CE
NE SPUN PSALMII?
Cartea
a treia - psalmii 73-89!
Psalmul
73:
Versetele
1-3:
acest psalm face parte din cea de-a treia carte a psalmilor. Marele subiect al
acestei cărţi nu mai este rămăşiţa lui Iuda, aşa cum am văzut până acum în cele
două cărţi tratate, ci poporul Israel format din cele douăsprezece seminţii.
Primul verset este introductiv pentru înţelegerea întregii cărţi: „În adevăr,
Dumnezeu este bun faţă de Israel.” Dar psalmistul adaugă: „faţă de cei cu inima
curată”. Aşa cum exista în Iuda o rămăşiţă, ea exista şi în Israel, fiind
formată din oameni temători de Dumnezeu. Asaf, care a scris acest psalm,
prezintă această rămăşiţă; în acelaşi timp, el vorbeşte ca reprezentant al acesteia.
Pe lângă această privire de ansamblu, aici găsim o învăţătură utilă pentru noi.
Asaf a fost un om credincios; dar el a făcut o greşeală, care apare deseori şi
la noi: a început să-i invidieze pe cei aroganţi, pe oamenii cărora le mergea
bine din punct de vedere material. Care a fost starea interioară a lui Asaf,
când a comparat poziţia sa cu bunăstarea acestor oameni? El însuşi ne dă
răspunsul în versetele 21 şi 22.
Versetele
4-14: aici vedem încercările unui om drept, a cărui credinţă a
scăzut foarte mult. El s-a lăsat atras în observarea bunăstării celor
fărădelege - o pierdere mare de timp şi o lucrare inutilă. Astfel, duşmanul l-a
condus la o concluzie periculoasă: „În adevăr, în zadar mi-am curăţit inima şi
mi-am spălat mâinile în nevinovăţie.” Atât de departe poate ajunge un
credincios, dacă nu se lasă învăţat de Dumnezeu. Ne gândim acum în mod deosebit
la tinerii credincioşi. Cât de mare este pentru ei pericolul de a imita sau de
a face la fel ca lumea multe lucruri, pentru a atinge un anumit scop, stabilit
de ei înşişi! Rămâne Dumnezeu
indiferent faţă de o astfel de gândire? El ne iubeşte prea mult, ca să ne lase
în voia noastră proprie. În acest psalm, El ne dă un exemplu despre educaţia Sa
în favoarea unuia dintre ai Săi. Străduinţele Sale Se îndreaptă spre conducerea
copilului Său în locaşul sfânt; numai acolo, copilul Său va învăţa să judece
bine lucrurile, atât cu privire la sine, cât şi cu privire la cei răi.
Versetele
15-20: versetele 14 şi 26 indică spre o încercare dureroasă. De ce
l-a condus Dumnezeu pe acest om credincios, care „şi-a spălat mâinile în
nevinovăţie”, pe un astfel de drum? Asaf a evitat răul şi a exercitat
dreptatea; dar Dumnezeu a văzut în inima sa o rădăcină rea, care trebuia
distrusă, şi anume invidia faţă de cei care aveau succes şi se îmbogăţeau. Nu este suficient ca un credincios să
fie în exterior pe un nivel moral înalt; Domnul doreşte ca şi inima noastră,
viaţa noastră interioară să fie în concordanţă cu gândurile Sale. Pe acest
teren, în viaţa lui Asaf era o lacună, iar Dumnezeu dorea să-l facă să cugete
la acest lucru. Nu vedem aici dragostea, răbdarea şi harul lui Dumnezeu? El S-a
străduit să alunge nemulţumirea din viaţa acestui om drept şi să-i dea în
schimb adevărata fericire în inimă. Acest scop a putut fi atins numai când Asaf
a intrat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu. În acel loc sfânt, trebuia să i se
deschidă ochii săi interiori.
Versetele
21-24: în gândurile lui Asaf a avut loc o schimbare decisivă.
Invidia cu privire la cei aroganţi şi la cei răi a dispărut, pentru că în
locaşul sfânt al lui Dumnezeu a primit lumină cu privire la viitorul acestor
oameni. Nu simţim deseori o lipsă cu
privire la o judecare sănătoasă a lucrurilor şi a oamenilor? De unde vine
această lipsă? Nu stăm în locaşul sfânt al lui Dumnezeu; cu alte cuvinte: nu ne
preocupăm suficient cu Cuvântul Său şi neglijăm părtăşia cu Domnul - două
lucruri care ne pot da lumină şi învăţătură divină. Asaf a putut face o astfel de experienţă binecuvântată. Înainte,
inima sa era amărâtă: „eram prost şi nu ştiam, eram ca o fiară înaintea Ta”.
Aceste expresii dure descoperă o stare foarte nefericită. Dar după ce a fost în
acel loc binecuvântat, a avut o privire clară asupra lucrurilor din jurul său.
Să punem la inimă învăţătura aceasta!
Versetele
25-28: transformarea pe care o găsim aici, ne îndreptăţeşte să
întrebăm ce a putut produce o astfel de schimbare. Înainte, Asaf era nefericit
şi nemulţumit, îi invidia pe cei aroganţi şi răi, iar acum toată indignarea
dispăruse de la el. Mai mult decât atât, el spune: „Pe cine am eu în ceruri? Şi
n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine.” Încercarea sa nu a încetat, pentru
că el spune: „Carnea mea şi inima mea se topesc ...” Împrejurările sale exterioare nu s-au schimbat, dar el a
descoperit ce este Dumnezeu pentru el, iar aceasta era ceea ce îi dădea pace,
odihnă şi mulţumire. Ne amintim de textul din 1. Timotei 6:6 : „Dar
evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi
nici nu putem lua ceva din ea.” De când a intrat în locaşul sfânt al lui
Dumnezeu, bunurile acestei lumi şi-au pierdut forţa de atracţie pentru Asaf.
Acest om drept ne indică drumul spre mulţumire, şi ceea ce este mai important,
spre adevărata bucurie în Domnul. Dacă
am compara acest psalm al lui Asaf cu Psamul 23 al lui David, găsim ca punct
central un subiect comun, şi anume locaşul sfânt. Aceşti doi bărbaţi au
cunoscut şi au apreciat acest loc, dar au venit pe căi diferite acolo. David a
stat deja la începutul vieţii sale în locaşul sfânt al lui Dumnezeu. Înainte de
a fi nevoit să se refugieze în pustiu, a cunoscut acest loc sfânt. În schimb,
Asaf a trebuit să fie condus într-acolo, ceea ce rezultă clar din versetul 16.
După ce a stat în locaşul sfânt al lui Dumnezeu, îl vedem pe Asaf la fel de
fericit ca David; dar cât timp preţios a pierdut, când i-a invidiat pe cei
aroganţi! Nu este calea lui Asaf
adeseori calea noastră? Domnul vede nemulţumirea noastră, iar pentru a ne
elibera de aceasta, face să vină asupra noastră o încercare, pentru a-L
cunoaşte mai bine pe El şi dragostea Sa. El doreşte să ne aducă acolo, încât să
spunem: „Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu.”
Psalmul
74:
Versetele
1-11: aici, Asaf este unealta în mâna lui Dumnezeu, pentru a
exprima în cuvinte plângerea rămăşiţei lui Israel în timpul sfârşitului. Aici
este vorba despre toţi oamenii fideli din întregul popor format din cele
douăsprezece seminţii. Cu ocazia întoarcerii în ţara părinţilor înainte de
ridicarea Împărăţiei de o mie de ani, Dumnezeu va face o deosebire între Iuda
şi Beniamin (iudeii) şi cele zece seminţii. Primii doi sunt cei care s-au
lepădat de Mesia; cele zece seminţii, care erau atunci în prizonierat, sunt
nevinovate cu privire la această faptă groaznică. Dar ele nu vor scăpa de
judecăţi, pentru că şi ele au nevoie de curăţire, înainte de a avea parte de binecuvântările
Împărăţiei de o mie de ani. Necazul lor va fi însă diferit de cel al iudeilor,
care L-au răstignit pe Mesia al lor. Conform cuvintelor lui Asaf din acest
psalm, pedeapsa va consta în parte din faptul că templul, locul închinării, va
fi distrus şi că Dumnezeu nu va mai putea locui ca odinioară în mijlocul
poporului Său. Din punct de vedere istoric, distrugerea templului a avut loc
deja sub Nebucadneţar (a se vedea 2. Cronici 36:17-21 ).
Versetele
12-23: Ierusalimul cu templul şi altarul erau pentru Israel
imaginea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul său. Cât de dureros trebuie să fie
acum pentru cei fideli din popor, când văd că oraşul este călcat în picioare de
duşmani, iar templul este numai o ruină! Nu mai există nici profeţi, care, ca
odinioară, comunicau poporului Cuvântul lui Dumnezeu şi puteau da un răspuns la
întrebarea: „Până când?” Este
uimitor să privim credinţa acestei rămăşiţe. În ciuda apăsării duşmanului şi
deşi legătura cu cerul va fi întreruptă, aceşti oameni drepţi nu vor renunţa la
încrederea lor. Ei vor ţine cu tărie la adevărul că Israel este un popor salvat
din Egipt şi Îi vor aduce aminte lui Dumnezeu de minunile pe care le-a făcut El
pentru ei. Ei vor ţine tare la promisiunile Sale şi vor trăi cu convingerea că
El Se gândeşte la ei şi îi va conduce afară din întristarea lor. Interesul
pentru locaşul sfânt şi încrederea în Dumnezeu, pe care o vestesc aceşti
credincioşi aici, trebuie să ne impresioneze foarte mult.
Psalmul
75:
Primul verset din acest psalm ne oferă un
rezumat al gândurilor autorului psalmului, după ce a văzut căile lui Dumnezeu
cu cei mândri. Chiar dacă aceşti oameni au succes în lume şi se înalţă, el vede
în locaşul sfânt al lui Dumnezeu sfârşitul acestor oameni. Pentru el este
important să poată savura părtăşia cu Dumnezeul său. În următoarele versete
vedem pe de o parte pe Dumnezeul înălţat, Judecătorul pământului, iar pe de
altă parte pe fiii oamenilor. Va veni timpul când El îi va judeca cu dreptate.
În sfârşit va şedea pe scaunul de judecată un Judecător incoruptibil, iar
niciunul nu va rezista, dacă nu L-a primit pe Iisus ca Mântuitorul său
personal. Înainte de a avea loc această judecată, tuturor oamenilor li se
adresează atenţionarea Sa: „Am zis celor mândri: Nu vă îngâmfaţi! Şi celor răi:
Nu ridicaţi cornul!” În îndurarea Sa, Dumnezeu atenţionează până în ultima
clipă, pentru că El doreşte „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la
cunoştinţa adevărului” (1. Timotei 2:4 ). Cât de mult dorim, ca toţi să
recunoască acum cu cine au de-a face şi să se lase salvaţi cât timp mai este
ziua harului!
Psalmul
76:
Am amintit deja că a treia carte a Psalmilor
nu mai are ca subiect exclusiv cele două seminţii Iuda şi Beniamin, ci întregul
Israel: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, Numele Său este mare în Israel.” Aici
vedem în chip profetic poporul, unit în ţara sa, format din cele douăsprezece
seminţii. Judecata asupra neamurilor a fost executată (Apocalipsa
19:11-21 ) şi toţi cei întristaţi de pe pământ au fost salvaţi. Dumnezeu
va locui din nou în mijlocul poporului Său: „cortul Său este în Salem, şi
locuinţa Lui în Sion”. Versetele 3-9 exprimă gândurile acelor întristaţi
salvaţi; ei vor privi cu admiraţie la judecăţile lui Dumnezeu şi vor putea
savura roada suferinţelor şi lipsurilor lor. În perioada în care marea masă a
poporului îl va urma pe Anticrist, ei vor fi dispreţuiţi de toţi şi nevoiţi să
sufere necazuri mari. Dar vor putea să vadă că nu au ţinut în zadar în
credincioşie la Mesia al lor. Putem face aici o comparaţie cu cei care trebuie
să sufere astăzi datorită credinţei lor. În curând va veni clipa, în care vor
vedea şi ei salvarea lui Dumnezeu.
Psalmul
77:
Aici recunoaştem gânduri asemănătoare cu cele
din Psalmul 73 , care a fost scris tot de Asaf. În ambii psalmi,
autorul prezintă comparaţii, dar care de cele mai multe ori nu sunt spre
promovarea credinciosului. Fie că se gândeşte în Psalmul 73 la
prosperitatea oamenilor îngâmfaţi şi se compară cu ei, fie, cum este în cazul
acestui psalm, constată cu dor, că zilele de odinioară erau mai bune decât cele
prezente - totul este o lucrare neroditoare. Aici, Asaf ne este un exemplu de
avertizare. După ce şi-a continuat un timp gândurile sale triste, recunoaşte:
„aceasta este slăbiciunea mea”. Apoi dă gândurilor sale o altă direcţie: el
vrea să privească la lucrarea lui Dumnezeu şi să cugete la faptele Sale. Din
acest moment intervine o schimbare fericită. Aici, ca şi în Psalmul 73,
această schimbare a fost posibilă numai după ce s-a gândit la Dumnezeu în
locaşul Său cel sfânt. În acest loc sfânt se găseşte piatra divină de
încercare, unde pot fi măsurate căile de altădată şi căile actuale ale lui
Dumnezeu. Acest psalm este împărţit în două părţi: în prima jumătate, versetele
1-9, îl vedem pe Asaf trist; nu se vede nicio rază de lumină, nicio rază de
speranţă. Dar din versetul 10 străluceşte din nou lumina. Este acelaşi Asaf
care îl auzim aici vorbind, dar el este schimbat. Înainte a văzut totul din
latura negativă, acum însă lucrurile îi apar în razele de soare ale puterii şi
bunătăţii lui Dumnezeu. Nu ne asemănăm deseori cu Asaf, aşa cum ne este
prezentat aici? Cât de uşor tindem, când vine o încercare asupra noastră, să
deznădăjduim şi uităm că Tatăl nostru ne iubeşte tot atât de mult acum, ca în
zilele când din exterior ne mergea bine. Când ajungem în acest pericol, să
intrăm în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu. Acolo vom recunoaşte că El ne
educă şi ne disciplinează din dragoste, iar ceea ce ne părea a fi întunecos
înainte, va fi luminat de razele harului Său şi ale îndurării Sale.
Psalmul
78:
Versetele
1-8: acest psalm este un rezumat al istoriei poporului Israel de
la naşterea sa până la ridicarea domniei lui David. Acest rezumat se aseamănă
unui tablou, pe care Israel poate vedea schiţat trecutul său; totodată trebuie
să accepte dovezile măreţe ale bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu. Deja din primul verset se observă
intenţia pentru care Dumnezeu a permis să fie scris acest psalm: „Ascultă,
poporul meu, legea mea; pleacă-ţi urechea la cuvintele gurii mele.” Aici
observăm limbajul plin de dragoste al Domnului, care dorea să facă din poporul
Israel cel mai fericit popor de pe pământ. Cuvintele adresate lui Israel,
minunile pe care Domnul le-a făcut pentru el, promisiunile, totul mărturiseşte
despre bunătatea Sa, despre această bunătate cu care doreşte să-i atragă spre
Sine pe toţi oamenii (a se compara cu Romani 2:4). Dumnezeu a folosit faţă
de Israel judecata numai atunci când poporul nu a recunoscut bunătatea Sa, a
fost neascultător şi s-a dedat închinării la idoli. Din aceste versete
recunoaştem străduinţele lui Dumnezeu, pentru a-Şi conduce poporul pe calea cea
dreaptă.
Versetele
9-20: aşa cum am amintit, subiectul acestui psalm este poporul
Israel; chiar dacă în versetul 9 sunt numiţi „fiii lui Efraim”, trebuie să
reţinem că în Vechiul Testament, acest nume era adeseori folosit în locul lui
„Israel”; a se vedea de exemplu Osea 5:3-5 . Dumnezeu mustră acest
popor, pentru că în ziua luptei au întors spatele duşmanilor. Prin aceasta, El
a fost necinstit, pentru că Israel ar fi ieşit întotdeauna biruitor asupra
duşmanilor săi, dacă ar fi rămas pe calea ascultării. În versetele 12-16 observăm ceva din minunile lui Dumnezeu în
favoarea poporului Său. Cât de puternic şi fidel S-a dovedit El faţă de popor!
Începând cu Egipt până în Canaan, Israel a văzut dovezi foarte clare ale
bunătăţii uriaşe a lui Dumnezeu, o bunătate care ne determină să o admirăm,
dacă vom încerca să ne oprim în faţa ei. Dar Israel s-a dovedit a fi
nerecunoscător; el nu a recunoscut această bunătate şi s-a răzvrătit contra lui
Dumnezeu. După ce poporul în mare număr fusese aprovizionat din belşug cu hrană
an de an şi zi de zi în pustiu, a pus sub semnul întrebării puterea lui
Dumnezeu.
Versetele
21-31: evenimentele descrise aici le găsim în Numeri capitolul 11.
Sunt evenimente triste; dar chiar şi în acestea s-a descoperit bunătatea şi
îndurarea lui Dumnezeu. Chiar dacă a fost nevoit să aplice judecata, din cauza
încăpăţânării poporului, totuşi Dumnezeu nu l-a nimicit, aşa cum ar fi meritat
Israel de multe ori. De câte alte minuni n-a avut parte, şi totuşi a trecut pe
lângă ele mereu fără să se gândească la ele! Rămânem uimiţi de un astfel de comportament; nu putem înţelege o
astfel de orbire şi cruzime. Dar cum stau lucrurile cu noi? Nu suntem
înconjuraţi zilnic de bunătatea lui Dumnezeu? Desigur, nu este vorba de minuni
şi semne asemănătoare celor pe care le-a văzut Israel. Dar totuşi putem
recunoaşte amabilitatea şi bunătatea Tatălui nostru ceresc în multe, dar
zilnice amănunte nebătătoare la ochi. Să nu ţinem seama de ele, pentru că este
vorba de aşa-numite lucruri mărunte, de parcă puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu nu ar fi în acţiune în acestea? Să avem ochii deschişi şi să privim cu
atenţie lucrarea Sa faţă de noi! Dumnezeu este mare şi puternic, dar mai presus
de toate este bun, chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri care apar zilnic în
viaţa noastră.
Versetele
32-35: „Când îi ucidea, atunci se interesau de El şi se întorceau
şi-L căutau pe Dumnezeu de dimineaţă.” În versetele 34 şi 35 găsim o realitate
care s-a repetat de multe ori în istoria poporului lui Dumnezeu şi care se
repetă şi în istoria fiecărui credincios.
În zilele de bunăstare exterioară înclinăm să-L pierdem pe Dumnezeu din
vedere şi credem că putem face anumite lucruri fără El. Stăruinţa în rugăciune
scade şi, încetul cu încetul, fără să observăm, cădem într-o stare asemănătoare
somnului (a se compara cu Efeseni 5:14). Dar Domnul ne iubeşte prea mult,
încât nu ne lasă pradă unei asemenea siguranţe înşelătoare; în harul Său, El ne
zguduie printr-o disciplinare, pentru a ne trezi din somnul nostru. Atunci
apare ceea ce citim despre Israel în versetul 35: „Îşi aminteau iar că Dumnezeu
este stânca lor, iar Dumnezeul cel Preaînalt, Răscumpărătorul lor.” Nenumăraţi
copii ai lui Dumnezeu au trecut prin această experienţă, iar apoi L-au lăudat
pentru intervenţia Sa plină de har.
Versetele
36-53: versetul 36, ca o continuare a versetului anterior, ne
întristează. Un astfel de urcuş şi coborâş vedem în istoria poporului Israel
descrisă în cartea Judecători. Ca urmare a neascultării poporului, Dumnezeu a
fost nevoit să-l lase deseori în mâna duşmanilor săi. Apoi, când necazul
atingea punctul culminant, striga către Domnul, care elibera poporul printr-un
judecător şi îi oferea un timp de odihnă. Dar acest timp de bunăstare era de
fiecare dată întrerupt prin faptul că făceau iarăşi ce era rău în ochii lui
Dumnezeu, iar judecata trebuia din nou să fie aplicată asupra lor. Dar
îndurarea lui Dumnezeu se arăta mereu, le ierta nedreptatea şi nu-i distrugea.
Domnul Se gândea că „erau carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce”.
Cât de mult se descoperă aici îndurările lui Dumnezeu faţă de oameni! (a se
compara cu Psalmul 103:13-14). Aceste
îndurări sunt şi în favoarea noastră, a copiilor Săi. Fie că este vorba despre
dovezile binefacerilor Sale pentru noi, fie că este vorba despre încercări pe
care El ni le trimite - în toate vedem îndurarea Sa, cu care ne poartă şi ne
înconjoară.
Versetele
54-72: „Şi i-a adus în hotarul Lui cel sfânt, acest munte pe care
dreapta Sa l-a câştigat.” Aici, ca şi în Exod 15:17, vedem scopul pe care
Şi l-a stabilit Dumnezeu cu poporul Său Israel. Chiar dacă poporul a ajuns la
această ţintă în vremea sa, ştim totuşi că gândurile lui Dumnezeu nu au fost
epuizate cu aceasta. Abia sub domnia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani
se vor împlini deplin cuvintele acestor două versete. Dumnezeu împlineşte ceea
ce a promis, şi chiar dacă Israel pare să fi dispărut în marea de popoare,
totuşi El îl va strânge din nou şi îl va „planta pe muntele moştenirii Lui”.
Fragmentul acesta ne conduce numai până la domnia lui David, iar aici sunt
amintite păcatele poporului înainte ca acesta să ia puterea. Versetele 60-61 fac, desigur, referire
la întâmplarea din 1. Samuel 4 şi 5. De câte greşeli s-a făcut
vinovat Israel, acest popor, căruia singurul Dumnezeu i s-a făcut cunoscut prin
atâtea semne şi minuni, dar pe care Dumnezeu l-a suportat totuşi cu răbdare!
Psalmul
79:
Cu acest psalm suntem conduşi cu gândul în
perioada sfârşitului, şi anume chiar înainte de ridicarea Împărăţiei de o mie
de ani. Dumnezeu strânge pe Israel, adică întregul Său popor, în Palestina, şi
auzim rămăşiţa înălţând plângerea sa către Dumnezeu. „Dumnezeule, neamurile au
năvălit în moştenirea Ta, au profanat templul Tău cel sfânt, au transformat
Ierusalimul în dărâmături.” Conform textului din Zaharia 12, ştim că Palestina
va fi lovită de neamuri. „Toate neamurile pământului se vor aduna împotriva lui”
(versetul 3); a se vedea şi Ezechiel 38 şi altele. Aici este vorba
despre marea confruntare a lui Dumnezeu cu neamurile, duşmanii poporului Său
Israel. În momentul în care îşi vor atinge scopul şi vor pustii Ierusalimul, va
veni judecata lui Dumnezeu; a se vedea Isaia 29:5-8; Apocalipsa
16:12-16. Rămăşiţa, aceşti oameni evlavioşi, deşi necazul va atinge punctul
culminant, vor ţine totuşi cu tărie la încrederea lor în Dumnezeu: „Şi noi,
poporul Tău şi turma păşunii Tale, Îţi vom mulţumi pentru totdeauna; din
generaţie în generaţie vom vesti lauda Ta.”
Psalmul
80:
„Dumnezeule, întoarce-ne! Şi fă să
strălucească faţa Ta şi vom fi salvaţi.” De câte ori n-au strigat astfel
israeliţii credincioşi către Dumnezeu! Deja de secole, întregul neam se află,
datorită neascultării, sub judecata lui Dumnezeu, dar numai cei temători de
Dumnezeu din acest neam se îndreaptă spre Dumnezeu pentru salvare. Numai ei pot
pătrunde gândurile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Ei sunt rămăşiţa
care suferă, care menţin legătura cu Dumnezeu şi cu Cuvântul Său. Versetele
8-11 ne prezintă în puţine cuvinte istoria lui Israel de la ieşirea din Egipt
până la perioada lui David şi Solomon. Viţa îşi „întindea lăstarii până la mare
şi mlădiţele ei până la râu”. Domnia lui Solomon s-a extins de la Marea
Mediterană până la Eufrat, iar Israel s-a bucurat de binecuvântarea lui
Dumnezeu. Dar curând, poporul s-a îndreptat spre idoli, iar Dumnezeu i-a
dărâmat gardurile. Dar în versetul 17 citim despre „fiul omului”, despre
Hristos, care va restabili poporul.
Psalmul
81:
Versetele
1-7: primele versete ale acestui psalm sunt un îndemn, ca
Dumnezeu să fie lăudat. Şi noi avem motiv să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să-i
mulţumim, dacă ne gândim unde eram şi ce a făcut El din noi. Pe când era încă în Egipt, Dumnezeu
S-a preocupat de Israel în bunătatea şi în îndurarea Sa. „Am îndepărtat povara
de pe umărul său, mâinile sale au fost eliberate de coş.” El a văzut necazul
poporului Său şi a observat nedreptatea cu care era apăsat, şi l-a scos în chip
minunat din acea ţară. Mai departe
citim: „te-am încercat la apele Meriba”. Aceste cuvinte ne amintesc de un
principiu, pe care îl găsim deseori în Scriptură: Dumnezeu încearcă credinţa
alor Săi. El l-a încercat pe Avraam (a se vedea Geneza 22), şi acelaşi
lucru l-a făcut cu poporul Său la apele Meriba. Este uşor să credem, când totul
merge bine; dar cu totul altfel este când ajutorul pe care ne bazăm, întârzie
să vină. Atunci se va vedea, dacă ne încredem în ajutor omenesc sau dacă
aşteptăm calea de ieşire numai de la Dumnezeu.
Versetele
8-16: din cuvintele: „Israele, dacă M-ai asculta!” recunoaştem
simţămintele din inima lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Cât de mult ar fi
dorit Dumnezeu să-l binecuvânteze, să reverse asupra lui bunătăţi! El Însuşi
spune: „deschide-ţi gura larg şi o voi umple”. Citind acestea ne amintim
de Deuteronom 8:7-9. Ce bogăţie de binecuvântări este numită acolo! Toate
acestea, Dumnezeu dorea să le dăruiască poporului Său nu numai pentru o
perioadă scurtă de timp, ci, dacă era ascultător, pentru totdeauna. Dar Israel
a fost neascultător, iar Dumnezeu a trebuit să oprească revărsarea comorilor
bunătăţii Sale. În versetul 13 citim despre durerea pe care a simţit-o El
atunci. Acest fragment ne dă
posibilitatea să privim la inima lui Dumnezeu pentru ai Săi; El doreşte să-i
binecuvânteze. Dar dacă nu o poate face aşa cum doreşte El, atunci piedica este
întotdeauna la noi. De câtă binecuvântare am avea parte, dacă am lua tot mai
mult Cuvântul lui Dumnezeu ca singurul nostru etalon şi am acţiona conform lui!
