DE
PRIN MANUALELE ACTUALE DE ISTORIE-LICEU
Cele patru decenii roșii care au traumatizat
România sunt prezentate elevilor succint, cu nuanțe de roz. Manualul de istorie
pentru clasa a XI-a, editat de Alexandru Barnea, îi dă voce lui Ion Iliescu,
fost președinte al României și inculpat pentru crimele de la Revoluție. Un
procent de 60% din populație regretă moartea lui Nicolae Ceaușescu. Peste
40% dintre români l-ar vota în cadrul unor alegeri libere. Dacă procentele nu
ar fi atât de mari, am putea accepta teoria potrivit căreia doar nostalgicii,
oamenii care au trăit în „Epoca de Aur” regretă acele timpuri. Dar procentele
sunt prea mari. Ele înglobează și populație tânără care nu a cunoscut, pe viu,
comunismul. Care este explicația pentru care cei mici sau nenăscuți în comunism
au prins drag de o epocă sinistră, plină de privațiuni și lipsită de libertăți?
Răspunsul este mistificarea sau lacunara cunoaștere a acelor vremuri. Proces
care începe de pe băncile școlii. A spus-o ambasadorul României în Germania și
o voce a Europei Libere de dinainte de 1989. Emil Hurezeanu susține că: „E o
rușine că în cărțile de istorie de astăzi nici măcar 20 de rânduri întregi nu
sunt dedicate Revoluției. Este unul din marile momente ale istoriei României.
Dincolo de toate neajunsurile ulterioare, România a intrat într-o altă eră
istorică atunci, împreună cu toate celelalte țări, dincolo de întârzieri,
dincolo de neîmpliniri”.
Revoluția
ignorată:
Să analizăm trei manuale de istorie pentru
elevii aflați în ultimii ani de liceu. Descrierea Revoluției se face într-un
mod neutru, fără a fi identificați vinovați. Revoluția este văzută ca o
bornă, o schimbare de paradigmă: de la comunism la capitalism. Sec. O
trambulină spre democrație și nimic mai mult. Nu există „povestea” Revoluției
care să îi dea greutatea meritată. Care să o fixeze în memoria tânărului de
17-18 ani. Sunt menționate numele lui Petre Roman sau Ion Iliescu, ultimul
prezent cu două citate și într-o notă pozitivă. Manualele acordă o importanță
mai mare evenimentelor care au urmat Revoluției (anii ʼ90)
decât Revoluției însăși.
„Reîntoarcerea
la democrație”:
„Puterea care s-a impus în urma evenimentelor
din decembrie 1989 a elaborat o nouă Constituție, adoptată printr-un referendum
în decembrie 1991 (un altul, al revizuirii acesteia, a avut loc în 2003). Noua
lege fundamentală urma unei revoluții, dar prelua din vechiul regim comunist o
formă de stat, republica, impusă printr-un act de forță, fără nicio confirmare
a națiunii. Dorința de a marca diferențe vizibile față de precedentele
constituții liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în vedere adaptarea unor
instituții precum Curtea Constituțională sau Avocatul Poporului. Documentele
Organizației Națiunilor Unite reprezentau sursa unor drepturi sociale și
economice de asemeni introduse pentru prima oară. Era astfel reîntronat în
societatea românească statul de drept …”, se arată în subcapitolul numit
„Reîntoarcerea la democrație” din manualul de clasa a XII-a, redactat sub
conducerea lui Alexandru Barnea. „Răsturnarea regimului communist” se întinde
pe o jumătate de pagină. „Sfârșitul comunismului în România a fost la fel de
violent ca începutul său și s-a produs, ca alte evenimente importante, la
confluența unei conjuncturi internaționale favorabile cu o stare de revoltă
care, îndelung reprimată, a găsit în cele din urmă momentul exploziei. Anul 1989
a confirmat cele mai sumbre previziuni despre viitorul țărilor socialiste din
Europa Centrală și de Est și lumea înmărmurită a văzut cum promisiunile de
neamestec ale URSS făcute de Mihail Gorbaciov se împlinesc, reînchizându-se
cercul deschis la Ialta în urmă cu aproape 45 de ani ... Evenimentele de la
Timișoara și apoi cele desfășurate la București în zilele de 16 - 25 decembrie
s-au înscris în seria deschisă de Polonia, dar au avut și particularitățile
lor. Este cert că doar în România răsturnarea regimului comunist s-a produs
printr-o mișcare violentă, în cursul căreia conducerea superioară de partid a
ordonat să se tragă, numărul victimelor sporind semnificativ în zilele
următoare căderii lui Ceaușescu, ca să scadă brusc după execuția sa”, se scrie
în manual.
