DIVERSE - Partea a patra.

 

DIVERSE - Partea a patra

14. Colaborarea fascist-comunistă din perioada interbelică:

 Benito Mussolini a inventat o doctrină politică după încetarea luptelor din cadrul Primului Război Mondial şi a început să o pună în practică din anul 1922. Dictatura fascistă a fost mult mai dură în raport cu alte regimuri politice şi a ajuns să definească orice formă de conducere asemănătoare. O persoană etichetată drept fascist era rău văzută de toţi cei ce se considerau de stânga, mai ales de către adepţii mişcării comuniste. Moscova a devenit centrul conducător în lupta dură pentru a împiedica proliferarea ideologiei de extrema dreaptă. Italia era un pericol pentru lagărul comunist şi poliţia politică sovietică a trecut la lichidarea celor bănuiţi de simpatii fasciste. Este interesant de spus că Mussolini nu era un simpatizant al lui Stalin, dar adora afacerile cu dictatorul de la Kremlin. Roma avea nevoie de materii prime şi Uniunea Sovietică era un fel de El Dorado pentru mediul de afaceri. Industrializarea forţată începută din anul 1927 implica aducerea în lagărul comunist de utilaje şi documentaţie tehnică de ultimă generaţie şi Stalin nu se uita la bani şi la partenerul de afaceri. Italia fascistă a trecut peste orice deosebiri ideologice şi a livrat parţii sovietice planurile pentru tunurile de calibrul 180 mm.. Armele navale sunt greu de proiectat şi de construit, mai ales într-o ţară în care specialiştii au fost ucişi sau au fugit din cauza persecuţiilor. Stalin ar fi dorit guri de foc de calibrul 203 mm, dar problemele tehnice au dus la limitarea diametrului interior al ţevii. Inginerii italieni au oferit informaţii şi pentru producerea tunului de calibrul 406 mm, armă care ar fi devenit cea mai puternică de pe navele asamblate în Europa. Şantierele navale sovietice aveau probleme şi cu navele mai mici, dar Iosif Stalin avea mereu soluţii în peninsulă. A cumpărat un distrugător de la firma OTO şi acesta a fost adus pentru dotare cu tunuri sovietice. Nava a fost botezată Taşkent şi avea şase piese de calibrul 130 mm.. Intra în categoria distrugătoarelor lider pentru conducerea flotilelor de vapoare mai slab dotate artileristic şi mai ieftin. Italia fascistă a oferit tehnologie militară chiar şi când existau confruntări pe frontul din Spania. Fasciştii adorau resursele Uniunii Sovietice, îndeosebi petrolul, şi ar fi făcut totul pentru o colaborare economică. Izbucnirea războiului mondial a pus capăt parteneriatului între cele două extreme.

15. Românii sau germanii sunt vinovaţi pentru înfrângerea de la Stalingrad?

 Anul 1942 - armata germană trece peste criza provocată de temuta iarnă rusească şi administrează alte înfrângeri catastrofale forţelor sovietice aruncate imprudent la atac. Mai mult. Se trece la ofensivă spre sud şi apărătorii sunt obligaţi să se retragă spre Caucaz şi spre Volga aplicând însă tactica pământului pârjolit. Ordinul lui Stalin se executa cu mare plăcere de către trupele poliţiei politice şi chiar germanii erau uimiţi de cruzimea securiştilor comunişti. Cum frontul era din ce în ce mai lung, Berlinul nu mai avea suficiente divizii pentru acoperirea tuturor sectoarelor de apărare şi s-a făcut apel la aliaţi pentru un efort militar consistent. Au sosit în sector armate din România, Italia şi Ungaria, partea germană urmând să formeze vârfuri de lance spre Stalingrad şi Caucaz. Se aplica în mod corect principiul concentrării forţelor pe direcţia de atac. Problema Reich-ului era că asaltul se desfăşura pe două direcţii, ceea ce era complet eronat. Oraşul ce purta numele dictatorului comunist a fost asaltat de către germani şi cu greu trupele sovietice mai rezistau în apropiere de fluviu. Era o chestiune de timp până când Armata a 6-a germană urma să ocupe ultimele poziţii. A urmat însă în 19 noiembrie 1942 un asalt masiv sovietic cu tancuri spre sud şi liniile apărătorilor din Axă au cedat. Acţiunea a fost dublată de o ofensivă spre nord şi cercul s-a închis în jurul forţelor ce luptau pentru ocuparea Stalingradului. Operaţiunea de spargere a blocadei a eşuat şi în februarie 1943 ultimii militari s-au predat. Istoricii militari şi civili din întreaga lume au început să scrie despre evenimentele sângeroase petrecute undeva în pustiurile sovietice. Conform obiceiului universal răspândit, specialiştii au căutat vinovaţi pentru dezastru şi a fost foarte uşor de găsit partea română. S-a spus că trupele aliatului Reich-ului erau slab instruite şi dotate, ceea ce era adevărat. Tunurile de calibrele 37 şi 47 mm aveau valoare împotriva infanteriei, dar nu mai puteau să străpungă armura tancurilor de tip T-34 şi KV-1. Se puteau realiza lovituri norocoase împotriva unor blindate izolate, dar numai dacă se executa foc din spate sau din flanc. Era greu de crezut că inamicul oferă astfel de ocazii şi că aşteaptă să tragă tunarii români din poziţii ideale. Tunurile anticar de calibrul 75 mm. erau prea puţine pentru a reuşi oprirea unor mase de tancuri şi partea sovietică a aplicat corect principiul concentrării forţelor asupra unui inamic slab dotat. A intrat în istorie teza că românii au fost vinovaţi de înfrângerea dezastruoasă a germanilor pentru că au luat-o la fugă din faţa monştrilor metalici comunişti. Istoricul militar Antony Beevor a scris un volum consistent din punct de vedere ştiinţific despre încleştarea de pe Volga şi de la Cotul Donului, folosind surse germane şi sovietice din belşug. O informaţie peste care cititorul obişnuit trece repede atrage atenţia unui specialist. Un ordin venit de la Berlin avea drept menire să facă ordine în dispozitivul de luptă de la Stalingrad. S-a stabilit că sunt prea multe animale de transport în spatele trupelor şi acestea devin ţinte prea vizibile pentru artileria şi, mai ales, pentru aviaţia sovietică. Era impusă mutarea lor cât mai departe de linia frontului. S-a considerat că forţele motorizate de transport sunt prea vulnerabile la acţiuni venite din aer şi au fost retrase în adâncimea teritoriului controlat de germani. S-a procedat la fel cu atelierele mobile de reparaţii. Diviziile germane din prima linie au rămas să lupte cu strictul necesar şi nu beneficiau de aprovizionarea satisfăcătoare pentru o ofensivă în stil tăvălug, care implica armament greu şi cantităţi uriaşe de muniţii. Atacul sovietic din 19 noiembrie 1942 a dus la străpungerea liniilor defensive româneşti pentru că militarii n-au primit la timp din ţară muniţiile necesare. Partea germană, cea care controla logistica în regiune, n-a permis sosirea trenurilor cu muniţii şi acestea s-au epuizat după câteva ore de lupte în care soldaţii români au reuşit să respingă primele valuri sovietice de asalt. Nu se ştie nici astăzi exact câte victime au fost, dar infanteria lui Stalin a dat un greu tribut în faţa mitralierelor. Militarii români ar fi avut nevoie de ajutorul armelor grele antitanc germane, dar acestea erau puţine şi, mai grav, nu se puteau deplasa rapid spre obiective din cauza insuficienţei mijloacelor motorizate. Nici combustibilul nu era din belşug. Diviziile germane mecanizate au căzut în încercuire pentru că au fost lipsite de tehnică în urma unor ordine venite de la Berlin. Diviziile româneşti au fost victima aceloraşi indicaţii preţioase. Vinovat pentru dezastrul de la Stalingrad a fost comandamentul german, cel care a lipsit forţele aliate de resursele absolut necesare. Alimentele, combustibilul şi muniţiile erau în cantităţi insuficiente din primele ore de luptă. Lipsa mijloacelor de transport n-a permis deplasarea rapidă a trupelor şi a armamentului spre sectoarele ameninţate. Victoria sovietică a fost astfel asigurată de generalii ce dădeau ordine tocmai de la Berlin.

16. Poporul rus - veşnicul neam supus experimentelor politice:

 Anul 2022 putea să fie unul obişnuit în Europa, fiecare locuitor văzându-şi de propria cale pentru găsirea prosperităţii. Ar fi fost însă prea frumos pentru ca tensiunile provocate de regulile sanitare să nu fie urmate de şocul apariţiei unui devastator război pe un continent ce părea dominat de linişte şi pace. Părea. Divizii ale armatei ruse au fost trimise într-o operaţiune militară specială împotriva Ucrainei pentru a impune punctul de vedere al centrului politic de la Moscova asupra unei ţări ce nu mai executa slugarnic ordinele venite de sus. A început o vărsare de sânge şi pentru unităţile militare lansate în ofensivă, brutalitatea soldaţilor care au crezut că vor scăpa repede de frica morţii ajungând la nivelul din ultima conflagraţie mondială. Mulţi din cei ce se documentează din mediul virtual nu pot înţelege cum a luat foc estul Europei atât de brusc, dar explicaţia este foarte simplă. Rusia, indiferent de forma de guvernământ şi de regimul politic, a fost un adevărat templu al războiului şi producţia de armament a contat cel mai mult în ochii conducătorilor. Poporul rus a fost folosit pentru a produce arme şi apoi a servit drept carne de tun pentru îndeplinirea fanteziilor de orice fel ale liderilor ajunşi prin capriciile istoriei la putere. Iosif Stalin se spune că a fost luat prin surprindere de declanşarea războiului mondial în septembrie 1939 şi nici la 22 iunie 1941 n-a fost pregătit pentru a înfrunta diviziile Wehrmacht-ului. Au fost găsite tot felul de argumente pentru aceste situaţii şi s-a spus că liderul comunist şi-a distrus elitele conducătoare prin epurări masive sau că nu se pricepea absolut deloc la problemele militare şi strategice. Realitatea din arsenalele sovietice vine să contrazică interpretările istoricilor ce stau în birouri şi repetă ideile înaintaşilor în ale scrierii. Se asambla la Leningrad un tun de calibrul 406 mm. cu o masă de 137 t. şi care putea să lanseze un proiectil cu o masă de 1.108 kg.. O şarjă de propulsie era formată din 310 kg. de pulbere. Era prea greu să fie montat pe vagoane de cale ferată şi ar fi încetinit ofensivele preconizate să se desfăşoare cu ajutorul maselor de tancuri. Oare la ce era util acest simbol al industriei constructoare de maşini? Doar ca să aibă orăşenii locuri de muncă? Tunul greu era doar un prototip pentru o serie de piese de artilerie grea ce urmau să fie instalate pe cuirasate. Proiectul prevedea câte nouă guri de foc pe fiecare vapor, ceea ce implica o structură de rezistenţă deosebită. Cuirasatele urmau să fie cele mai mari din Europa şi la concurenţă cu cele americane. Armata Roşie avea cele mai performante tancuri şi urma să înfrunte forţele germane în sângeroase lupte terestre. Berlinul dispunea de puţine vapoare militare şi doar cele două din Clasa Bismarck se puteau ridica la pretenţiile unui război naval modern. Teoretic, Uniunea Sovietică nu avea nevoie de o flotă uriaşă pentru a face faţă forţelor lui Adolf Hitler. Planul lui Stalin mergea însă dincolo de înfruntarea cu inamicul din vest şi avea nevoie de cuirasate pentru a înfrânge temuta Royal Navy, deja slăbită de acţiunile avioanelor şi submarinelor germane. Moscova ar fi devenit stăpâna Europei şi ar fi putut apoi să declanşeze confruntarea cu US Navy pentru controlarea planetei în numele ideologiei comuniste. Atacul de la 22 iunie 1941 a fost mortal pentru marele vis al lui Stalin. Diviziile de tancuri au început să se topească şi escadrilele de avioane au fost rapid nimicite pe aerodromuri. Au început să cadă fabricile în mâinile invadatorilor sau au fost distruse în timpul confruntărilor. Unele utilaje au fost deplasate, dar nu se putea salva totul sub ameninţarea aparatelor din cadrul Luftwaffe. N-a mai fost necesară producţia de cuirasate pentru viitoare cucerire a lumii şi s-a trecut la folosirea oţelului pentru asamblarea de tancuri şi producţia de muniţii. Soldaţii germani erau şocaţi atunci când vedeau un T-34 în 1941. Lovitura de graţie din iunie 1941 şi-a făcut efectul şi după încheierea conflictului european la celebra dată de 9 mai 1945. Iosif Stalin a ordonat reluarea proiectelor de dezvoltare a flotei de suprafaţă, dar industria distrusă n-a mai făcut faţă sarcinilor de partid şi de stat. A apărut un tun de calibrul 305 mm. ce folosea un proiectil cu o masă de 467 kg.. Era o armă respectabilă, dar nu avea vreo şansă în faţa armelor americane de calibrul 406 mm.. Industria constructoare de maşini pierduse confruntarea cu cea americană la capitolul cuirasate şi nici la portavioane nu se putea face faţă competiţiei. Lagărul comunist a trebuit să caute alte soluţii pentru a înfrânge lagărul capitalist, dar pasiunea pentru flota de război a rămas. A apărut astfel crucişătorul Moscova, cel ce dispunea de tunuri jumelate de calibrul 130 mm.. Folosea proiectile de 33,4 kg. şi fiecare gură de foc putea să lanseze minimum zece lovituri pe minut. Industria a satisfăcut nevoia de muniţie specială, orice armă navală fiind deosebit de scumpă. Nu este de mirare că locuitorii sovietici nu găseau alimente sau haine prin magazinele celui mai mare producător de mărfuri din lume. Statul comunist avea monopol absolut asupra fabricilor şi asupra comerţului. Ar fi trebuit să apară un adevărat paradis economic, dar nivelul de trai n-a vrut să crească din cauza cererilor armatei. S-a făcut o risipă incredibilă de resurse materiale pentru a pune bazele unei industrii ce nu avea nici cea mai mică legătură cu interesele locuitorilor sovietici, mulţi fiind trimişi în lagăre pentru exploatarea cărbunelui necesar drept sursă de energie. Nichelul de la Norilsk-ul cel îngheţat era trimis spre oţelăriile ce produceau arme. Totul se făcea numai şi numai pentru cucerirea planetei în numele ideologiei comuniste. Nimic pentru oameni! Ideile sunt mai periculoase decât armele atunci când devin obsesii.

17. Nicolae Ceaușescu și proasta gestionare a economiei socialiste:

 O economie de tip socialist este condamnată de la început la pieire pentru că este controlată de birocrați indiferenți de cum este cheltuit banul propriu. Este imposibil să faci o planificare pentru cinci ani, viitorul fiind imprevizibil în ceea ce privește evoluțiile produselor într-o lume concurențială. Singura soluție viabilă pentru o astfel de lume consta în reducerea numărului de modele de marfă pe care fabricile le ofereau pieței interne și celor externe. Nici calitatea nu era una deosebită și se știe că țigările Kent au ajuns un adevărat simbol al epocii roșii. Cum industria grea avea nevoie de valută pentru a se dezvolta permanent, conducătorii de la București au decis că, unica soluție pentru depășirea lumii capitaliste constă în adoptarea unor produse de succes din Occident și pe care să le ofere apoi în cantități mari la export. Socoteala aceasta era după model stalinist, dictatorul de la Kremlin importând camioane și tractoare de la renumita firmă Ford. Din păcate, planificatorii nu puteau să înțeleagă că, deciziile în stufoasa birocrație de partid erau luate greu și de către persoane incompetente. Trecea prea mult timp până la punerea în funcțiune a fabricilor și marfa bună cândva era uzată moral după un număr de ani de nehotărâre și dificultăți tehnice. Economiștii Epocii de Aur, urmând prețioasele indicații venite pe linie de partid și de stat, n-au reușit să organizeze exporturile României socialiste pentru a asigura o prosperitate a poporului român. Anuarele statistice ale vremii, chiar dacă au fost controlate de oamenii regimului, subliniau dezastrul din economie și numai prin împrumuturile făcute în lagărul capitalist a funcționat o industrie dezvoltată artificial, situație greu de crezut astăzi de oamenii impresionați de dimensiunile combinatelor. Calculele erau prezentate în lei valută până în anul 1980 și imaginea aurită a guvernării Ceaușescu se destramă ca un fum. Cei 16 ani din perioada 1965-1980 au fost doar o lungă agonie economică și datele reci ale statisticilor economice oficiale arată crudul adevăr. Au fost numai trei ani în care statul comunist a reușit să trimită mai multe mărfuri peste graniță pentru a avea o balanță comercială excedentară Cum nici piața internă nu era aprovizionată din belșug cu toate cele necesare unui trai îmbelșugat, se înțelege imediat că era o mare problemă în economie. Deficitul comercial a început să crească rapid din 1978 și a ajuns numai în anul 1980 la o sumă de 8,043 miliarde lei valută. Se adăugau împrumuturile de la organismele bancare și nemiloasele dobânzi. Economia Republicii Socialiste România a fost în anul 1980 în stare de faliment și liderii de la București au înțeles că trebuie să conducă uriașul organism industrial mai bine. Aceasta era teoria, dar în practică a ieșit un dezastru. S-a trecut la plata datoriei externe și populația a fost supusă unui uriaș experiment de economisire până la exterminarea fizică a celor ce munceau. Era un fel de imens lagăr de concentrare în aer liber. S-a reușit atingerea obiectivului ideologic, dar industria a fost lipsită timp de un deceniu de investiții la capitolul modernizare și n-a mai putut să facă față lumii concurențiale la categoria produselor de înaltă calitate. În plus, măsurile luate de SUA după invadarea Afganistanului de către trupele sovietice nu mai permitea importul de tehnologii industriale de înaltă calitate. A fost absolut normal să se prăbușească după 1989, adică în același timp cu sistemul politic inventat de către Lenin și Stalin. N-a fost ceva viabil din punct de vedere economic, dar oamenii trăiesc astăzi cu iluzii despre trecutul în care totul funcționa.