De aceea, să învăţăm ascultarea!
Psalmul
82:
Subiectul acestui psalm sunt judecătorii lui
Israel. Ei sunt numiţi aici dumnezei (a se vedea Exod 21:6 cu
observaţia din subsol). Aceşti bărbaţi ar fi trebuit să rostească o sentinţă
dreaptă; dar deoarece căzuseră împreună cu poporul în neascultare, au devenit
incapabili pentru slujba lor. „Până când veţi judeca nedrept şi veţi
accepta pe cei răi?” Ce rău este de poporul, ai cărui judecători privesc la om!
Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Chiar dacă nu avem de judecat şi
nici nu trebuie să judecăm (Matei 7:1-5 ), de multe ori se întâmplă că
suntem nevoiţi să rostim o sentinţă (a se compara cu Fapte 16:15; 1.
Corinteni 5:3; 11:13). Acest lucru poate să apară în cazul unor probleme
ale Bisericii, de exemplu cu ocazia unei acceptări la Masa Domnului sau cu
ocazia unei acţiuni de disciplinare sau chiar şi în cazul păstrării ordinii în
sânul Bisericii. Cât de uşor putem să ne lăsăm influenţaţi de o persoană! Să
încercăm să acţionăm şi în aceste lucruri aşa cum face Dumnezeu: „care, fără a
privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia” (1. Petru 1:17).
Psalmul
83:
La fel ca alţi psalmi, şi acesta vorbeşte
despre timpul sfârşitului, despre evenimentele care vor avea loc înainte de
ridicarea Împărăţiei de o mie de ani. Aici avem în faţa ochilor noştri o uniune
a popoarelor, toate însufleţite de o singură dorinţă, şi anume de a şterge
numele Israel de pe faţa pământului. Acestea sunt neamurile, care dintotdeauna
au duşmănit poporul lui Dumnezeu, dar care, pe de altă parte, au fost şi
instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru a exercita judecată asupra Israelului,
atunci când poporul se îndepărta de Dumnezeu. Între aceste popoare, Asiria
ocupă un loc predominant. Aceasta reprezintă împăratul înfricoşător de la nord,
despre care vorbeşte prorocul Daniel (a se vedea în mod deosebit capitolul
11:40-45). Aceste versete sunt în strânsă legătură cu Psalmul 83, adică
fac referire la ultimul atac asupra Ierusalimului, în care oştirea asirianului
şi a popoarelor care sunt cu el va fi definitiv înlăturată. Este interesant că
în acest psalm de răzbunare găsim încă un îndemn la întoarcere (versetele 16 şi
18). Aceasta ne aminteşte de faptul că Evanghelia Împărăţiei va fi vestită
tuturor neamurilor, fiind incluse şi popoarele numite aici.
Psalmul
84:
Versetele
1-2: Dumnezeu S-a folosit de fiii lui Core pentru a ne prezenta
Casa Lui. El doreşte să cunoaştem această Casă şi să ne simţim bine în ea. „Cât
de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor!” Cum putem înţelege noi
aceste cuvinte, negăsindu-ne pe teren israelit? În Ioan 15:4 şi 10,
Domnul Iisus spune: „Rămâneţi în Mine” şi „Rămâneţi în dragostea Mea”; cu alte
cuvinte: locuiţi în Mine, bucuraţi-vă savurând dragostea Mea. Credinciosul care
înţelege acest îndemn şi îl împlineşte, poate exclama: Doamne Iisuse, ce plăcut
este să rămân în Tine şi să mă bucur în dragostea Ta! Fiii lui Core cunoşteau pe Dumnezeu şi dragostea Sa, dar nu în
aceeaşi măsură ca noi, celor cărora El S-a descoperit în Fiul Său; dar totuşi
ei spun: „Sufletul meu doreşte şi chiar tânjeşte după curţile Domnului.” Vedem
aici dorinţa unei inimi care îşi găseşte toată satisfacţia în Dumnezeu. Nu este măreţ şi minunat că Dumnezeu
le oferă oamenilor posibilitatea să locuiască în apropierea Sa? El Însuşi dorea
o locuinţă în mijlocul poporului Său (Exod 29:45-46 ), o locuinţă în care
putea fi găsit de poporul Său. Fiii lui Core au înţeles gândurile lui Dumnezeu
în această privinţă, ceea ce rezultă clar din cuvintele lor. Cum stau lucrurile astăzi? Mulţumiri
fie aduse lui Dumnezeu! Noi putem savura mai mult decât acei psalmişti
apropierea Sa preţioasă. Prin Domnul Iisus, Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl
nostru, savurăm dragostea Sa şi ne putem odihni acolo unde Se odihneşte El, şi
anume în lucrarea împlinită de Fiul Său. Noi suntem „ai casei” lui Dumnezeu
şi în acelaşi timp „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2:19-22). Mai
departe, în 2. Corinteni 6:16 citim: „Pentru că voi sunteţi un templu
al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi
umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” Privind
aceste realităţi, putem spune şi noi: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale,
Doamne al oştirilor!”
Versetele
3-4: în aceste versete găsim una din acele ilustraţii plăcute, pe
care Dumnezeul nostru le aplică deseori, pentru a ne face mai inteligibile
gândurile Sale: vrabia, o imagine a lipsei de valoare (Luca 12:6), şi
rândunica, o imagine a instabilităţii şi a neliniştii. Aşa cum aceste păsări,
care prezintă starea omului, şi-au găsit un loc de odihnă, tot aşa Dumnezeu S-a
îngrijit să putem fi aduşi la odihnă. Această odihnă stă în legătură cu
altarele Sale. La altarul de aramă, care indică spre crucea de la Golgota,
păcătosul găseşte, prin credinţă, iertarea păcatelor sale şi odihnă pentru
conştiinţa sa încărcată. Dumnezeul
nostru doreşte să savurăm şi o altă odihnă, şi anume odihna inimii; aceasta o
găsim la altarul de aur, altarul adorării. În timp ce odihna conştiinţei este
partea fiecărui păcătos mântuit, odihna inimii poate fi savurată numai în
Locaşul cel sfânt, în părtăşie intimă cu Domnul. Ferice de cel care locuieşte
în acest loc!
Versetele
5-7: ambele fericiri din versetele 4 şi 5 sunt în strânsă
legătură. Credinciosul care rămâne din punct de vedere spiritual în Casa
Domnului, este puternic în El (Efeseni 6:10). În noi înşine nu avem putere; dar
ce bine că o putem găsi în El şi putem spune ca apostolul: „când sunt slab,
atunci sunt puternic” (2. Corinteni 12:10). În timp ce savura părtăşia cu
Domnul, apostolul locuia în Casa Lui, şi astfel tăria sa era în Hristos. Şi
„drumurile drepte” fac referire la Casa Domnului, spre care de fapt şi duc. Cu
cât călcăm mai mult pe ele, cu atât mai netede vor deveni. Aceste căi duc
câteodată prin „valea plângerii”; pe alocuri sunt pietroase şi spinoase, dar
ele duc spre acea Casă, unde inima se poate odihni în apropierea Domnului.
Valea plângerii este adesea un loc al binecuvântării; acolo Îl cunoaştem pe
Domnul într-un mod deosebit, iar această vale a întristării va deveni un izvor. Niciodată, nimeni nu ar dori să treacă
prin întristări, greutăţi şi necazuri, dar Tatăl nostru ştie că astfel de
situaţii sunt necesare pentru educarea noastră. „El (ne disciplinează), pentru
folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui” (Evrei 12:10). Observând această intenţie a Sa, facem
din valea plângerii un loc plin cu izvoare. Cine ar putea măsura binecuvântarea
care rezultă din încercări? „Ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.” În
valea plângerii cunoaştem adeseori mai bine ajutorul şi apropierea
Domnului decât în aşa-numitele zile bune (Isaia 57:15). „Ei merg din putere în putere.” Ca
pelerini pe calea spre slavă experimentăm faptul că mergem din punct de vedere
spiritual de la o etapă la alta. Apoi, dacă privim înapoi la calea parcursă,
vom observa anumite cotituri ale căii. Ne-a adus fiecare parte de drum mai
aproape de Domnul? Ferice de credinciosul care înaintează din putere în putere,
cunoscându-L tot mai bine pe Domnul!
Versetele
8-12:
Psalmul emană o părtăşie intimă a sufletului
cu Dumnezeu. Sufletul se îndreaptă cu libertate spre El: „Doamne, Dumnezeul
oştirilor, ascultă rugăciunea mea!” Ce realitate minunată, de care, din
nefericire, ţinem adesea prea puţin seama, şi anume că omul, care locuieşte pe
pământ, se poate apropia cu deplină încredere de Dumnezeu pe baza faptului că
Unsul Său, Iisus Hristos, este sus în cer! El este Salvatorul nostru, dar în
acelaşi timp şi Locţiitorul nostru la Tatăl. El este în acelaşi timp garanţia
pentru legătura noastră cu Dumnezeu. Cât de preţios este să ştim că El este
scutul nostru, un scut care ne protejează de atacurile unui duşman viclean! Sub
această protecţie vom ajunge cu siguranţă la ţintă. Ce frumos este şi gândul
exprimat în versetul 10: „Aş vrea mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului
meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii”! Cu alte cuvinte: o clipă în
savurarea părtăşiei cu Domnul este mai bună, decât toate bunurile pe care le
poate oferi lumea. Într-adevăr, ferice de omul care se încrede în El!
Psalmul
85:
Versetele
1-3: la fel ca psalmul precedent, şi acesta ne îndreaptă atenţia
spre restabilirea viitoare a lui Israel sub sceptrul lui Hristos. Sub
conducerea Duhului Sfânt, psalmistul pune în gura poporului aceste cuvinte. Apoi în versetul 2 vedem o altă
realitate importantă: „Ai iertat nelegiuirea poporului Tău, le-ai acoperit
toate păcatele.” Până atunci, Dumnezeu nu putea acoperi păcatele poporului,
deoarece jertfa lui Hristos nu fusese încă adusă; „fără vărsare de sânge nu
este iertare” (Evrei 9:22). Aici
avem o latură a lucrării lui Hristos la cruce, la care probabil ne gândim prea
puţin. Mulţi credincioşi privesc această lucrare mai mult în strânsă legătură
cu problema salvării lor. Dar este necesar să privim dincolo de orizontul
nostru îngust şi să încercăm să ne dăm seama de valoarea infinit de mare a
lucrării de pe Golgota. Chiar şi ridicarea Împărăţiei de o mie de ani este un rezultat
al morţii lui Hristos.
Versetele
4-13: versetele 4-6 reprezintă o paranteză în gândurile profetice
ale psalmistului. Binecuvântările din Împărăţia de o mie de ani sunt încă
realităţi neîmplinite, iar psalmistul se gândeşte la judecata care va veni
asupra poporului din cauza păcatului său.
Să privim mai îndeaproape versetul 10. Aici, crucea stă în faţa noastră; pe
Golgota s-au întâlnit bunătatea şi adevărul, acolo s-au sărutat dreptatea şi
pacea. Dacă omul ar avea de-a face numai cu adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu,
atunci pentru el n-ar fi nicio posibilitate să stea înaintea lui Dumnezeu. Dar
pe de altă parte, Dumnezeu nu ne-ar fi putut acorda bunătatea şi dragostea Sa
numai pe baza dreptăţii Sale. El ne-a dat pe Fiul Său, pe care L-a pedepsit pentru
noi. Fiind judecat Locţiitorul nostru, Dumnezeu nu ne va judeca încă o dată.
Astfel putem să ne odihnim în dragostea Sa, încrezându-ne în dreptatea Sa şi
savurând pacea Sa.
Psalmul
86:
Versetele
1-5: subiectul acestui psalm este credinciosul în postura de
pelerin care păşeşte spre patrie. El simte nevoia să strige la Dumnezeu;
această nevoie o simte orice copil al lui Dumnezeu cu o gândire serioasă. Nici
nu ar putea fi altfel, pentru că ne găsim într-o lume în care totul ne stă împotrivă.
Omul nou nu găseşte aici niciun loc în care să se odihnească; el este aici jos
un străin. Stând în singurătate,
care este de fapt urmarea faptului că s-a despărţit de orice rău, credinciosul
se roagă astfel: „Doamne, pleacă-ţi urechea, răspunde-mi, pentru că sunt
întristat şi sărac.” Această sărăcie este aceeaşi despre care vorbeşte Domnul Iisus
în Matei 5:3 : „Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este
Împărăţia cerurilor.” Expresia „întristat şi sărac” o găsim şi în Psalmul
40, unde Domnul nostru este prezentat ca om. Săracul stă aici în opoziţie cu
oamenii mândri care, după părerea lor, n-au nevoie de niciun ajutor de sus. Dar
cel care este conştient de slăbiciunea şi de sărăcia sa, exclamă: „Tu,
Dumnezeul meu, salvează pe slujitorul Tău care se încrede în Tine.”
Versetele
6-10: „În ziua necazului meu Te voi chema, pentru că îmi vei
răspunde.” Aceste cuvinte mărturisesc despre dependenţa de Dumnezeu. Unde s-ar
putea îndrepta credinciosul când vin necazuri şi tot felul de greutăţi?
Ajutorul oamenilor este înşelător, de aceea Îl roagă pe Dumnezeu să-l susţină
(a se vedea Ieremia 17:5-9). În
versetul citat nu observăm numai dependenţă, ci şi încredere: „ ... pentru
că îmi vei răspunde.” Ce mult vorbesc aceste cuvinte inimilor noastre! Acel israelit,
care nu-L cunoştea atât de bine pe Dumnezeu ca noi astăzi, care Îl putem numi
Tatăl nostru, ştia că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Este o mare diferenţă între
un credincios care ţine cu tărie la adevărul că Tatăl său ceresc îi va răspunde
şi unul care nu se bazează neapărat pe ascultarea rugăciunii sale (a se
vedea Iacov 1:6-8). Să reţinem: chiar dacă Dumnezeu nu răspunde imediat
aşa cum dorim noi, El totuşi ascultă rugăciunea, iar această ascultare
corespunde întotdeauna dragostei, bunătăţii şi harului Său faţă de noi.
Versetul
11: o
astfel de rugăciune a fost întotdeauna importantă, dar cu atât mai mult în
timpul nostru. Satan a găsit diverse metode, printre care şi multele învăţături
rătăcite din lumea creştină, pe care le-a răspândit prin agenţii săi; din
nefericire, unii copii ai lui Dumnezeu s-au lăsat duşi în rătăcire de aceştia.
Ei au trecut cu vederea peste rugăciunea din acest verset: „Doamne, învaţă-mă
calea Ta. Voi umbla în adevărul Tău: fă-mi inima neîmpărţită, ca să se teamă de
Numele Tău.” Când un credincios are această dorinţă în inima sa, Domnul îi va
da cu siguranţă lumina necesară pentru a recunoaşte calea pe care trebuie să
umble. Dar această rugăciune
continuă şi merge mai adânc decât deosebirea învăţăturilor rătăcite. Cuvintele:
„voi umbla în adevărul Tău” înseamnă pentru noi ascultare de voia lui Dumnezeu,
aşa cum o găsim prezentată în Sfânta Scriptură. Anumite versete scoase din
contextul lor nu reprezintă adevărul conform cuvintelor Domnului Iisus:
„Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).
Versetele
12-17:
Acest psalm conţine unele învăţături practice,
utile şi pentru credinciosul din zilele noastre. Versetul 12 ne învaţă că noi
Îl lăudăm pe Dumnezeu când Îl glorificăm sau Îi mulţumim. Poate am acordat
puţină atenţie acestor lucruri. Ce păcat, dacă trecem nepăsători pe lângă
bunătăţile şi binefacerile Tatălui nostru ceresc! Dacă le privim ca pe un lucru
de la sine înţeles, atunci nu-L glorificăm. Dar cât de mult Se bucură inima Sa,
când privim cu ochii deschişi la ceea ce face El pentru noi! În versetul 15
găsim un alt gând preţios. Dumnezeu este îndurător şi milos faţă de noi; El
este „bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare” (Efeseni 2:4) şi, când vom
ajunge la ţintă, fără să fi căzut în păcat, atunci aceasta se datorează numai
îndurării şi harului Său (a se vedea Evrei 4:16). El nu ne-a făcut după
cum meritam, ci ne-a purtat conform harului şi dragostei Sale.
Psalmul
87:
Citind acest psalm ne amintim de un verset
deja amintit: „Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la
locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care
mâinile Tale l-au întemeiat” (Exod 15:17). Această promisiune, rostită cu
secole înainte, a devenit aici realitate, iar cei fideli se desfătează privind
obiectul dragostei şi al puterii lui Dumnezeu. Întemeierea acestei cetăţi este
lucrarea lui Dumnezeu. Oamenii au zidit de-a lungul istoriei oraşe frumoase şi
renumite; toate vor dispărea, dar Sion vă rămâne, pentru că este întemeiat de
Dumnezeu. Ce onoare să fi numărat printre locuitorii acestei cetăţi şi să te
naşti în ea! Dacă această cetate pământească va fi atât de mult lăudată în
Împărăţia de o mie de ani, ce va fi partea celor care aparţin de Ierusalimul
ceresc! - Ultimul verset răsună în noi: „Toate izvoarele mele sunt în Tine!”
Cât de preţioase sunt aceste cuvinte, dacă le aplicăm la Domnul Iisus!
Psalmul
88:
Versetele
1-7: aici stă din nou înaintea privirilor noastre Hristos în
suferinţă. Adeseori am atras atenţia cu privire la deosebirea care există între
evanghelii şi psalmi. În timp ce primele relatează mai mult despre viaţa şi
activitatea Domnului Iisus, în psalmi găsim ceea ce a simţit sufletul Său în
mijlocul oamenilor păcătoşi, care L-au urât, L-au batjocorit şi L-au
dispreţuit. Tocmai în acest psalm
auzim strigătul sufletului Său: „Doamne, Dumnzeul mântuirii mele, zi şi noapte
am strigat înaintea Ta”. Cunoaştem această latură a suferinţelor Sale? Ne este
cunoscută plângerea Sa: „Pentru că sufletul meu este sătul de suferinţe”? Poate
ne gândim mai mult la durerile fizice, pe care i le-au cauzat soldaţii, când a
fost condamnat de Pilat şi apoi răstignit pe cruce. Este bine şi de folos să ne
adâncim privirea în aceste suferinţe; dar aici ca şi în alţi psalmi, în mod
deosebit Psalmii 69 şi 102, putem să privim la simţămintele sufleului
Său sfânt. Ce viaţă plină de suferinţe se descoperă acolo!
Versetele
8-9: aceste două versete ne permit să pătrundem mai mult în
suferinţele Domnului. Despre acest subiect, J. N. Darby scria: „Cu privire la
păcat nu ne ruşinăm prin nimic mai mult, decât atunci când privim la
suferinţele Domnului. Dumnezeu foloseşte acest mijloc, în cazul în care răul
şi-a făcut cuib în inimile noastre. Trebuie să ne oprim în mod deosebit la
suferinţele Sale interioare. La noi există deseori o anumită indiferenţă,
o lipsă de simţământ care îşi are cauza în faptul că trecem indiferenţi pe
lângă suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului.” Să-i mulţumim lui Dumnezeu că
ne dă posibilitatea prin Cuvântul Său să pătrundem într-o zonă care de altfel
ar fi închisă. Să nu ne fie indiferent faptul că apropiaţii Domnului s-au
îndepărtat de El, că nu mai putea avea o relaţie plină de încredere cu ei -
ceva ce pentru noi este întotdeauna plăcut şi preţios. Mai departe citim: „Mi
se topeşte ochiul de întristare”, iar în alt psalm, El spune: „Eu însă sunt
întristat şi sărac ... Dumnezeul meu, nu întârzia” (Psalm 40:17).
Versetele
10-18: în versetele 10-12, psalmistul vorbeşte despre moarte ca
fiind ţara uitării. Moartea este regele spaimelor; omul nu se teme de nimic
atât de mult ca de moarte. Cât de mult a suferit Iisus în gândurile Sale că şi
El trebuie să moară şi să fie pus în mormânt! În grădina Ghetsimani, sufletul
Său era îndreptat spre faptul că trebuie să treacă prin moarte, iar din
cuvintele Sale recunoaştem adâncimea durerii Sale; a se vedea Evrei 5:7:
„În zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt
puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte ...” Putem
adăuga că niciun om nu a simţit şi nu a aflat vreodată ca Mântuitorul nostru ce
înseamnă într-adevăr moartea. Din tinereţe a văzut în faţa Sa umbrele
întunecoase ale morţii, iar sufletul Său a fost conştient de mânia aprinsă a
lui Dumnezeu faţă de păcat. În ce adâncimi de suferinţă a coborât Iisus,
Locţiitorul nostru! Într-adevăr, El merită veşnic toată adorarea!
Psalmul
89:
Versetele
1-2: în psalmul precedent L-am privit pe Hristos în suferinţă;
aici însă atenţia noastră este îndreptată spre bunătăţile lui Dumnezeu, pentru
că până la versetul 37, psalmistul vorbeşte numai despre bunătatea,
credincioşia şi mărimea lui Dumnezeu. Observăm că el se bucură să-L înalţe şi
să-L preamărească pe Dumnezeu. Etan, ezrahitul, scriitorul acestui psalm, este
un bun exemplu în acest sens; să păşim pe urmele paşilor săi! El începe psalmul
cu cuvintele: „Voi cânta întotdeauna bunătăţile Domnului; din generaţie în
generaţie voi face cunoscut credincioşia Ta cu gura mea”. Etan cunoscuse
bunătatea lui Dumnezeu; ea era măreaţă înaintea ochilor săi. De aceea el era
convins că această bunătate va fi cântată nu numai pe pământ, ci şi în
veşnicie. În Vechiul Testament,
expresia „bunătate” cu privire la Dumnezeu are în multe cazuri acelaşi înţeles
cu dragoste. Dar Dumnezeu ca şi dragoste (1. Ioan 4:8-9) a fost descoperit doar
prin venirea Fiului Său pe pământ. Noi vom preamări veşnic această dragoste şi
în acelaşi timp ne vom gândi la toate bunătăţile lui Dumnezeu.
Versetele
3-8: în versetele 3 şi 4 Îl auzim pe Dumnezeu vorbind despre
unsul Său. El îl încoronase pe David ca împărat peste tot poporul Său Israel.
Expresia „Îţi voi întări sămânţa pentru totdeauna şi îţi voi zidi tronul din
generaţie în generaţie” indică spre textul din 2. Samuel 7:16 . Noi
ştim că această promisiune se va împlini în Iisus Hristos, care a venit din
sămânţa lui David, după carne (Romani 1:3). El este ca urmare Fiul lui David şi
este numit deseori astfel (a se vedea Matei 1:1 şi altele; a se
compara cu Apocalipsa 22:16). În
acest psalm, pe lângă bunătatea lui Dumnezeu găsim şi credincioşia Sa; ea este
numită de şapte ori. Cât de bine este să ştim că Dumnezeu este credinicios (a
se vedea 1. Corinteni 1:9 ; 10:13). Şi despre Marele nostru
Preot scrie acelaşi lucru în Evrei 2:17. Putem conta pe această
credincioşie, ne putem baza pe ea: este credincioşia lui Dumnezeu. Ea stă în
contrast direct cu ceea ce este acum pe pământ la ordinea zilei: infidelitate,
minciună, neîncredere. Mulţumiri fie aduse Domnului, că avem un Tată, pe care
ne putem baza, care nu ne dezamăgeşte niciodată, şi un Mare Preot care nu va
înceta să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu.
Versetele
9-14: Vversetul 9 ne aduce aminte de o întâmplare din viaţa
Domnului Iisus când a fost pe pământ (a se vedea Matei 8:23-27): „Apoi,
ridicându-Se, a mustrat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare”. Iisus
era om adevărat, dar şi Dumnezeu adevărat - Acelaşi care este înălţat în acest
psalm. Rahab este Egiptul, ţara faraonilor puternici. Dar ce este neamul cel
mai mare în ochii Celui atotputernic? „Ca o picătură din vadră şi ca praful fin
de pe cântar” (Isaia 40:15). Dumnezeu nu este numai puternic, ci în versetul 14
citim: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; bunătatea şi adevărul
merg înaintea feţei Tale”. În aceste cuvinte este ascuns un gând frumos şi
binefăcător. Acest tron reprezintă de fapt dreptatea şi judecata - ceva ce
inspiră oamenilor groaza, dar dacă păşeşte Dumnezeu în faţă, atunci înaintea Sa
merg bunătatea şi adevărul. În Fiul Său El S-a făcut cunoscut ca un Dumnezeu
bun, care iubeşte şi vrea să salveze păcătosul.
Versetele
15-18: citind psalmul înţelegem că promisiunile şi binecuvântările
israelite sunt altfel decât cele ale noastre. Aici găsim expresii care ne aduc
aminte de drepturi care sunt acum şi partea noastră: de ex. „Ferice de poporul
care cunoaşte strigătul de bucurie! ... Ei se bucură toată ziua în Numele Tău”.
Acest gând este înrudit cu cuvintele pe care le citim în 1. Petru
1:8 : „ ... deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de
nespus şi glorioasă ...” Faptul că această bucurie nu îşi are sursa în
bunăstarea materială, observăm foarte bine în cazul apostolului Pavel. El le
scrie corintenilor: „ ... sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru”
(2. Corinteni 7:4); în mijlocul suferinţelor din temniţa din Roma, el exclamă:
„Şi chiar dacă sunt turnat ca jertfă de băutură peste jertfa şi slujba
credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur cu voi toţi” (Filipeni 2:17). Suferinţa
şi adevărata bucurie merg adesea mână în mână.
Versetele
19-37: ceea ce priveşte împărăţia asupra lui Israel, David a fost
dintotdeauna omul după gândurile lui Dumnezeu. Cu mult timp înainte să se
nască, patriarhul Iacob l-a amintit în prorocia sa: „Toiagul de domnie nu se va
depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni
Şilo şi a Lui va fi ascultarea popoarelor” (Geneza 49:10). Mulţi oameni drepţi
din Vechiul Testament au cugetat desigur asupra acestor cuvinte, dar fără să
ştie despre cine este vorba. Dar gândurile lui Dumnezeu mergeau mai departe
decât până la David, fiul lui Isai. Hristos este adevăratul David; despre El şi
despre împărăţia Sa citim: „ ... tronul lui ca soarele înaintea Mea; ca
luna va fi întărit pentru totdeauna”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu