ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a patra.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a patra

4. Secolul preponderenţei franceze (1648-1715):

Franţa în timpul minoratului lui Ludovic al XIV-lea: Pacea de la Westfalia i-a dezamăgit pe francezi. Hegemonia Habsburgilor luase sfârşit; dar pe de altă parte războiul cu Spania continua, iar excesele fiscalităţii produseseră o mizerie îngrozitoare în rândul păturilor sărace. Un grav conflict a opus în materie financiară Coroana şi Parlamentele, curţi locale de justiţie cu rol de înregistrare a edictelor, care-şi atribuiseră practic rolul de succesor al Stărilor Generale. În august 1648, la vestea victoriei de la Lens, Mazarin ordonă arestarea capilor opoziţiei; o violentă mişcare populară îl obligă să-i elibereze şi să accepte revendicările Parlamentului. Era clar însă că în ciuda pretenţiilor sale această instituţie nu putea ţine în Franţa locul pe care camerele îl ocupau în Anglia. Când Fronda parlamentară părea a fi luat sfârşit Condé şi Turenne, proaspăt întorşi din război, încercară să canalizeze nemulţumirile în favoarea lor. Curtea a fost obligată să se refugieze în provincie; Mazarin a părăsit ţara, iar rebelii, parlamentari şi mari seniori, au pus mâna timp de doi ani pe capitală. Disensiunile dintre ei erau însă mult prea mari; când armata regală a blocat Parisul în 1653, Fronda a fost obligată să se predea. Însăşi posibilitatea unei asemenea mişcări demonstra că în Franţa construcţia unui stat modern era departe de a se fi încheiat; dar sterilitatea acestei agitaţii a îngenuncheat ambiţiile politice ale nobilimii şi parlamentului, deschizând calea absolutismului. Problemele majore nu au fost rezolvate; în fruntea finanţelor a venit delapidatorul Fouquet, în timp ce pe plan religios a izbucnit criza jansenismului, pe care cardinalul a încercat să o înăbuşe cu forţa. Jansenismul a fost un curent teologic contra-reformator, inspirit de cartea Augustinus a episcopului olandez Jansenius. El a cuprins până la sfârşitul secolului XVIII Franţa, Italia şi Ţările de Jos. Într-un spirit rigid, apropiat de cel protestant, centrul jansenist de la mănăstirea Port-Royal (din care făcea parte filozoful Pascal) a criticat laxitatea moralei iezuite, ceea ce a atras condamnarea din partea papalităţii prin bula Unigenitus (1713). Tulburările interne l-au împiedicat pe Mazarin să profite de lichidarea puterii casei de Austria. Cei 5 ani de Frondă au permis Spaniei să recupereze teritoriile pierdute în Italia, deşi situaţia ei nu era cu mult mai bună (Portugalia îşi recâştigase independenţa în 1640, iar revolta Cataloniei nu a fost înăbuşită decât în 1652). Mazarin a declanşat ofensiva împotriva puterii de la Madrid prin intermediul alianţelor cu Anglia lui Cromwell şi cu principii renani; el a îndrăznit chiar să propună candidatura lui Ludovic la tronul imperial. Rupţi de orice ajutor din partea Vienei, spaniolii au fost înfrânţi de Turenne la Arras şi la Dunes; deplina lor izolare i-a obligat în cele din urmă să semneze pacea. Prin Tratatul Pirineilor (1659) Franţa a obţinut importante concesii teritoriale, dar şi mâna unei infante spaniole, care-i permitea să ridice pretenţii la coroană în cazul stingerii dinastiei iberice. Având acum mâinile libere, cardinalul a putut interveni în soluţionarea conflictului care opunea din 1655 Suedia tuturor vecinilor ei baltici; prin tratatele de la Copenhaga şi Oliva (1660), mediate de Franţa, suedezii rămâneau puterea hegemonică a Europei de Nord, dar în acelaşi timp Brandenburgul devenea un actor important al scenei politice. Când Mazarin a murit în 1661, lăsându-l pe Ludovic să guverneze singur, hegemonia franceză era o realitate în Europa.

Sfârşitul revoluţiei engleze: Execuţia monarhului a consfinţit eşecul guvernării parlamentare moderate. Prezbiterienii de la putere nu erau dispuşi să tolereze protestantismul non-conformist al militarilor; la rândul lor, aceştia îi priveau ca pe nişte episcopalieni deghizaţi. Cromwell se debarasă de aceste elemente parlamentare ostile; la 19 mai 1649 el a proclamat republica, Commonwalth, sub conducerea unui guvern militar. Autoritatea acestuia era însă contestată atât de cavaliers şi prezbiterieni, cât şi de cei mai radicali protestanţi; iar scoţienii şi irlandezii îl sprijineau pe pretendentul Carol al II-lea Stuart. Imediat Cromwell invadă Irlanda; insula a fost readusă sub control englez iar veteranii războiului civil împroprietăriţi cu pământurile irlandeze. Scoţia, dezbinată de certurile între partizanii calvini şi cei anglicani ai lui Carol, a fost cucerită în bătăliile de la Dunbar şi Worcester; dar Cromwell a menţinut libertatea religioasă. Având liniştea asigurată, acesta a iniţiat o politică comercială protecţionistă prin Actul de navigaţie din 1651, care viza lichidarea concurenţei olandeze. Negustorii neerlandezi au înţeles că Actul instituia hegemonia navală a Angliei; ca urmare, în 1652 ei declarară război şi fură degrabă zdrobiţi de flota lui Cromwell, care la sfârşitul lui 1653 s-a declarat Lord Protector al Commonwealth. „Coada de Parlament” a fost dizolvată, dar nici noua adunare nu putea fi de acord cu politica autoritară a protectorului şi a militarilor care deţineau puterea executivă. Pe plan extern, Anglia a zdrobit în alianţă cu francezii resturile marii monarhii spaniole între 1655-1659; dar Cromwell nu a reuşit să devină un arbitru al politicii continentale, cum ar fi dorit. Când muri în 1658, englezii îşi doreau un monarh care să pună capăt apăsătoarei conduceri a armatei. Noul Protector, tânărul Richard Cromwell, era incapabil să exercite o asemenea putere; slăbiciunea sa a lăsat cale liberă arbitrarului militarilor ce conduceau administraţia Commonwealth-ului. În aceste condiţii comandantul trupelor din Scoţia, generalul Monk, a ocupat capitala şi a convocat „Parlamentul Convenţiei”, compus din membrii în viaţă ai Parlamentului cel Lung. Dominaţi de elementele cavalier, aceştia l-au proclamat rege la 1 mai 1660 pe Carol al II-lea.

Politica internă a lui Ludovic al XIV-lea: Odată ajuns pe tron, tânărul monarh francez a încercat să însănătoşească finanţele; ca urmare în 1661 Fouquet a fost arestat de d’Artagnan, în locul lui venind Colbert. Acesta era promotorul politicilor mercantiliste. Teoria economic mercantilistă, adesea numită şi colbertism, susţine că puterea unui stat depinde de cantitatea de aur şi de argint pe care acesta o deţine, şi care la scara Europei este constantă, ca şi volumul tranzacţiilor comerciale; deci pentru a spori puterea Franţei este nevoie să fie diminuat comerţul unei alte ţări europene, ceea ce duce la „războaie ale banilor”, şi să fie produse acasă cât mai multe din mărfurile de import. Încercările lui Colbert de a pune pe picioare economia prin reformarea fiscalităţii, îmbunătăţirea transporturilor de marfă, crearea de manufacturi regale şi de companii comerciale, instituirea de tarife protecţioniste, au eşuat lamentabil; în schimb, ele au furnizat monarhului pretextul pentru a ataca marile puteri comerciale europene, Olanda, Anglia. În politica internă, sub faţada copleşitorului fast al Curţii, Ludovic al XIV-lea a dezvăluit rapid faţetele opresive ale absolutismului. Libertatea opiniilor a fost înăbuşită încă din 1662; Stările Provinciale, care apărau autonomia locală, au fost lipsite de mijloace de acţiune; ambiţiile nobilimii au fost liniştite prin concentrarea ei la Versailles, sub stricta supraveghere a autorităţii monarhice; pentru un timp, chiar şi venalitatea funcţiilor, sursă a incompetenţei aparatului administrativ, a fost desfiinţată. În chestiunile religioase, în schimb, regele nu a reuşit să apere libertăţile gallicane în faţa papei; chiar şi în ultimii ani de domnie, când janseniştii şi episcopii gallicani au făcut front comun în faţa iezuiţilor, instrument al politicii pontificale, Ludovic a ezitat să apere până la capăt autonomia Bisericii Franţei, adesea din considerente de politică externă. În schimb înalţii săi prelaţi, precum Bossuet sau Fénelon, au împins absolutismul până la o doctrină a regelui-preot, afirmând că Dumnezeu i-a lăsat pe regi să domnească pe pământ pentru ca ei să instaureze împărăţia Domnului, iar când regii catolici fac să triumfe, prin lege şi prin forţă, adevărul asupra greşelii, este un timp de graţie pentru cei ce s-au rătăcit şi sunt readuşi în sânul Bisericii. În acest spirit, problema protestantă a fost rezolvată tranşant. După căderea oraşului La Rochelle, hughenoţii au rămas fideli Coroanei, jucând un rol important în administraţie; chiar marele commandant Turenne era protestant. Convins de rolul său de suveran catolic, Ludovic al XIV-lea a declanşat mai întâi persecuţii împotriva lor, pentru ca în 1685 să revoce Edictul de la Nantes. „Am considerat că nu putem face nimic mai bun pentru a şterge complet memoria tulburărilor, confuziei şi relelor pe care progresele acestei false religii le-a cauzat în regatul nostru decât să revocăm în întregime sus-numitul edict …” Urmarea revocării a fost declanşarea unor persecuţii la scară naţională împotriva protestanţilor care refuzau să abjure; aproape un milion de hughenoţi au părăsit Franţa refugiindu-se în Olanda, Elveţia, Brandenburg, unde abilităţile şi cunoştinţele lor tehnice au servit dezvoltării economice. Dintre cei rămaşi în ţară, protestanţii din Sud au profitat de dificultăţile externe ale Franţei şi s-au ridicat la luptă sub numele de camisarzi, declanşând o adevărată insurecţie locală între 1702-1710. Reacţia lui Ludovic a fost fermă: graniţele au fost închise, pentru a nu mai permite exodul mâinii de lucru, iar revolta înăbuşită în sânge. Armata a fost o altă mare problemă a domniei „Regelui-Soare”. Deşi războaiele au fost aproape continui în lunga sa domnie, el nu dispunea de o armată organizată, majoritatea gradelor fiind cumpărate. Crearea excelentului instrument militar care a servit în toate războaiele lui Ludovic a fost atât opera ministrului Louvois, care a reglementat strict problema militară, cât şi a lui Vauban, creator al unităţilor de geniu, genial inventator în materie de asedii şi fortificaţii. El a introdus baioneta, folosită prima dată la asediul Budei în 1686, făcând inutilă vechea separare între muschetari şi lăncieri, şi a creat un sistem de fortificaţii aproape imposibil de trecut la graniţele Franţei; de el aveau să se lovească încercările de invazie de la începutul secolului XVIII.

Conjunctura europeană în 1661: O criză politică generală afectase toate statele europene după Westfalia. În Franţa ea s-a manifestat prin frondă, în Anglia a luat forma dictaturii lui Cromwell; în Olanda, după războiul din 1652-1654, familia de Orania a fost înlăturată de la stathouderat, puterea încăpând pe mâinile marii burghezii comerciale reprezentate de fraţii de Witt. În Suedia, politica expansionistă a lui Carol al X-lea Gustav impusese pentru un timp dominaţia suedeză asupra Poloniei şi Danemarcei doar pentru a fi oprită de Mazarin în numele menţinerii echilibrului de putere. În schimb, suedezii reuşiseră să slăbească Polonia în aşa măsură încât răscoala cazacilor conduşi de Bogdan Hmelniţki, izbucnită în 1648, nu a putut fi înăbuşită de oştile magnaţilor; iar în 1652, căutând ajutor extern, rebelii s-au declarat supuşi ai ţarului, decizie sancţionată de Zemski sobor un an mai târziu; Ucraina a trecut astfel la ruşi, ceea ce a generat un nou război între aceştia şi polonezi. Spania era ruinată atât de conflictele cu englezii şi francezii cât şi de veşnica ei criză financiară; în 1665 a fost grav învinsă de portughezi pe care încerca să-i recucerească. Habsburgii austrieci încercau să redevină o mare putere prin reactivarea conflictului la graniţa otomană. După moartea principelui Rákóczi în lupta de la Gilău (1660) Transilvania era ameninţată de anexarea otomană; imperialii au încercat fără succes să impună un pretendent propriu la tron, apoi au intrat în război deschis cu turcii primind ajutor chiar şi de la Franţa. La 1 august 1664 ei au obţinut o mare victorie la Sankt Gotthard, însă pacea care a urmat era departe de a fi satisfăcătoare, otomanii profitând de situaţia dificilă în care se găseau austriecii în acel moment. Şi din perspectivă economică, Europa era afectată de mari transformări. În Occident prima jumătate a secolului XVII consfinţise apogeul puterii comerciale şi financiare a Olandei, care se substituise imperiilor coloniale portughez şi spaniol. Începând din 1652 această hegemonie economică a fost atacată atât de englezi cât şi de francezi; iar după ce în 1672, ca urmare a dezastrului militar, republica a căzut sub autoritatea stathouderului, Olanda s-a transformat cu încetul într-un partener mai mic al Angliei. În estul continentului evoluţiile economice erau şi mai radicale: decăderea vieţii orăşeneşti şi a comerţului ca urmare a înaintării otomane au declanşat procesul legării de glie a ţăranilor, care până atunci nu cunoscuseră iobăgia, în scopul creşterii valorii şi productivităţii terenurilor marilor proprietari funciari („al doilea servaj”). În Polonia acest proces a fost instituţionalizat încă de la 1469; în Ţările Române iobăgia a fost introdusă de Mihai Viteazul, el însuşi cel mai mare proprietar de terenuri din Muntenia; în Rusia legarea de glie a fost iniţiată de Ivan cel Groaznic, dar definitivarea ei a avut loc abia la 1649. Din această cauză economia Europei de est a urmat o tendinţă complet opusă celei occidentale, adâncind separarea dintre cele două regiuni.

Apogeul politicii externe a lui Ludovic al XIV-lea: După 1661 Franţa a încercat să-şi asigure alianţe în întreaga Europă, din Scandinavia până în Spania la a cărei succesiune visa. Când în 1665 englezii au declarat din nou război Olandei, Ludovic a decis să profite de conjunctură pentru a cuceri Ţările de Jos spaniole, care ar fi furnizat debuşeul portuar absolut necesar comerţului francez. În mai 1667 Condé şi Turenne au invadat Flandra; Olanda, Anglia şi Suedia s-au mobilizat rapid pentru a preveni pericolul hegemoniei franceze, încheind la Haga o alianţă căreia Ludovic ştia că nu-i poate face faţă; la un an de la declanşarea războiului el a încheiat pacea de la Aachen, prin care obţinea mai multe puncte importante din Belgia. Acest insucces relativ a determinat însă transformarea Olandei în principalul inamic al puterii franceze; iar în următorii ani aceasta a făcut pregătiri pentru un război de dimensiuni mult mai mari, care ar fi urmat să extindă Franţa până la gurile Escaut-ului; în acest scop, diplomaţii Parisului au obţinut alianţe cu Anglia, Suedia şi cu principii din nord-vestul Germaniei. Condé şi Turenne trecură Rinul în primăvara lui 1672, cucerind cu uşurinţă Utrecht, când sosi vestea încheierii unei alianţe defensive între olandezi, austrieci şi electorul de Brandenburg. Haga crezu că venise momentul să ceară pacea; Ludovic respinse însă oferta. Situaţia era atât de disperată încât olandezii considerară că singura soluţie era readucerea la putere a partidului războiului, reprezentat de tânărul Wilhelm de Orania. În schimb fraţii de Witt, consideraţi vinovaţi pentru dezastrul republicii, au fost masacraţi. Schimbarea s-a dovedit de rău augur pentru Ludovic; aliaţii Olandei au oprit înaintarea franceză, iar în 1673 Spania li s-a alăturat; în schimb Carol al II-lea s-a retras din alianţa cu francezii, ca urmare a presiunilor Parlamentului; la fel au făcut şi principii germani. Operaţiunile începeau să meargă greu: victoria lui Condé la Senef (1674) a fost mai degrabă un măcel, iar marele comandant s-a retras curând din fruntea armatei; Turenne, după ce invadat Palatinatul şi i-a bătut pe imperiali în Alsacia într-o campanie glorioasă, a murit la Salzbach în 1675. Doar în Mediterană flota franceză a reuşit să obţină succese împotriva olandezilor în 1676 şi a luat Messina; însă în Flandra şi pe Rin, luptele au trenat cu succese alternative până în vara anului 1678. Temându-se că Anglia va trece de partea aliaţilor, Ludovic s-a grăbit să încheie pacea de la Nimwegen (1678/1679) în care superioritatea diplomaţiei sale s-a dovedit mai importantă decât succesele militare: Franţa a obţinut astfel de la spanioli provincia Franche-Comté şi câteva oraşe flamande. Tratatul de la Nimwegen a instituit în acelaşi timp limba franceză ca limbă a diplomaţiei internaţionale, situaţie ce s-a menţinut până la al doilea război mondial. După un asemenea triumf, un ambasador contemporan scria: „Dominaţia Franţei era ca şi stabilită în întreaga Europă iar regele ei devenise arbitrul acestei regiuni a emisferei noastre. Statul său avea încă toate forţele sale şi urma să capete altele noi; dominaţia sa devenise un rău inevitabil pentru celelalte naţiuni ...” Ludovic nu era însă mulţumit cu rezultatele Nimwegen-ului. El dorea anexarea completă a Ţărilor de Jos spaniole şi stabilirea graniţelor pe Rin; ca urmare a format Camerele de Reuniune, care trebuiau să decidă asupra litigiilor de suveranitate, şi prin intermediul acestei instituţii a ocupat paşnic Luxemburg şi Strasbourg. Puterile europene s-au indignat în faţa acestei încălcări făţişe a dreptului internaţional; dar situaţia lor nu era atât de bună încât să le permită un nou război împotriva Franţei, astfel că în 1684 atât Spania cât şi Imperiul consfinţiră prin tratatul de la Regensburg reuniunile pentru o durată de 20 de ani.

Restauraţia Stuart şi Revoluţia glorioasă: Odată ajuns pe tronul englez, Carol al II-lea a constatat că nu mai putea guverna aşa cum o făcuseră tatăl şi bunicul său. O represiune în masă împotriva foştilor roundheads era imposibilă, în ciuda insistenţelor „Parlamentului Cavalier” dintre 1661-1679; iar rolul moderator între monarh şi comune a fost jucat excelent de cancelarul Clarendon, un veteran al „Parlamentului Lung”, care a temperat excesele reacţionare ale regaliştilor din Camere. Au fost însă de ajuns câteva dezastre ca epidemia de ciumă din 1665, marele incendiu al Londrei din 1666 şi distrugerea flotei de pe Tamisa de către olandezi în anul următor pentru ca suveranul să fie acuzat - nu pe nedrept - că ţine partea catolicilor. Carol a crezut că se poate apăra înlocuindu-l pe Clarendon cu o cabală de favoriţi, a căror politică internă şi externă a fost un eşec total. În schimb facţiunile create în această perioadă au stat la baza formării celor două mari partide engleze: whigs, liberali, adepţi ai toleranţei religioase, în jurul cărora se grupau protestanţii nonconformişti, şi tory, conservatorii, susţinând Coroana şi anglicanismul. Whigii au luat puterea până în 1681, reuşind să promulge Habeas Corpus Act, care punea la adăpost cetăţenii de încarcerarea abuzivă; dar în rest politica lor a urmărit doar interesele de partid, astfel că regele a dizolvat Parlamentul, guvernând singur cu ajutorul conservatorilor până la moartea sa în 1685. I-a urmat fratele său Iacob, care spre oroarea englezilor, era catolic şi înclina spre absolutism. Cât timp partidul tory l-a susţinut în Parlament iar succesor la tron a fost stathouderul Olandei, Coroana s-a putut menţine; dar naşterea unui moştenitor al lui Iacob în vara lui 1688 a făcut ca politica procatolică a regelui să fie considerată inacceptabilă de ambele partide. Şefii whig şi tory s-au adresat lui Wilhelm de Orania pentru a-l chema pe tron, iar acesta nu a întârziat să debarce la Torbay cu o mică armată. Întreaga Anglie a trecut de partea sa, Iacob fiind nevoit să fugă în Franţa. Esenţa acestei „revoluţii glorioase” din 1688 nu a fost violenţa sau eroismul, ci instituirea noului regim pe baza consensului între forţele politice: Parlamentul l-a încoronat în ianuarie 1689 pe Wilhelm şi pe soţia acestuia Maria, fiica lui Iacob al II-lea, în schimb noul suveran a acceptat „declaraţia drepturilor” (Bill of Rights). Aceasta interzicea monarhului să suspende aplicarea legilor, să convoace tribunale extraordinare sau să recruteze trupe fără acordul Parlamentului, care căpăta supremaţia politică. Dezbaterile Camerelor trebuiau să fie libere iar convocarea lor frecventă; libertăţile individuale erau în mare măsură garantate. Prin Actul de Toleranţă din acelaşi an whigii au asigurat libertatea cultelor non-conformiste.

Declinul hegemoniei franceze: După Reuniuni diplomaţia lui Ludovic al XIV-lea s-a dovedit inabilă; el a reuşit să-şi îndepărteze aliaţii - Danemarca şi Brandenburg - iar prin revocarea edictului de la Nantes şi-a atras profunda antipatie a puterilor protestante. Wilhelm de Orania şi împăratul Leopold I au realizat după Regensburg coalizarea forţelor europene împotriva hegemoniei franceze sub forma Ligii de la Augsburg, care reunea Imperiul, Spania şi Suedia, cărora aveau să li se alăture după „Revoluţia glorioasă” Olanda şi Anglia. Încercând să prevină agresiunea Ligii, Ludovic a atacat primul în toamna lui 1688, ocupând Palatinatul care a fost atroce devastat. Când Wilhelm de Orania s-a declarat împotriva lui, regele Franţei l-a trimis pe Iacob al II-lea în Irlanda cu o expediţie militară. În bătălia de pe râul Boyne (1690) iacobiţii au fost zdrobiţi, iar Londra a instituit în insula rebelă un regim opresiv mai dur decât cel al lui Cromwell. Pe mare în schimb flota franceză s-a dovedit pentru un timp superioară anglo-olandezilor, bătându-i la Beachy Head în 1690; dar doi ani mai târziu, la Hougue, aliaţii i-au zdrobit pe francezi, supremaţia navală a acestora luând astfel sfârşit. Pe uscat operaţiunile au trenat pe frontul din Flandra, unde succesele forţelor franceze asupra imperialilor şi olandezilor între 1690-1693 nu au avut consecinţe semnificative; nici în Italia victoriile asupra ducelui de Savoia nu au putut forţa încheierea păcii. În plus, războiul s-a extins şi în colonii, în Canada şi în India anglo-olandezii înfruntându-se cu garnizoanele franceze. Spre 1695 ambele tabere erau epuizate; Franţa, fără forţe maritime, nu mai avea resursele necesare continuării conflictului iar Anglia, care devenise principalul finanţator al operaţiunilor de pe continent, trecea printr-o gravă criză financiară. Ludovic a încercat să forţeze pacea prin comiterea de atrocităţi ce încălcau toate regulile războiului: după devastarea Palatinatului în scopuri defensive el a bombardat 24 de ore Bruxelles şi a jefuit nordul Italiei; în schimb, generalii ce le urmaseră lui Condé şi Turenne nu erau capabili de mari victorii. Totuşi, aliaţii începură să cedeze: Savoia s-a retras în 1696 din Ligă, iar când francezii au intrat în Barcelona Spania i-a urmat exemplul. În toamna lui 1697 s-a semnat pacea la Ryswick: Reuniunile erau anulate, cu excepţia Strasbourgului; Austria şi Anglia au ieşit întărite politic din război, fiind pregătite pentru redeschiderea ostilităţilor şi lichidarea completă a hegemoniei franceze.

Contra-ofensivă habsburgică în Estul Europei: Pacea încheiată de Austria cu turcii şi tendinţele contra-reformatoare şi absolutiste ale Vienei au nemulţumit profund nobilimea protestantă din Europa centrală şi de est. În 1670 ea a încercat fără succes soluţia un complot anti-habsburgic; reprimarea sângeroasă a acestuia a ascuţit contradicţiile din Ungaria imperială, declanşând în 1678 o revoltă de proporţii sub conducerea lui Emeric Thököly; timp de 10 ani, curuţii („cruciaţii”) rebeli şi labancii („pedestraşii”) fideli Vienei s-au înfruntat pe teritoriul maghiar. Thököly avea nevoie de o alianţă externă; el a obţinut sprijin de la Ludovic al XIV-lea, dar acesta era mult prea departe, astfel că şeful curuţilor a decis să se alieze cu Poarta otomană; în schimb turcii au sprijinit încoronarea sa ca rege al Ungariei în 1682. Un an mai târziu, ei au declanşat o imensă campanie vizând cucerirea Vienei. Capitala austriacă a rezistat două luni asediului otoman, până la sosirea forţelor de despresurare conduse de regele polon Ioan Sobieski. Sub zidurile oraşului acesta i-a zdrobit pe turci în bătălia de la Kahlenberg (12 sept. 1683), austriecii trecând apoi la o contra-ofensivă hotărâtă în Ungaria. Marele lor general Carol de Lorena a recucerit în 1686 Buda iar în 1687 i-a bătut pe otomani la Mohács, eliminând forţele Înaltei Porţi din Ungaria şi intrând în Ardeal, care a fost ocupat militar. În acelaşi an Dieta de la Bratislava a recunoscut regatul maghiar ca posesiune ereditară a Habsburgilor. Sultanul s-a grăbit să-l trimită aici pe Thököly, care i-a învins pe imperiali la Zărneşti şi a fost proclamat principe de nobilimea ostilă puterii de la Viena. Cu preţul pierderii Belgradului, austriecii l-au izgonit din Transilvania în acelaşi an iar după victoria de la Slankamen şi-au instituit dominaţia efectivă în Ardeal prin diploma leopoldină din 1691, care menţinea vechile privilegii şi statute ale principatului, cu excepţia dreptului de rezistenţă al nobilimii. În următoarea perioadă Viena a subminat însă puterea elitelor politice ardelene prin noi diplome care măreau prerogativele împăratului şi recunoşteau drepturi clericilor români trecuţi la catolicism. Contra-ofensiva habsburgică a trenat în schimb până la venirea lui Eugeniu de Savoia în fruntea armatelor imperiale. Victoria sa decisivă la Zenta a permis încheierea păcii de la Carlowitz (1699). Otomanii cedau Ungaria, Ardealul (fără Banat) şi Slovenia; în sud, veneţienii primeau Moreea recucerită prin victoria navală de la Mitilene (1690); în aceste condiţii, Viena s-a putut dedica luptei împotriva lui Ludovic al XIV-lea.

Războiul de succesiune a Spaniei. Sfârşitul preponderenţei franceze: După pacea de la Ryswick Ludovic al XIV-lea şi-a îndreptat atenţia într-o altă direcţie, care ar fi putut institui definitiv preponderenţa franceză în Europa: succesiunea spaniolă. Ultimul Habsburg de la Madrid, Carol al II-lea, era muribund şi nu avea urmaşi; în schimb pretendenţi la succesiunea sa erau aproape toţi suveranii occidentali. Regele Franţei şi electorul bavarez erau cei mai legitimi moştenitori; dar ambii făcuseră greşeala de a da declaraţii de renunţare pe care apoi le renegaseră. După ei, împăratul Leopold avea şi el pretenţii justificate; astfel că toţi trei monarhii făceau demersuri la Madrid pentru a-l influenţa pe Carol în alegerea succesorului. Diplomaţia Parisului a fost din nou superioară, încheind un tratat de împărţire a teritoriilor coroanei spaniole cu puterile maritime, Anglia şi Olanda. Carol nu a fost de acord şi prin testament şi-a lăsat toate statele principelui Bavariei; dar acesta a murit subit în 1699, obligând marile puteri să semneze un nou tratat, mai favorabil Imperiului, prin care Franţa primea însă posesiunile italiene şi Lorena (1700). Împăratul a ezitat; într-un acces de patriotism, Carol a refuzat orice partaj, lăsându-l unic moştenitor pe Filip de Anjou, nepot al lui Ludovic. La 1 noiembrie 1700 Carol a încetat din viaţă, iar monarhul francez s-a grăbit să-i accepte testamentul, ceea ce practice anunţa o „monarhie universală” a Bourbonilor. Bavaria, Savoia, Portugalia şi papa l-au recunoscut pe Filip al V-lea pe tronul spaniol; puterile maritime nu erau dornice să intre în război iar principii germani doreau doar să-şi vândă alianţa cât mai scump. Aparent nimic nu stătea în calea lui Ludovic; dar când acesta îşi arătă ambiţia de a uni sub aceeaşi coroană Franţa şi Spania, întreaga Europă se ridică împotriva lui. La Haga, Imperiul semnă un tratat de alianţă cu puterile maritime care prevedea împărţirea teritoriilor spaniole. La 15 mai 1702 cele trei state declarau război Franţei iar Danemarca şi toţi principii germani li se alăturară; se declanşa astfel conflictul pentru succesiunea Spaniei. Operaţiunile militare începuseră de fapt încă din 1701, când Eugeniu de Savoia îi bătuse în nordul Italiei pe francezi. Un an mai târziu, Villars îi învinse pe imperiali la Friedlingen şi făcu joncţiunea cu bavarezii, apoi salvă patria acestora prin victoria de la Höchstaedt; dar planul de a ataca Viena eşuă. Anglia îl trimisese pe continent pe excelentul military şi diplomat Marlborough; luând iniţiativa, acesta i-a zdrobit pe franco-bavarezi la Blenheim (1704), forţându-l pe Ludovic să evacueze Germania. Bavaria a fost ocupată de imperiali; când ţăranii credincioşi principelui s-au răsculat, armata a înăbuşit micarea în sânge şi l-a proscris pe elector. Nici în Italia situaţia nu era mai bună, după ce Savoia a trecut de partea aliaţilor. Francezii s-au mişcat lent şi nu au putut împiedica unirea piemontezilor cu forţele lui Eugeniu de Savoia, care apoi a reluat oraşul Torino după o mare victorie (1706). Ludovic a fost nevoit să semneze un acord prin care renunţa la nordul Italiei în schimbul retragerii libere a forţelor sale. Portugalia a trădat şi ea cauza franceză, iar la 4 august 1704 flota engleză a cucerit Gibraltarul, extreme de slab apărat; Mediterana era de acum în mâna sa. În 1705 arhiducele Carol, pretendentul austriac, a debarcat în Catalonia, care era fidelă cauzei sale; litoralul mediteranean al Spaniei a fost rapid pierdut de Filip al V-lea. După o încercare eşuată de reluare a Barcelonei, acesta a fost nevoit să abandoneze temporar chiar şi Madridul în 1706; castilienii iau rămas totuşi fideli, Spania rămânând astfel în mâinile francezilor. În acelaşi timp însă Marlborough câştiga bătălia de la Ramillies, care-I dădu controlul Ţărilor de Jos. Fără speranţă, Ludovic încercă să negocieze; dar aliaţii se pregăteau deja pentru invadarea Franţei. În 1707 şi în 1708 campaniile lor eşuară; în fine în 1709 Marlborough şi Eugeniu de Savoia încercară efortul decisiv şi fură opriţi de Villars la Malplaquet. Cum şi pe teatrul de război iberic Filip redresase situaţia graţie victoriilor de la Almanza şi Villa Viciosa şi guerillei castilienilor, combatanţii deschiseră negocierile de pace. Condiţiile, impuse în principal de olandezi care vroiau ruina Franţei, erau mult prea dure; Ludovic le-a refuzat, iar reizbucnirea ostilităţilor nu i-a fost defavorabilă. În Anglia, cabinetul whig dominat de Marlborough a fost răsturnat, în locul lui venind conservatorii, partizani ai păcii. În 1711 pe tronul imperial a urcat arhiducele Carol; or puterile maritime nu doreau nici să reînvie „monarhia universală” a Habsburgilor. Când Villars l-a bătut la Denain pe Eugeniu în 1712 negocierile au putut începe cu adevărat. La 11 aprilie 1713 Franţa a semnat pacea cu puterile maritime şi aliaţii lor la Utrecht. Filip al V-lea era recunoscut ca rege al Spaniei, cu condiţia renunţării la succesiunea franceză şi a veşnicei separări a celor două coroane; în schimb Franţa pierdea cuceririle din Belgia şi mai multe colonii americane şi recunoştea titlul de rege suveranilor Savoiei şi Prusiei (Brandenburg). Imperiul a refuzat să ratifice tratatul; dar Eugeniu nu putea rezista singur ofensivei declanşate de Villars în vara anului 1713, astfel că cei doi comandanţi începură negocierile. Pacea sa semnat la Rastadt în 1714; se confirmau prevederile de la Utrecht iar electorul bavarez era restabilit în teritoriile sale. Împăratul a primit nordul Italiei, Neapole şi Sardinia.

Petru cel Mare şi începuturile Rusiei moderne: În doua jumătate a secolului al XVII-lea principala problemă a politicii externe a ţarilor a fost menţinerea graniţelor occidentale ale Rusiei, permanent contestate de polonezi, suedezi şi turci; în timp ce în interior mişcări de amploare au contestat autoritatea Romanovilor. O rebeliune a gărzilor din Moscova (streliţi) l-a adus în 1682 pe tron pe minorul Petru, care a început să domnească efectiv abia 7 ani mai târziu. În tinereţe Petru a călătorit prin toate marile state occidentale ale căror progrese politice, economice, sociale şi militare l-au inspirat în transformarea Rusiei dintr-o ţară feudală într-un stat modern. Opera sa reformatoare a fost imensă - dar şi extrem de contestabilă datorită mijloacelor tiranice prin care a pus-o în aplicare ca urmare a faptului că era complet lipsit de aliaţi între forţele din interiorul ţării. Prima transformare majoră în structura Rusiei feudale a fost crearea în primii ani ai domniei a unei armate regulate, organizată de specialişti occidentali, şi unei flote; datorită acestora a luat în 1696 de la turci Azovul, primul port rusesc la Marea Neagră. Reforma militară a generat rapid nemulţumiri în rândul streliţilor, care s-au răsculat; Petru nu a ezitat să-i execute, condamnându-l la moarte chiar pe fiul său ce i se împotrivise. Opoziţia a fost redusă la tăcere de duritatea represiunii; astfel că ţarul a putut lua o serie de măsuri economice, construind în Ural primele fabrici ruseşti. Opera sa a fost pusă însă sub semnul întrebării de izbucnirea Războiului Nordului. Suedia deţinea la sfârşitul secolului cea mai bună armată din Europa. Când în 1697 Carol al XII-lea a urcat pe tron, el era decis nu numai să ducă până la ultima consecinţă politica absolutistă a predecesorilor săi, ci şi să-şi extindă puterea pe seama vecinilor săi mai slabi. Petru a înţeles acest pericol şi pentru a-l preveni s-a aliat cu Polonia şi Danemarca; dar în august 1700 Carol i-a declarat război şi în câteva luni a zdrobit forţele daneze şi ruseşti fără nicio dificultate. Conflictul a continuat în avantajul suedezilor, care au invadat Polonia, impunându-şi protejatul, Stanislaw Leszczynski, pe tron; în schimb, tentativele ruseşti de a opri ofensiva lui Carol au fost succesiv respinse, în condiţiile în care şi în interiorul ţării izbucniseră răscoale împotriva reformelor lui Petru. Ţarul a încercat să caute sprijin sau măcar mediere în vest, dar aici făcea ravagii succesiunea spaniolă, astfel că nicio putere nu era dornică să-şi atragă duşmănia Suediei. Carol s-a decis să profite de această izolare diplomatică pentru a invada Rusia în 1708; el nu prevăzuse însă că Petru folosise aceşti ani de răgaz pentru a-şi reorganiza armata. Campania a fost un dezastru; ruşii au tăiat liniile de comunicaţii suedeze şi l-au împiedicat pe Carol să atace Moscova; când acesta, cu forţe puţine şi epuizate, a încercat o întoarcere spre Ucraina, armata lui Petru l-a atacat, zdrobindu-l în bătălia de la Poltava (8 iul. 1709). Regele însuşi a fost obligat să se refugieze la Tighina iar ruşii au profitat de completa derută a Suediei pentru a pune mâna pe litoralul baltic. În 1714 ei au respins la capul Hangut o ultimă tentativă de ofensivă maritimă a lui Carol; războiul era practic câştigat în clipa în care Prusia i s-a alăturat ţarului, dar pacea nu s-a încheiat decât în 1721, după moartea regelui suedez. Prin tratatul de la Nystadt Rusia a obţinut litoralul meridional al Balticii şi o parte din Finlanda; dar în primul rând a devenit o putere europeană. Pe plan intern anii Războiului Nordului au fost marcaţi de cele mai importante reforme ale lui Petru cel Mare: în 1703 el a întemeiat, pe teritoriile luate de la suedezi, oraşul Petersburg (capitală din 1712), care trebuia să fie o alternativă modernă la medievala Moscovă, în acelaşi timp un mijloc de a concentra într-un loc sigur periculoasa forţă boierească şi un debuşeu important la Baltica; în 1708 administraţia a fost complet reformată prin crearea guberniilor, instrument al centralizării politice; vechiul sfat boieresc a fost înlocuit cu un Senat, supus în realitate puterii absolute a lui Petru, care în 1721 s-a proclamat împărat. Pe plan economic, comerţul extern cu cereale a luat avânt prin imensa extindere a suprafeţelor cultivabile şi prin înrăutăţirea condiţiei iobagilor; industrializarea a fost şi ea o operă forţată, realizată cu mijloace tiranice, care au permis însă Rusiei realizarea unei producţii competitive la nivel european.

Europa în 1715: Tratatele din 1713/1714 au pus capăt preponderenţei franceze pe continent. Marele învingător al epuizantei succesiuni spaniole a fost indiscutabil Anglia, care punând mâna pe Gibraltar şi pe Minorca a dobândit supremaţia în Mediterana. Wilhelm murise în 1702; Ana, care i-a succedat, a ştiut să lase puterea în mâinile whigilor dirijaţi de Marlborough, care au relizat unirea Angliei cu Scoţia sub numele de Marea Britanie, relansând economic şi social subdezvoltata ţară nordică. După căderea lor de la putere conservatorii, în frunte cu Bolingbroke, au obţinut extrem de avantajoasa pace de la Utrecht, în timp ce pe plan intern au declanşat o adevărată ofensivă împotriva protestanţilor non-conformişti. Tory ar fi putut domina complet viaţa politică a Angliei dacă pe tron nu ar fi urcat în 1714 George I de Hanovra, care era legat de partidul whig. Aceasta a însemnat eliminarea conservatorilor din scenă pentru aproape jumătate de veac, deşi ei fuseseră artizanii păcii. Olandezii, în schimb, au dovedit că nu mai erau, politic şi economic, decât o remorcă a puterii de la Londra. Viena, după ce între 1703-1711 s-a confruntat cu o nouă mişcare a curuţilor condusă de fiul vitreg al lui Thököly, Francisc Rákóczi II, şi-a instituit completa autoritate asupra Ungariei. Orientată mai mult spre centrul şi estul Europei, Austria redevenise o mare putere prin tratatele de la Carlowitz şi Rastadt, în ciuda extremei dispersări a teritoriilor sale pe care greoaia administraţie habsburgică nu era capabilă încă să le guverneze. În ceea ce priveşte Franţa, la moartea lui Ludovic în 1715 succesele politice interne şi externe ale absolutismului nu puteau masca bancruta statului şi pierderea dominaţiei continentale. Marele istoric Ernest Lavisse făcea astfel bilanţul acestei domnii: „Monarhia nu i-a supravieţuit lui Ludovic decât cu 74 de ani, aproape cât durata domniei sale. Ludovic al XIV-lea a uzat monarhia franceză. Continuitatea războiului, enormitatea cheltuielilor de lux, erorile unui colbertism exagerat, revocarea Edictului de la Nantes ... au redus la mizerie o ţară prosperă.”