FSN
și rolul bun în revoluție:
„Pe de altă parte, niciunul dintre liderii
răsturnați de la putere din celelalte țări socialiste nu a avut soarta lui
Ceaușescu. Noua putere s-a constituit pe baza programului în 10 puncte al
Frontului Salvării Naționale (FSN), dar drumul până la democrație și economia
de piață avea să se arate lung și sinuos. Până ce istoricii vor consacra
studii fundamentale ultimilor ani ai istoriei noastre, să arătăm doar
câștigurile incontestabile …”, se spune în continuare. Realizările
menționate în manual sunt: adoptarea unei constituții, democratizarea țării și
alternanța la putere după alegerile din 1996. Nu se vorbește de rolul pe care
l-a avut fostul președinte Iliescu la Revoluție. Nici despre teroriști sau
rolul jucat de armată. Moartea tragică a lui Ceaușescu, în comparație cu
destinul mai bun al altor conducători comuniști, îl pune într-o lumină, cumva,
pozitivă.
Punctul
8 de la Timișoara, scos în față:
Într-un alt manual de istorie de clasa a XII-a
coordonat de Zoe Petre găsim subcapitolul „De la regimurile partidului unic la
democrație (1938-1990)”. Aflăm că: „Regimul pluripartidist a fost reinstaurat
în România imediat după prăbușirea regimului comunist, la 22 decembrie 1989,
eveniment care a dus și la dispariția Partidului Comunist și a ultimului său
conducător, Nicolae Ceaușescu”. Sunt enumerate două cereri ale
revoluționarilor: „Abandonarea rolului conducător al unui partid și
statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”. Evenimentele
din decembrie sunt enunțate cronologic: „21 decembrie1989: fuga și arestarea
lui Nicolae Ceaușescu. Constituirea FSN” și „prăbușirea regimului comunist și
executarea soților Ceaușescu în decembrie 1989 a însemnat sfârșitul
totalitarismului”. Urmează câteva explicații despre punctul 8 de la
Timișoara, „o adevărată cartă a revoluției Române”. Se mai menționează că:
„singura țară în care sfârșitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la
vărsare de sânge a fost România”. Revoluția Română este sărac zugravită.
Menționarea ei este demnă de „cotele apelor Dunării” și nu trezește niciun fior
celui care primește informația.
Iliescu,
reper biografic:
Manualul de istorie pentru clasa a XI-a,
coordonat tot de Alexandru Barnea, îi dă voce lui Ion Iliescu, inculpat azi,
pentru crimele de la Revoluție. În capitolul „Lunga tranziție spre statul
de drept” se spune: „Îndepărtarea regimului totalitar a fost însoțită încă din
primul său ceas de un proiect de reconstrucție instituțională în care la loc de
frunte se afla refacerea statului de drept și a societății civile (pluralism
politic, alegeri libere, separarea puterilor în stat), puncte importante în
comunicatul către țară al Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989. După
aproape doi ani de instabilitate și confruntare politică nu de puține ori
violentă, primul pas important spre statul de drept l-a constituit adoptarea
primei Constituții de după 1989, la 8 decembrie 1991”. Urmează un scurt citat
din cartea lui Iliescu - „Revoluția trăită”.
Ce
știm despre crimele comunismului?
Au existat trei momente care au definit
cruzimea regimului comunist instaurat în România: condamnările la pușcărie din
anii ʼ50, colectivizarea forțată și privațiunile de tot felul din
anii ʼ80. Un accent pus pe aceste momente ar fi putut da
comunismului dimensiunea sa tragică. În manualul coordonat de Barnea se
menționează sec: „Zeci de mii de oameni, între care majoritatea elitelor
vechiului regim, au luat drumul închisorilor, au fost deportați, au lucrat în
regim de muncă forțată sau au primit domicilii obligatorii”. După care,
dând pagina manualului, aflăm brusc că: „autoritățile comuniste au eliberat
(după 1964 n.n. - B.M.) mii de deținuți politici și a fost inițiat un vast
program de reconsiderare a valorilor naționale, fiind readuși în prim-plan mari
oameni de cultură complet ignorați până atunci”. După ce se vorbește de
scurta deschidere a lui Ceaușescu și industrializarea forțată, ajungem la anii
’80. „În iernile grele ale anilor ’80, lipsa luminii și a căldurii se
combătea în apartamentele de la bloc cu o haină în plus, cum recomandase
Ceaușescu. Dacă în București nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea
întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până
acasă decât luna și stelele”. Nicio vorbă despre rezistența anti-comunistă,
nicio vorbă despre țăranii trimiși la pușcărie pentru că au refuzat să dea
pământul la CAP-uri. Există o scurtă declarație dată de unul din liderii minerilor
care au declanșat greva din Valea Jiului.
Cum
au fost închiși făuritorii Unirii?
În manualul coordonat de Zoe Petre se
amintește de alegerile falsificate de comuniști în 1946 și de abdicarea forțată
a regelui Mihai. „Partidul Comunist Român a fost până la începutul anilor
1960 unul dintre cei mai fideli imitatori și aliați ai Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice. A pus capăt libertăților fundamentale și respectării
drepturilor omului, înlăturând orice formă de pluralism politic. A naționalizat
industria, băncile și comerțul, dar și casele unor familii nu odată modeste. A
desființat proprietatea privată în agricultură și a impus colectivizarea
terenurilor agricole ... În perioada când în fruntea sa s-a aflat Nicolae
Ceaușescu (1965-1989), PCR a adoptat o ideologie naționalistă agresivă și a
impus cultul conducătorului său și al soției acestuia, Elena Ceaușescu”. Dintr-un
studiu de caz aflăm că, „din 1948 până la 22 decembrie 1989, România a
traversat cea mai lungă perioadă în care s-a aflat sub dominația unui partid
unic, Partidul Comunist - adversar declarat și brutal al oricărui pluralism și al
oricărei contestări politice”. Marea epurare din anii ʼ50 este
menționată prin referire la liderii politici interbelici. „Unul dintre
făuritorii României Mari, Iuliu Maniu, a fost condamnat la închisoare pe viață
și și-a găsit sfârșitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar Ion
Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viață și a murit, în 1963, în
pușcăria de la Râmnicul Sărat.” Un aspect pozitiv îl reprezintă descrierea
colectivizării: „Cu toată campania de amenințări, intimidări și abuzuri comise
pentru a convinge micii proprietari rurali să-și cedeze pământurile, rezistența
țărănimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea colectivizării, după
anul 1953, autoritățile comuniste au făcut apel la organele de represiune,
justiție, administrație și la un uriaș aparat de propagandă, în scopul
convingerii țăranilor de „binefacerile” sistemului comunist în agricultură,
metodele dure alternând cu diferite promisiuni”.
Cea
mai bună jumătate de pagină:
„Se poate vorbi, așadar, de existența, până în
1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet,
Gherla, Galați, Râmnicul Sărat, Aiud și Pitești, al șantierelor de la Canalul
Dunăre - Marea Neagră, precum și al coloniilor de muncă forțată de la Cavnic,
Baia Sprie, Periprava și Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste
a reprezentat-o fenomenul deportărilor … Inițial, deportarea în Bărăgan a
vizat aproximativ 40.000 de persoane, care nu erau pe placul noului regim.
Deportaților li s-a permis să-și ia doar bunurile pe care le puteau duce
singuri ... O pagină nescrisă încă a rezistenței anticomuniste în România
o reprezintă lupta armată din munți. Organizarea primelor nuclee de luptă
anticomunistă s-a realizat în a doua parte a anului 1945, devenind din ce în ce
mai vizibile odată cu creșterea influenței PCR. Cele mai importante
grupuri de rezistență armată au fost Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Mișcarea Națională de Rezistență, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui … Depășite
numeric și fără prea multe provizii și muniții, aceste grupuri au fost decimate
de către puterea comunistă”, se arată în manualul coordonat de Zoe Petre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu