SCRISOAREA
LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG
În Câmpulung-Muscel, vechea reședință/capitală
a Ţării Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar,
din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea
conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele
Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce
tocmai se pregătea la sudul Dunării: „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I
bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot
Dlăgopole”. (Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân
Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung). „I
pak (şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am
auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în
sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole
de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii
şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte
50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte
meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce
ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit
de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul
sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el
să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru
de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai
marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti
înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi
domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit. Amin.” (Şi
Dumnezeu să te bucure. Amin). Autorul ei
este un Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaştem încă din
timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care
îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare
că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii
chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le
petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din
Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu judele Braşovului care şi-l
făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti. Destinatarul:
Hans Benkner. Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner,
Bengner, Beagnăr - în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale
acestui nume - ştim că era judeţul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii
Braşovului. Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă
vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în 1545 şi în
1559. Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai
Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura
cetăţii se moştenea. La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări „Întrebarea
creştinească”, care nu este altceva decât traducerea Catehismului lutheran.
Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta
din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al
lutheranismului), întemeiase la Braşov o „moară” de hârtie, prima întreprindere
de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul
în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm
din „Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium” (editată de J.Trausch în
1848). În acest sens, Coresi îl şi pomeneşte în
predoslovia Evangheliarului de la 1560. Împăratul despre care Scrisoarea
informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea
Magnificul, supranumit şi Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan
al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii
militare şi politice. În vremea de care care ne ocupăm aici pregătea marea
campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit după cinci ani, în
1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un
jurnal de campanie foarte amănunţit. Graţie acestui jurnal, raportat de
istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau
30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia.
Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său
Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme,
în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, Papei,
regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania. Mehamet-beg,
„lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet fiul
lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului.
În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis „cel
rău", peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad
Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522,
izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp
administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi
satele ţării etc. „Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul
Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521,
când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim. Limba: spre
deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu „Cartea
capuană” pentru limba italiană, sau „Jurămintele de la Strassburg” pentru
cea franceză, - texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp -,
limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită
astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale
mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi
claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret
de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul
expresiei. Slavonismul „I pak” ( şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate
conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi
natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: „că au trecut ceale
corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în
felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de
punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care
compun textul. Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin
intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ „dau ştire
domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a „cum am auzit eu”, „au
venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am
auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea
ştirilor, este şi expresia parantetică „şi aimintrea nu e”. Perfect
inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce
înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva
caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma
veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au
dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici
înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în
pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: „Aimintrilea era om întreg la fire,
neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea forma veche şi populară
a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem; corăbii păstrează pe a, ceea
ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă,
pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa este notat cu o, probabil numai
un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i),megiiaş(i),
forme scriptice populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în
primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul
sunt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic şi popular deasemeni, are loc şi în
cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul
proclitic la genitiv-dativ de, în loc de „de la”, „de boiari”, „de genere-miiu”;
notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de
fapt pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu:
„genere-miiu”, „mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului
de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io;
strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară
cu „Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia
lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari
munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu
păstrarea lui e: „se-au dus”; pre în loc de pe: „pre Dunăre în sus” etc..
Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu
este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se
ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se
mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine
latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba
română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme
participantă la panromanismul european. Descoperirea scrisorii: ca multe alte
documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost
descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului XX, în Arhivele
Braşovului. Semnificaţia documentului: actul de naştere al limbii române scrise
are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă,
definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român
de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti.
Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de
care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici
explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ
atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu este contemporană cu Luther, cu Nicolaus
Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi
Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea
aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte. Peste mai bine
de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de
acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de
grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean, - în chiar inima
teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma
literară viitoare a limbii naţionale -, cuvântul românesc scris îşi va lua
zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor
popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu,
Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre. Mai amintim faptul că, o
copie autentică a documentului se află în Muzeul Tiparului din Târgovişte,
alături de alte „nestemate” ale scriiturii româneşti - „Liturghier” (1508),
„Octoih” (1510) şi „Evanghelier” (1512) - primele cărţi bisericeşti tipărite la
Târgovişte de călugărul Macarie în vremea domnitorului Radu cel Mare sau
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, una dintre cele mai
vechi capodopere ale literaturii vechi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu