RETROSPECTIVĂ - ARTICOLE PRIVITOARE LA UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA
1. UNIREA DIN 1859 - O ALTĂ ABORDARE:
În anul 1859 s-a realizat un prim pas spre unirea românilor într-un singur stat. Atunci, românii din cele două Principate Moldova și Țara Românească (Valahia) au înfăptuit ceea ce în istoria românilor se numește „mica unire”. Dincolo de voința de unire a românilor, foarte importantă a fost conjuctura internațională ce a permis realizarea acestei uniri. Cele două Principate se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și, mult mai rău, sub un așa-zis protectorat al Rusiei. Însă, între anii 1853-1856 a avut loc războiul Crimeei, în care Rusia a fost învinsă de o coaliție formată din Anglia, Franța, Imperiul Otoman. Astfel, în urma acestui război va avea loc un Congres de Pace la Paris în urma căruia Principatele vor fi scoase de sub protectoratul Rusiei. În urma mai multor serii de negocieri între Marile Puteri, s-a ajuns la un acord privitor la unirea celor două Principate într-un singur stat. În cele două țări românești au avut loc alegeri pentru domnitori. Acum lucrurile devin interesante! În Moldova erau peste 30 de candidați la domnie. Printre aceștia nu se afla Alexandru Ioan Cuza! Este greu de găsit o explicație viabilă pentru acest fapt! Între susținătorii celor peste 30 de candidați au intervenit mari neînțelegeri încât, se părea, că alegerile vor fi compromise. Dar, surpriză! Se anunță brusc candidatura lui A.I.Cuza, care va fi ales cu UNANIMITATE de voturi!! Cu alte cuvinte, neînțelegerile au dispărut pe nepusă masă! Explicația acestui fapt o putem găsi în intervenția personală a lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței. Franța susținea puternic unirea Principatelor, văzând în aceasta o barieră naturală împotriva expansiunii Rusiei în Balcani! Avea, de asemenea, tot interesul să-și impună pe tronul noului stat omul său. Într-adevăr, A.I.Cuza era omul Franței sau mai corect spus era omul lui Napoleon al III-lea. Cei doi făcuseră parte din aceeași lojă masonică! Mai trebuie adăugat faptul că, inițial românii doriseră să aleagă un domnitor străin, considerând că doar un astfel de conducător putea avea sprijinul diplomatic și militar necesar pentru obținerea independenței față de Turcia. Conjunctura internațională n-a fost favorabilă atunci unei astfel de solicitări. Totuși, liderii politici au considerat că alegându-l pe Cuza, de fapt obțineau sprijinul indirect al Franței pentru independența Principatelor! Și-n Țara Românească au fost mai mulți candidați la tron, ba chiar se dădea și-un câștigător sigur - Gheorghe Bibescu! Dar, liderii politici, la propunerea lui Vasile Boerescu, vor fi de acord cu alegerea tot a lui A.I.Cuza, din aceleași considerente ca și-n cazul Moldovei. Putem concluziona că, A.I.Cuza a fost omul momentului! În niciun caz, nu a fost el făuritorul Unirii, așa cum s-a susținut în istoriografia comunistă, și încă se mai susține de către unii istorici naționaliști, mai ales de către cei care nu vor să audă de Francmasonerie! Domnia lui A.I. Cuza a fost marcată de unele încercări da a impune importante reforme. Rezultatele acestora nu trebuie exagerate. Astfel, Cuza a secularizat averile Bisericii. Aceasta deținea 25% din pământul României! Absolut condamnabil și de neacceptat o asemenea situație pentru „urmașii lui Hristos”, mai ales în situația în care peste 500 000 de țărani nu aveau deloc pământ! Această măsură, deși a stârnit ura Bisericii, a fost salutară și a reprezentat, în fapt, singura reformă a lui Cuza care a reușit! El a elaborat și alte reforme cu rezultate slabe în aplicarea lor concretă. Astfel a fost promovată o reformă agrară care, pe moment, rezolva problema lipsei de pământ pentru țărani. În principiu, fiecare cap de familie primea cam 10 pogoane de pământ. Aparent a fost bine. În timp a fost dezastros! Pe atunci o familie de țărani români avea, în medie, cam 10 copii! Nu este locul să explicăm acest comportment demografic al țăranilor români. Să ne imaginăm că din acești 10 copii, 5 erau băieți! La moarte, tatăl lăsa moștenire averea/pământul băieților, fetele neavând, datorită mentalității românilor din acele vremuri, dreptul la moștenire! Cât pământ putea moșteni un băiat din cele 10 pogoane!? Iată de ce, în timp se va ajunge la acutizarea extremă a problemei agrare! În 1907, de pildă, a avut loc o mare răscoală sub lozinca: „Noi vrem pământ”! Dacă A.I.Cuza a rezolvat, cum se susține de către unii istorici, problema agrară, ce rost a mai avut această răscoală!?Altă reformă mult lăudată a fost cea a introducerii învățământului primar gratuit și obligatoriu! Această reformă este exemplul tipic a ceea ce Titu Maiorescu avea să numească mai târziu „formă fără fond”! Într-adevăr, așa este! România devenea prima țară din lume (SIC!) unde se introducea această reformă! Anglia a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu după anul 1890, Franța cam tot pe atunci! România le-a luat-o mult înainte! Să fim serioși! A fost o reformă pe hârtie! Aplicarea ei practică va fi posibilă mult mai târziu, începând cu Spiru Haret care a început să de a formă acelei reforme. În timpul lui Cuza România avea foarte puține școli, foarte puțini profesori, dar îi lipsea, nu-i așa, învățământul primar gratuit și obligatoriu! Exemplele pot continua, dar ne oprim aici! Cuza a reușit să provoace, treptat, o profundă animozitate oamenilor politici, mai ales, că începând cu anul 1864, a instaurat regimul de guvernare personală, pe motiv că Parlamentul îl împiedica să rezlizeze reformele! Mai mult, a avut o legătură extraconjugală cu prințesa Serbiei Maria Obrenovici, fapt ce a provocat marea tulburare în epocă! Pe plan extern se schimbă situația și echilibrul de forțe. Prusia începe să domine în raporturile cu alte Mari Puteri. Revine pe tapet problema prințului străin ca soluție pentru a obține independența României! Această schimbare de atmosferă precum și nemulțumirile clasei politice față de Cuza, determină pe liberali să se coalizeze cu conservatorii, în ceea ce istoriografia comunistă a numit „monstroasa coaliție”. Nu este vorba nici pe departe de așa ceva! Se coalizau două partide de dreapta, lucru absolut firesc într-o democrație parlamentară! Astfel, Cuza va fi înlăturat de la tron și trimis în exil! Interesant este că n-a protestat și nici nu s-a opus, semn că înțelegea situația, lucru evident din ceea ce a declarat cu acest prilej: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mele mai bine fără mine! Să trăiască România!” Factorii politici îl vor aduce pe tronul României pe prințul german Carol. Nu era o alegere întâmplătoare! Dimpotrivă! Oamenii politici români începeau să sesizeze mutarea de forțe în favoarea Prusiei, astfel că s-au orientat spre un prinț german din familia Hohenzollern, familie care conducea Prusia! A fost o alegere foarte bună, confirmată, ulterior, de mersul istoriei!
2. UNIREA PRINCIPATELOR SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA:
În perioada dintre Revoluția de la 1848 și 1866 s-au precizat contururile României moderne. Fruntașii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor Romane și au asigurat independența lor. Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generație anterioară - prin intermediul garanțiilor internaționale colective, în locul unei singure puteri. Instituțiile politice interne au căpătat forme europene, iar gândirea politică a dobândit niveluri noi de complexitate în confruntările dintre liberali și conservatori. Revoluția de la 1848 a fost înabușită de dubla intervenție a armatei ruso-turcă, care a restabilit protectoratul rus și regimul Regulamentelor Organice. Deocamdată, în Moldova, Mihail Sturdza şi-a continuat domnia, în timp ce în Ţara Românească era numit caimacam, marele boier reacţionar Constantin Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca şi relaţiile incerte dintre cele două puteri au durat până în primăvara anului 1849, când, la 19 aprilie/1 mai, se încheie Convenţia de la Balta-Liman dintre cele două puteri. Convenţia aducea importante modificări, în sens negativ, în evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor, precum şi în sfera organizării lor interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnului de către ţară; suspendarea Adunărilor Obşteşti; numirea de comisari extraordinari ai celor două puteri, pentru „consilierea” domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor); pentru asigurarea ordinei interne, se stipula reorganizarea oştirii pământene;staţionarea trupelor de ocupaţie ale celor două puteri (fiecare cu câte 25.000 de soldaţi, până la „restabilirea liniştii”) ş.a.. Deşi Convenţia ştirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor, din fericire pentru ţară cei doi domni numiţi, Barbu Ştirbei, în Ţara Românească şi Grigore Al.Ghica, în Moldova, erau dintre cei mai dotaţi pentru aceste înalte funcţii. În cadrul limitat al atribuţiilor lor, în răstimpul anilor de domnie, ei vor încerca să ducă mai departe Principatele Române pe linia dezvoltării lor social-economice şi dotării cu instituţii corespunzătoare. Vor adopta, şi unul şi celălalt, o serie de reforme în domeniul organizării armatei naţionale, al învăţământului, al modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, al justiţiei, al înlăturării unor abuzuri în sfera relaţiilor agrare etc.. La începutul anului 1850, centrele importante de activitate politcă românească se găseau în afara Principatelor. Aflați în exil, emigranții pașoptiști au păstrat vii idealurile lor naționale și liberale și au căutat să influențeze cursul evenimentelor din Țările Române, colaborând cu alți pașoptiști din Europa Răsăriteană și Centrală, atrăgând atenția europenilor occidentali, care priveau cu compasiune soarta grea a Principatelor. Din păcate încercările de organizare a pașoptiștilor în diferite formule (un singur conducător, o dublă conducere, un moldovean şi un muntean sau o conducere colectivă) aveau să eşueze succesiv, neînţelegerile şi certurile dintre ei, având ca obiect cauzele eşecului revoluţiei, spunându-şi din plin cuvântul. În schimb, ei au găsit calea unei acţiuni comune, independentă de chestiunea organizării sub o anumită conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfăşurată de ei în Occident pe linia promovării ideilor revoluţiei, a informării opiniei publice occidentale asupra năzuinţelor de eliberare naţională ale românilor. O nouă etapă importantă în istoria modernă a României a fost marcată de Războiul Crimeii (1853-1856), la capătul căruia, în plan european, se deschid perspectivele realizării statului naţional român. Acesta a fost, de fapt, războiul aşteptat de revoluţionarii români de la 1848, un război în care, alături de Turcia, împotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franţa, Anglia, Austria,Prusia şi Sardinia). Tratatul de la Paris, ce apus capăt Războiul Crimeii, semnat la 30 martie 1856, a înfluențat în mod decisiv dezvoltarea politică a Principatelor Române. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garanția colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”, libertatea navigatiei pe Dunare, s.a.. Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcatuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la Unirea Principatelor Romane. Deciziile Tratatului de Pace s-au materializat în Convenția de la Paris, semnată de cele șapte puteri la data de 19 august. Principalul scop al Convenției a fost acela de a le da Principatelor o organizare definitivă. Cu toate că puterile nu le-au acordat unirea și le-au lăsat sub suzeranitate otomană,ele au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se administreze de aici înainte liber, „fără amestecul guvernului otoman”. Acestea trebuiau să plătească în continuare tribut, iar domnitorii erau investiți de către sultan. Convenția prevedea câte o adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe un termen de 7 ani, un domnitor, fie moldovean, fie muntean, pentru fiecare Principat, ales de către adunare pe viață,etc.. Până la alegerea domnitorilor puterile au plasat guvernarea fiecărui Principat în mâinile unei comisii provizorii, formată din trei caimacami (locțiitori ai unor demnitari otomani). Aceștia trebuiau să supravegheze alegerea noilor adunări legisalative, ce urmau să-i desemneze pe domnitori. Dar aceștia au căutat să falsifice și să saboteze aceste alegeri prin toate mijloacele posibile: interzicerea presei liberale, restricții cu privire la adunările publice și manipularea listelor de alegători. S-a declanșat atunci o amplă mișcare de protest care a dus în cele din urmă la intervenția marilor puteri. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici.
Alexandru Ioan Cuza: În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar redutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei. În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti. Prin dubla alegere, clasa politică a pus Marile Puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene . Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile Marilor Puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.
3. ALEXANDRU IOAN CUZA - MISTERUL UNEI DOMNII!
Greu de găsit în întreaga istorie națională un episod la fel de controversat și înconjurat de mister precum abdicarea forțată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au precipitat și desfășurat faptele ridică interesanta întrebare: Cum ar fi evoluat statul român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron și consolida probabil un regat?
De la fiu de boieri la colonel cu vederi europene: Despre cel pe care istoria națională îl cunoaște sub titulatura de „Domnul Unirii” se știu surprinzator de puține lucruri. Mai ales dacă ținem socoteala că a fost un personaj care a trăit în perioada modernă, în plin secol XIX. Cronologic vorbind, cel care avea să reunească după îndelungată vreme, Țara Românească și Moldova, a văzut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 în târgul moldovenesc al Bârladului. Încă din pruncie, Alexandru Ioan a aparținut elitelor tradiționale de boieri din Moldova. Tatăl său era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pământuri în ținutul Fălciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, făcea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote.
Proclamarea unirii: Părinții își doreau un viitor măret pentru fiul lor. În această direcție nu precupețesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de o educație de tip european, învață mai multe limbi străine și se dovedește atras de studiul istoriei. Încă din tinerețe dovedește aptitudini pentru o carieră militară, spre care se și îndreaptă de altfel, devenind un apreciat ofițer în armata moldovenească unde promovează până la rangul de colonel. În această ipostază, A.I. Cuza a fost surprins de efervescența momentului 1848, când Moldova și Țara Românească au fost cuprinse, la rândul lor, de tăvălugul revoluțiilor de inspirație masonică care au zguduit Europa. Din acest moment, viața și destinul său aveau să sufere transformări dramatice. Dacă în Moldova revoluția a fost repede suprimată, dincolo, peste râul Milcov, în Valahia, revoluționarii care au preluat puterea politică și militară au reușit să guverneze până la sfârșitul anului. Propriile vederi liberale, tendințele naționaliste, alături de curajul de a lupta deschis pentru propășirea românilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui dușmani puternici. În consecință, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge să fie eliberat totuși cu ajutor britanic (gurile rele spun și astăzi că frăția masonică a funcționat și atunci pentru salvarea unui membru marcant!). A.I. Cuza revine în Moldova unde domnea pe atunci Prințul Grigore Ghica. În urma întrevederilor dintre cei doi, Cuza avansează serios în carieră, devenind Ministru de Război al Moldovei. Sentimentele sale naționaliste și unioniste devin din ce în ce mai puternice, colonelul fiind atras tot mai mult spre scena politicului. În această direcție, în anul 1858 îl găsim în ipostaza de reprezentant al Galațiului/Covurluiului în Divanul ad-hoc de la Iași. Deja remarcat atât în ochii elitelor conducătoare moldovene, Cuza cucerește rapid și încrederea fraților săi masoni din Valahia. Prin urmare, ajunge să fie ales de Partida Națională care acționa pentru Unirea Pricipatelor sub un lider român, nu un prinț străin cum doreau alte loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Națională a profitat de suita de neclarități juridice din textele Tratatului de la Paris și ale Convenției de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859, și pentru a deveni Domn la Țării Românești peste câteva zile mai târziu în data de 24 ianuarie. Chestiunea Unirii Rrincipatelor devenise între timp o problemă serioasă care nu-i preocupa doar pe români, ci preocupa foarte mult cancelariile Marilor Puteri, care se exprimau prin ambasadorii de la Constantinopol, și prin consulii acestor țări de la Iași și București. Spre exemplu, în Franța, ideea Unirii Principatelor Române a fost adusă la cunoștința cercurilor masonice de către cei mai fervenți militanți ai Unirii, - bursierii români trimiși la studii alături de exilații politici de origine română. Grație relațiilor făcute de aceștia cu conducătorii europeni, Unirea românilor ajunge să figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politică externă ale Marilor Puteri. Așa ajunge să fie trimis de Franța cu însărcinarea de a ocupa postul de consul la Iași, celebrul politician și diplomat, Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra șanselor și posibilităților realizării Unirii. Pe de altă parte, misiunea sa secretă era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slăbi astfel în zonă influența șubredului Imperiu Otoman. Actul Unirii, simplu în aparență și superficial studiat, prezintă și o latură ascunsă, care cu siguranță merită investigată. Pe baza documentelor existente, alături de „coincidențele istorice și politice” ale vremii, în prezent putem afirma fără tăgadă, că Unirea de la 1859 a fost până la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniți de confrații de loje cu vederi și simpatii similare. Ei bine, în ciuda tuturor argumentelor și înțelegerilor, pregătirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibilă privită prin prisma strategiei lojilor din acea perioadă. În plus, deoarece trebuia păstrată senzația respectării tururor clauzelor politice impuse de Marile Puteri, Unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotărâtor interesul Masoneriei, după cum menționeaza într-un text o lojă din Paris: „Teritoriul românilor este alcătuit din mai multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasă. Transilvania, cea mai întinsă regiune, se află sub dominația ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaște stăpânirea austriacă de un secol, Basarabia a fost ocupată temporar, parțial sau total de Imperiul Țarist, iar Moldova și Valahia sunt controlate de turci, neîntrerupt de peste 400 ani. Și pentru noi este o surpriză să realizăm că românii au supraviețuit acestor presiuni în mod neașteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument în Balcani, pentru întărirea influenței franceze!”. Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a înclinat definitiv balanța în favoarea Unirii. În final, patru dintre puterile garante- Franța, Sardinia, Prusia și Rusia -, au silit în cele din urmă Imperiul Otoman și Austria să recunoască evenimentul istoric.
Domnia lui Cuza: Este caracterizată prin misiunea grea avută de colonel. El a fost declanșatorul trecerii de la o organizare socială depășită istoricește, la o nouă organizare superioară celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat și modernizat primul serviciu secret de informații autentic românesc. Reformele sale fără precedent au fost mai importante și mai bune pentru popor chiar decât cele luate de Carol I. Nu degeaba Domnitorul a rămas cel mai iubit și apreciat lider din perioada modernă a românilor. Puțini români știu, spre exemplu, că prima secție de medicină veterinară din țară a fost inaugurată de Domnitorul Cuza. Cea mai însemnată în urmările ei pe plan social și economic a fost, fără îndoială, reforma agrară din anul 1864, prin care țărănimea clăcașă a fost eliberată de opresiunile de tip feudal, ajungând să fie împroprietărită din pământurile pe care le munceau de generații. A înfăptuit și o necesară reformă fiscală concretizată prin instituirea impozitului personal, a contribuției pentru drumuri și instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Române Unite să fie încadrate unui sistem fiscal modern și eficient. Ajungem astfel și la cea mai controversată reformă, care din optica multor istorici este responsabilă parțial de abdicarea forțată a lui Cuza. Anume secularizarea averilor și proprietăților mănăstirești. Mănăstirile din Țările Române Unite dețineau în proprietate, prin numeroase danii domnești și boierești, mai mult de 25 % din suprafața agricolă. Legea lui Cuza lua toate proprietățile anumitor biserici și mănăstiri și le trecea în proprietatea statului pentru a spori „avuția țării”. Pe lângă acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10% pentru veniturile nete ale mănăstirilor și bisericilor. Nemaivăzuta măsură a provocat numeroase valuri de proteste în acele vremuri. De fapt, și astăzi o serie de istorici lansează numeroase speculații în care se avansează ideea că Domnitorul a acționat astfel la ordinele Masoneriei care dorea să dea o lovitură fatală clerului bisericesc, unul din dușmanii declarați ai lojilor masonice din secolul XIX. Adevărul nu a fost încă stabilit cu exactitate și probabil nici nu se dorește acest lucru!
Demisie, Abdicare, Mazilire? În urma secularizării averilor mănăstirești, s-a constatat official faptul că, jumătate din terenurile acestora aparțineau de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, averi dăruite pe drept acestor lăcașuri sfinte cu mult timp în urmă de catre voievozi precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și mulți alții. Furioși, grecii au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza și a Principatelor. Având influență la Constantinopol prin relațiile pe care le dețineau, au apelat în egală măsură și la legăturile pe care și le făcusera cu diverși oameni politici din Europa, totul pentru zădărnicirea punerii în practică a secularizarii. Arhimandritul Nylos a mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864, intenția sa fiind stopată de faptul că agenții secreți români de la Instambul au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor din timp. Văzând că a dat greș cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despăgubiri bănești în valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociază, acești clerici, - „demni urmași ai lui Hristos” -, cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci. Agenții secreți români află și de acest tertip și reușesc să-l influențeze favorabil pe ambasador, grație serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa grecoaică Eleni Aristarhi! Comploturile organizate de personajele conservatoare și reacționare față de proiectele Domnitorului se acutizează în asemenea grad încât Cuza este obligat să abdice. Totul a fost făcut într-o asemenea grabă umilitoare încât Domnitorul este forțat să abdice semnând decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotiști! Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineața, în data de 23 februarie 1866, după care A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea întorși cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul Domn. Atât de mari erau temerile complotiștilor în privința unei eventuale reacții violente a soldaților, cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza. La adăpostul complice al întunericului, Domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsusă cu geamuri negre și transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocârlan din Piața Sfântul Gheorghe din București. În trăsură a fost acompaniat de căpitanul Costiescu din grupul complotiștilor. În paranteză spus, merită menționat faptul că toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau și în interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzându-l pe Cuza că vrea să insituie un regim dictatorial. Așa s-a născut „Monstruoasa Coaliție”. Complotiștii au atras de partea lor o parte din armata română reprezentată de colonelul Haralambie și maiorul Lecca. Oricât de ciudat sau greu de crezut ar părea, abdicarea forțată a lui Cuza are strânsă legătură cu alegerea sa ca Domnitor al celor doua Principate Romanesti. Este posibil, consideră unii istorici, ca Domnitorul Cuza să nu fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a înfăptui Unirea plus câteva reforme în favoarea modernizării Principatelor. Totul trebuia să aibă concursul și acceptul celorlalte puteri ale statului, după care A.I. Cuza ar fi trebuit să cedeze de bunăvoie tronul unui domnitor străin. De altfel, aproape toate forțele politice ale vremii doreau împământenirea unei dinastii străine, chestiunea în sine reprezentând una dintre cele 4 dispoziții finale ale programului de guvernare națională adoptat în octombrie 1857 la Adunările ad-hoc de la Iași și București. Soluția aducerii unui prinț străin era la mare modă în Europa, în special, în Balcani. Conștient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza în persoană declarase în câteva rânduri (ultima dată la 5 decembrie 1865 în Parlament) că este gata să se retragă de la tron în favoarea unui prinț străin. Ce trebuie reținut este că A.I. Cuza a fost provocat de nenumărate ori în timpul domniei sale. Marii săi dușmani din partea familiilor de boieri fanarioți și anti-unioniști, au complotat împotriva sa încă din prima săptămână de domnie. În fața intervențiilor și uneltirilor dușmanilor săi, Domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar care a dus în cele din urma la scădera prestigiului său în rândul opiniei publice. Reformele sale i-au înfuriat pe marii moșieri care, cu toate că erau masoni colegi de lojă cu Domnitorul, s-au pornit împotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitură a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni în serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiană, pe care Cuza îl numise șef al telegrafului român, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informații interne și externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de Cuza să-l urmărească pe Mihail Kogălniceanu în timpul călătoriei acestuia în Oltenia. Fire duplicitară și invidios pe Kogălniceanu, Librecht adaugă de la sine fapte și acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacția familiilor boierești din opoziție, Librecht a produs astfel o disensiune de proporții între Cuza și primul său ministru. Domnitorul era pentru prima dată singur, lipsit de aliați. Restul, după cum spune o expresie celebră, este Istorie!
4.UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL!
Unirea Principatelor a fost cerută în timpul
Revoluției Pașoptiste, dar în cadrul unor programe ce nu erau destinate a fi publice
pentru a nu provoca intervenția militară a Rusiei, deși, tot Rusia prin
Regulamentele Organice o acceptase teoretic. După revoluție, mulți pașoptiști
au emigrat în Europa Occidentală unde vor reuși, treptat, să impună problema
unirii Principatelor ca problemă europeană. Vor profita, în special, de
înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Se punea problema cum să fie
împiedicată Rusia, pe viitor, să mai atace prin Balcani, Imperiul Otoman. Rusia
prefera calea de atac dunăreano-balcanică, deoarece aici existau o serie de
popoare slave care puteau fi ușor atrase de partea ei, în timp ce, calea de
atac prin Caucaz se dovedise periculoasă – acolo existând numeroase populații
musulmane care făceau cauză comună cu Imperiul Otoman. Revoluționarii români au
oferit Marilor Puteri soluția, anume, impunerea garanției acestor puteri asupra
Principatelor și înlăturarea protectoratului Rusiei. Așa se va impune și ideea
ca cele două Principate să formeze un singur stat care ar fi putut fi o barieră
și mai serioasă în față politicii expansioniste rusești. În cadrul Congresului
de la Paris din 1856 s-a acceptat această idee a garanției comune a Marilor
Puteri, dar problema unirii celor două Principate a provocat neînțelegeri.
Unirea a fost susținută de Franța, Prusia, Sardinia, și, în mod paradoxal chiar
de Rusia! De fapt, Rusia observase că existau mari neînțelegeri între Franța și
Anglia cu privire la această unire a celor două Principate! Astfel, Rusia spera
să dezbine blocul puterilor învingătoare în războiul Crimeei și să obțină
condiții de pace mai bune. Anglia era o susținătoare puternică a integrității
Imperiului Otoman și se temea că Principatele ar putea ușor să ajungă din nou
sub control rusesc. Prusia și Sardinia au susținut unirea Principatelor plecând
de la propriile planuri de unificare ale Germaniei și Italiei și aveau nevoie
de crearea unui precedent - Marile Puteri care garantau echilibrul de forțe pe
continent să accepte un proiect de unificare pe care să-l poată folosi ca
pretext pentru procesele lor de unificare națională. Alte două puteri s-au opus
vehement unificării Principatelor: Austria - pentru că se temea să nu dea apă
la moară și românilor din propriul Imperiu, încât să dorească și ei unirea cu
Principatele -, și, Poarta otomană – aceasta se temea că unirea Principatelor
sub un prinț străin, așa cum susțineau revoluționarii pașoptiști dar și Franța,
va duce relativ repede și la obținerea independenței Principatelor, un principe
străin nedorind să fie sub autoritatea sultanului. După războiul Crimeei,
totuși, Marile Puteri nu mai doreau un nou război, cu atât mai mult din cauza
unirii Principatelor și astfel se ajunge la întâlnirea de la Osbourne, dintre
Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei însoțită de ministrul de
externe englez Palmerston. A fost o întâlnire de comprolis unde s-a acceptat de
către Franța renunțarea la unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin,
căzându-se de acord doar asupra unei simple uniri administrative. Pe moment,
românii nu vor cunoaște acest fapt, ei votând în Adunările ad-hoc din 1857
rezoluții de unire în care cereau un domnitor străin! Poarta a acceptat
înțelegerea de la Osbourne, pentru că o interesa să îndepărteze ideea unui
prinț străin și s-a mulțumit cu o simplă unire administrativă a celor două Principate.
De ce insistau românii atât de mult pe ideea domnitorului străin? Simplu, era
singurul care ar fi putut obține sprijinul politic, diplomatic și militar
pentru independența Principatelor. În plus, putea fi un arbitru între diversele
familii boierești care doreau tronul, sau, putea menține echilibrul politic,
nefiind afectat de partizanat politic în favoarea unei grupări sau a alteia.
Marile Puteri, reunite însă, în Conferința de la Paris din 1858 au căzut de
acord asupra unei Convenții care hotăra statutul internațional al Principatelor
și principiile lor de organizare internă, act ce era profund contrar
rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc! Urma să se formeze un stat intitulat
„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” în care ar fi trebuit să existe
două capitale, doi domnitori, două Parlamente etc.. Dar, în Convenție nu se
prevedea că aceeași persoană nu putea fi aleasă ca domnitor unic în ambele
Principate. Astfel, patrioții români, organizați în câte o „Partidă Națională”
atât la Iași cât și la București, vor reuși să impună alegerea unui singur
domnitor. Nu a fost ușor – în Moldova Partida Națională avea peste 30 de
candidați din rândurile sale! În Țara Românească părea favorit fostul domnitor
regulamentar Gheorghe Bibescu. În Moldova, în cele din urmă, prin implicarea
directă a lojilor francmasonice, va fi impus Alexandru Ioan Cuza! Acesta se
născuse în 1820 în ținutul Bârladului. Printre altele își făcuse studiile de
drept la Paris dar nu obținuse nici un titlu academic. La Paris a aderat, se pare,
la Francmasonerie, reușind să facă parte chiar din loja masonică în care era
memebru și prințul Ludovic Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. De altfel
,Napoleon al III-lea a fost un ferm susținător al lui Alexandru Ioan Cuza și al
ideii unirii Principatelor sub domnia acestuia. Cuza a participat la revoluția
din Moldova din 1848, trebuind să fugă datorită măsurilor represive luate de
Mihail Sturdza. A participat la Marea Adunare Națională de la Blaj. A plecat,
apoi, în exil - unde putea săs e ducă dacă nu la Paris sub protecția lui
Ludovic Bonaparte! Revenit în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru
Ghica, ajunge să ocupe importante funcții în conducerea statului. Va deveni
foarte cunoscut după demisia din funcția de pârcălab (un fel de prefect) al
ținutului Covurlui (corespunde oarecum cu județul Galați de astăzi). Și-a
prezentat demisia ca formă de protest față de măsurile antiunioniste luate de
caimacanul Nicolae Vogoride. Acesta falsificase alegerile din Moldova,
eliminând din listele pentru Adunarea Electivă, care trebuia să-l aleagă pe
viitorul domn, pe toți cei bănuiți că ar susține unirea. După ce a fost ales
domnitor al Moldovei, cu sprijinul masonic și prin intervențiile „subtile și
convingătoare” ale lui Napoleon al III-lea, Partida Națională acceptă să-l
propună candidat pe Cuza și la domnia Valahiei. Dar, aici a fost nevoie de
intervenția maselor, care prin demonstrațiile populare de mare amploare i-au
determinat pe boierii conservatori să renunțe al mai sprijini pe Bibescu. La propunerea
făcută de Vasile Boierescu și de prințul Dimitrie Ghica este acceptată în
unanimitatea alegerea lui Cuza și ca domnitor al Valahiei! Astfel, Marile
Puteri erau puse în încurcătură, întrucât nu prevăzuseră o astfel de situație.
De aici necesitatea organizării unei noi Conferința la Paris, în 1858, pentru a
discuta situația ivită în Principate. Poarta otomană amenința cu intervenția
armată, susținând că acțiunea românilor încălca prevederile Convenției de la
Paris, deși în Convenție nu se prevăzuse că nu putea fi aleasă aceeași persoană
ca domnitor în ambele Principate, deci argumentarea Porții otomane era o
minciună! La fel amenința cu intervenția armată și Austria, bazându-se pe
aceleași argumente mincinoase ca cele prezentate de Poarta otomană. Conferința
de la Paris se desfășura pe fondul declanșării războiului pentru unificarea
Italiei. Prim-ministrul Regatului Sardiniei/Piemontului reușise să-l convingă
pe Napoleon al III-lea să participe la acest proces de unificare al Italiei,
prin declanșarea unui război contra Austriei! Pentru a învinge ușor Austria,
Napoleon al III-lea avea nevoie de intervenția militară a Principatelor Unite,
care să atace în Transilvania, obligând Austria să lupte pe două fronturi. În
schimbul participării la acest război, lui Alexandru Ioan Cuza i s-a promis de
către Napoleon obținerea Transilvaniei! Austria, în dificultate militară
evidentă, este zdrobită de trupele franco-piemonteze la Magenta și Solferino,
dar are chibzuința diplomatică necesară să ceară pace, pe neașteptate, evitând
înfrângerea totală. Spre dezamăgirea piemontezilor dar și a lui Cuza, Napoleon
al III-lea acceptă pacea, câștigând Savoia, preluând Lombardia pe care o
cedează Piemontului și renunțând să ceară Austriei să cedeze Transilvania
Principatelor. Austria se angaja, în schimb, să accepte unificarea Italiei, și
dubla alegere a lui Cuza în cele două Principate. Lipsită de sprijin austriac
și fără sprijinul niciunei alte mari puteri Poarta Otomană acceptă și ea, în a
treia ședință a Conferinței de la Paris din 1859, dubla alegere a lui Cuza. Cu
alte cuvinte, Marile Puteri garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza.
Acum, trebuia acționat pentru recunoașterea unirii depline, adică să nu mai
existe două capitale, două Adunări legislative etc.. Pentru a reuși acest
lucru, A.I. Cuza va marșa la un nou război declanșat de Napoleon al III-lea.
Este vorba de un război pornit de Napoleon al III-lea în 1860 contra Imperiului
Otoman prin care el dorea să ocupe Siria. Avea din nou nevoie de Principatele
Unite care să intre în război pentru a obliga Poarta să mențină importante
trupe la Dunăre, neputând, astfel, să le transfere pe frontul din Siria. În
schimbul participării la acest război, lui Cuza Napoleon i-a promis că Franța
va recunoaște independența Principatelor față de Poarta Otomană!! Marile Puteri
realizând că se „tulbura” echilibrul de forțe european vor interveni. Franța
își limitează pretențiile, iar Poarta acceptă de nevoie, constrânsă de Franța,
unirea deplină a Principatelor! Austria, nedorind să aibă parte de alte
complicații în fața unei Franțe dezlănțuite, acceptă și ea unirea deplină, dar
numai pe timpul domniei lui Cuza! După recunoașterea unirii depline, Cuza va
forma primul guvern unic al Principatelor. Se punea problema numirii
primului-ministru. Liberalii radicali ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti etc., se
considerau îndreptățiți să fie prim-miniștrii. Dar, Marile Puteri - Rusia,
Austria, Turcia – nu puteau accepta prezența unora dintre acești radicali în
fruntea guvernului. Acești liberali erau cunoscuți în epocă pentru radicalismul
lor drept „roșii”, adică un fel de comuniști-utopici! Dar și alte țări se
opuneau. De exemplu, Franța nu putea accepta prezența lui Brătianu în fruntea
guvernului deoarece acesta fusese implicat într-o seria de comploturi la Paris
contra lui Napoleon al III-lea; se opunea și față de alegerea lui C.A. Rosetti
deoarece el făcea parte din cluburile socialiste radicale de la Paris! Este,
așadar, de constat faptul că la vremea aceea liberalii radicali erau de stânga,
în ceea ce privește poziționarea în viața politică! În aceste condiții, Cuza îl
va numi ca premier pe liderul conservatorilor de dreapta - Barbu Catargiu. A
fost o numire care a stârnit furia radicalilor, dar, în ciuda acestei situații,
Barbu Catargiu a guvernat relativ bine, moderat, evitând să cadă în cursa
demagogiei ieftine a radicalilor în privința problemei agrare, demonstrând că,
indiferent cât pământ vor ceda boierii, nu va fi destul. Singura soluție
viabila era dezvoltarea industriei care să preia un procent considerabil din
populația sătească, pe care s-o transforme în muncitorime industrială. La fel
s-a poziționat și față de extinderea dreptului la vot, arătând că o populație
insuficient educată nu putea vota în cunoștință de cauză. Pozițiile sale inflexibile
au determinat organizarea unui complot care a dus la asasinarea sa! Se pare că
nici Cuza nu a fost străin de acest atentat politic scandalos, cu efecte urâte
pentru România în plan extern! Radicalii considerau că a venit timpul să preia
guvernarea, dar Cuza, având în vedere reacția ostilă a Marilor Puteri, mai ales
după asasinarea lui Catargiu, optează pentru o soluție propusă de liberalii
moderați, anume Nicolae Kretzulescu. Chiar dacă acest prim-ministru era
liberal-moderat, radicalii au fost profund nemulțumiți și se vor îndepărta
total de Cuza. Ei vor forma o alianță de conjunctură cu dreapta conservatoare,
care se temea tocmai de reformele cerute de radicali! Astfel s-a format o
alianță cunoscută drept „monstruoasa coaliție”, pentru că se coalizaseră două
forțe politice care în orice altă situație erau adversare de nereconciliat.
Având majoritatea în Adunarea legislativă, conservatorii, la primul semnal,
firav de altfel, că noul guvern dorește să promoveze reforme ceva mai radicale,
îi dă vot de cenzură! În această situație, A.I.Cuza trece hotărât la acțiune,
având asigurat sprijinul liberalilor moderați conduși de M. Kogălniceanu.
Astfel Cuza se va pronunța pentru un regim nou „de autoritate și dreptate”.
Astfel, îl numește în fruntea guvernului pe Kogălniceanu, semnal aparent clar
că, marile reforme puteau să înceapă. Cuza face imprudența să accepte
publicarea în presa străină a unui nou proiect de constituție care îi atribuia
aproape toată puterea în stat, fapt care a provocat furia adversarilor. Însă
punerea în dezbaterea Parlamentului a Legii secularizării averilor mănăstirești
a calmat pentru moment conflictul politic intern. Legea trecea în proprietatea
statului român averile Bisericii Ortodoxe, care deținea aproape un sfert din
fondul funciar al țării. De asemenea, legea a trecut în proprietatea statului
român și averile mănăstirilor închinate. Acest fapt a provocat nemulțumirea
călugărilor greci, susținuți puternic de către Poarta Otomană și Rusia. Li se
propunea acestor călugări o sumă considerabilă de bani, pentru epoca aceea, ca
despăgubire - 24 milioane de lei! Dar aceștia, extrem de orgolioși, n-au
acceptat-o deși Rusia se declarase mulțumită de sumă! Interesant este faptul că
majoritatea conservatoare a susținut această reformă, nu doar pentru argumentul
că din pământurile luate Bisericii se puteau împroprietării țăranii,
evitându-se situația în care ar fi trebuit ei să cedeze pământ. De fapt,
conservatorii se așteptau la nemulțumirea Turciei și a Rusiei și au sperat că
la intervenția celor două puteri, Cuza va fi detronat! Surpriza a fost ca
tocmai Rusia să fie mulțumită! Cu pozițiile de putere consolidate și având în
vedere opoziția fățișă a majorității conservatoare din Adunare față de
reformele electorală și agrară care se pregăteau, Cuza va da o lovitură de stat
la 2 mai 1864, act prin care va acumula de facto întreaga putere în stat!
Pentru a oferi o bază legală noului regim, supune aprobării electoratului prin
plebiscit o așa-zisă constituție, numită pentru a nu ofensa marile puteri, deranjate
că un act aprobat de ele era suspendat unilateral de către Cuza, „Statutul
dezvoltător al Convenției de la Paris”! În realitate, acest Statut nu avea
nimic comun cu respectiva Convenție! Pe baza acestui act Cuza dorea să
guverneze exact ca Napoleon al III-lea în Franța, adică în mod dictatorial!
Câștiga practic întreaga putere legislativă și executivă, Parlamentul având un
rol decorativ, cu toate că una dintre camere, - cea a Deputaților -, era aleasă
pe baza unei noi legi electorale care mărea considerabil numărul de alegători.
În ceea ce privește Senatul acesta devenea „Corp Ponderator” cu senatori de
„drept” numiți de către Domnitor! Curios este faptul că liberalii moderați,
susținători totuși ai regimului parlamentar, au consimțit la acest act de forță
al domnitorului! Se presupune că, în fapt, soluția aceasta i-a fost sugerată
lui Cuza de către însuși Napoleon al III-lea, iar Kogălniceanu, care avea
importante legături în masonerie, a acceptat să fie în continuare
prim-ministru, chiar dacă mai mult de formă, puterea efectivă având-o
domnitorul. În această perioada, se introduc importante reforme. Cea care va
avea urmări deosebite va fi reforma agrară sau, cum a fost numită în epocă,
„legea rurală”! Teoretic se rezolva cea mai stringentă nevoie socială -
împroprietărirea țăranilor cu pământ! Peste 2 milioane de hectare de pământ
urmau să intre în posesia a circa 400000 de foști clăcași. Însă, pe termen
lung, reforma a avut grave consecințe, întrucât se fărâmița foarte mult posesia
asupra fondului funciar. Atunci, pe moment, nu au fost înțelese aceste urmări,
dar, cu trecerea vremii ele vor deveni tot mai grave – să nu uităm da marile
răscoale țărănești din 1888 și 1907; ce rost ar mai fi avut aceste răscoale
dacă reforma lui Cuza îi împroprietărise pe țărani cu pământ!? Între timp,
tendințele dictatoriale ale lui Cuza devin tot mai evidente, provocând
nemulțumire serioase atât ale marilor puteri, cât și pe plan intern. Se ajunge
la un conflict „pentru popularitate politică” între Cuza și Kogălniceanu.
Kogălniceanu era tot mai apreciat pe plan politic intern de către populație, în
timp ce popularitatea lui Cuza se epuiza cu fiecare zi datorită vieții sale
personale scandaloase! Deși avea o soție legitimă, Cuza se „aventurase” într-o
legătură amoroasă cu prințesa Serbiei - Maria Obrenovici; din această legătură
au rezultat doi băieți nelegitimi. Mai mult, se zvonea că domnitorul ar fi
dorit să-l proclame pe cel mai dintre cei doi băieți moștenitor la tron, semn
în opinia unora că domnitorul dorea să întemeieze o dinastie, deși nu avea
copii legitimi cu soția sa Elena Cuza! Se ajunge la demisia lui Kogălniceanu,
pe care Cuza o acceptă rapid. Între timp adversarii săi politici speculează
dibaci comportamentul imoral al domnitorului în privința vieții sale personale.
Îi se face o propagandă ostilă în presa occidentală. Chiar Napoleon al III-lea
ajunge să nu-l mai sprijine. Încurajați de acest fapt, 2 adversari redutabili
ai domnitorului pun la cale complotul pentru răsturnarea lui Cuza. Primul
dintre acești adversari, I.C.Brătianu a reușit la Paris să-l prezinte pe Cuza
ca fiind „omul Rusiei și inamicul Franței”; este de mirare cum a reușit așa
ceva! Mai ales să-l convingă pe Napoleon al III-lea de acest „adevăr”!
Uluitor!! Mai mult, celălalt adversar, C.A Rosetti reușește la
Sankt-Petersburg, în capitala Rusiei, să-l prezinte pe Cuza ca fiind „agent al
Franței și adversar de moarte al Rusiei”! Este pur și simplu incredibil!! În
primul rând cum a reușit Rosetti să ajungă în capitala Rusiei și să fie
ascultat!? Apoi, cum a reușit să fie convingător, știindu-se ostilitatea totală
a Rusiei față de liberalii radicali români!? Ce anume s-a întâmplat cu
adevărat? Este evident că doar propaganda celor doi radicali nu era de ajuns
pentru ca cele două puteri să-și dea acordul pentru înlăturarea lui Cuza! S-a
implicat masoneria, și dacă a făcut-o, cum a procedat de a reușit să prezinte,
simultan, două variante despre Cuza care se băteau cap în cap!? Mai grav este
faptul că, în plan intern, C.A. Rosetti a reușit să organizeze efectiv
complotul din 11 februarie 1866 cu participarea unor personaje din conducerea
armatei! Aceștia, printr0un act de trădare în toată regula, l-au obligat pe
Cuza să-și semneze abdicarea și să se plece în exil, ca ultimul om, am putea
spune, fără a exagera cu nimic!! Cum de nu a opus niciun fel de rezistență? Cum
de restul armatei a acceptat așa ceva fără să reacționeze!? Nu negăm faptul că
domnitorul merita să piardă puterea din cauza politicii dictatoriale și a
vieții sale personale! Dar totuși, să fie trimis în exil ca și cum ar fi fost
un mare trădător, ultimul dintre oameni!! Sunt multe chestiuni care ridică
serioase semne de întrebare! Pe cine deranjase așa de tare Cuza cu adevărat
pentru a nu mai găsi niciun sprijin în plan intern și extern!? Mai merită să
evidențiem un fapt relativ puțin cunoscut - comportarea exemplară a Doamnei
Elena Cuza care a avut tăria de caracter necesară pentru a nu se răzbuna pe cei
doi băieți nelegitimi ai soțului ei „năbădăios”, și, mai mult, să accepte să-i
crească ca pe proprii săi copii!! Ce putem spune!? Elena Cuza a demonstrat că
era o Doamnă cu D mare!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu