CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a zecea.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a zecea.

În pofida opoziției, „cuvântul Domnului creștea și era tot mai tare”; Cum au contribuit Apolo și Pavel la răspândirea veștii bune? Faptele 18:23-19:41:

 Străzile Efesului devin dintr-o dată neîncăpătoare pentru mulțimea ce aleargă înnebunită. Toți strigă, țipă, iar cei mai mulți nici nu știu de ce. Este o isterie generală. Doi colaboratori ai lui Pavel sunt prinși și târâți de gloată spre strada ce duce la amfiteatru. În scurt timp însă, această stradă largă, mărginită de porticurile ce adăpostesc prăvăliile orașului, rămâne pustie. Mulțimea dezlănțuită a dat năvală în imensul amfiteatru, unde pot să încapă chiar și 25 000 de oameni. Zvonul că templul și mult adorata lor zeiță Artemis sunt în pericol îi face să strige ca ieșiți din minți: „Mare este Artemis a efesenilor!” (Fap. 19:34). Și de data aceasta Satan a încercat să se folosească de furia gloatelor pentru a împiedica răspândirea veștii bune despre Împărăția Mesianică. Desigur, amenințarea cu violența nu este singura lui tactică. În această parte a comentariului nostru vom analiza câteva dintre strategiile pe care le-a folosit el pentru a submina lucrarea și unitatea creștinilor din secolul I. Vom vedea însă că toate aceste strategii au eșuat. Biblia spune: „Cuvântul Domnului creștea și era tot mai tare” (Fap. 19:20). Ce i-a ajutat pe acei creștini să iasă învingători? Ceea ce ne ajută și pe noi astăzi. Bineînțeles, victoria este a Domnului, nu a noastră. Totuși, asemenea creștinilor din secolul I, și noi trebuie să ne facem partea. Cu ajutorul Duhului Sfânt putem cultiva calitățile necesare pentru a ne îndeplini cu succes serviciul creștin. Dar să ne oprim pentru început asupra exemplului lui Apolo.

„El era un bun cunoscător al Scripturilor” (Faptele 18:24-28):

 Înainte ca Pavel, aflat acum în cea de-a treia călătorie misionară, să ajungă în Efes, în acest oraș a sosit un evreu pe nume Apolo. El era din Alexandria, vestitul oraș al Egiptului. Apolo avea unele calități deosebite: era un bun orator, „un bun cunoscător al Scripturilor” și, totodată, era „înflăcărat în duh”. Plin de zel, el a vorbit cu îndrăzneală în fața celor adunați la sinagogă (Fap. 18:24, 25). Printre cei care l-au auzit vorbind au fost și Aquila și Priscila. Ei au fost, fără îndoială, încântați să-l audă pe acest bărbat predând „corect lucrurile referitoare la Iisus”. Tot ce spunea el despre Iisus era în conformitate cu adevărul. Dar, în scurt timp, Aquila și Priscila au sesizat o lacună majoră în cunoștințele lui. Apolo „cunoștea numai botezul lui Ioan”. Ce au făcut ei atunci? Deși erau simpli confecționeri de corturi, nu s-au lăsat intimidați de talentul oratoric și de erudiția lui Apolo, ci „l-au luat cu ei și i-au explicat mai exact calea lui Dumnezeu” (Fap. 18:25, 26). Dar cum a reacționat acest om învățat? El a manifestat una dintre cele mai importante calități pe care trebuie să le cultive fiecare creștin: umilința. Întrucât a acceptat ajutorul celor doi, Apolo a devenit un slujitor și mai eficient al Domnului. El a mers în Ahaia, unde „i-a ajutat mult” pe credincioși. Acolo a depus o excelentă mărturie, combătându-i pe iudeii care susțineau că Iisus nu este promisul Mesia. Luca relatează: „Cu tărie și temeinic, dovedea în public că iudeii greșeau și demonstra cu Scripturile că Iisus este Hristosul” (Fap. 18:27, 28). Ce binecuvântare s-a dovedit a fi Apolo pentru biserici! Într-adevăr, și lucrarea sa a contribuit la creșterea și întărirea „cuvântului Domnului”. Dar ce putem învăța din exemplul lui? Umilința este o calitate indispensabilă pentru creștini. Fiecare dintre noi este binecuvântat cu diferite daruri, fie că este vorba despre aptitudini, cu care ne naștem, fie că este vorba despre cunoștință sau experiență, pe care le dobândim de-a lungul timpului. Însă, dacă nu avem suficientă umilință, punctele noastre forte pot deveni puncte slabe, iar în inima noastră ar putea încolți cu ușurință acea buruiană otrăvitoare, trufia (1 Cor. 4:7; Iac. 4:6). Dacă suntem cu adevărat umili, ne vom strădui să-i considerăm pe ceilalți superiori nouă (Filip. 2:3). Nu vom respinge disciplinarea și nici nu vom refuza să fim învățați de alții. De asemenea, nu vom ține cu mândrie la propriile păreri când este clar că Duhul Sfânt îndrumă biserica în altă direcție. Atât timp cât rămânem umili, putem fi folosiți de Domnul. Totodată, umilința nu lasă loc rivalității. Cât de mult și-ar fi dorit Satan să-i dezbine pe acei creștini din secolul întâi! Cât de încântat ar fi fost el dacă doi creștini atât de dinamici precum Apolo și Pavel ar fi devenit rivali, luptându-se din invidie pentru o influență cât mai mare în  biserici! Ei ar fi putut ușor să cadă în această capcană. În Corint, unii creștini începuseră să spună: „Eu sunt al lui Pavel”, în timp ce alții ziceau: „Iar eu al lui Apolo”. Dar au încurajat cei doi această atitudine care putea crea dezbinare? În niciun caz. Plin de umilință, Pavel a recunoscut contribuția lui Apolo la lucrare, încredințându-i privilegii suplimentare de serviciu. La rândul său, Apolo a urmat îndrumările apostolului (1 Cor. 1:10-12; 3:6, 9; Tit 3:12, 13). Pavel și Apolo sunt un excelent exemplu de umilință și de colaborare!

„Aducând argumente convingătoare despre Împărăția lui Dumnezeu”: (Faptele 18:23; 19:1-10):

 Pavel promisese că se va întoarce la Efes și s-a ținut de cuvânt (Fap. 18:20, 21). Dar să vedem pe unde s-a întors el în acest oraș. Ultima oară când am vorbit despre Pavel, se afla în Antiohia Siriană. Pentru a ajunge la Efes, el ar fi putut merge la Seleucia, care era foarte aproape, de unde s-ar fi putut îmbarca pe o corabie cu destinația Efes. Însă Pavel a călătorit „prin ținuturile din interiorul țării”. Dacă ar fi să calculăm, potrivit indiciilor din Faptele 18:23 și 19:1, distanța parcursă de el, ar rezulta că a străbătut aproximativ 1 600 de kilometri! Dar de ce a ales Pavel acest traseu lung și anevoios? Deoarece dorea „să-i întărească pe toți discipolii” (Fap. 18:23). La fel ca primele două călătorii ale sale, și a treia avea să presupună mari sacrificii, însă Pavel a considerat că merita efortul.

SUPLIMENTAR: EFES, CAPITALA PROVINCIEI ROMANE ASIA:

 Efesul, capitala provinciei romane Asia, a fost cel mai mare oraș din vestul Asiei Mici. În zilele apostolului Pavel, acesta avea probabil peste 250 000 de locuitori și era numit „prima și cea mai mare metropolă a Asiei”, motiv de mândrie pentru locuitorii săi. Efesul obținea venituri uriașe din comerț și din religie. Portul maritim al acestui oraș era situat la gura de vărsare a unui râu navigabil și la întretăierea unor rute comerciale. În Efes se afla nu numai faimosul templu al zeiței Artemis, ci și alte temple și sanctuare a numeroase zeități greco-romane, egiptene și anatoliene. Templul zeiței Artemis, socotit una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, avea dimensiuni impresionante: aproximativ 105 m lungime, 50 m lățime și peste 100 de coloane de marmură cu diametrul de aproximativ 1,8 m la bază și cu înălțimea de aproape 17 m.. Templul era considerat sfânt de oamenii din întregul bazin mediteranean. Pentru păzirea statuii zeiței Artemis erau alocate sume uriașe, astfel că acest templu a devenit și cel mai important centru bancar al provinciei Asiei. Printre alte edificii ale Efesului se numărau un stadion pentru competiții atletice și, probabil, chiar pentru lupte de gladiatori, un teatru, piețe publice și comerciale, precum și colonadele cu prăvălii. Potrivit geografului grec Strabon, activitatea în portul Efes era îngreunată din cauza acumulării de aluviuni. Cu timpul, Efesul nu a mai funcționat ca port și a fost abandonat. Întrucât nu există un oraș modern pe locul anticului Efes, cei ce vizitează astăzi ruinele lui fac practic o călătorie în timp, în acele vremuri demult apuse.

