DEZGUSTUL FAȚĂ DE ROMÂNIA AL INTELECTUALILOR „RAFINAȚI”.

 DEZGUSTUL FAȚĂ DE ROMÂNIA AL INTELECTUALILOR „RAFINAȚI”

1. Aspecte generale:

 De mai mulți ani, în România avem nemeritatul privilegiu să fim martorii unui trend în rândul intelectualilor români şi nu numai. Principalul scop al acestor intelectuali progresişti şi atât de open minded şi îmbibaţi de gândire vestică liberală este să ne releve „adevărul”, să „demistifice”, să demonteze miturile despre România. Unul din aceşti „mari intelectuali” este domnul Lucian Boia. Lucian Boia a făcut din demitizarea  României şi a valorilor româneşti o vocaţie. Carte după carte demontează mituri precum  dreptul românilor şi pretențiile teritoriale în ce priveşte Transilvania, sau intelectuali pe care noi neştiind îi considerăm mari români. Domnul Lucian Boia nu este singur în denigrarea României, alături îi sunt Dan Alexe, Cristian Tudor Popescu şi alţii. Unul dintre miturile pe care aceşti intelectuali insistă este „Epoca de aur” a perioadei interbelice. Suntem peste măsură de privilegiaţi să aflăm cât de înapoiată era România, cât de înapoiaţi şi inculţi erau ţăranii de pe vremuri, cât de venali erau boierii şi în special, bineînţeles, cât de naţionalişti, xenofobi, extremişti, antisemiţi, homofobi, islamofobi, sexişti, misogini, ungurofobi erau românii. Şi nu numai românii de rând, ci „bandiţi” de genul lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu. Dea semenea, personalități ca Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Nicolae Paulescu, Mircea Vulcănescu reprezintă pentru intelectualii de azi, ca şi pentru cei din perioada comunistă un mare pericol. Sigur, să nu uităm că și Eminescu a fost etichetat de un anume jurnalist, un fel de oracol de Bucureşti, xenofob şi antisemit. Mai mult acelaşi oracol, faimosul CTP spune că Eminescu nu era român şi era ateu. Da, acelaşi Eminescu care a spus: „Cine combate Biserica şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican şi universalist şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” Ce bine că avem tranşa această nouă de intelectuali care să ne înveţe cum este cu epoca de aur şi cu intelectualii interbelici. Căci ştim câţi intelectuali ne-au dat marxiştii şi cât produc acum neo-marxiştii, aşa-zişi liberali sau progresişti. Ei bine, părerile lui Lucian Boia nu se rezumă numai la intelectualii trăirişti din perioada interbelică, ci şi la condiţia românilor înainte de Unire sub maghiari şi ruşi. Dacă ar fi să îl ascultăm pe Lucian Boia, Ardealul era un fel de spa pentru România până în 1918, unde mai pui că românii erau minoritate, chiar dacă documentele austriece spun contrariul, ca să nu mai vorbim de neavenitul ăla de împărat austriac Iosif al II-lea care spunea: „Românii sunt cea mai numeroasă, mai veche, însă şi cea mai oprimată naţiune din Transilvania”. O altă împărăteasă aflată şi ea în treabă aiurea, mama lui Iosif al II-lea, Împărăteasa Maria Teresa a dat un edict de toleranţă pentru românii de credinţă creştin-ortodoxă. Tocmai pentru că români o duceau aşa bine. Biserici bombardate, oameni traşi pe rug, averi confiscate, identitatea şi limba negate? Nouă românilor ne place să fim victime. Serios! În Moldova desigur, situaţia este cam la fel … „Ştefan cel Mare nu era român şi vorbea rusă şi moldovenească”, dacă există o astfel de limba, ne spune Lucian Boia. Identittatea trebuie săpată, demolată, distrusă negată până la sfârşit, tovarăşi! Ceea ce face domnul Lucian Boia aduce mult cu ceea ce practicau marii promotori ai marxism-leninismului: distrugerea identităţii naţionale şi înlocuirea ei cu o non-identitate, marxistă și globalistă, unde tot ce este nociv este permis. Recomand tuturor celor interesaţi de fabrica socială şi culturală a marxismului şi formarea ei să citească Jurnalul de Scriitor al lui Dostoiveski, în care scriitorul face o descriere excepţională a anarhiştilor şi marxiştilor. Ar însemna să omit cu bună ştiinţă sau să creez confuzie spunând că această denigrare sistematică şi amplă a intelectualilor liberali, progresişti şi neo-marxişti este specific românească. Departe de a fi adevărat. Acest tip de marxism cultural, căci aşa este denumit în vest, mai puţin de progresişti (deşi ei au folosit termenul, pe care acum încearcă să-l ascundă) şi mai mult de conservatori şi liberali clasici, a luat naştere în anii 70-80, apoi a luat amploare şi acum este la maturitate (dacă o astfel de ideologie poate ajunge la maturitate) în Vest. În Europa de Vest, în progresistele ţări nordice pe care le lăudăm atât, unde copii sunt luaţi dacă părinţii împărtăşesc valori conservatoare şi religioase, unde mii şi sute de mii de imigranţi din Somalia şi Pakistan comit aproape 90% dintre crime, unde este rasist să arborezi steagul ţării tale (Suedia), unde este rasist să vorbeşti împotriva unui cult barbar care nu are nici în clin nici în mânecă cu tradiţia ţării, în Franţa, în Anglia, Canada şi America. În America, chiar și cărţile sunt ticsite de acea numită Critical Race theory în care valorile europene sunt puse la zid, în care creştinismul este inamicul public numărul unu, iar manualele te învaţă toleranţă dusă la extrem şi acel bine cunoscut „totul este permis”. Și mai presus de tot, marile universităţi îşi învaţă studenţii că identitatea lor etnică şi naţională este ceva de care trebuie să le fie ruşine, pe care trebuie să o denigreze, asta că să se absolve de păcatele părinţilor lor. În toate ţările care împărtăşesc sau care au fost fondate pe aceste valori creştine, tradiţionale, conservatoare, denigrarea propriei ţări, a propriei identităţii şi a propriei culturii a fost ridicată la grad de disciplină, la grad de ideologie. Cine nu o îmbrăţişează devine rasist, bigot, misogin, xenofob, homofob, islamofob, sinofob, transfob, nazist, fascist, extremist, etc.. Orince nu se opune dictonului „totul este permis” este pus la zid şi marginalizat. Dacă acum 40-50 de ani mişcarea hippie vorbea de revoltă împotriva sistemului, mişcarea progresistă sau cum i se mai spune în Vest, chiar de către stânga moderată şi de liberalii clasici „the regressive” promovează subordonarea unui guvern central, unui guvern global. Am fost neplăcut surprins să văd cum jurnalişti din toate colţurile au fost apucaţi de isterie, când britanicii au votat pentru Brexit, pentru ieşirea din UE.. Peste noapte britanicii au devenit extremişti şi nazişti şi un pericol pentru Europa, Brexitul fiind pentru unii jurnalişti, Hurezeanu, de exemplu, „o reîntoarcere la Europa celui de-al doilea Război Mondial.” Şi sus menţionatul jurnalist a fost pentru mine o supriză neplăcută. Să faci din zeci de milioane de britanici „nazişti şi fascişti şi rasişti” denotă ori o gravă criză de isterie, ori o ignoranţa fatală. Sigur putem lua în calcul şi privilegiile pe care aceşti jurnalişti le primesc de la stăpânii lor pentru istericalele şi pentru articolele făcute la comandă. Un alt mare om de cultură care se pretinde a fi intelectual, Horia Roman Patapievici, tovarăş cu origini sănătoase, curate, vorbeşte de Eminescu ca de „cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”. O altă perluţă a acestui delicat, a acestui eunuc intelectual, timid (în aparenţă) spune că „poporul român are structura fecalei”. Aparenţa timidă a domnului Patapievici mă duce cu gândul la imaginea unuei târfe timide, emotive, care se fâstâceşte, nemaivând ce vinde, îşi exploatează latura histrionică. Aceşti intelectuali nu au avut niciodată ce vinde, ei sunt fără doar şi poate non-valori, opera lor, o sumedenie de speculaţi și elucubrati care mai de care mai rizibile şi fantastice. De fapt dacă ar fi să-i comparăm cu elita perioadei interbelice, intelectuali care au iubit România mai presus de orice şi pentru care mulţi şi-au dat viaţă, intelectualii de azi sunt o sursă de amuzament. Discipolii lui Noica? Mari afacerişti, care visează cash flow, nu cultură, nu valori culturale, „baştani” şi „boşi” intelectuali care ne vorbesc de sus şi pentru că nu au nimic de spus, sunt sarcastici şi cinici. Sunt mulţi oameni de cultură care nu apar la televizor, nu se bat pe burţi, nu-şi mângâie bărbile cugetătoare, nu apar la Humanitas în zecii de mii de ediții de sute şi mii de ori, nu au găşti şi nu sunt animaţi nici de dorinţa banului, nu visează nici apariţii la televizor şi nici busturi şi siluete de tinere doamne şi domniţe. Ei nu apar. Nu-i cunoaşteţi, nu sunt în program. Jean Moscopol spunea într-un cântec: „tot ce-i românesc, nu piere.” Cântecul lor, al celor ce denigrează constant identitatea noastră naţională, cultura, valorile, tradiţia, istoria, arta, este „tot ce-i românesc, trebuia să dispară.” De ar lua foc toată magna opera Herthei Muller, a lui Lucian Boia, Patapievici, Liiceanu, Alexe, Cărtărescu, Mihăilescu şi a tutror scriitorilor contemporani publicaţi şi răspublicati şi am rămâne doar cu cărţile lui Noica, Ţuţea, Nae Ionescu, Stăniloae, Vulcănescu, Cioran, Paulescu, Blaga, Gusti, Ionesco, Radu Gyr, Nichifor Crainic, tot am fi de o mie de ori mai bogaţi. Singura vocaţie a celor mai sus menţionaţi este să arunce cu norori în România, în români, în istorie, în cultură şi tradiţie pentru arginții unuia sau altuia, căci aceasta este vocaţia lor, să vândă şi să se vândă. Târfe, sclavi şi Iude! Și băsiști dezgustători pe deasupra! Din păcate în România post-tranziţie nu au reuşit să iasă la suprafaţă decât antiromânismul, marxismul cultural şi falsul intelectual al ei. Şi asta nu pentru că s-ar datora tarelor românilor, ci pentru că noii stăpâni au grijă ca rădăcinile noastre, cultura, istoria şi identitatea noastră să fie eradicate. Ce este un popor fără istorie, fără identitate? Încetează să mai existe. Despre aceşti „cetăţeni ai lumi”, cosmopoliţi, oameni cărora frontierele li se par concepte învechite au împânzit Occidentul, a vorbit şi a scris Eminescu, acum aproape 150 de ani. Nu sunt o persoană în măsură pentru a oferi îndemnuri. Însă de data aceasta v-aș recomanda să puneți deoparte cărţile marilor iluminaţi contemporani, menţionaţi mai sus şi v-aş sugera să citiţi publicistica lui Eminescu, cărţile lui Paulescu, cărţile lui Noica despre „sentimentul românesc al fiinţei”. Nu există armă mai bună de a combate antiromânismul decât cunoaşterea propriilor valori, a propriei culturi şi istorii.

2. Demitizarea lui Lucian Boia! Motto: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”

 Ca o ultimă expresie de manipulare, prin „moda” de a fi cât mai facil cu putință, în dorința oarbă de a rupe cât mai repede și definitiv cu trecutul istoric al națiunilor, niște minoritari interpuși cu „grijă” la niveluri suprastatale și statale și-au dat mâna ca să ne impună disprețuitor o nouă ordine mondială! În marșul lor devastator, către supremația planetară, sub masca unei demitizări orchestrate „magistral” de adepții „sărutului lui Iuda”, cu intenția de a falsifica istoria prin (chipurile!) redefinirea ei, ni se fabrică „la șablon” o identitate psiho-comportamentală în care toate valorile trecutului istoric ale omenirii devin nule, egale cu zero! În acest genocid spiritual generalizat, al unor trepăduși mediocri care pretind că s-au săturat de națiunile lor, principalele domenii terfelite până la sacrilegiu și puse la stâlpul infamiei sunt Istoria și Religia. Bineînțeles că nici România, cu ai săi faliți pe tărâm științific, dar promovați cu frenezie de „autorități” interne și internaționale, prin intermediul serviciilor imorale ale mass-media, nu face abstracție de la acest fenomen distructiv al lumii de azi. Nu, stimați cititori, să nu vă gândiți că printre ei ar fi, să zicem, notorietăți de talia unuia dintre  cei mai prestigioși istorici contemporani ai noștri, Florin Constantiniu, ale cărui cărți, de altfel, nu sunt disponibile în librării - nici cerberii televiziunilor nu s-au ostenit să-l invite în emisiuni, nici măcar nu au considerat că merită să ne dea o știre despre moartea sa (la moartea „regelui” Cioabă, acestuia i s-au consacrat spații de emisie care au culminat cu întreruperea programelor și transmisii în direct!). L-aș da însă ca exemplu pe Lucian Boia, din păcate, un fost profesor la Catedra de Istorie a Universității din București, aflat într-o vogă mediatică atât de intensă încât s-a reușit cu siguranță să se bulverseze intelectul multor „discipoli” ai superficialității și ai ostentației ca „metodă” de cercetare. Cu riscul de a fi și mai mult considerat ca „demodat” vremurilor tulburi pe care le trăim, deci în niciun caz de a fi în pas cu „lumea bună”, care nu scapă nicio ocazie să dea buluc la experimente fanteziste traumatizante, i-am citit din curiozitate trei dintre cărțile preopinentului amintit: „Două secole de mitologie națională” (sursa I), „România. Țară de frontieră a Europei” (sursa II) și „De ce este România altfel?” (sursa III). Pe timpul lecturării lor, resimțind în suflet o durere niciodată întâlnită, am realizat încetul cu încetul că avem în față un explicit apologet al noii ordini mondiale, un mare mistificator și defăimător al Istoriei românilor și al conștiinței noastre de neam! Atitudinea lui, total contrară principiului istoric al lui Tacitus, sine ira et studio (fără ură și părtinire), ne dovedește fără putință de tăgadă că este tributar unor grave prejudecăți etnofobe în modul discriminator de a interpreta evenimentele istorice: nu se sfiește să folosească toată gama de argumente stranii (și de conexiuni care nu țin cont de realitatea istorică) pentru a „demonstra”, nici mai mult, nici mai puțin, cât de inferiori sunt românii și cât de superiori sunt străinii (ungurii, de exemplu)! Disprețul acesta deschis, prin care autorul își permite să speculeze răutăcios, să persifleze și să falsifice datele istorice, întărește cititorului convingerea că propusa lui încercare de demitizare a istoriei o reduce de fapt la o grotescă denaturare, iar felul în care presupune că vom beneficia de „armonie” în viitoarea națiune universală scoate de fapt în relief „sâmburele” urii de rasă (omul superior, ce  va să vină, îl va înlocui pe cel imperfect de acum)! Singura noastră „consolare”, care i-ar și explica într-un fel „calitatea” de istoric părtinitor, având preferință să își țină „la secret” biografia, constă în aceea că Lucian Boia nu este de naționalitate română (ar fi și nefiresc ca cineva să își denigreze cu atâta virulență propriul neam)! Prin amănuntul că Lucian Boia este pe jumătate cel puțin ungur, cum susțin G. Newman și I. Coja, se înțelege astfel mult mai bine și de ce nu România este altfel, ci el însuși este altfel!

Complexul lui Boia față de români: În încercarea lui disprețuitoare de a pune sub semnul întrebării faptul că românii nu ar mai fi în definitiv o națiune (III, pg.96), pe al cărei teritoriu defilarea străinilor „inteligenți” o înțelege ca pe o necesitate deosebit de salvatoare și benefică (III, pg.24), Lucian Boia abuzează în exprimare de un limbaj flecar în care abundă expresiile cu nuanță expeditivă (românul, românii etc.) și în care stima de sine lasă de dorit atunci când își permite să îi catalogheze cu nerușinare pe români ca fiind complexați (III, pg.35), frustrați (III, pg.36), defecți (II, pg.259), incompetenți (III, pg.24), neserioși (III, pg.42), iresponsabili (II, pg.5-13), incorecți (III, pg.115), mahalagii (III, pg.95), impostori (III, pg.92) etc.. Altfel spus, mai „academic”, în națiunea noastră modestă (I, pg.38-39), unde existența țăranilor și a ciobănașilor îi stânjenesc simțul vizual (III, pg.21), nimic și nimeni nu este bun! Nici măcar Eminescu sau Grigorescu, ale căror culmi în literatură și pictură le consideră, cu obrăznicia de rigoare a unui nespecialist, care își dă și el cu părerea, dar cu pretenția că odată aceasta va deveni „oficială”, drept niște simple mituri (II, pg.257)! Ca urmare, referitor la Eminescu, repudiat pe motivele că refuză modernitatea și este reticent la străini (II, pg.258), Boia se mai și contrazice când afirmă că „Eminescu e un occidentalizat, având drept sursă de căpetenie poezia și filozofia germană. Originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă și discutabilă. Eminescu, ca produs de export, este aproape inexistent. Nici el nu a spart cadrele și nu are cum să fie receptat printre cei mai reprezentativi poeți ai lumii. Ceea ce se joacă acum e strict rămânerea lui - nesigură - în vârful ierarhiei literaturii române”! Este, desigur, părerea lui, dar să îl lăsăm totuși pe un expert în critica literară să se pronunțe, pe Alex. Ștefănescu, cu singura mențiune că Eminescu nu mai are loc la export din cauza infuziei de „maculatură” a unora precum Cărtărescu și Patapievici: „Numai profesorii de română mediocri mai susțin că valoarea poeziei lui Eminescu constă în muzicalitatea ei. Marele nostru poet a inventat o nouă situare a omului în lume, o nouă sensibilitate, care n-au decât o legătură vagă și nesemnificativă cu romantismul german. Preia mecanic idei din manualele școlare cine afirmă că Eminescu folosește drept sursă principală poezia și filozofia germană. Gândirea sa valorifică multe alte surse, ca și creația populară românească pe care o cunoștea ceva mai bine decât Lucian Boia”. „Istoricul” Lucian Boia, însă, vrând cu tot dinadinsul să fundamenteze o psihoză de îndepărtare normală a tineretului român de poezia lui Eminescu (II, pg.259), lasă să se înțeleagă provocator și eronat cum că, de ar fi liber cu adevărat subiectul Eminescu (III, pg.23), acesta nici nu ar mai figura ca un pisc al geniului românesc: „Tot mai mulți tineri nu vor să mai audă de o poezie care nu mai corespunde sensibilității lor, iar la capitolul pe care Nicolae Manolescu i-l consacră în Istoria critică a literaturii române (2008), rezervele, destul de severe, concurează cu aprecierile binevoitoare, și ar fi fost poate și mai nete, dacă subiectul ar fi cu adevărat liber” (III, 23)! Pe lângă faptul că Manolescu l-a criticat ulterior pe Boia pentru modul tendențios în care l-a interpretat, apărându-și cu onestitate demnitatea sa publică, aș dori să contracarez opinia de mai sus a lui Boia cu constatarea directă că, pe de-o parte, nu este împiedicat nimeni să se exprime liber, iar, pe de altă parte, tineretul și românii în general îl iubesc pe Eminescu, pentru că, prin geniul său, inconfundabil în lume, ni se exprimă cel mai bine trăirea ca neam! Tot astfel ne simțim exprimați și în pictură, de către Nicolae Grigorescu, prin ale sale seducătoare „care cu boi” - pe care Boia le socotește în derâdere ca fiind „un potrivit brand de țară pentru România” (III, pg.21) - deși el afirmă răspicat că nu vede pictura lui Grigorescu ca pe o pictură ieșită din comun (III, pg.21), minimalizând-o, cum face de altfel și cu a celorlalți pictori români de seamă: Theodor Aman, Ion Andreescu, Ștefan Luchian (III, pg.21) etc..

Contestarea civilizației dacice și a originii latine a poporului român: Într-un stil simplist, adeseori școlăresc, Lucian Boia nu are nicio șovăială în a ignora speculativ toate izvoarele istorice care atestă civilizația strămoșilor noștri daci, să ne „mustre” cu aere de închipuit psihoterapeut: „măcar prin daci (din păcate prin daci fictivi) speră (românii - n.a.) să-și trateze complexele” (III, pg.35). În consecință, din perspectiva lui Boia, originea străveche a strămoșilor devine o problemă de mitologie încurcată și obscură (I, pg.42), ceea ce îl determină să considere ca fanteziste și deplasate aserțiunile lui Nicolae Iorga (care afirma că „românii reprezintă o civilizație străveche, continuatori ai civilizației bizantine” - III, pg.19) și ale istoriografiei comuniste (III, pg.35). Boia este însă de altă opinie! Preferând mai degrabă să ne considere barbari la origine, decât descendenții unei civilizații străvechi mărețe (III, pg.19), fără ca să confere „teoriei” sale vreun argument științific, el pare nici să nu fi auzit de descoperirea arheologică epocală a tăblițelor de la Tărtăria, în Transilvania, care oferă un grandios suport științific punctelor de vedere exprimate de istoricii pe care Boia îi combate! Tăblițele despre care vorbim au fost studiate de un grup de patru experți mondiali, adică de savanții străini Georgiev, Perlov, Falkenstein și Hood. Cele trei tăblițe descoperite relevă fără putință de tăgadă o vechime a etnicității care dă peste cap toate utopiile hungarofililor despre cât de veche era „pustietatea” înainte de venirea lor în forță în Transilvania! Dar iată ce a declarat unul dintre cei patru cercetători, savantul rus Perlov, în calitatea sa de expert în Laboratorul de Arheologie al Academiei de Științe al U.R.S.S.: „Tăblițele găsite s-au dovedit a fi cu 1000 de ani mai vechi decât cele sumeriene. Rămânea doar să se vadă în ce mod, cu aproape 7000 de ani în urmă, departe de hotarele mult slăvitelor civilizații antice orientale, unde nimeni nu se aștepta, s-a ivit cea mai veche (până în ziua de azi) scriere din istoria omenirii” („Tainele veacurilor”, Moscova, 1975). Dar „istoricul” Boia, perseverând până la limita absurdului, ancorat fiind prea mult într-un imaginar descalificant, continuă să sfideze evidențele oricăror cercetări și concluzii istorice, atacând nu doar vechimea românilor pe acest pământ, ci și originea latină a poporului nostru! Pentru el, nu contează efectiv tot ce ne vorbește pleiada de cărturari români și străini referitor la simbioza civilizației daco-romane! Pe aceștia, în termeni nepoliticoși, Boia îi califică drept niște „obsedați de noblețea și puritatea sângelui românesc” (II, pg.47). Unii ca aceștia nici măcar nu își dau seama, vrea să ne spună el, că realmente acești coloniști ai Romei veniți în Dacia nu erau în esență „romani puri” (II, pg.32), ci provinciali (III, pg.11). Să fie oare vorba despre acei provinciali nobili despre care vorbește, în România Iudaica, Teșu Solomovici? Dacă da, atunci am înțelege mai ușor de ce Boia trece, cu o lejeritate îngrijorătoare, atât peste izvoarele istorice existente, cât și peste rezultatul cercetărilor făcute de specialiștii în istoria antichității! Știind însă că Boia are o rezervă față de istoricii români (!), preferându-i pe cei maghiari, aș dori să invoc - măcar pentru folosul cititorilor - câteva nume de istorici maghiari  și de documente care subliniază atât că românii sunt mai vechi decât ungurii în Dacia, cât și descendența noastră ca popor din conviețuirea daco-romană: Kövári Laszlo, 1847; Losontzy István,1771; András Huszti; „Hungaria  diplomatica”; „Memoriul din 1784”, al grofilor și baronilor unguri care au cerut ajutorul administrației habsburgice pentru a înăbuși răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan: „Părinții noștri, veniți din Sciția, au cucerit cu lupte victorioase și cu sângele lor această scumpă patrie și după ce au supus și au făcut iobagi pe părinții vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânșii (ungurii - n.a.) au domnit liniștit peste ei, ținându-i totodată într-o aspră disciplină”etc..

Chestiunea Transilvaniei: Când pune în discuție existența unui „mileniu întunecat” în Transilvania, de după anul 271, Lucian Boia aderă într-un fel la teoria spațiului gol invocată de unii „istorici târzii”, ca să poată astfel justifica „întâietatea cronologică în Transilvania” (II, pg.46) a ungurilor. Că teoria aceasta este împotriva logicii naturii umane, dincolo de ce ne spun izvoarele istorice, o observă și publicistul american Milton G. Lehrer în cartea sa „Ardealul, pământ românesc” (autorul mărturisește că nu poate să înțeleagă cum, pe bună dreptate, timp de 1000 de ani a fost un gol imens în centrul Europei, în Transilvania, adică în cea mai fertilă și bogată regiune a continentului, așa încât abia în secolul IX le-a venit ungurilor ideea să-l ocupe)! Pentru Boia, însă, care de fel pledează „discret” pentru o Transilvanie ungurească în organizarea ei statală (II, pg.70), ca parte a regatului Ungariei (III, pg.17), cu o istorie care îl copleșește (III, pg.8), nici nu contează, mai ales că „vede” continuitatea (adică existența românilor înainte de venirea ungurilor în Transilvania) ca fiind politizată de români (II, pg.47), cine anume a locuit sau nu primul în Transilvania - deci el zice, în spirit „european” și „ecumenist”, că maghiarii se pot considera ca acasă „indiferent când au venit aici” (II, pg.52)! Cu alte cuvinte, de astă dată mai „popular”, vorba lui s-ar traduce cam așa :„Bine ai venit, István, în casa mea! De acum ți-o dau ție, că văd a o vrea cu forța; iar eu, iată, îmi iau desaga mea și plec”! Și nu este deloc vorba de o „traducere” cam deplasată, dacă ne gândim la calvarul pe care îl suportă de atâția ani bieții noștri români prigoniți și asupriți de maghiari în județele Covasna și Harghita. Nu, desigur, nu ne putem lăsa ca națiune călcați în picioare de niște invadatori, iar problema asta „spinoasă”, a cotropirii lente, vreme de trei secole, până în veacul al XIII-lea, o recunosc și istoricii maghiari onești: Mihály Horvath (afirmă că, după rezistența dârză a românilor, extinderea autorității administrative a maghiarilor în Transilvania s-a realizat abia la sfârșitul secolului XIII), Faraczády Elek, în 1912 (consideră că regii unguri au recurs la organizarea Transilvaniei pentru că sentimentul independenței românilor era puternic), Alex. Szilagy (susține că Transilvania și Ungaria erau țări diferite și că niciodată nu s-au confundat una cu alta, dovadă că abia la 1848 Dieta de la Cluj a cerut pentru prima dată unirea Transilvaniei cu Ungaria), Chalnoky Jenő, în 1915 (crede că Transilvania a avut o istorie proprie, autonomia ei fiind de domeniul evidenței), iar Lajos Mocsáry mărturisea: „Românii posedă deja o limbă plină de rezonanță și elevată din punct de vedere literar, cu care stau alături de gințile latine și depășesc pe a noastră în privința frumuseții și a bogăției” (Cuvânt despre problema naționalităților, Budapesta, 1886, pg.147) etc.. Pe lângă toate aceste recunoașteri istorice maghiare, salutare, tronează, evident, documentul maghiar „Gesta Hungarorum”, care menționează prezența românilor în secolul IX în Transilvania, înainte de venirea ungurilor (II, pg.46), dar, se putea altfel?, el este contestat și de către maghiarii cuceritori (II, pg.60) și de, normal!, Lucian Boia, sub pretextul nerelevant și neserios că „textul este mult posterior faptelor relatate” (II, pg.46). Dimpotrivă, aș spune eu, cronica respectivă datează (din secolul XI) destul de aproape de invazia migratorilor maghiari. Și, oricum, este mult mai apropiată de timpul și de timpii în care trăiește Boia”

Discreditarea persoanei lui Mihai Viteazul și a primei uniri a românilor, la 1600: Evenimentul crucial al unirii Țărilor Române de către domnitorul Mihai Viteazul, la 1600, oferă lui Boia prilejul să își manifeste, încă o dată, reacția sa de minimalizare, trunchiere, combatere și aruncare în derizoriu a cauzelor și consecințelor care au stat la baza Primei Uniri a românilor. Neînțelegând de altfel substratul profund pentru care cronicarii noștri îi numeau frați pe românii din cele trei țări-surori de același neam, Boia ridiculizează la maximum fapta excepțională a lui Mihai (istoricul Gh.I. Brătianu compară domnia lui Mihai Viteazul cu „strălucirea unui meteor”), ca și măsurile luate de acest domnitor în favoarea românilor transilvăneni asupriți, după ce a reușit, bineînțeles prin forță armată, să îi alunge de la conducere pe nobilii maghiari, în 1599 (II, pg.71) - o faptă măreață pe care Boia o numește malițios un „moment efemer” (I, pg.35) prin care „a … adunat cele trei țări” (II, pg.72) într-o simplă „unire personală” (II, pg.72), fără să fi acționat în virtutea conștiinței unui „proiect național” (II, pg.72)! Apoi, încercând să își susțină punctul de vedere, mai departe, Boia se infiltrează „nedumerit” în conștiința cititorului, în încercarea sa de a-i strecura cu subtilitate îndoiala și a-i călăuzi mintea pe niște piste false prin întrebarea: „Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea de putere, spiritul de aventură, dorința de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare, ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari?” (II, pg.72). Evident, Boia optează pentru orice variantă posibilă, numai pentru cea prin care Mihai să fie un precursor conștient al României Mari nu, sprijinindu-se pe „argumente istorice” vădit rău-intenționate: „țări române … e prea mult spus” (II, pg.72); la 1600 a fost doar un „act de cucerire …, dar cum nu mai este din perspectivă națională” (I, pg.36); „Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc”. „De aceea, unirea lui Mihai Viteazul e doar o traducere … n-avea nimic în comun cu spiritul național” (III, pg.32) etc.. Delirului de mai sus i-aș contrapune adevărul istoric, anume că Țările Române erau destul de bine organizate instituțional încă din secolul XIV, că actul de cucerire a Transilvaniei (în sensul eliberării românilor de sub dominația națiunilor privilegiate) nu exclude nicidecum conștiința unității de neam a românilor a lui Mihai, că „ocuparea” Transilvaniei („stat unguresc”, după Boia) de către Mihai a însemnat de fapt o firească repunere în drepturi istorice a majorității românești oprimate dintr-un teritoriu cucerit prin forță armată. Și încă mai adaug, pentru știința cititorilor, în niciun caz pentru conștiința deja iremediabil pervertită a lui Boia, că Mihai Viteazul, pe care el îl consideră „nici măcar român” (III, pg.15), în contradicție cu ceea ce consideră savantul în istorie Nicolae Iorga, a acționat la uriașul moment istoric de la 1600 având o deplină conștiință a unității de neam, deoarece, după ce a reușit să supună Transilvania, și-a început guvernarea cu români și în folosul românilor desconsiderați și nedreptățiți; apoi și-a continuat campania triumfală de unire și cu frații moldoveni; când însă a fost pus în situația de a face față răscoalei nobililor privilegiați din Transilvania, a mers până la împăratul Rudolf și a revenit cu ajutor habsburgic ca să restabilească dreptatea în Transilvania (ceea ce înseamnă că, pentru împlinirea idealului unității noastre de neam, a fost gata să-și dea viața având practic și o deplină conștiință internațională asupra evenimentelor). Un domnitor fără conștiință de neam nu ar fi făcut, cum a făcut Mihai, asemenea fapte. De aceea, noi, istoricii și profesorii, România întreagă, îl omagiem și îl cinstim pe marele nostru domnitor Mihai Viteazul, simbolul aspirațiilor naționale a unității românilor de la 1848, 1859 și 1918! Este simbolul nostru de totdeauna, pentru totdeauna! Însă Lucian Boia își imaginează că, la 1600, românii nu au fost „vreodată uniți” (I, pg.33). Este fals: românii au fost uniți, dar i-au dezunit maghiarii, la fel cum încearcă și astăzi cei cărora Boia le dă, cum se zice, „apă la moară”! Ce mai spune Boia? Spune că „invocarea unui proiect la 1600 se dovedește anacronică” (II, pg.72). Este fals: anacronic în argumentația științifică este doar Lucian Boia!

Desconsiderarea luptelor românilor și a eroilor noștri: Chiar dacă este atât de evident faptul istoric că noi, românii, în toate epocile, am fost „împresurați de străini” (III, pg. 36), subjugați și batjocoriți, fiind uneori scutul creștinesc de apărare al Europei, „demitizantul” Boia vrea să ne „spulbere” și luptele eroice pe care poporul nostru le-a purtat de-a lungul sângeroasei istorii bimilenare, punând la îndoială victoriile repurtate de domnitorii Mircea cel Bătrân la Rovine și Mihai Viteazul la Călugăreni! Mai mult decât atât, chiar, el speră să ne convingă cât bine ne-au făcut nouă străinii și cât rău cei ce au fost patrioți ai națiunii române! La urma-urmei, ni se adresează pe șleau „istoricul”, nu au nicio vină străinii că noi, românii, nu am fost și nu suntem în stare să ne ridicăm la nivelul acestor străini (Boia: „evreii (ca și alți minoritari) se dovedesc mai întreprinzători și mai eficienți decât autohtonii (români - n.a.) - și atunci a cui e vina?” - III, pg.37), dar suntem „vinovați” și pentru împotrivirea istorică pe care neamul nostru a manifestat-o față de dușmanii patriei noastre (I, pg.47)! Oare nu ar fi fost mai bine, nu-i așa, să ne predăm pur și simplu în fața străinilor fără luptă și crâcnire? Sigur că așa ar fi trebuit, după Boia, mai ales că trădarea de patrie pentru el este ceva lipsit de importanță (I, pg.49); ca și dorința înălțătoare de a muri pentru patria ta (I, pg.47); ca și invenția decisivă a națiunii de mobilizare generală în caz de conflict (I, pg.47); ca și exemplul de atitudine profund îndurerată a unui tată ajuns în pragul insuportabilității de a-și vedea copilul cum își trădează Patria și, bineînțeles, credința creștină - Boia citează din romanul „Taraș Bulba”, de Gogol, scena în care, într-o încleștare naționalistă, dintre cazaci și polonezi, hatmanul cazac își ucide propriul fiu pentru că a devenit un trădător: „Fiul său Andrei se îndrăgostise de o frumoasă inamică, pentru care își abandonase și patrie și religie ortodoxă” (I, pg.53). Demnitatea noastră națională constă tocmai în apărarea Credinței și a Patriei (că tot ne vorbește Boia de „binefacerile” străinilor, acuzându-ne că n-am fi chiar așa de antiturci), cum de altfel rezultă și din martirajul impresionant de la Constantinopol al domnitorului Brâncoveanu și al celor patru fii ai săi (la care s-ar cuveni să mediteze profund), în fața reprezentanților Occidentului atât de idealizat de Boia, care au preferat mai degrabă să li se taie capetele sfinte pe butuci decât să fie trădători de neam și de credință creștină etc.. Nu a rămas lovit, însă, nici Stâlpul Statului Național, adică Armata țării! Când face referire la aceasta, Boia oscilează între agresivitate și vizionarism: ce bine este, zice el, că „o despărțire de oștirea de tip național este în curs” (I, pg.48); deoarece și așa „va veni o vreme când se vor număra mai atent morții, zecile de milioane de adolescenți trimiși să moară pentru patrie, și se va judeca altfel moralitățile și atitudinile” (I, pg.49). În traducere liberă, „timpurile” prezise de Boia nu sunt altceva decât mult-preconizata globalizare, când semnificația conceptului de moralitate se va inversa: atunci, patrioții din istorie vor fi percepuți ca trădători, iar trădătorii vor trăi cu iluzia că sunt și ei patrioți.

Tăcere și nostalgie față de „binefacerile” dominației austro-ungare în Transilvania (1867-1918): Pentru Boia, crimele bestiale ale maghiarilor împotriva românilor transilvăneni, ca și toate suferințele și abuzurile la care au fost supuși samavolnic frații noștri, în vremea lui Avram Iancu, a dominației austro-ungare, a regimurilor horthyst și comunist, au fost trecute cu vederea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Singurul „amănunt” consemnat de „istoricul” Boia, ca o impertinență la adresa românilor, a sângelui lor vărsat pentru libertate, dreptate și unitate națională, ne intrigă cu o sfidare de neînchipuit, lăsând să se înțeleagă că în 1918 ne-am pomenit, așa, în brațe, cu un cadou pe care nici nu l-am visat: „Ecuația transilvăneană rămâne un timp incertă: nimeni nu știa că provincia de peste munți se va uni la 1918 cu România. Istoria luptei pentru unire s-a scris retrospectiv după 1918” (II, pg.14). Ei, aș, „noroc” cu memoria noastră colectivă, cu mărturiile istorice consemnate în atâtea cărți documentare, cu troițele ridicate în cinstea memoriei înaintașilor care și-au dat viața pentru neamul românesc și, nu în ultimul rând, cu faptele reale transmise pentru posteritate de niște străini cu coloană vertebrală! Să se-audă, deci, că eroismul românilor batjocoriți în Transilvania de către maghiari s-a relatat, cu respectul cuvenit față de adevărul istoric, în monumentalele studii de specialitate efectuate de istoricul englez R.W. Seaton-Watson, de ziaristul american Milton G. Lehrer (martor ocular al ororilor horthyste), de istoricul Larry L. Watts, de redactorii ziarului „L ‘ Independence Belge” (într-un articol, din 1892, opinia publică a fost anunțată că românii din Transilvania „sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare maghiară”) etc.. Articolul cu pricina a apărut în același an în care intelectualii ardeleni declanșaseră „mișcarea memorandistă”, stopată de regimul austro-ungar prin arestarea și condamnarea memorandiștilor la închisoare, așa cum s-a întâmplat și cu participanții la alte „agitații pro-românești” -  soldate cu sentințe de executare a grei ani de temniță. În paranteză fie spus: în 1892, în contextul conceperii Memorandumului, casa președintelui Partidului Național Român, Ioan Rațiu, a fost înconjurată de mii de maghiari cu ciomege în mâini și în cele din urmă a fost devastată! Dar „istoria” batjocoritoare a lui Boia merge și mai departe, „călcând” peste sângele soldaților români care au căzut în Primul Război Mondial pentru idealul unității naționale: „România primea (la sfârșitul războiului n.a.) mai mult decât își imaginaseră cei mai optimiști la începutul războiului” (II,pg.96)! Cu alte cuvinte, Transilvania a fost „detașată” (III, pg.43) la Patria-Mamă fără ca cineva dintre românii cei mai optimiști să fi visat, trecându-se cu vederea că, prin negocierile cu Antanta de dinainte de intrarea în război, României i s-a promis Transilvania și Banatul cu frontiera stabilită pe râul Tisa, ceea ce nu îl împiedică pe Boia să considere că până și Iuliu Maniu (artizanul unirii Transilvaniei cu România) de fapt „își greșise țara” (III, pg.50), cu mențiunea că mai bine le-ar fi convenit politicienilor transilvăneni „o oarecare autonomie față de București” (III, pg.50). Problema aceasta pe care o pune, când invocă autonomia Transilvaniei (un deziderat care, cu siguranță, i-ar satisface astăzi infatuarea), devine cu atât mai de înțeles cu cât Boia deplânge destrămarea „mozaicului etno-cultural” (II, pg.97) al Imperiului Austro-Ungar (cu două țări „reduse”, „răzuite” - III, pg.45) și consideră cât de benefic ar fi fost ca, în locul formării statelor naționale unitare, de după război, Europa să fi avut parte de „o mare confederație care să fi succedat Austro-Ungariei ar fi menținut poate un mai bun echilibru”(II, pg.97). Cu o astfel de concepție se înțelege și mai bine de ce Boia contestă, precum politicienii de astăzi ai U.D.M.R., ceea ce îl și face foarte mediatizat de editurile și ziarele maghiare, sintagma de „stat național-unitar” al României (deci și Constituția actuală): „Istoria românilor a decis că România Mare a fost un stat național unitar. Unitar, firește, a fost, în sens administrativ (…) Stat unitar, da, încă o dată. Dar național?” (III, pg.44).

Românii - antisemiți? Existența tumultoasă a evreilor în România, culminând cu forțarea obținerii dreptului de cetățenie română, a creat o stare de animozitate în societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Abuzurile lor contra intereselor românilor i-au determinat pe foarte mulți intelectuali de vază ai țării noastre să protesteze din simț patriotic, de-a lungul vremii, în numele apărării intereselor naționale: Eminescu, Slavici, Iorga, Kogălniceanu, Hașdeu, Goga, Xenopol, Bolliac, Conta, Brătianu etc.. Toți aceștia, conform Raportului final al C.I.S.H., sunt considerați ca precursori ai antisemitismului. În zilele noastre, personalități precum Ghe. Buzatu, Adrian Păunescu, Radu Theodoru, Alex. Mihai Stoenescu, Ion Coja, Corneliu Vadim Tudor etc, tot conform C.I.S.H.   sunt considerați ca „extremiști” cu atitudini antisemite. Lucian Boia afirmă că antisemitismul în societatea românească a fost larg răspândit și s-ar menține și azi la cote îngrijorătoare: „Românilor nu le place să se spună despre ei că sunt sau au fost antisemiți. Adevărul e că antisemitismul a fost destul de larg răspândit în societatea românească” (III, pg.37); „Până și astăzi, într-o Românie aproape fără evrei, antisemitismul s-ar menține la cote îngrijorătoare, fie prin izbucniri explicite, fie în stare latentă. Cu alte cuvinte, românii nu s-ar fi vindecat pe deplin” (II, pg.223). Cuvintele acestea, grele pentru români și România, „certifică” într-un fel acțiunile concertate prin care evreii formulează față de Statul Român o serie de revendicări în numele Holocaustului din Al Doilea Război Mondial! Că ar fi vorba de un antisemitism al zilelor noastre sau de unul din trecut, cum susține Boia, în asentimentul deplin al unora dintre liderii organizațiilor evreiești, important rămâne faptul că România este taxată de a fi o „societate antisemită” (II, pg.223) care „trebuie” să plătească organizațiilor evreiești, ca despăgubiri pentru morții lor din Al Doilea Război Mondial, incredibila sumă de 500 miliarde $! Poate însă nici nu se cunoaște, din cauza unei prese preocupate mai degrabă de soarta unora ca Bianca Drăgușanu și Oana Zăvoranu, a can-canurilor oferite nesățios unei societăți ce s-ar vrea cât mai grabnic cretinizată, că România este responsabilizată ca fiind o țară rasistă, printr-un atac fără precedent al Comisiei Wiesel la adresa demnității noastre naționale, aruncându-se vina asupra întregii populații pentru că țara noastră ar figura pe locul doi în ce privește vina morții a 420.000 de evrei în Al Doilea Război Mondial! Nu contează pentru Comisie că Enciclopedia iudaică plasează România pe locul 10 în reprimarea evreilor, nici că s-au inclus și evreii din Transilvania aflată sub administrație horthystă, nici că estimarea s-a făcut în contextul în care se îngrădește libertatea de exprimare a istoricilor români pe acest subiect etc.! Că istoria s-ar cuveni să aibă ultimul cuvânt, nu politica de forță, o spune până și președintele auto declarat ateu Ion Iliescu: „Ar fi o impietate să ocultăm aceste tragedii, așa cum s-a procedat multă vreme, sau să le banalizăm printr-o controversă în care statistica n-are cum să dețină rolul principal … Să-mi îngăduiți, însă, o considerație … că nici punerea pe seama românilor a unui număr de victime umflat artificial, tocmai spre a impresiona și a stârni un mare impact mediatic, nu este un mod de a servi adevărul și prietenia. Din fericire, asemenea atitudini sunt izolate și trecătoare, sortite a dispărea atunci când și istoricii români vor aborda, la rândul lor, această temă sensibilă și vor pune reflectorul științei, atât pe ceea ce a fost întunecat și grav, cât și pe acel unicat al istoriei universale contemporane, care a fost, totuși, sabotarea de către omenia românilor a soluției finale hitleriste”! Iar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze, dincolo de faptul că unii reprezentanți ai statului nostru au cedat condițiilor evreiești impuse „în spatele ușilor închise”, este că implicit s-a dat „mână liberă” a ni se falsifica Istoria românilor în sensul confecționării imaginii unui neam de criminali și nu de eroi! Să nu fie oare eroi cei care, în duhul dreptății civice și al ordinii statului, se apără în fața faptelor dezonorante îndreptate împotriva țării lor? La această întrebare răspunde atât de avizat un eminent istoric, profesorul universitar sibian Corvin Lupu, care, în calitatea sa de reprezentant în delegația Academiei Române a afirmat, în 2006, la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Helsinki: „Evenimentele petrecute în perioada iunie 1940 - iulie 1941 (…) cei care au deschis primii seria agresiunilor împotriva instituțiilor statului român au fost evreii. Acest lucru nu scuză decât parțial reacțiile antievreiești pe care le-au avut unii cetățeni români, de diverse convingeri politice și poziții sociale, care au comis acte de violență, până la crime sau persecuții de orice fel, împotriva unor evrei care nu erau vinovați de săvârșirea unor acte antiromânești. Cert este că reacțiile antievreiești ale românilor au fost replici la agresiunile declanșate de evrei împotriva românilor” (revista Transilvania, nr.8/2008, pg.3). În schimb, Boia nu amintește nimic despre holocaustul roșu petrecut în România, adică despre genocidul autorităților comuniste la care au participat sovieto-evreii. Dimpotrivă, nu are nicio remușcare, deși știe foarte bine cât rău ne-au făcut ocupanții de la Răsărit, el afirmând cu o dezinvoltură agasantă că „evreii din România nici nu ar fi avut motive să îi respingă pe sovietici”(III, pg.226) și că noi, românii, „am avea toate motivele să ne gândim cu nostalgie la evreii plecați din România” (II, pg.228) … Mai degrabă nostalgic este Lucian Boia, dacă ne gândim că, a rostit un discurs în deschiderea Congresului Mondial Evreiesc desfășurat la București, cu niște ani în urmă! Gestul lui semnifică, pentru cine înțelege nuanțele dedesubturilor „afacerii”, statutul său de unealtă în vastul proces wieselian al „punerii” la colț a României!

Boia - precursor al globalizării antihristice! Cărțile „istoricului” Boia, ca scop, sunt identice cu ale desenatorului tehnic Roller, devenit „academician al R.P.R.”: au menirea de a ne spăla creierele. Și unul și altul, în regimuri politice diferite, au fost și sunt promovați propagandistic cu o forță infernală de niște mecanisme ideologice cu adevărat diabolice. Diferența dintre ei constă, în definitiv, în opțiuni doctrinare înrudite: Roller a fost un instrument al implementării comunismului, iar Boia este o piesă dramatică într-un scenariu de amploare care vizează instaurarea noii ordini mondiale! Din această pricină, el vrea să distrugă din mintea oamenilor dorința de a fi liberi în statele lor naționale și de a le inocula convingerea într-o iluzorie libertate, ce s-ar regăsi când se va inaugura statul supra-național universal! Și Boia însă abia îl așteaptă! El trage din greu să ne convingă cu beneficiile „civilizației planetare”! (I, pg.20), ale unei „uniuni supranaționale” (bazate pe - n.a.) ștergerea frontierelor, regionalizare” (I, pg.18), în care „vom fi toți o națiune” (I, pg.20) - iar o „națiune ideală (universală - n.a.) … este aceea (atenție mare - n.a.) în care oamenii vorbesc aceeași limbă, la propriu și la figurat. Ei împărtășesc cu toții o religie politică (…). Stadiul ultim ar fi acela în care toți membrii unei nații ar arăta, ar gândi și s-ar comporta la fel” (I, pg.69-70). Nu-i așa că acest tip de gândire „sună” a fi teoria unei rase superioare ai cărei „supuși”, căci tot ne vorbește autorul de o „asimilare culturală, pe termen lung, prin pârghiile sistemului administrativ și educativ” (I, pg.71), vor trebui să renunțe cândva și la limba lor, ce să mai vorbim de credința creștină! Dar, cu toate că proiectul ideal spre care aspiră Boia este definit, după cum se observă, destul de clar, totuși „istoricul” nu este lipsit de elemente confuze, derutante, ca într-un „joc de-a șoarecele cu pisica”: când ne spune că nu are „nicio soluție” și că nu știe „dacă există vreuna” (III, pg.122), când se contrazice afirmând că „soluția cea mai bună la ora actuală pare a fi cea experimentată în Europa occidentală” (I, pg.118); când ne vorbește de o viitoare civilizație planetară uniformizatoare (I, pg.120), când se contrazice spunând că nu are „nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea” (III, pg.122); când ne prevestește ideatic o identitate comună, când ne asigură că „vom continua să trăim într-un cadru care va purta multă vreme însemnele unei culturi naționale și ale unei identități culturale și istorice” (I, pg.128)! Nu este prea greu de înțeles ce fel de identitate cultural-istorică vom mai avea în epoca globalizării absolute, când toate se vor șterge, pentru a face loc noii ordini mondiale - de aceea „istoricul” Boia ne și sugerează să abandonăm o dată cu problema asta a moștenirii cultural-istorice: „trecutul pentru ei (românii - n.a.) este mai important decât viitorul … (iar popoarele Europei ar trebui - n.a.) să privească mai mult spre viitor decât spre trecut” (II,  pg.52). Iată, sunt oameni care, stupefiați, ca Boia, se întreabă de ce oare privim noi, românii, spre trecutul poporului? De ce? Simplu: pentru că o națiune fără trecut este o națiune fără viitor, fără rădăcină, adică nu mai are neam, iar noi știm că neamurile toate se vor prezenta cândva la Judecata lui Dumnezeu, unde, împărați și săraci, vom răspunde de ce anume ne-am ales și ne-am dorit când eram pe pământ: împărăția lumească vremelnică sau Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică. Iar strămoșii noștri L-au ales pe Hristos. De aceea trecutul este important, pentru că se leagă de viitorul nostru. Și nu de orice fel de viitor, ci de unul veșnic!

Câteva din falsurile lui Boia:

1). L.B.: „Lipsesc cu desăvârșire izvoarele scrise interne. Dar nici izvoarele externe nu spun mai nimic, sau nimic sigur, despre români” (II, pg.46). Este fals! Izvoare scrise interne nu lipsesc „cu desăvârșire”, dar descoperirile arheologice de la Tărtăria, Biertan etc. sunt ignorate de el. Iar izvoarele externe spun totul despre daci, conviețuirea daco-romană de după 271 și cucerirea românilor din Transilvania de către maghiari, însă nu realitatea istorică îl interesează pe Boia, ci preocuparea lui febrilă față de lumea imaginarului și a extratereștrilor;

2). L.B.: Sesizează „sărăcia izvoarelor privitoare la spațiul nord-dunărean de-a lungul mileniului întunecat (II, pg.46). Este fals! Bogăția izvoarelor istorice este corect interpretată până și de unii istorici maghiari, favorabili acestora! Că Boia este însă tendențios în interpretare o dovedește și felul cum înțelege el Istoria contemporană a Românilor, la care este martor ocular!;

3). L.B.: Apreciază că Robert Roesler, autorul teoriei imigraționiste, a fost un „istoric austriac” (II, pg.49) care s-a folosit de „un aparat istorico-filologic mai modern” (II, pg.45). Este fals! Roesler a fost geograf, nu istoric, deci nu avea competență profesionistă ca să uzeze de „metode de cercetare” așa-zis moderne;

4). L.B.: „Apoi, țări române, încă odată, este prea mult spus” (II, pg.72). Este fals! În contextul unirii lui Mihai Viteazul, la 1600, Țările Române erau bine definite din punct de vedere al organizării statalității;

5). L.B.: „Majoritatea românilor părăsiseră la 1700 biserica ortodoxă pentru a deveni greco-catolici” (II, pg.23). Este fals! Că doar unii preoți s-au unit, nu credincioșii, o subliniază și academicianul Mircea Păcuraru: „Dezbinarea românilor din Transilvania (între 1698-1701 - n.a.) a fost opera iezuiților …, iar mitropolitul Atanasie a fost doar o unealtă … Pentru atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, șantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite etc.. De pildă, au plăsmuit istoria a trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi, în 1698 cu 38 de protopopi și în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar fi unit de bună voie cu Biserica Romei și odată cu ei întreg poporul român al Transilvaniei (…). Faptele relatate  dovedesc că uniația a fost îmbrățișată numai de o parte infimă a clerului - din interese de ordin material - pe când restul credincioșilor - care nu aveau motive să-și schimbe credința și nu știau nimic de manifestul protopopilor sau de declarația dată de Atanasie la Viena, -  au rămas în vechea lor lege ortodoxă” (Keith Hitchins - Românii.).

6). L.B.: „Antiturci românii nu par (…) În schimb, ungurii asupritori ai românilor transilvăneni au parte de o imagine defavorabilă de durată” (III, pg.36-37). Este fals! Cât de antiturci am fost noi în istorie, dar nu cum apreciază Boia când ne vorbește de o „mitologie a războiului”, este dovedit întregii lumi prin suprema jertfă a martirilor Brâncoveni și a tuturor eroilor care și-au dat viața pentru apărarea Țărilor Române de către invadatorii otomani. Istoria românilor ilustrează de altfel durerea neamului nostru, atât în fața turcilor, cât și în a ungurilor. Turcilor le-am dat tribut și ne-au lăsat oarecum în pace, dar asuprirea românilor de către unguri durează, de mai bine de un mileniu, până în zilele noastre! Suntem anti-turci, anti-unguri? Nu! Suntem pro-români, creștini, ostili doar mârșăviei celor care au încercat și încă mai vor să ne deznaționalizeze! De aceea, le cinstim cum se cuvine memoria înaintașilor noștri, batjocoriți și uciși. Iată ce mărturisește nu un român, ci un maghiar, martor ocular, Gÿorgy Ferenczy, în „Golgota în Transilvania”, din 1941, pg.6-8: „Asasinatele și execuțiile se țin lanț (în timpul administrației maghiare horthyste - n.a.) și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români (…) unde cadavrele martirilor asasinați cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat și, odată cu el, barbarismul. A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruțător, oameni lipsiți de apărare, este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei”.

7). L.B.: „Regulamentele Organice, prima constituție pe care au cunoscut-o românii”(III, pg.28). Este fals! Prima Constituție românească este cea din 1866;

8). L.B.: „Nicăieri în Europa evreilor nu li s-a recunoscut cetățenia (ca în România - n.a.) atât de târziu - abia după primul război mondial” (II, pg.223; III, pg.37). Este fals! În 1879 s-a modificat articolul 7 din Constituția anului 1866, la presiune internațională, deci de atunci putem vorbi de o cale liberă a evreilor în dobândirea cetățeniei române;

9). L.B.: „Elita intelectuală nu știa (în sec. XIX - n.a.) să facă mare lucru (…). Țara nu dispune de oameni capabili” (III, pg.23). Este fals! La sfârșitul secolului XIX, în plină epocă modernizatoare, România s-a remarcat printr-o elită intelectuală de mare anvergură. Ea a apărat interesele naționale în situații dificile, purtându-și cu demnitate crucea suferinței: Eminescu, Goga, Paulescu etc.. Dragostea lor față de neamul românesc a fost cu adevărat înălțătoare, cum reiese din atitudinea pe care și-au asumat-o: „Există în lume o Românie, deși ea nu figurează pe hărțile de geografie” (V. Alecsandri); „Am deplâns linia de purtare a o mare parte din maghiari către români” (M. Kogălniceanu, în Gazeta de Transilvania, 1 ian. 1881); „În urma noastră sunt râuri de lacrimi și sânge” (O. Goga) etc.. Unii ca aceștia ne-au lăsat ca moștenire, în acele vremi de restriște, apărarea demnității naționale: O. Goga (arestat la Budapesta pentru articole de presă și întemnițat pentru un an), acad. Ioan Lupaș (doi ani de detenție, pentru un articol patriotic, publicat în ziarul „Țara Noastră” din Sibiu, în 1907), Andrei Mureșanu (director al „Gazetei de Transilvania”, condamnat la 8 zile de temniță chiar de către ministrul de interne al Ungariei, în 1897), Ioan Rusu Șirianu (de trei ori în temniță pentru „agitație pro-românească”), memorandiștii (1892-94) au fost arestați și condamnați la închisoare etc.. Aceștia sunt doar o mică parte din reprezentanții elitei intelectuale, românești, despre care Boia consideră că „nu știau să facă mare lucru”! Da? Ei știau însă exact cât trebuie ca să fie niște simboluri naționale: și-au pus, cu credință, sufletul pentru poporul român! Iar o mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu poate să aibă.

10). L.B.: „O asemenea Românie (cu un minimum de legalitate, după 1932 - n.a.) nu exista” (III, pg.50). Este fals! Cum s-ar putea considera că nu ar exista un minim de legalitate într-un stat, ca al României interbelice, care se baza pe cea mai liberală Constituție europeană, cea din 1923?

11). L.B. : „Țăranii români veniți din satele din jur (în martie 1990 - n.a.) s-au încăierat cu manifestanții unguri” (II, pg.151). Este fals! La Tg. Mureș, în 1990, maghiarii sunt cei care i-au provocat pe români, prin manifestația separatistă cu ocazia zilei de 15 martie (s-a și luat măsura, prin ministrul culturii Pleșu, de separare a Teatrului Național). În ziua următoare, incitați fiind, românii patrioți au ieșit pe străzi scandând  „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/Moldova, Ardealul și Țara Românească!”, iar la mitingul românilor din fața Primăriei Tg. Mureș, în ziua de 19 martie, au scandat frenetic „Murim, luptăm?Ardealul nu-l cedăm!”. Tensiunea interetnică a degenerat în 20 martie, când 13.000 de maghiari au strigat „Afară cu românii!”, ocupând, la ora 14, Primăria și ținându-l ostatic timp de 16 ore pe generalul Scrieciu, până când au sosit trupele de parașutiști să elibereze Primăria. S-au transmis la televiziunile internaționale scene cu lovirea bestială a unui om prezentat ca maghiar (era de fapt românul Mihăilă Cofariu), ceea ce a lăsat impresia că românii i-au agresat pe unguri! Corespondentul TVR, Dorin Suciu, a filmat atunci trei casete, însă conducerea TVR, prin directorul său Răzvan Theodorescu a refuzat să le difuzeze pe post, sub așa-zisul pretext (care l-a făcut pe Dorin Suciu să plângă) de a nu se pune și mai mult „gaz pe foc” în relațiile interetnice de la Tg. Mureș. S-a reușit totuși atunci a se crea o tensiune artificială, deoarece Ministerul de Externe al Ungariei a transmis un Apel pentru Consiliul de Securitate al O.N.U. (chiar secretarului general Xavier Perez de Cuellar) cu recomandarea de a se interveni cu trupe militare!

12). L.B.: „Prezența la guvernare a U.D.M.R. - ului a însemnat pe de o parte un avantaj” (III, pg.162). Este fals! Reprezentanții guvernamentali ai U.D.M.R. ne-au creat un dezavantaj, intern și internațional, prin repetatele lor pretenții la separatism pe criterii etnice, autonomie teritorială, drepturi discriminatorii față de români etc.. Prin această atitudine anti-națională și anti-constituțională a lor, au generat o stare națională de tensiune, fiind permanent un factor de destabilizare și de șantaj politic.

Anti-românism, anti-naționalism, anti-patriotism, anti-creștinism! Cărțile lui Boia, scrise într-un stil inchizitorial, asemănătoare într-un fel dojenelor pe care profesorii le adresează unor elevi care înțeleg tocmai „pe dos” Istoria țării lor, m-au dezamăgit profund atât prin tendențiozitatea interpretării evenimentelor istorice abordate, cât și prin terfelirea cu bună știință a demnității noastre naționale în raport cu alte state (sau comunități etnice) și prin batjocorirea muncii de cercetare a unor prestigioși specialiști în domeniul istoriei. Nu am așadar nicio rezervă în a-l suspecta pe Boia de rea-intenție, de trădare a rigorii științifice în favoarea unor analize superficiale, dezgolite total de simțul decenței, obiectivității și imparțialității. Încerc totuși să îmi reprim uriașul sentiment de indignare care mă cuprinde, pentru a nu destabiliza cumva echilibrul acestui epilog trist și alarmant, în fața grosolăniei de neînchipuit cu care autorul înțelege să îi desconsidere chiar și pe colegii lui universitari: „Mai în glumă mai în serios, se poate spune că în România nu ajunge un profesor universitar doar cine în ruptul capului nu vrea să ajungă” (III, pg.92)! Sătul de România, țara în care încă mănâncă o pâine, poate dospită de mâinile tremurânde ale unor nevoiași care nu au cu ce să își hrănească familia, „istoricul” Boia a epuizat totul în materie de dispreț explicit față de români și de România. Ceea ce mă îngrijorează însă, dincolo de bucuria că doi români de frunte au luat atitudine publică față de monstruozitatea scrierilor lui Boia (este vorba de istoricul G.D. Iscru și de criticul literar Alex. Ștefănescu), este faptul că acest personaj cu gândire perfidă și anti-român convins este atât de mediatizat de edituri și de presa audio-vizuală, plătite din banii publici. Nu știu la câți studenți de-ai săi a reușit să le sucească mințile cu felul lui unic de a înțelege Istoria românilor, nici pe câți profesori o fi reușit să îi inducă în eroare, DAR: Pentru substituirea demersului științific de către speculația insinuantă, specifică hoților spirituali, prin care se violează conștiințele lăsându-se impresia că nu ar fi vorba chiar de așa ceva; pentru orgoliul său (inuman) de a-i trata pe români ca pe o turmă de dobitoace; pentru luarea în derâdere a tot ceea ce a realizat mai frumos și mai sfânt poporul român de-a lungul istoriei; pentru aprecierile deformate exprimate asupra Istoriei românilor, a rolului creștinismului în istoria noastră; și pentru încă alte aberații, scrise în cărți pe care nu doresc să i le mai citesc, m-am decis să spun: Adio, Lucian Boia (desăvârșirea dreptății  se va definitiva la Judecata lui Hristos, iar din partea mea… milă)!