MOMENTUL REGALIANUS ÎN EVOLUȚIA ROMANITĂȚII ORIENTALE.

 MOMENTUL REGALIANUS ÎN EVOLUȚIA ROMANITĂȚII ORIENTALE

Preambul:

 Literatura para-științifică a ultimilor trei decenii a făcut din Regalianus, printr-o reevaluare care intra în contradicție cu izvoarele istorice și care forțau intepretarea contextului printr-o cheie de lectură improprie acestuia, fie un soi de erou-simbol al unei nepetrecute resurecții dacice în interiorul Imperiului Roman, fie, cu pretenția combaterii imaginii anterioare, un simplu accident istoric, clasabil în categoria aventurilor fără relevanță structural-fenomenologică. Realitatea istorică, atât cât se lasă ea dezvăluită la  nivelul cunoașterii actuale, se dovedește a fi însă mult mai complexă, întâmplările din zona de contract dintre Imperiul Roman și Barbaricum, de la orizontul cronologic al „anarhiei militare”, neputând fi expediate în zona anecdoticului sau hazardului. 

Un ev al „Lorzilor Războiului”:

 Cazul Regalianus nu este unul izolat, nici la scara Imperiului Roman, nici la cea regională, a ariei de manifestare a Romanității Orientale. El face parte din marea criză traversată în secolul III de suprastatul construit în jurul Romei, o criză tratată de exegeza modernă sub eticheta de „anarhie militară”, dar care exprimă de fapt un proces semnificativ mai complex și mai extins, care va contribui atât la abandonarea vechiului centrul politic în favoarea unei „Rome Noi”, cât și la transformarea structurii imperiale într-o monarhie centralizată și unificată ideologic în jurul unei religii - creștinismul - organizată administrativ explicit în acest scop. Poate părea surprinzător că vorbim despre centralizarea Imperiului Roman abia după etapa de reforme Aurelian-Diocletian, însă, anterior acesteia, arhitectura statală patronată de Roma era una slab polarizată: o rețea de entități provinciale, dintre care unele avuseseră antecendente statale iar altele nu, fiecare dintre ele coagulate în structura imperială ca un caz particular, în vreme ce autoritățile centrale - împăratul, Senatul și armata - erau configurate (cu excepția, doar parțială, a celei din urmă) în jurul persoanelor și nu a instituțiilor. Această aglutinare instituțională motivase și favorizase frecvent, în mileniul anterior de existență, contestări interioare tot mai energice pe măsura creșterii organismului imperial, care luaseră forma fie a unor revoluții generalizate, fie a unor războaie civile ce aveau drept obiectiv (implicit sau explicit) redefinirea organizațională. Ultimul asemenea război civil de dinaintea declanșării crizei de secol III, a fost cel care a pus capăt epocii „bunilor împărați” și a adus la putere cea dintâi dinastie cu origine neitalică, berbero-siriacă, din istoria imperială: dinastia Severilor, instaurată după conflictele interne din anii 193-195. Înlăturarea acestei dinastii, în anul 235, prin rebeliunea militară condusă de generalul (și viitorul ocupant al tronului imperial) Maximinus Thrax, a constituit punctul de declanșare a unei crize care, nu trebuie să scăpăm din vedere acest aspect, mocnea de mult în subteran. El însuși de origine romano-barbară (nativ din Tracia, după cum arată și antroponimul), Maximinus n-a făcut decât să inaugureze o lungă listă de împărați-soldați, care au acces la tronul imperial (uneori fără să-l ocupe efectiv) exclusiv pe baza loviturilor militare de stat. Șaptesprezece generali sau, rarisim însă, înalți funcționari imperiali, luându-i în calcul și pe cei asociați la domnie, dar nu și cei care și-au putut exercita autoritatea doar în regiuni periferice, s-au succedat la comanda politico-militară a Imperiului în cei 35 de ani scurși până la urcarea pe tron (cu aceleași mijloace) a împăratului reformator Aurelian. Dar între acești șaptesprezece împărați -  dintre care cel mai longeviv, tocmai de aceea devenit și simbol al crizei, a fost Gallienus - și cei peste treizeci de conducători politico-militari din care face parte și Regalianus (izvoarele îi desemnează prin eticheta Tyranni Triginta, deși numărul lor este mai mare) există o diferență fundamentală: dacă cei dintâi și-au asumat, fie și doar formal, conducerea întregului Imperiu, ceilalți s-au limitat la exercitarea unei autorități restrânse sub aspect teritorial, dar pe care au configurat instituții statale alternative la suprastatul Romei. Această diferență pune în evidență una dintre dimensiunile fundamentale ale crizei secolului III: afirmarea unor puternice tendințe centrifuge, care au oscilat între secesiunea completă și federalizare, dezvoltându-se pe structurile statale imperiale și având ca inițiatori reprezentanți bine integrați în elitele societății romane, dar care exprimau totodată, în măsuri mai mari sau mai mici, resurecția substratelor regionale pre-romane. De altfel, „tiranii” de care dă seama Historia Augusta nu sunt, niciunul, apariții accidentale pe scena istoriei, ci exponenți ai unor largi cercuri ale periferiilor satului universal roman, grupați - mai mult de trei sferturi dintre ei - în jurul a trei centre de putere politică imperială alternativă, care-și probează astfel, prin „producerea” într-un interval de timp foarte scurt a unei largi galerii de lideri reprezentativi, capacitatea de inițiativă politică și vitalitatea socio-culturală. Două dintre aceste centre au reușit, de-a lungul regimului de „anarhie militară”, să se manifeste independent de centrul de la Roma pe durate mai mari de un deceniu: așa-numitele „Imperii” Gallic și Palmyrian. Cel dintâi își exercită autoritatea asupra macro-provinciilor Gallia și Britania în intervalul anilor 260-274, la conducerea sa perindându-se opt dintre „tiranii” Historiei Augusta: Postumus (inițiatorul secesiunii), Laelianus, Marius, Victorinus, Domitianus (a nu se confunda cu împăratul Domitianul din Dinastia Flaviilor), cei doi Tetricus (tată și fiu) și, până la lichidarea separatismului gallic de către împăratul Aurelian, Faustinus. În același interval se manifestă secesionismul Palmyrei, care domină - sub conducerea regelui sirian Odenathus, a soției acestuia Zenobia și a fiilor lor Valabathus și Antiochus - o parte a Asiei Minor, Siria propriu-zisă, Egiptul și coasta arabo-feniciană. Alte tentative similare, patronate de „tiranii” crizei de secol III, s-au dovedit a fi mult prea efemere, nedepășind durata unui sezon agricol - printre ele, cea din Grecia propriu-zisă, unde se afirmă cei doi Valens și Piso, cea din Egipt (atunci când încearcă să se manifeste independent atât față de Roma, cât și față de Palmyra), unde se manifestă Aemilianus și, respectiv, cea din Africa Proconsularis, unde eșuează în a-și stabili o autoritate durabilă un anume Celsus. Între aceste extreme se situează cel de-al treilea centru de putere, configurat în bazinul Dunării, respectiv, al provinciilor imperiale Moesia (Inferior și Superior), Pannonia (Inferior și Superior) și, deloc în ultimul rând, Dacia. Nu doar durata de autonomizare față de Roma diferențiază această regiune pe parcursul „anarhiei militare”, ci și oscilațiile în atitudinea față de centrul imperial, care traversează toată gama de stări, de la ostilitate la cooperare armată și de la tentația secesionismului la interesul față de controlul centrului.  Aceste particularități, ne grăbim să precizăm, sunt intim legate de faptul că ansamblul celor patru provincii dunărene - adică ceea ce a fost ulterior definit drept Romania Orientală - a constituit baza de susținere a dinastiei Severilor, încă de la lupta lui Septimius Severus pentru ascensiunea la tron. Cea mai timpurie manifestare a „tiranismului” apare, deloc întâmplător, la Dunărea de Jos, fiind nemijlocit legată de consecințele imediate ale înlăturării dinastiei severiene și de evenimentele politico-militare petrecute în regiune. Dacă asasinarea ultimului reprezentant al dinastiei, Alexander Severus, executat de un complot militar după 13 ani de domnie, elitele regiunii au avut, în co-provincialul lor Maximinus Thrax o anumită garanție a prezervării propriului statut, dar înlăturarea acestuia de către Garda Pretoriană (armata personală a împăratului, inițiatoarea celor mai multe lovituri armate de stat din Imperiul Roman) în favoarea unor înalți aristocrați din Italia le-a pus în stare de conflict cu centrul imperial. Favoriții din Roma - cei trei Gordieni, Pupienus și Balbinus - au rezistat, laolaltă, mai puțin de șase ani, ei fiind înlăturați în favoarea unor împărați care au dovedit o maximă preocupare pentru apărarea acestei frontiere: Filip Arabul, și, respectiv, Decius, coordonatori ai războiului împotriva coaliției carpo-gotice. După moartea lui Decius pe câmpul de luptă, provinciile Dunării vor susține un nou împărat, în persoana guvernatorului Moesiei Superior, Trebonianus Gallus, dar acesta s-a dovedit mai atașat centrului imperial (era, la urma urmei, originar dintr-o familie senatorială de descendență etruscă), optând pentru o pace cu goții neagreată de provinciali, care l-au lichidat și s-au regrupat în jurul celui dintâi, în ordine cronologică, dintre „tirani”: Aemilianus. Acesta va câștiga, pentru provinciali, o strălucitoare victorie împotriva goților, dar va fi asasinat imediat după bătălie pentru a face loc pe tron unor reprezentanți ai aristocrației italice, împărații Valerian și Gallienus (tată și fiu), ambii promotori ai altor priorități decât securitatea regiunii dunărene. Deși Gallienus, care rămâne singur împărat după căderea tatălui său în prizonierat la perși, va încerca să liniștească trupele și provincialii de la Dunăre, inclusiv prin trimiterea în regiunea a fiului său nevârstnic, dar asociat la domnie, Valerian II, Romanitatea Orientală se va simți abandonată și va reacționa prin organizarea unei insurecții în fruntea căreia a fost pus, de această dată, guvernatorul Ingenuus al Pannoniei. Avem de-a face, subliniem, cu același centru de putere, pentru că trupele și fidelii lui Aemilianus din cele două Moesii și din Dacia i se alătură instantaneu, această solidaritate regională rămânând nedislocată și după ce forțele armate fidele lui Gallienus - comandate, nota bene, tot de un provincial dunărean, generalul daco-roman Aureolus - îl vor înfrânge și executa în anul 259; ulterior bătăliei de la Mursa, forțele regionale îl vor promova pe Regalianus, care va supraviețui încă un an și jumătate. Noul lider dunărean, care-și revendică (sau căruia i se atribuie) o descendență simbolică din legendarul rege dac Decebal, va reuși să organizeze, din comandamentul stabilit la Carnutum, câteva elemente incipiente ale unei puteri statale alternative (printre ele, o curte și o emisiune monetară proprie), pentru a fi, în anul 260, lichidat, laolaltă cu secesionismul său, de un complot pus la cale, cu sprijin în propriul anturaj, dar și în tabăra sarmaților roxolani, de același general Aureolus. Aparent, starea de conflictualitate armată dintre elitele Romanității Orientale se încheie aici, Aureolus - multă vreme comandant al trupelor din Illyricum - manifestându-se vreme de mai mulți ani ca un cadru de o fidelitate exemplară față de Gallienus. Ne aflăm însă dar în fața unui calcul de oportunitate, fapt care va ieși la iveală în anul 268, în timpul operațiunilor militare prin care împăratul legitim urmărea să lichideze secesiunea așa-numitului „Imperiu Gallic”, condus pe atunci de Postumus: probabil (aici istoriografia n-a reușit să ajungă la un numitor comun) la inițiativa complotiștilor din Garda Pretoriană, Aureolus îl va trăda pe Gallienus după înfrângerea lui Postumus, dar va cădea victimă intrigilor din anturajul imperial - ca și Gallienus, de altfel - în beneficiul următorului împărat acceptat ca legitim de elitele Romei, Claudius Goticul. Așa cum a avut un debut precoce, prin Aemilianus, manifestarea de secesiune din provinciile dunărene va avea și un recul tardiv, un episod petrecut în Dacia, în timpul domniei împăratului reunificator Aurelian, care este de obicei complet ignorat de exegeza de la noi, în pofida potențialului său de a aduce un plus de informații privitoare la detaliile procesului istoric etichetat, tot la noi, drept „retragerea aureliană”: insurecția din anii 270-271 condusă de Felicissimus, unul dintre oamenii de încredere ai lui Aurelianus în trezoreria imperială, care pactizează cu provincialii dunăreni și pentru înfrângerea căruia împăratul face un efort militar considerabil, comensurabil prin pierderi cifrate la 7.000 de corăbieri, limitanensi, militari ai castrelor şi provinciali daci. 

Elitele provinciale, între universalitatea romană și autohtonism:

 Practic fără excepție, „tiranii” de care face mărturie Historia Augusta aparțin categoriilor social-insituționale superioare ale societății romane. Chiar și atunci când ei exprimă comunitățile native ale provinciilor încorporate Imperiului Roman - Odenathus este un astfel de exemplu, el fiind prezentat ca aristocrat de origine siriacă (prinț al palmyrienilor) - ei sunt, anterior manifestărilor lor secesoniste (și, adesea, anterior cu cel puțin o generație) bine integrați la nivelul elitelor imperiale. Pentru cea mai mare parte dintre ei, iar Regalianus nu face excepție (cum, se pare, nu face nici Aureolus), vehiculul de ascensiune socială a fost armata: sub presiunea realităților logistice și economice, reformele instituției militare din Imperiul „înalt” au deschis larg porțile încorporării în legiunile și unitățile auxiliare romane a autohtonilor din provinciile în care erau cantonate și chiar din teritoriile vecine aflate dincolo de limes, realizând astfel atât reducerea potențialului de revoltă locală (o parte a bărbaților apți de luptă fiind trimiși pe alte teatre de operațiuni), cât și cointeresarea grupărilor autohtone. Deși în mai toate cazurile de „tirani”, gradul de integrare era excepțional - foarte mulți dintre liderii secesioniști fiind lansați în mișcările centrifuge direct de pe funcțiile de comandanți de mari unități armate și/sau guvernatori ai unor provincii de frontieră, deci intens militarizate - conexiunile cu fundamentul neroman (sau aflat într-un grad parțial de romanizare) din societățile provinciale par a fi fost, adesea, foarte consistente. Este locul să amintim că, la jumătatea secolului III, memoria colectivă a libertății gallilor (aceștia fiind, dintre toți subiecții colectivi ai secesionismului „anarhiei militare”, cei dintâi romanizați) nu era cu totul estompată, deși trecuseră aproape zece generații de la campaniile prin care Iulius Caesar încorporase în Imperiu, deopotrivă, Galiile și Britania; chiar și împrejurarea că „Imperiul Gallic” n-a fost tentat să-și extindă autoritatea dincolo de provinciile care aveau acest substrat etno-cultural poate fi privită ca un posibil indicator al unei ispite a resurecției substratului preroman. În ceea ce privește „Imperiul Palmyrian”, teritoriul acestuia acesta era, pe de o parte, mult mai recent încorporat în Imperiul Roman (cu excepția Egiptului, care constituia oricum o verigă slabă a centrului de putere de la Palmyra, formațiunile statate preromane fuseseră cucerite în intervate nu mai mari de cinci-șapte generații; în plus, aici nu exista o unitate generică etno-culturală precum cea pan-gallică - dar nu mai puțin adevărat este faptul că exista o lungă tradiție a coabitării în structuri suprastatale, așa cum fuseseră experiențele imperiale persană și macedo-elenistică. O situație mult diferită sub acest aspect se întâlnea în bazinul Dunării - teritoriul de sinteză al Romanității Orientale - unde, pe lângă faptul că acesta era cel mai recent integrat în Imperiul Roman dintre toate ariile în care s-au manifestat mișcări secesioniste (Moesiile fuseseră încorporate cu doar cinci generații mai devreme, Pannoniile cu patru, iar Dacia propriu-zisă cu trei), substratul preroman nu a avut aici nici unitate etno-culturală (fie ea și generică), nici experiențe politice unificatoare consistente. Este adevărat, elementul geto-daco-moesic acoperea, înaintea încorporării în ansamblul imperial, aproape jumătate din realitatea etno-demografică a zonei, dar alături de acesta (care avea un grad destul de ridicat de eterogenitate) existau comunități importante illirice, celtice, germanice și iranoide (sarmatice). Însă realitatea etno-culturală a provinciilor se îmbogățise, în intervalul de apartenență la universalitatea romană, cu un nou - și extrem de consistent - element: coloniștii romani (sau, mai corect, ex toto orbe Romano), care continuau, în pragul fenomenului secesionist, să formeze ponderea covârșitoare a elitelor din provinciile în cauză. Or, ca o observație generală pentru toate ariile afectate de mișcări centrifuge la jumătatea secolului III, putem afirma că, dacă participarea factorului preroman la aceste mișcări ține mai mult de domeniul supoziției decât de al certitudinilor (cu excepțiile de rigoare, preponderant orientale), în ceea ce privește rolul coloniștilor, acesta se afirmă pretutindeni la vedere: trupele din provincii sunt cele care proclamă „împărații periferiei” (iar trupele au importante „rădăcini” la fața locului, prin famiile aduse sau formate în vicus-urile din preajma castrelor, dar și prin foștii camarazi de arme, instalați în zonă pe baza privilegiilor de veterani), iar aristocrațiile municipale  sunt cele care impun „tiranilor” (desigur, plătind pentru asta prețul economic, social și politic aferent) obiectivele de guvernare, începând cu cele care țin de asigurarea securității regionale. Se poate spune, așadar, că, deși „tiranii” Historiei Augusta sunt exponenții unor puternice tendințe centrifuge pe care le cunoaște un așezământ imperial extins peste limitele sale instituționale, ei sunt, totodată, deloc paradoxal, exponenți de prim rang ai Romanității universalizate. La urma urmei, toate aceste aspirații secesioniste s-au dezvoltat, și ele, din starea de fapt generată de extinderea asupra tuturor locuitorilor Imperiului a cetățeniei romane, prin actul revoluționar al Constitutiei Antoniniene din 212.

Regalianus și conexiunile unei autonomii:

 În scurtul pasaj care-i este explicit dedicat în Historia Augusta, „tiranul” daco-roman Regalianus are parte de o portretizare mai curând pozitivă - în orice caz, mai bună decât împăratul legitim Gallienus (înfățișat ca leneș, indolent), cu care este pus în antiteză. Trebellius Pollio, autorul prezumat al acestui pasaj, nu ezită să-i laude faptele curajoase întreprinse, ca lider militar roman, împotriva sarmaților, întărindu-și aprecierile la adresa generalului prin citarea unei scrisori pe care un alt general roman, viitorul împărat Claudius, i le-ar fi adresat daco-romanului: „De la Claudius la Regalian, multe salutări. Norocos este Imperiul să aibă parte de un om ca tine în rândurile armatei sale și norocos este și Gallienus, căruia nimeni nu-i spune adevărul despre oameni, fie el bun sau rău. Au sosit vești la mine, prin Bonitus și Celsus, consilierii împăratului nostru, despre faptele tale din luptele de la Scupi și cum te-ai luptat într-o singură zi și cu ce iuțeală ai intervenit. Ai fi fost demn de un triumf, dacă această răsplată din vechime s-ar mai fi obișnuit acum. Ce aș putea spune mai mult? Te-aș sfătui să ții seama mai mult de o anumită persoană și, prin urmare, să fii mai precaut în obținerea victoriilor. Trimite-mi te rog niște arcuri sarmatice și două mantale militare, dar dintre cele cu închizători, iar în schimb îți voi trimite dintre ale mele.” Am reprodus acest pasaj, rarisim citat în exegeza noastră (care preferă, de înțeles, să se oprească mai mult asupra fragmentului următor, în care este evocată posibila descendență a lui Regalianus din regele dac Decebal), pentru că el semnalează mai multe aspecte relevante. În primul rând, acest mesaj ne dă măsura gradului de integrare în elita militară a unui provincial de periferie, care descindea dintr-o familie relativ modestă și, pe deasupra, având o origine pe jumătate nativă, neromană (dar, cu certitudine, romanizată). Coroborând acest detaliu cu datele cronologice, putem afirma că viitorul general daco-roman s-a născut, foarte sigur în preajma edictării, de către împăratul Caracalla, la sugestia împărătesei-mamă Iulia Domna - cea supranumită în inscripțiile din Dacia și provinciile învecinate Mater Castrorum - a actului Constitutio Antoniniana, prin care toți locuitorii Imperiului Roman, indiferent de origine, erau ridicați la statutul de cetățeni romani. Constituția Antoniniană stabilea, amintim, și o excepție - dediticii, adică populațiile care ajunseseră în stare de supunere față de Roma ca urmare a faptului că luptaseră cu arma în mână împotriva acesteia - iar faptul că dacii (sau cel puțin o parte considerabilă a lor) nu se regăseau în această categorie ne dă de înțeles că, în vremea Severilor (adică la un secol după căderea lui Decebal), conflictele daco-romane fuseseră date uitării: estompate de timp, răscumpărate printr-o repliere generală a societății dacice de partea învingătorilor sau din alte rațiuni, avem aici o anumită laxitate a lecturii. Mai presus de îndoială este însă legătura directă, personală chiar, a lui Regalianus cu dinastia Severilor: în preajma evenimentelor care l-au propulsat ca lider regional înzestrat cu atributul suveranității (pe care și-l va exercita atât prin declararea stării de război cu sarmații, dorită de locuitorii Imperiului de la Dunărea Mijlocie, cât și prin emiterea de monedă proprie), prezumatul descendent al lui Decebal se căsătorește cu Sulpicia Dryantilla. Aceasta este o exponentă a aristocrației romane - Historia  Augusta o afirmă explicit - și, totodată, fiica unuia din membrii gărzii personale cu care împăratul Caracalla a efectuat lungul său periplu prin Dacia, ceea ce conferă căsătoriei statutul unei alianțe politice prin instrument matrimonial: adică un comportament specific înaltelor elite, deopotrivă romane și din Barbaricum. Acesta nu era, să amintim, singurul context prin care elitele provinciale din Dacia s-au interconectat cu vârful statalității imperiale: în ajunul războiului civil care a adus la putere dinastia Severilor, tronul de la Roma a fost pentru scurtă vreme ocupat de împăratul Pertinax, care ocupase anterior funcția de procurator financiar în Dacia, provincia rezervelor strategice de aur. Cât de bine ancorat era Regalianus în elita imperială, ne-o spune tot Trebellius Pollio, care evocă, în același pasaj din înșiruirea eroilor epopeii Tyranni Triginta (continuând astfel să-i construiască generalului daco-roman o imagine pozitivă), faptul că acesta făcea parte din acel lot de comandanți militari superiori de excepție, promovați de împăratul Valerian, tatăl lui Gallienus - nu întâmplător, imediat după înfrângerea revoltei guvernatorului Aemilianus al Pannoniei - dintre care sunt menționați explicit, alături de urmașul lui Decebal, și Claudius (viitorul împărat), Macrianus, Ingenuus, Postumus și Aureolus. Scrisoarea celui dintâi către Regalianus, mai sus citată, este, dacă nu validată ca reală, cel puțin verosimilă ca semn al colaborării dincolo de exigențele instituționale al membrilor acestui lot de „lorzi ai războiului” desigur, doar până la apariția unor interese personale (sau de grup) divergente. Pentru că, să observăm, gestul până la urmă neangajant al lui Claudius față de colegul său daco-roman se înscrie în aceeași conduită pe care o adoptă între ei, până la un punct, comandanții citați: atunci când Ingenuus este ucis, pentru a se pune la adăpost de represaliile ordonate de Gallienus, trupele și provincialii fideli acestuia îl aleg comandant al mișcării lor pe Regalianus. Fostul împărat Valerian dovedise față de Dacia (ca și față de celelalte provincii dunărene) mai multă considerație decât fiul său Gallienus, printre alte gesturi ilustrative ale acestei conduite numărându-se și acordarea distincției Pia Fidelis către legiunea V Macedonica de la Potaissa. În schimb, Gallienus s-a poziționat ostil față de daci; știm aceasta din asumarea, de către împăratul pe care Eutropius și Festus îl acuză că a pierdut provincia întemeiată de Traian, prin anul 257, a titlului de Dacicus Maximus. Stadiul cercetărilor nu ne îngăduie să ne pronunțăm dacă este vorba, aici, de dacii așa-zis liberi (dar foederați Imperiului Roman) sau, mai puțin probabil, însă deloc neglijabil ca ipoteză, de trupele din provincia Dacia, care ar fi luat partea lui Ingenuus în insurecția acestuia. În ceea ce-i privește pe dacii liberi și conexiunile lor cu Regalianus, avem a formula observația că, deși acesta este proclamat împărat la Sirmium, el optează să-și fixeze comandamentul general la Carnutum - adică în imediata vecinătate a marii grupări de daci liberi pentru care, cu trei-patru decenii mai înainte, armata romană întreținea (și acesta este un indicator al foederării grupării respective de daci la Imperiu) un oarecare contingent de interprex dacorum. În ce măsură legenda că Regalianus ar fi fost descendent al lui Decebal exprima o supoziție argumentată sau (ipoteză care n-o exclude pe prima) era destinată câștigării solidarității dacilor de la Dunărea superioară la proiectul autonomist al „tiranului” daco-roman, nu avem, deocamdată, cum să ne pronunțăm. Rămâne însă o certitudine faptul că, chiar și cazul validării acestei ultime variante, Regalianus a fost un „lord al războiului” emanat, în condițiile știute ale crizei de secol III, din interiorul societății romane: o societate care-i cuprindea la vremea respectivă, în consecința Constituției Antoniniene, pe toți locuitorii imperiului, indiferent de originea lor etnică.