Continuare: Când a sosit la Efes, Pavel a întâlnit un grup de aproximativ doisprezece discipoli ai lui Ioan Botezătorul. Aceștia fuseseră botezați doar cu botezul lui Ioan, care nu mai era în vigoare. În plus, se pare că ei nu știau aproape nimic despre Duhul Sfânt. Pavel le-a explicat importanța botezului în numele lui Iisus, iar aceștia, asemenea lui Apolo, s-au dovedit umili și gata să-și însușească noile învățături. După ce au fost botezați în numele lui Iisus, ei au primit Duhul Sfânt și unele daruri miraculoase ale Duhului. Așadar, este cât se poate de clar: cei ce țin pasul cu Biserica, care progresează încontinuu, au parte de mari binecuvântări! (Fap. 19:1-7). Ceea ce s-a întâmplat apoi este un alt exemplu de progres. Pavel a predicat cu îndrăzneală în sinagogă trei luni. Însă, deși aducea „argumente convingătoare despre Împărăția lui Dumnezeu”, unii și-au împietrit inima și „vorbeau batjocoritor despre Cale”. Pavel nu și-a pierdut timpul cu ei, ci a găsit alt loc unde să predice, și anume sala unei școli (Fap. 19:8, 9). Cei ce doreau să progreseze din punct de vedere spiritual trebuiau să accepte schimbarea și să meargă în acel loc, nu la sinagogă. La fel ca Pavel, nici noi nu vom continua discuția cu oameni care nu sunt dispuși să ne asculte sau care sunt puși pe ceartă. Mai sunt mulți oameni asemănători oilor ce trebuie să audă mesajul încurajator al Evangheliei! Se pare că Pavel predica în acea sală în fiecare zi, între orele 11.00 și 16.00 (Fap. 19:9). Acelea erau probabil cele mai liniștite, dar și cele mai fierbinți ore ale zilei, când mulți se opreau din lucru pentru a lua masa și a-și face siesta. Să ne gândim: Dacă Pavel a urmat acest program riguros doi ani întregi, înseamnă că a petrecut peste 3 000 de ore în predicare! Iată deci un alt factor ce a contribuit la „creșterea și întărirea” cuvântului Domnului. Pavel a lucrat cu sârguință și a fost flexibil. El și-a adaptat programul potrivit necesităților oamenilor din acea comunitate. Care a fost rezultatul? „Toți cei care locuiau în provincia Asiei au auzit cuvântul Domnului, atât iudei, cât și greci.” (Fap. 19:10) Ce mărturie temeinică a depus Pavel!

„Cuvântul Domnului creștea și era tot mai tare” în pofida acțiunii spiritelor rele (Faptele 19:11-22):

 Luca spune că, în perioada care a urmat, Domnul făcea prin intermediul lui Pavel „lucrări de putere extraordinare”. Bolnavii erau vindecați, iar cei chinuiți de spirite rele, eliberați chiar și numai dacă li se aduceau ștergare și șorțuri purtate de Pavel! (Fap. 19:11, 12) Dar aceste victorii remarcabile asupra demonilor nu le-au atras atenția doar oamenilor sinceri. Unii „iudei exorciști care umblau din loc în loc” au vrut să facă miracole așa cum făcea Pavel. Acei evrei au încercat să scoată demoni chemând numele lui Iisus și al lui Pavel. Luca îi menționează în acest sens pe cei șapte fii ai lui Sceva, membri ai unei familii preoțești. Când aceștia au vrut să expulzeze un demon, demonul le-a spus: „Pe Iisus îl cunosc și știu și cine este Pavel. Dar voi cine sunteți?”. Apoi omul posedat i-a atacat pe impostori, sărind asupra lor ca o fiară, astfel că ei au fugit de acolo goi și răniți (Fap. 19:13-16). Cele întâmplate au constituit o victorie răsunătoare a „cuvântului Domnului”, întrucât s-a văzut clar diferența dintre puterea dată lui Pavel și incapacitatea acelor reprezentanți ai religiei false. Astăzi, milioane de oameni cred în mod greșit că este de ajuns să cheme numele lui Iisus sau să se declare „creștini”. Însă, așa cum a spus Iisus, numai cei ce fac voința Tatălui Său au o speranță reală de viitor! (Mat. 7:21-23). Umilirea fiilor lui Sceva i-a determinat pe mulți să se teamă de Dumnezeu, astfel că un mare număr de oameni au devenit credincioși și au renunțat la practicile lor spiritiste. În Efes, magia era o practică larg răspândită. Amuletele, farmecele și incantațiile, inclusiv în formă scrisă, erau ceva obișnuit. Acum însă, mulți efeseni și-au adus cărțile de magie și le-au ars în fața tuturor, deși, socotind în banii de astăzi, acestea valorau zeci de mii de euro. Luca spune: „Astfel, cuvântul Domnului creștea și era tot mai tare” (Fap. 19:17-20). Ce victorie extraordinară a adevărului asupra falsității și a demonismului! Acei oameni credincioși ne-au lăsat un bun exemplu. Și noi trăim într-o lume impregnată de spiritism. Dacă ne dăm seama că avem vreun obiect ce are legătură cu spiritismul, să urmăm exemplul efesenilor și să-l distrugem imediat, indiferent de valoarea lui. Să ne ținem cât mai departe de aceste practici dezgustătoare!

„Au avut loc mari tulburări” (Faptele 19:23-41):

 Să ne oprim acum asupra altei tactici a lui Satan, pe care Luca o descrie prin cuvintele: „Au avut loc mari tulburări în ce privește Calea”. Luca n-a exagerat deloc când a spus aceasta (Fap. 19:23). Totul a pornit de la un argintar pe nume Dimitrie, care a reușit să le capteze atenția celor din breasla lui spunându-le că bunăstarea lor provenea din vânzarea idolilor. Apoi le-a sugerat că predicarea lui Pavel le afecta câștigul întrucât creștinii nu se închină la idoli. După aceea, el a făcut apel la mândria lor de cetățeni ai Efesului și la spiritul lor naționalist, avertizându-i că zeița Artemis și templul ei, vestit în toată lumea, erau în pericolul de a fi „nimicite” (Fap. 19:24-27). Cuvintele lui Dimitrie au avut efectul scontat. Argintarii au început să strige: „Mare este Artemis a efesenilor!”, astfel că s-a produs tulburare în tot orașul și s-a format gloata de fanatici descrisă la începutul acestei părți a comentariului. Pavel, dând dovadă ca întotdeauna de spirit de sacrificiu, a vrut să meargă în amfiteatru pentru a vorbi mulțimii, însă discipolii l-au rugat insistent să nu se expună pericolului. Un iudeu pe nume Alexandru a încercat să vorbească în fața mulțimii. El intenționa să explice diferența dintre iudei și creștini. Dar asemenea clarificări n-aveau niciun sens pentru acea gloată. Când și-au dat seama că era iudeu, nu l-au lăsat să vorbească, ci au început să strige din nou: „Mare este Artemis a efesenilor!”. Și două ore nu s-au oprit! Din nefericire, fanatismul religios îi face și astăzi pe oameni să acționeze complet irațional (Fap. 19:28-34). În cele din urmă, notarul orașului, un om cu judecată și cu prezență de spirit, a reușit să potolească mulțimea. El i-a asigurat pe cei adunați acolo că templul și zeița lor nu erau în pericol din cauza acelor creștini, că Pavel și tovarășii săi nu comiseseră nicio nelegiuire împotriva templului zeiței Artemis și că asemenea situații puteau fi reglementate pe cale legală. Dar cel mai convingător argument pe care l-a adus notarul a fost acela că puteau fi pedepsiți pentru încălcarea legilor romane deoarece se strânseseră ilegal și provocau dezordine. Spunând acestea, a dat drumul mulțimii. Iar mulțimea, pe cât de repede s-a format, pe atât de repede s-a și împrăștiat (Fap. 19:35-41). Mai amintim și faptul că, în vremea când s-a  aflat în Efes, Pavel a scris cartea biblică 1 Corinteni.

„Sunt curat de sângele tuturor oamenilor”; Zelul lui Pavel în serviciul creștin și sfaturile pe care le-a dat el bătrânilor/prezbiterilor; Faptele 20:1 38:

 În camera de sus a unei case din Troa, Pavel le vorbește fraților creștini adunați în număr mare. Întrucât este ultima seară pe care o petrece cu ei, discuția s-a prelungit. Este deja miezul nopții. Camera este luminată de câteva lămpi care fac ca în încăpere să fie și mai cald și, probabil, și fum. La una dintre ferestre se află un tânăr pe nume Eutih. În timp ce Pavel vorbește, Eutih adoarme și cade de la etajul al doilea. Fiind medic, probabil că Luca fuge printre primii să vadă ce s-a întâmplat cu Eutih. Nu încape nicio îndoială: frații „îl ridică mort” (Fap. 20:9). Dar are loc un miracol. Pavel se aruncă peste tânăr și spune mulțimii: „Nu mai strigați, căci sufletul lui este în el!”. Da, Pavel l-a readus pe Eutih la viață! (Fap. 20:10). Acest miracol a fost o dovadă a puterii Duhului Sfânt. Pavel nu era nicidecum vinovat de moartea tânărului, însă el nu a vrut ca această întâmplare nefericită să strice bucuria momentului sau să poticnească pe cineva. Prin învierea lui Eutih, membrii bisericii au primit mângâiere și tăria spirituală necesară pentru a-și îndeplini serviciul creștin. Lucrul acesta dovedește o dată în plus că Pavel se simțea responsabil pentru viața altora. Astfel, înțelegem mai bine cuvintele pe care le-a spus el ulterior: „Sunt curat de sângele tuturor oamenilor” (Fap. 20:26). Să vedem în continuare cum ne ajută și pe noi exemplul lui Pavel în această privință.

„A plecat, îndreptându-se spre Macedonia” (Faptele 20:1, 2):

 Așa cum am văzut mai sus, Pavel trecuse printr-o situație periculoasă. Lucrarea lui în Efes stârnise o adevărată revoltă, deoarece argintarii, pentru care cultul lui Artemis era o sursă de venit, se răsculaseră. „Când s-a potolit zarva”, se spune în Faptele 20:1, „Pavel a trimis după discipoli și, după ce i-a încurajat, și-a luat rămas-bun de la ei și a plecat, îndreptându-se spre Macedonia”. În drum spre Macedonia, Pavel s-a oprit în portul Troa, unde a rămas un timp. El spera să se întâlnească aici cu Tit, care fusese trimis la Corint (2 Cor. 2:12, 13). Însă, când a văzut că Tit nu avea cum să ajungă la Troa, Pavel s-a dus în Macedonia, unde probabil a stat aproximativ un an, „încurajându-i cu multe cuvinte pe cei de acolo” (Fap. 20:2). În cele din urmă, Tit a venit în Macedonia și i-a adus vești bune despre reacția corintenilor la prima lui scrisoare/epistolă (2 Cor. 7:5-7). Atunci el le-a trimis încă o scrisoare, cunoscută astăzi ca 2 Corinteni. Ce efect a avut vizita lui Pavel asupra fraților din Efes și din Macedonia? Luca spune că „i-a încurajat”. Lucrul acesta arată multe despre atitudinea apostolului față de colaboratorii săi în credință. Spre deosebire de farisei, care îi priveau pe ceilalți cu dispreț, Pavel i-a considerat pe cei ce îi păstorea colaboratori (Ioan 7:47-49; 1 Cor. 3:9). El și-a păstrat această atitudine chiar și atunci când a trebuit să-i sfătuiască energic (2 Cor. 2:4).

SUPLIMENTAR: SCRISORILE/EPISTOLELE REDACTATE DE PAVEL ÎN MACEDONIA:

 Din A doua scrisoare către corinteni aflăm că Pavel, când a ajuns în Macedonia, își făcea griji pentru frații din Corint. Însă el a găsit multă mângâiere când Tit i-a adus vești bune de la Corint. Atunci, în jurul anului 55, a scris Pavel 2 Corinteni, în care dă de înțeles că se afla încă în Macedonia (2 Cor. 7:5-7; 9:2-4). Unul dintre lucrurile care îl preocupau pe Pavel în acea perioadă era strângerea donațiilor pentru sfinții din Iudeea (2 Cor. 8:18-21). De asemenea, el era îngrijorat deoarece în biserica din Corint se strecuraseră „apostoli falși care îi înșală pe alții” (2 Cor. 11:5, 13, 14). Se pare că și Scrisoarea către Tit a fost scrisă în Macedonia. Între anii 61 și 64, după eliberarea lui din prima detenție la Roma, Pavel i-a vizitat pe creștinii din insula Creta. El l-a lăsat acolo pe Tit ca să reglementeze anumite probleme și să facă numiri în biserică (Tit 1:5). Apoi i-a scris acestuia să vină la Nicopolis ca să se întâlnească cu el. Deși în bazinul mediteranean existau la acea vreme mai multe orașe cu acest nume, Pavel s-a referit cel mai probabil la Nicopolis din nord-vestul Greciei. Se pare că apostolul lucra în acea zonă când i-a scris lui Tit (Tit 3:12). Și Prima scrisoare către Timotei a fost scrisă în perioada dintre cele două detenții ale lui Pavel la Roma, între anii 61 și 64. La începutul scrisorii, Pavel menționează că l-a încurajat pe Timotei să rămână la Efes, în timp ce el se pregătea să meargă în Macedonia (1 Tim. 1:3). Astfel, se pare că Pavel era în Macedonia când i-a scris lui Timotei această scrisoare, în care îi dă sfaturi părintești, încurajări și îndrumări cu privire la anumite proceduri ce trebuiau urmate în biserică.

„Iudeii urziseră un complot împotriva lui” (Faptele 20:3, 4):

 Din Macedonia, Pavel a mers la Corint, unde a rămas trei luni. Nerăbdător să-și continue călătoria, el s-a gândit să plece la Chencrea, de unde putea să se îmbarce spre Siria. De acolo, urma să meargă la Ierusalim ca să ducă donațiile pentru frații aflați în nevoi (Fap. 24:17; Rom. 15:25, 26). Însă Pavel a trebuit să-și schimbe planurile. Motivul? În Faptele 20:3 se spune: „Iudeii urziseră un complot împotriva lui”. Nu este deloc surprinzător că iudeii îl urau pe Pavel. Ei îl considerau un apostat. Datorită lucrării lui se convertise Crisp, o persoană importantă în sinagoga din Corint (Fap. 18:7, 8; 1 Cor. 1:14). În plus, când iudeii din Corint îl acuzaseră înaintea proconsulului Ahaiei, acesta le respinsese acuzațiile considerându-le nefondate, fapt ce i-a înfuriat și mai mult pe dușmanii lui Pavel (Fap. 18:12-17). De aceea, aflând sau intuind că Pavel urma să se îmbarce în scurt timp din Chencrea, au plănuit să-l prindă acolo. Ce avea să facă Pavel? Pentru siguranța lui și a fondurilor ce-i fuseseră încredințate, Pavel a hotărât să nu meargă la Chencrea, ci să o ia înapoi prin Macedonia. Este adevărat, călătoria pe uscat nu era lipsită de pericole. Oricând puteau fi atacați pe drum de tâlhari. Și nici hanurile nu erau mai sigure. Totuși, Pavel a considerat că era mai bine să călătorească pe uscat decât să se îmbarce din Chencrea. Din fericire, el nu a trebuit să călătorească singur. Printre însoțitorii lui în această etapă a călătoriei misionare au fost Aristarh, Gaius, Secund, Sopater, Timotei, Trofim și Tihic (Fap. 20:3, 4). Asemenea lui Pavel, creștinii adevărați de azi își iau măsuri pentru siguranța personală când se află în serviciul creștin. În unele zone, merg în grup sau cel puțin câte doi. Dar ce fac ei în caz de persecuții? Creștinii știu că persecuția este inevitabilă (Ioan 15:20; 2 Tim. 3:12). Totuși, ei nu se expun cu bună știință pericolelor. Să ne gândim la exemplul lui Iisus. Odată, când opozanții din Ierusalim au luat pietre ca să arunce în El, „Iisus s-a ascuns și a ieșit din templu” (Ioan 8:59). Mai târziu, când evreii au pus la cale să-l omoare, „n-a mai umblat în public printre iudei, ci a plecat de acolo în ținutul de lângă pustiu” (Ioan 11:54). Iisus și-a luat măsuri rezonabile pentru siguranța personală atunci când acest lucru nu intra în contradicție cu voința lui Dumnezeu-Tatăl privitoare la El. Creștinii de astăzi îi urmează exemplul (Mat. 10:16).

PAVEL DUCE DONAȚIILE PENTRU FRAȚII AFLAȚI ÎN NEVOI:

 În anii care au urmat după Penticosta din 33, creștinii din Ierusalim au trecut prin multe necazuri: foamete, persecuții și jefuirea bunurilor. Din acest motiv, unii au ajuns foarte săraci (Fap. 11:27-12:1; Evr. 10:32-34). În jurul anului 49, când bătrânii/prezbiterii din Ierusalim l-au îndemnat pe Pavel să se concentreze asupra lucrării de predicare la neevrei, ei i-au spus și „să-și aducă aminte de săraci”. Pavel s-a achitat de această responsabilitate, supraveghind strângerea fondurilor de ajutorare în biserici (Gal. 2:10). În 55, Pavel le-a spus corintenilor: „Faceți și voi așa cum am dat îndrumări bisericilor din Galatia. În prima zi a fiecărei săptămâni, fiecare dintre voi să pună ceva deoparte la el acasă, potrivit cu ceea ce are, pentru ca aceste colecte să nu fie făcute când sosesc eu. Iar când voi veni, pe oamenii pe care îi veți aproba prin scrisori, îi voi trimite să ducă la Ierusalim darul vostru generos” (1 Cor. 16:1-3). La scurt timp după aceea, când a scris sub inspirație a doua scrisoare către corinteni, Pavel i-a îndemnat să-și pregătească darul, arătând totodată că și macedonenii luau parte la această colectă (2 Cor. 8:1-9:15). Așadar, în 56, reprezentanți ai mai multor biserici s-au întâlnit cu Pavel ca să ducă la Ierusalim fondurile strânse. Faptul că acestea au fost duse de nouă bărbați a constituit o măsură de siguranță pe parcursul călătoriei. În plus, astfel era înlăturată orice suspiciune la adresa lui Pavel în legătură cu folosirea fondurilor (2 Cor. 8:20). Ducerea acestor contribuții a fost principalul motiv al călătoriei lui Pavel la Ierusalim (Rom. 15:25, 26). Mai târziu, Pavel i-a spus guvernatorului Felix: „După mulți ani am venit să aduc daruri de îndurare/milostenii neamului meu și ofrande” (Fap. 24:17).

„I-a mângâiat foarte mult” (Faptele 20:5-12):

 Pavel și însoțitorii săi au traversat Macedonia, după care se pare că s-au despărțit. Grupul s-a reunit la Troa. Luca spune: „În cinci zile am sosit la ei, în Troa” (Fap. 20:6). În acest oraș l-a înviat Pavel pe tânărul Eutih, așa cum am arătat mai sus. Imaginați-vă bucuria fraților când l-au văzut din nou în viață pe colaboratorul lor! După cum se arată în cartea Faptele, acest lucru „i-a mângâiat foarte mult” (Fap. 20:12). Desigur, astăzi nu mai au loc astfel de miracole. Totuși, cei care au pierdut pe cineva drag în moarte găsesc multă mângâiere în speranța biblică a vieții după moarte în Rai și a  învierii (Ioan 5:28, 29). Fiind imperfect, în cele din urmă Eutih a murit din nou (Rom. 6:23). Însă cei ce vor învia la Răpirea Bisericii și la începutul Împărăției Mesianice au perspectiva de a trăi veșnic! Așadar, creștinii din prezent au toate motivele să se simtă „mângâiați foarte mult”, asemenea creștinilor din Troa (Ioan 10:16).

„În public și în case” (Faptele 20:13-24):

 Pavel și însoțitorii săi au mers de la Troa la Asos, apoi la Mitilene, la Chios, la Samos și la Milet. Scopul lui Pavel era să ajungă la Ierusalim la timp pentru sărbătoarea Penticostei. Această grabă explică de ce în călătoria sa de întoarcere Pavel s-a îmbarcat pe o corabie care nu oprea la Efes. Totuși, el a dorit să vorbească cu bătrânii/prezbiterii din Efes și i-a rugat să vină la Milet (Fap. 20:13-17). Când s-au întâlnit, Pavel le-a spus: „Voi știți bine cum, din prima zi în care am pus piciorul în provincia Asiei, am fost tot timpul cu voi, slujind ca rob Domnului cu cea mai mare umilință, cu lacrimi și în încercările prin care am trecut din cauza uneltirilor iudeilor. În tot acest timp nu m-am reținut să vă spun toate lucrurile care erau de folos și să vă învăț în public și în case. Ci le-am depus o mărturie temeinică atât iudeilor, cât și grecilor despre căința față de Dumnezeu și despre credința în Domnul nostru Iisus” (Fap. 20:18-21). Astăzi există multe modalități de a ajunge la oameni cu vestea bună. Pavel le-a spus bătrânilor din Efes că nu știa ce pericole îl așteptau la întoarcerea în Ierusalim. „Totuși”, a continuat el, „nu pun preț pe sufletul meu, ca și cum mi-ar fi scump, numai să pot să-mi sfârșesc cursa și serviciul pe care l-am primit de la Domnul Iisus: acela de a depune mărturie temeinică despre vestea bună referitoare la harul lui Dumnezeu” (Fap. 20:24). Plin de curaj, Pavel n-a permis niciunui lucru - nici problemelor de sănătate, nici opoziției înverșunate - să-l împiedice să-și ducă la bun sfârșit lucrarea.

„Fiți atenți la voi înșivă și la toată turma” (Faptele 20:25-38):

 În continuare, Pavel le-a dat bătrânilor din Efes îndemnuri clare, oferindu-se pe sine ca exemplu. După ce le-a spus că era probabil ultima oară când îl mai vedeau, el a adăugat: „Sunt curat de sângele tuturor oamenilor, fiindcă nu m-am reținut să vă spun toată voința lui Dumnezeu”. Cum puteau bătrânii din Efes să-i urmeze exemplul pentru a nu se face vinovați de sânge? Pavel i-a îndemnat: „Fiți atenți la voi înșivă și la toată turma, în mijlocul căreia Duhul Sfânt v-a numit supraveghetori/episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului său Fiu” (Fap. 20:26-28). Totodată, Pavel i-a avertizat că în turmă se vor strecura „lupi asupritori”, bărbați „care vor vorbi lucruri denaturate ca să-i atragă pe discipoli după ei”. Ce trebuiau să facă bătrânii? Pavel le-a spus: „Rămâneți treji și amintiți-vă că trei ani, noapte și zi, n-am încetat să vă sfătuiesc pe fiecare printre lacrimi” (Fap. 20:29-31). „Lupii asupritori” și-au făcut apariția în Biserica Creștină spre sfârșitul secolului I. În jurul anului 98, apostolul Ioan a scris: „Au și apărut … mulți anticriști … Ei au ieșit dintre noi, dar nu erau de-ai noștri, pentru că, dacă ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi” (1 Ioan 2:18, 19). În secolul al III-lea, apostazia a dus la formarea clasei clericale a creștinătății, iar în secolul al IV-lea, împăratul roman Constantin a declarat religie oficială forma alterată de creștinism de la acea vreme. Adoptând ritualuri păgâne pe care le-au ascuns sub o mască „creștină”, conducătorii religioși au vorbit într-adevăr „lucruri denaturate”. Efectele apostaziei se văd și astăzi în doctrinele și obiceiurile bisericilor creștine istorice - ortodoxă și romano-catolică. Modul de viață al lui Pavel a fost total diferit de modul de viață al acelor „lupi asupritori”, care au profitat de pe urma turmei. Pavel a muncit pentru a se întreține și nu a pus o povară asupra bisericii. El nu a urmărit un câștig material, ci a trudit pentru frații săi. Astfel, el i-a putut îndemna pe bătrânii din Efes să manifeste spirit de sacrificiu: „Să le veniți în ajutor celor slabi și să vă amintiți de cuvintele Domnului Iisus, când a zis: Este mai multă fericire în a da decât în a primi.” (Fap. 20:35).

„Toți au izbucnit într-un mare plâns” (Faptele 20:37):

 Pavel a fost foarte îndrăgit de frați deoarece aceștia au simțit iubirea lui sinceră față de ei. Când a sosit vremea să plece, „toți au izbucnit într-un mare plâns și s-au aruncat de gâtul lui Pavel, sărutându-l cu tandrețe” (Fap. 20:37, 38). Creștinii îi iubesc și îi prețuiesc cu adevărat pe cei care, asemenea lui Pavel, dăruiesc din timpul și din energia lor în folosul turmei. Așadar, ce putem spune acum, după ce am analizat exemplul remarcabil al lui Pavel? Într-adevăr, el nu s-a lăudat și nici nu a exagerat când a spus: „Sunt curat de sângele tuturor oamenilor” (Fap. 20:26).