, cu un guvern format din activiști marginalizați de către cuplul dictatorial, ilegaliști nemulțumiți de cultul lui Ceaușescu, dar devotati dictaturii comuniste ca sistem politic (Mihai Burcă, Vasile Vâlcu), criminali securiști precum „generalul” Iulian Vlad. În fine, al treilea scenariu, cel mai perfid și de aceea cel triumfător, a fost propus și realizat de Ion Iliescu, omul de incredere al Kremlinului, împreună cu o echipă de personaje cu care se aflase mai demult în contact (Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Petre Roman). Au urmat luptele, morții reali (peste o mie), propaganda delirantă, minciunile obscene, etc..

12. Nebunia din Imperiul Otoman: Sultanii crescuți de mici în cușcă!

 După secole în care legea prevedea ca sultanii să-și ucidă frații ca să scape de concurența la tron, Imperiul Otoman a adoptat o nouă regulă: creșterea moștenitorilor în închisoare. În aceste condiții, nu este de mirare că mulți dintre ei au înnebunit. În inima orașului Istanbul, vizibil de peste Bosfor, se află Palatul Topkapî, un complex enorm care slujea cândva drept reședință regală și sediu administrativ al sultanilor otomani. O mare parte a complexului adăpostea haremul imperial, unde trăiau femeile din familia regală, inclusiv mama sultanului, soțiile și concubinele lui, copiii și slujitorii lor. Legată de harem, însă ascunsă după un zid înalt, se află camera prinților otomani. Este o clădire cu un singur etaj, frumos decorată, cu tavan înalt, pereți cu faianță și podele acoperite de covoare. Vitraliile ornamentate oferă o perspectivă asupra terasei înalte și asupra grădinii cu piscină de mai jos. În ciuda splendorii sale, această clădire avea un scop sinistru: era o închisoare în care erau ținuți toți posibilii succesori la tron, astfel încât să nu constituie o amenințare la adresa sultanului domnitor. Aceste camere erau cunoscute drept „kafe”, cuvânt care înseamnă „cușcă”. Această practică deosebit de crudă a fost inventată la începutul secolului XVII, pentru a înlocui o tradiție chiar și mai barbară, descrisă în continuare.

13. În Imperiul Otoman, uciderea rudelor sultanului era prevăzută de lege!

 Încă de la început, în Imperiul Otoman era ceva obișnuit ca noul sultan să-și ucidă frații, chiar dacă unii dintre ei erau abia sugari. Ca multe alte dinastii islamice, turcii aplicau „legea celui mai în vârstă”. Aceasta prevedea că moștenirea trecea de la un frate la altul, și nu de la tată la fiu. Așa că toți bărbații din generația mai înaintată în vârstă trebuiau să dispară înainte ca puterea să ajungă la cel mai vârstnic bărbat din generația următoare. Această practică a stat la originea multor conspirații ale unor potențiali moștenitori împotriva fraților lor, dând naștere la crime, revolte și chiar războaie. Sultanul Mehmed al II-lea, care a cucerit orașul Constantinopol în secolul XV, a fost primul care a transformat în lege această practică a crimelor rituale, hotărând că, „pentru a păstra ordinea în lume”, cel care ajungea pe tron după moartea unui sultan își va ucide frații și orice unchi sau veri care puteau reprezenta un pericol. Toate acestea, pentru a reduce posibilitatea revoltelor și a războiului civil. În următorii 150 de ani, legea lui Mehmed a avut drept rezultat moartea a cel puțin 80 de membri ai dinastiei Osman. Cel mai violent episod de fratricid din istoria Imperiului Otoman a avut loc la începutul secolului XVII, când proaspăt încoronatul sultan Mehmed al III-lea a ordonat ca toți cei 19 frați ai săi să fie strangulați cu frânghia de mătase. Poate că acest episod brutal l-a afectat pe fiul lui Mehmed, Ahmed I, care, atunci când a devenit sultan, a refuzat să-l ucidă pe Mustafa I, fratele său handicapat mintal. În schimb, Mustafa I a fost pus sub arest la domiciliu în Palatul Topkapî și astfel s-a născut sistemul „cuștilor”. Otomanii și-au dat seama că întemnițarea tuturor potențialilor moștenitori, care astfel nu mai puteau cauza probleme, era mai convenabilă decât uciderea lor, mai ales dacă sultanul murea brusc și nu avea niciun fiu, punând în pericol continuitatea dinastiei otomane. În acest caz, cel mai vârstnic moștenitor era eliberat din „kafe” și urcat pe tron. Prinții erau duși în „kafe” încă de la vârsta de opt ani și rămâneau acolo până când mureau de bătrânețe sau era înscăunați. Ușa „kafe”-ului era păzită mereu, însă prinții se bucurau de un anumit grad de libertate. Aveau acces la învățătură și li se permitea să aibă concubine, însă nu aveau voie să se însoare sau să aibă copii. Anii de izolare îi afectau atât de mult pe acești prinți, încât mulți erau incapabili să-și facă datoria de sultan când ajungeau pe tron. Murad al IV-lea, care a ajuns pe tron în 1623, după moartea lui Mustafa I, a condus Imperiul Otoman cu mână de fier. A interzis cafeaua, alcoolul și tutunul. Cine nu ținea cont de interdicție era bătut crunt, iar cei care repetau infracțiunea erau înecați în Bosfor. Unele anecdote menționează că Murad al IV-lea ieșea deghizat noaptea străzile din Istanbul, intrând în diverse taverne. Dacă vedea pe cineva bând cafea sau fumând, își scotea hainele în care era deghizat și îl decapita pe infractor cu mâinile sale. Uneori, sultanul stătea într-un pavilion de lângă Palatul Topkapî și trăgea cu săgeți în trecătorii sau barcagiii care se apropiau prea mult de complexul imperial. Adeseori, la miezul nopții, ieșea din locuința sa cu sabia trasă și alerga desculț pe străzi, ucigând pe oricine îi ieșea în cale. O altă victimă tragică a sistemului „kafe” a fost Ibrahim cel Nebun. Acesta a locuit vreme de 22 de ani în cuști, trăind mereu cu teama că va avea aceeași soartă ca frații săi, care fuseseră uciși. La moartea sultanului, când i s-a cerut să urce pe tron, Ibrahim a crezut că fratele său era încă viu și că voia să-l prindă în capcană. Ibrahim a fost scos din „kafe” de către mama lui, care i-a arătat cadavrul sultanului. Domnia de opt ani a lui Ibrahim a fost marcată de desfrâu și decadență. Ibrahim le-a permis slujitorilor săi oportuniști să conducă Imperiul Otoman în numele său. Potrivit unei relatări a lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, Ibrahim își aduna frecvent concubinele în grădină și le punea să se dezbrace. Apoi, nechezând ca un cal, sultanul galopa printre ele. Cu altă ocazie, Ibrahim a văzut dosul unei vaci și a fost atât de incitat, încât a pus să se toarne un mulaj de aur după fundul animalului. Mulajul a fost trimis prin întregul Imperiu Otoman, în încercarea de a găsi o femeie al cărei fund să semene cu el. În pofida enormului său apetit sexual, cuprins de o criză de furie, Ibrahim a ordonat ca toate femeile din haremul său - adică 280 de concubine, potrivit unor surse - să fie executate prin înecare în Bosfor. Efectul negativ al anilor petrecuți în izolare este bine documentat. Când a urcat pe tron, în 1687, după ce petrecuse 36 de ani în „kafe”-urile din Palatul Topkapî, Suleiman al II-lea a spus următoarele: „Dacă s-a ordonat să fiu ucis, spuneți-mi … Începând cu copilăria, am petrecut 40 de ani în detenție. Este mai bine să mori o dată decât să mori în fiecare zi. Câtă teroare îndurăm ca să ne păstrăm viețile?!” Ultimul sultan din Imperiul Otoman, Mehmed al VI-lea Vahidettin (care a domnit în perioada 1918-1922), avea 56 de ani când a urcat pe tron, după ce-și petrecuse întreaga viață în harem sau în „kafe”. A fost închis în „kafe” de unchiul său Abdulaziz și a rămas acolo cât timp au domnit cei trei frați mai mari. A fost cea mai lungă și ultima întemnițare a unui viitor sultan. Mehmed a domnit până când Imperiul Otoman a fost dizolvat, după Primul Război Mondial, devenind Republica Turcia.