RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A ZECEA
39. LEGEA
ȘI LEGĂMINTELE:
La data creării lor, Adam și Eva aveau
cunoștință de Legea lui Dumnezeu; ei cunoșteau cerințele ei; preceptele ei erau
scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a
fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care
să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduința unui Mântuitor,
și jertfele rânduite arătau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea
Jertfă pentru păcat. Dacă Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost călcată, atunci n-ar
fi fost moarte și n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecință, n-ar fi
fost nevoie nici de jertfă. Adam i-a învățat pe urmașii săi Legea lui Dumnezeu
și ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generațiilor următoare. Dar,
cu toate măsurile pline de bunăvoință, luate pentru mântuirea oamenilor, puțini
au fost aceia care au primit-o și au fost preocupați de ea. Prin neascultare,
lumea a devenit atât de stricată încât a fost nevoie să fie curățită de
nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost păstrată de Noe și familia sa, iar, la
rândul său, Noe i-a învățat pe urmașii săi cele Zece Porunci. Deoarece oamenii
s-au îndepărtat iarăși de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a
spus: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit
poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” (Gen. 26,5). Lui i-a fost dat
ritualul circumciziei, care era un semn că aceia care îl primeau erau consacrați
slujirii lui Dumnezeu - un angajament că ei se vor ține departe de idolatrie și
că vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de către urmașii lui Avraam
a acestui angajament, așa cum se vede din înclinația lor de a încheia alianțe
cu păgânii și de a adopta practicile lor, a fost cauza rămânerii și a robiei
lor în Egipt. Dar, din cauza legăturilor lor cu idolatrii și a supunerii impuse
cu forța de egipteni, preceptele divine au ajuns să fie și mai mult înjosite
din cauza amestecului cu învățăturile stricate și crude ale păgânismului. De
aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învăluit în
slavă și înconjurat de îngerii Săi și, într-o măreție înfricoșată, a rostit
Legea Sa în auzul întregului popor. Dar nici chiar atunci El n-a încredințat
preceptele Sale memoriei unui popor care era gata să uite cerințele Sale, ci
le-a scris pe table de piatră. El dorea să înlăture de la israeliți orice
posibilitate de a amesteca tradițiile păgâne cu preceptele Sale sfinte și de a
confunda cerințele Sale cu obiceiuri sau forme omenești. Dar nu S-a limitat
numai să le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise că se lasă atât de
ușor amăgit, încât Dumnezeu nu voia să lase nepăzită nicio ușă pe care putea
veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit să scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu,
rânduieli și legi prin care se dădeau lămuriri și amănunte în legătură cu ceea
ce se cerea. Îndrumările acestea cu privire la îndatoririle israeliților față
de Dumnezeu și unul față de celălalt, precum și față de străin, erau doar
principiile celor Zece Porunci, dezvoltate și redate în așa fel încât nimeni să
nu poată greși. Ele aveau scopul de a apăra sfințenia celor Zece Porunci,
săpate pe tablele de piatră. Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, așa cum
i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe și păzită de
Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziei. Și dacă urmașii lui
Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumcizia, n-ar fi fost
niciodată duși în idolatrie și n-ar fi fost nevoie să îndure o viață de robie
în Egipt; ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte și n-ar fi fost nevoie ca
ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar
fi trăit principiile celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de
îndrumări date lui Moise. Sistemul jertfelor încredințat lui Adam a fost, de
asemenea, pervertit de urmașii săi. Superstiția, idolatria, cruzimea și
desfrâul au denaturat serviciul simplu și plin de însemnătate pe care îl
rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legătură cu idolatrii, poporul Israel a
amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea, Domnul le-a dat
la Sinai învățături precise cu privire la serviciul jertfelor. După terminarea
cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavă de deasupra
milostivitorului și i-a dat îndrumări amănunțite cu privire la sistemul
jertfelor și al formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonială
i-a fost dată astfel lui Moise și a fost scrisă de acesta într-o carte. Dar
Legea celor Zece Porunci, rostită pe Sinai, a fost scrisă de Dumnezeu Însuși pe
table de piatră și păstrată cu sfințenie în chivot. Sunt mulți aceia care
încearcă să amestece aceste două sisteme, folosind textele care vorbesc despre
legea ceremonială pentru a dovedi că Legea morală a fost desființată; dar
aceasta înseamnă pervertirea Scripturilor. Deosebirea dintre cele două sisteme
este evidentă. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau
pe Hristos, jertfa și preoția Lui. Această lege rituală, cu jertfele și
rânduielile ei, trebuia să fie îndeplinită de evrei până când preînchipuirea
întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatele lumii. Atunci trebuiau să înceteze toate jertfele. Aceasta este
legea, sau zapisul cu poruncile lui, „care stătea împotriva noastră și ne era
potrivnic” și pe care „l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col. 2,14). Dar cu
privire la Legea celor Zece Porunci, psalmistul declară: „Cuvântul Tău, Doamne,
dăinuiește în veci în ceruri” (Ps. 119,89 - T.M.). Și Însuși Domnul Hristos
spune: „Să nu credeți că am venit să stric Legea … Căci adevărat vă spun”-
făcând ca declarația Sa să iasă și mai mult în evidență - „câtă vreme nu vor
trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege,
înainte să se fi întâmplat toate lucrurile” (Mat. 5,17.18). Aici, El ne învață
nu numai care fuseseră cerințele Legii lui Dumnezeu atunci, ci și faptul că
aceste cerințe vor dura atâta timp cât vor dura cerul și pământul. Legea lui
Dumnezeu este tot atât de neschimbătoare ca și tronul Său. Ea își va păstra
cerințele față de omenire în toate veacurile. Cu privire la Legea proclamată pe
Sinai, Neemia spune: „Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din
înălțimea cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și
orânduiri minunate” (Neemia 9,13). Iar Pavel, „apostolul neamurilor”, declară:
„Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Rom.
7,12). Aceasta nu poate fi altă lege decât Decalogul, căci Legea este aceea
care spune „Să nu poftești” (vers. 7). În timp ce a pus capăt legii chipurilor
și a umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligația față de
Legea morală. Dimpotrivă, însuși faptul că a fost necesar ca Hristos să moară
ca să poată face ispășire pentru călcarea acelei Legi dovedește că ea este
neschimbătoare. Domnul Hristos era temelia și centrul sistemului jertfelor,
atât în vremea patriarhilor, cât și în epoca iudaică. De la căderea în păcat a
primilor noștri părinți, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu și om.
Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca, prin lucrarea Sa de
mijlocire, să-l poată mântui pe om și să apere și să îndreptățească autoritatea
și sfințenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer și neamul omenesc
căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li
S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise au
înțeles Evanghelia. Ei au așteptat mântuirea prin Înlocuitorul și Garantul
omenirii. Acești oameni sfinți din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care
urma să vină în lumea noastră, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu
Hristos și cu îngerii cerului față către față. Domnul Hristos nu a fost numai
conducătorul poporului evreu în pustie - Îngerul în care era Numele lui
Dumnezeu și care, învăluit în stâlpul de nor, mergea înaintea mulțimii - ci și
Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei înfricoșătoare de la
Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor cele Zece Porunci
ale Legii Tatălui Său. El a fost Acela care ia dat lui Moise Legea săpată pe
tablele de piatră. Domnul Hristos a fost Acela care a vorbit poporului Său prin
profeți. Apostolul Petru, scriind Bisericii Creștine, spune că profeții „care
au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă au făcut din mântuirea
aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce
vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când
vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate”
(1 Petru 1,10.11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbește prin Vechiul
Testament. „Mărturia lui Iisus este duhul prorociei” (Apoc. 19,10). În
învățăturile pe care le dădea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor,
Domnul Iisus îndrepta mințile oamenilor către Vechiul Testament. El le spunea
iudeilor: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața
veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Pe vremea aceea,
cărțile Vechiului Testament erau singura parte existentă a Bibliei. Și Fiul lui
Dumnezeu a mai declarat: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.” Și a
adăugat: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă
ar învia cineva din morți” (Luca 16,29.31). Legea ceremonială a fost dată de
Domnul Hristos. Chiar și după ce nu mai trebuia păstrată, Pavel le-o înfățișa
iudeilor în adevărata poziție și valoare, arătând locul pe care îl avea în
Planul de Mântuire și legătura ei cu lucrarea Domnului Hristos; și marele
apostol arăta că legea aceasta era măreață, vrednică de divinul ei Dătător.
Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevăruri care urmau să fie
descoperite de-a lungul generațiilor ce aveau să vină. Norul de tămâie care se
înălța odată cu rugăciunile poporului Israel reprezenta neprihănirea Lui,
singura care poate face ca rugăciunea păcătosului să fie vrednică de primit
înaintea lui Dumnezeu; victim însângerată de pe altarul jertfelor mărturisea
despre un Răscumpărător ce avea să vină; iar din Sfânta Sfintelor, semnul
vizibil al prezenței lui Dumnezeu strălucea cu putere. În felul acesta, prin
veacurile de întuneric și apostazie, credința a fost păstrată vie în inimile
oamenilor, până când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel făgăduit. Iisus
a fost lumina poporului Său - Lumina lumii - înainte de a veni pe pământ în
corp omenesc. Prima rază de lumină care a străpuns întunericul în care păcatul
învăluise omenirea a venit de la Domnul Hristos. Și de la El a venit orice rază
strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În Planul
de Mântuire, Domnul Hristos este Alfa și Omega - Cel dintâi și Cel de pe urmă. De
când Mântuitorul Și-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor și S-a înălțat
la cer, „ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr.
9,24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei și din locurile sfinte ale Sanctuarului/Templului
ceresc. Dar lumina aceasta mai clară, care ne-a fost dată, n-ar trebui să ne
facă să o disprețuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primită
prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos
revarsă lumină asupra sistemului iudaic și dă importanță legii ceremoniale. Pe
măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început
ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul și scopurile lui Dumnezeu
sunt date pe față în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină
pe care o primim ne aduce o înțelegere mai clară a Planului de Mântuire, care
este aducerea la îndeplinire a voinței divine cu privire la mântuirea omului.
Vedem astfel o nouă frumusețe și o nouă forță în Cuvântul inspirat și studiem
paginile lui cu un interes mai profund și mai captivant. Asemenea Învățătorului
lor, urmașii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie să fie lumina lumii.
Mântuitorul spunea: „O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.
Și oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și
luminează tuturor celor din casă”, adică din lume. Și El adaugă: „Tot așa să
lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5,14-16).
Aceasta este tocmai ceea ce au făcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif și Moise. Este
tocmai ceea ce dorea Dumnezeu să facă poporul Israel. Inima lor, rea de
necredință, aflată sub controlul lui Satana, i-a făcut să ascundă lumina, în
loc s-o facă să lumineze asupra popoarelor înconjurătoare; a fost același
spirit bigot care i-a determinat fie să urmeze obiceiurile nelegiuite ale
păgânilor, fie să se țină deoparte, într-o atitudine plină de mândrie, ca și
cum iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu erau numai pentru ei. După cum
Biblia ne prezintă două legi - una neschimbătoare și veșnică, iar cealaltă
trecătoare, provizorie - tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a
fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință
divină - că sămânța femeii urma să-i zdrobească șarpelui capul. Legământul
acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu
pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de
asemenea, viața veșnică, dar cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu.
În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. Același legământ a
fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi
binecuvântate în sămânța ta” (Gen. 22,18). Această făgăduință arăta spre Domnul
Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Gal. 3,8.16) și și-a pus încrederea în
Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca
neprihănire. Legământul cu Avraam menținea, de asemenea, autoritatea Legii lui
Dumnezeu. Domnul i Sa arătat lui Avraam și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel
Atotputernic; umblă înaintea Mea și fii fără prihană” (Gen. 17,1). Mărturia lui
Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: „Avraam a ascultat de
porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele
și legile Mele” (Gen. 26,5). Și Domnul i-a spus: „Voi pune legământul Meu între
Mine și tine și sămânța ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ
veșnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după
tine” (Gen. 17,7). Deși acest legământ a fost făcut cu Adam și reînnoit cu
Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Iisus Hristos. El existase în
chip de făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire
la mântuire; fusese primit prin credință; și, cu toate acestea, când a fost
ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu
stătea la baza acestui legământ, care, în principiu, era un acord pentru a-i
aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție
în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. Un alt contract - numit în
Scriptură „vechiul legământ” - a fost încheiat între Dumnezeu și Israel, la
Sinai, și a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legământul avraamic a
fost ratificat prin sângele Domnului Hristos și a fost numit „al doilea”, sau
„noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după
sângele primului legământ. Că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam
reiese în mod clar din faptul că a fost confirmat atunci atât prin făgăduință,
cât și prin jurământul lui Dumnezeu, cele „două lucruri care nu se pot schimba
și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6,18). Dar, dacă
legământul avraamic conținea făgăduința mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt
legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoașterea lui
Dumnezeu și a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt,
Dumnezeu a căutat să le descopere puterea și mila Sa, pentru ca ei să fie
făcuți să-L iubească și să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roșie, unde,
fiind urmăriți de egipteni, scăparea părea că este imposibilă. Aceasta pentru
ca ei să-și poată da seama de totala lor neputință, de nevoia lor de ajutor
dumnezeiesc, precum și de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta,
ei au fost umpluți de iubire și de recunoștință față de Dumnezeu și de
încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Și-i alipise de Sine, ca Eliberator
al lor din robia trecătoare. Dar mai era un adevăr mult mai mare, care trebuia
să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei și al corupției, ei
nu aveau o concepție dreaptă cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, la
păcătoșenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înșiși nu aveau
niciun pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum și la
nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuiau să le învețe. Dumnezeu i-a
adus la Sinai, unde Și-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa și făgăduința unor
mari binecuvântări, cu condiția ascultării: „Dacă veți asculta glasul Meu și
dacă veți păzi legământul Meu … Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam
sfânt” (Ex. 19,5.6). Israeliții nu și-au dat seama de păcătoșenia inimii lor și
de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să țină Legea lui Dumnezeu;
și, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt
în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: „Vom face și vom
asculta tot ce a zis Domnul” (Ex. 24,7). Ei au fost martori la proclamarea
Legii într-o măreție înspăimântătoare și au tremurat de groază înaintea
muntelui; și, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt
legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea
unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoința lui Dumnezeu pe
temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; și acum, văzându-și păcătoșenia lor
și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor
după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic și preînchipuit în
jertfele aduse. Acum, prin credință și iubire, au fost legați de Dumnezeu ca
Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiți să prețuiască
binecuvântările noului legământ. Condițiile „vechiului legământ” erau: ascultă
și vei trăi. „Să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele” (Ezech. 20,11;
Lev. 18,5); dar „blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia
și cine nu le va face!” (Deut. 27,26). „Noul legământ” a fost întemeiat pe
„făgăduințe mai bune” - făgăduința iertării păcatelor și a harului lui Dumnezeu
de a înnoi inima și de a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu.
„Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea,
zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor … le
voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier.
31,33.34). Aceeași Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de
Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire,
noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispășire pentru
păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima
renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos,
vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre.
Având Duhul lui Hristos, vom umbla așa cum a umblat El. Prin profet, El declară
despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul
inimii mele” (Ps. 40,8 - T.M.). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus:
„Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan
8,29). Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credință și Lege în cadrul
noului legământ. El zice: „Fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem
pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” „Deci, prin credință
desființăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea.” „Căci lucru cu neputință
Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” - ea nu putea să-l
îndreptățească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să țină
Legea - „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina
păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru
ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii
pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 5,1; 3,31; 8,3.4). Lucrarea lui
Dumnezeu este aceeași în toate timpurile, deși sunt diferite trepte de
dezvoltare și diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face față
nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduință a Evangheliei,
coborând prin timpurile patriarhale și iudaice și ajungând până în vremurile
noastre, are loc o desfășurare progresivă/dispensaționalistă a scopurilor
urmărite de Dumnezeu în Planul de Mântuire. Mântuitorul preînchipuit în
ritualurile și ceremoniile legii iudaice este același cu Cel descoperit în
Evanghelie. Norii care învăluiau ființa Sa divină s-au dat la o parte; ceața și
umbrele au dispărut și Iisus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a
proclamat Legea pe Sinai și care i-a dat lui Moise preceptele legii
ceremoniale, este același care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii
ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii și a
profeților, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului
evreu: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să
iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu
toată puterea ta!” „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Deut.
6,4.5; Lev. 19,18). În ambele legăminte, Învățătorul este același. Cerințele
lui Dumnezeu sunt aceleași. Căci toate pornesc de la Cel, „în care nu este nici
schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).
40. DE
LA SINAI LA CADES:
Construirea tabernaculului n-a început decât
după un timp oarecare de la sosirea poporului Israel la Sinai, iar cortul cel
sfânt a fost înălțat pentru întâia oară la începutul celui de-al doilea an al
exodului. A urmat consacrarea preoților, sărbătorirea Paștilor, numărătoarea
poporului și completarea diferitelor aranjamente esențiale pentru sistemul
religios și civil, astfel încât aproape un an a fost petrecut în tabăra de la
Sinai. Aici, închinarea a luat o formă mai clară, se dăduseră legi pentru
guvernarea neamului și se adoptase o organizare mai eficientă, lucruri care au
influențat pregătirea lor pentru intrarea în țara Canaanului. Cârmuirea lui
Israel era caracterizată de o desăvârșită organizare, minunată atât pentru că
era completă, cât și pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor
în perfecțiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se
manifesta și în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorității
și al guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit
de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în Numele Său. Dintre bătrânii
semințiilor, s-a ales mai târziu un sfat de șaptezeci, ca să-l ajute pe Moise în
problemele generale ale neamului. Apoi, veneau preoții, care Îl întrebau pe
Domnul în sanctuar. Mai-marii, sau prinții, conduceau semințiile. Sub aceștia
erau „căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci
și căpetenii peste zece” și, în cele din urmă, dregători care puteau fi
folosiți în diferite slujbe (Deut. 1,15). Tabăra ebraică era organizată într-o
ordine desăvârșită. Ea era împărțită în trei mari părți, fiecare având locul
său stabilit. În mijloc era așezat cortul întâlnirii (tabernaculul), reședința
Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau așezați preoții și leviții. Dincolo
de ei erau așezate toate celelalte seminții. Leviților le era încredințată
grija pentru sfântul locaș și tot ce aparținea de el, atât în tabără, cât și în
timpul călătoriei. Când tabăra se punea în mișcare, ei trebuiau să strângă
cortul sfânt; când se ajungea la un loc de popas, ei trebuiau să-l întindă.
Niciunei persoane din vreo altă seminție nu îi era îngăduit să se apropie, sub
pedeapsa cu moartea. Leviții erau împărțiți în trei grupe, descendenți ai celor
trei fii ai lui Levi, și fiecăruia îi erau rânduite un loc și o lucrare
deosebită. În fața cortului întâlnirii și foarte aproape de el se aflau
corturile lui Moise și Aaron. La sud erau chehatiții, a căror datorie era să aibă
grijă de chivot și de celălalt mobilier; la nord se aflau merariții, care aveau
grijă de stâlpi, picioare, scânduri etc.; iar înapoi erau gherșoniții, în grija
cărora se aflau covoarele și pânzele. Locul fiecărei seminții era, de asemenea,
stabilit. Fiecare trebuia să meargă și să tabere lângă steagul său, după cum
poruncise Domnul: „Copiii lui Israel au să tabere fiecare lângă steagul lui,
sub semnele casei părinților lui; să tabere în fața și împrejurul cortului
întâlnirii.” „Pe drum, vor ține șirul în care au tăbărât fiecare la rândul lui,
după steagul lui” (Numeri 2,2.17). Mulțimii pestrițe, care însoțea poporul
Israel, nu i se îngăduia să locuiască în același loc cu acesta, ci trebuia să
locuiască afară din tabără; iar urmașii lor trebuiau să fie excluși din adunare
până la a treia generație (Deut. 23,7.8). O curățenie desăvârșită și o ordine
strictă trebuiau să fie în toată tabăra și în împrejurimile ei. Erau impuse
rânduieli sanitare categorice. Nicio persoană necurată nu avea voie să intre în
tabără. Aceste măsuri erau absolut necesare pentru păstrarea sănătății în
mijlocul mulțimii; era de asemenea necesar să fie menținute o ordine și o
curățenie desăvârșite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezența unui
Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: „Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul
taberei tale, ca să te ocrotească și să-ți dea în mână pe vrăjmașii tăi
dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă” (Deut. 23,7.8.14). În
toate călătoriile lui Israel, „chivotul legământului Domnului a pornit înaintea
lor … ca să le caute un loc de odihnă” (Num. 10,33). Purtat de fiii lui Chehat,
chivotul sfânt, cuprinzând Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, deschidea drumul.
Înaintea lui mergeau Moise și Aaron; iar preoții, purtând trâmbițe de argint,
erau lângă ei. Preoții primeau de la Moise îndrumări, pe care le comunicau
poporului prin sunet de trâmbițe. Datoria conducătorilor fiecărei grupe era să
dea directive lămurite cu privire la mișcările care trebuiau făcute, după
indicațiile date de trâmbițe. Oricine neglija să dea ascultare îndrumărilor
date era pedepsit cu moartea. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce are
legătură cu cerul este într-o perfectă ordine; mișcarea oștilor îngerești este
caracterizată de supunere și de o desăvârșită disciplină. Succesul poate fi
obținut numai prin ordine și printr-o lucrare armonioasă. Dumnezeu cere ordine
și sistem în lucrarea Sa de astăzi, tot așa cum a cerut și în zilele poporului
Israel. Toți aceia care lucrează pentru El trebuie să lucreze în mod
inteligent, nu în chip nepăsător și la voia întâmplării. El vrea ca lucrarea
Lui să fie făcută cu credință și exactitate, pentru ca să-Și poată pune
sigiliul aprobării Sale asupra ei. Dumnezeu personal i-a condus pe israeliți în
toate călătoriile lor. Locul unde trebuia așezată tabăra era arătat prin
pogorârea stâlpului de nor; și, atâta timp cât trebuiau să rămână în tabără,
stâlpul de nor rămânea deasupra tabernaculului. Când trebuiau să-și continue
călătoria, acesta se ridica deasupra cortului celui sfânt. O solemnă invocație
se rostea atât la oprire, cât și la plecare. „Când pornea chivotul, Moise
spunea: Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăștie vrăjmașii Tăi și să fugă
dinaintea Feței Tale cei ce Te urăsc! Iar când îl așezau, zicea: Întoarce-Te,
Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!” (Num. 10,35.36). Între Sinai
și Cades, care este la hotarul Canaanului, se întinde un drum de numai
unsprezece zile de călătorie; și, cu perspectiva unei imediate intrări în țara
cea bună, oștile lui Israel și-au reluat călătoria atunci când norul a dat, în cele
din urmă, semnalul de plecare. Dumnezeu făcuse minuni scoțându-i din Egipt, și
la ce binecuvântări se puteau aștepta acum, când făcuseră un legământ oficial,
ca să-L primească pe El ca Suveran al lor, după ce fuseseră recunoscuți ca
popor ales al Celui Preaînalt! Și totuși mulți plecau fără plăcere din locul
unde avuseseră tabăra atâta vreme. Ajunseseră să privească la el ca la căminul
lor. La adăpostul acelor ziduri de granit, Dumnezeu Își strânsese poporul,
deosebit de toate celelalte neamuri, pentru a-i repeta Legea Lui cea sfântă. Le
plăcea să privească la muntele cel sfânt, pe ale cărui vârfuri prăpăstioase și
pe ale cărui culmi pustii slava divină se manifestase de atâtea ori. Scena era
atât de strâns legată de prezența lui Dumnezeu și a sfinților îngeri, încât li
se părea că este prea sfântă pentru a fi părăsită cu nepăsare și, cu atât mai
mult, cu voie bună. Cu toate acestea, la semnalul dat de trâmbițe, întreaga
tabără s-a pus în mișcare, cu tabernaculul purtat la mijloc și fiecare seminție
în locul care-i era rânduit, fiecare sub steagul ei. Toți ochii erau îndreptați
cu nerăbdare să vadă în ce direcție îi va conduce norul. Cum el se mișca spre
răsărit, unde se iveau numai munți adunați laolaltă, negri și pustii, un
simțământ de tristețe și îndoială se ridică în inimile multora. Pe măsură ce
înaintau, drumul devenea mai greu. Treceau prin strâmtori pietroase și prin
zone sterpe. De jur-împrejurul lor era o pustietate mare și întinsă - „un
pământ uscat și plin de gropi”, „un pământ unde domnesc seceta și umbra
morții”, „un pământ pe unde nimeni nu trece și unde nu locuiește niciun om”
(Ier. 2,6). Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbați, femei
și copii, de animale și care, de șiruri lungi de turme și cirezi. Înaintarea
lor nu putea fi decât înceată și obositoare; iar mulțimea, după îndelungata ei
rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile și neplăcerile
drumului. După trei zile de călătorie, se auzeau deja murmurări pe față.
Acestea au pornit de la mulțimea pestriță, din rândurile căreia mulți nu erau
pe deplin uniți cu Israel și căutau întruna pricină de ceartă. Nemulțumiților
nu le plăcea direcția în care mergeau și căutau mereu greșeli în felul în care
Moise îi conducea, cu toate că știau bine că el, ca și ei, urma norul
călăuzitor. Fiind molipsitoare, nemulțumirea s-a întins repede în toată tabăra.
Din nou au început să ceară carne. Deși erau alimentați din belșug cu mană, nu
erau mulțumiți. În timpul robiei în Egipt, israeliții fuseseră constrânși să
consume hrana cea mai simplă cu putință; dar pofta mare de mâncare, datorată
lipsurilor și muncii istovitoare, o făcea să fie gustoasă. Totuși mulți
egipteni, care acum se aflau în mijlocul lor, fuseseră obișnuiți cu o dietă
bogată; și aceștia erau primii care se plângeau. Când s-a dat mana, chiar
înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns
la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi. Dumnezeu ar fi putut să le
dea carne tot atât de ușor cum le dădea și mană, dar asupra lor se pusese o
restricție, și aceasta pentru binele lor. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a
le da hrana cea mai corespunzătoare nevoilor lor, în locul unei diete excitante
cu care mulți se deprinseseră în Egipt. Apetitul pervertit trebuia să fie adus
într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului
la început, roadele pământului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei în
Eden. Pentru acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de
hrana animală. Satana i-a ispitit să socotească această restricție ca fiind
nedreaptă și crudă. El i-a făcut să poftească după lucruri nepermise, deoarece
a văzut că lăsarea în voia unui apetit fără frâu duce la senzualitate și, în
felul acesta, poporul putea fi mult mai ușor adus sub controlul său. Autorul
bolii și al mizeriei îi va asalta pe oameni acolo unde va putea avea cel mai mare
succes. De când a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, prin ispite
adresate apetitului, el i-a dus, într-o mare măsură, pe oameni la păcat. Prin
aceleași mijloace, l-a făcut pe Israel să murmure împotriva lui Dumnezeu.
Necumpătarea în mâncare și băutură, conducând - așa cum se vede - la
satisfacerea pasiunilor josnice, pregătește calea pentru ca oamenii să
nesocotească toate obligațiile morale. Când au fost asaltați de ispită, ei au
avut o putere slabă de împotrivire. Dumnezeu i-a scos pe israeliți din Egipt ca
să-i poată așeza în țara Canaanului ca pe un popor curat, sfânt și fericit.
Pentru ca să poată realize acest plan, El i-a supus la o serie de rânduieli și
la disciplină, atât pentru binele lor, cât și pentru binele urmașilor lor. Dacă
ar fi fost dispuși să-și înfrângă apetitul, în ascultare de înțeleptele Lui
interdicții, slăbiciunea și boala ar fi fost necunoscute printre ei. Urmașii
lor ar fi avut și putere fizică, și intelectuală. Ei ar fi avut o clară
cunoaștere a adevărului și a datoriei, o ascuțită putere de a face deosebire
între bine și rău și o judecată sănătoasă. Dar lipsa de bunăvoință de a se
supune restricțiilor și cerințelor lui Dumnezeu i-a împiedicat, într-o mare
măsură, să ajungă la treapta înaltă pe care El dorea ca ei s-o atingă și să
primească binecuvântările pe care era gata să le reverse asupra lor. Psalmistul
spune: „Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor.
Au vorbit împotriva lui Dumnezeu și au zis: Oare va putea Dumnezeu să pună o
masă în pustie? Iată că El a lovit stânca, de au curs ape și s-au vărsat șiroaie.
Dar va putea El să dea și pâine sau să facă rost de carne poporului Său? Domnul
a auzit și S-a mâniat” (Ps. 78,18-21 - T.M.). Cârtirile și strigătele fuseseră
dese în timpul călătoriei lor de la Marea Roșie la Sinai, dar, din milă pentru
neștiința și orbirea lor, Dumnezeu nu a adus atunci judecățile Sale asupra lor
pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei
primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măreției, ai
puterii și îndurării lui Dumnezeu; iar necredința și nemulțumirea făceau ca
vinovăția lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe
Domnul ca Împărat al lor și să se supună autorității Lui. Cârtirea lor era acum
adevărată rebeliune și, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt și în mod
vădit, pentru ca Israel să fie scăpat de anarhie și ruină: „S-a aprins între ei
focul Domnului și a mistuit o parte din marginea taberei” (Num. 11,1). Cei mai
vinovați dintre nemulțumiți au fost uciși de fulgerele pornite din nor. Plin de
groază, poporul a strigat către Moise să se roage Domnului pentru ei. El a
făcut lucrul acesta și focul s-a stins. În amintirea acestei judecăți divine,
el a dat locului numele de Tabeera, „ardere”. Dar răul a ajuns în curând mai
mare ca înainte. În loc să-i facă pe supraviețuitori umili și pocăiți, pedeapsa
aceasta teribilă se părea că n-a făcut altceva decât să le sporească și mai
mult cârtirile. Pretutindeni, poporul se aduna la intrarea corturilor, plângând
și văitându-se. „Adunăturii de oameni care se aflau în mijlocul lui Israel i-a
venit pofta, ba chiar și copiii lui Israel au început să plângă și să zică:
Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peștii pe care îi mâncam în
Egipt și care nu ne costau nimic, de castraveți, de pepeni, de praji, de ceapă
și de usturoi. Acum, ni s-a uscat sufletul; nu mai este nimic! Ochii noștri nu
văd decât mana aceasta.” În felul acesta, ei își manifestau nemulțumirea față
de hrana care le era dată de Creatorul lor. Totuși ei aveau dovezi neîntrerupte
că ea era corespunzătoare nevoilor lor, căci, cu toate greutățile pe care le
îndurau, nu era niciun suferind în toate semințiile lui Israel. Inima lui Moise
s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmașii săi
ar fi putut ajunge un mare neam. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai
bine să fie șters numele său din Cartea vieții „decât să fie lăsați să piară”.
Pentru ei riscase totul, și acum așa îi mulțumeau. Toate necazurile lor, chiar
și suferințele lor imaginare, le puneau pe seama lui; iar cârtirile lor
ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii și a răspunderii, sub care se
clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu.
Rugăciunea lui era aproape o plângere: „Pentru ce mâhnești Tu pe robul Tău și
pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina
acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta?
Căci ei plâng la mine zicând: Dă-ne carne să mâncăm! Eu singur nu pot să port
pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine.” Domnul îi ascultă
rugăciunea și-i spuse să cheme șaptezeci de bărbați dintre bătrânii lui Israel -
oameni nu numai înaintați în vârstă, ci și cu demnitate, cu judecată sănătoasă
și cu experiență. „Adu-i la cortul întâlnirii”, zise El, „și să se înfățișeze
acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî și-ți voi vorbi acolo; voi lua din
duhul care este peste tine și-l voi pune peste ei, ca să poarte împreună cu
tine sarcina poporului și să n-o porți tu singur.” Domnul îi îngădui lui Moise
să-i aleagă pe cei mai credincioși și mai capabili bărbați, ca să împartă
răspunderea cu el. Influența lor urma să dea ajutor ca să se țină în frâu
violența poporului și să se stingă răscoala; și totuși, din promovarea lor în
loc de frunte, aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi
fost niciodată aleși dacă Moise ar fi dovedit o credință corespunzătoare în
semnele primite cu privire la puterea și la bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a
amplificat prea mult poverile și lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul
că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptățit
nici în cea mai mică măsură să-și îngăduie un spirit de cârtire, care era
blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar
fi călăuzit fără încetare și i-ar fi dat putere pentru orice situație. Moise a
fost îndrumat să pregătească poporul pentru ceea ce Dumnezeu avea de gând să
facă pentru ei: „Sfințiți-vă pentru mâine și aveți să mâncați carne, fiindcă
ați plâns în auzul Domnului și ați zis: Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi
o duceam bine în Egipt. Domnul vă va da carne și veți mânca. Aveți să mâncați
carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci
de zile, ci o lună întreagă, până vă va ieși pe nări și vă veți scârbi de ea,
pentru că n-ați ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru și pentru că
ați plâns înaintea Lui zicând: Pentru ce am ieșit noi oare din Egipt?” „Șase
sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia
sunt și eu”, spuse Moise, „și Tu zici: Le voi da carne și vor mânca o lună
întreagă. Putem tăia oare atâtea oi și atâția boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva
avem să prindem toți peștii mării, ca să le ajungă?” El a fost mustrat pentru
lipsa de încredere: „Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acum dacă
ceea ce ți-am spus se va întâmpla sau nu.” Moise a repetat adunării cuvintele
Domnului și a făcut cunoscută numirea celor șaptezeci de bătrâni. Cuvântul de
însărcinare, pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbați aleși, poate
servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor și legiuitorilor
vremurilor moderne: „Să ascultați pe frații voștri și să judecați după dreptate
neînțelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutați la fața
oamenilor în judecățile voastre; să ascultați pe cel mic ca și pe cel mare; să
nu vă temeți de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate” (Deut.
1,16.17). Moise îi chemă apoi pe cei șaptezeci la cortul întâlnirii: „Domnul
S-a pogorât în nor și a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el și
l-a pus peste cei șaptezeci de bătrâni. Și îndată ce duhul s-a așezat peste ei,
au început să prorocească”. Asemenea apostolilor în Ziua Cincizecimii, ei au
fost înzestrați cu putere de sus. I-a plăcut Domnului să-i pregătească astfel
pentru lucrarea lor și să-i înalțe în cinste înaintea întregii adunări, pentru
ca să se aibă încredere în ei ca bărbați aleși de Dumnezeu pentru a se uni cu
Moise în cârmuirea poporului Israel. Din nou s-a dovedit spiritul ales și
lipsit de iubire de sine al marelui conducător. Doi dintre cei șaptezeci,
socotindu-se în umilință ca nefiind vrednici pentru o poziție atât de plină de
răspundere, nu li s-au alăturat fraților lor la cortul întâlnirii; dar Duhul
lui Dumnezeu a venit asupra lor acolo unde se aflau și au început și ei să
exercite darul prorociei. Făcându-i-se cunoscut lucrul acesta, Iosua a vrut să
oprească o asemenea abatere, de teamă ca nu cumva să ducă la dezbinare. Gelos
pentru onoarea stăpânului său, el a spus: „Domnule Moise, oprește-i.” Răspunsul
a fost: „Ești gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie
alcătuit din proroci și Domnul să-Și pună Duhul Lui peste ei!” Un vânt puternic
dinspre mare a adus mari stoluri de prepelițe, „cale cam de o zi într-o parte
și cale cam de o zi în cealaltă parte, în jurul taberei. Aveau înălțimea cam de
doi coți de la fața pământului” (Num. 11,31). Toată ziua și toată noaptea
aceea, ca și ziua următoare, poporul a muncit pentru a strânge hrana care i-a
fost dată printr-o minune. Au fost strânse cantități imense. „Cel ce strânsese
cel mai puțin avea zece omeri.” Tot ceea ce nu s-a putut folosi îndată a fost
păstrat prin uscare la soare, astfel încât provizia, așa cum fusese promis, era
îndestulătoare pentru o lună întreagă. Dumnezeu le-a dat israeliților ceea ce
nu era spre cel mai mare bine al lor, și aceasta pentru că au stăruit în
dorința de a avea; ei nu fuseseră mulțumiți cu ceea ce le-ar fi fost cu
adevărat de folos. Dorințele lor răzvrătite au fost împlinite, dar au fost
lăsați să sufere urmările. Au mâncat cu lăcomie, și necumpătarea lor a fost
grabnic pedepsită. „Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.” Un mare
număr dintre ei a pierit din cauza unor fierbințeli mari, în timp ce aceia care
erau cei mai vinovați dintre ei au fost loviți de îndată ce au gustat din hrana
pe care o poftiseră. La Hațerot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe
Moise îl aștepta o încercare și mai amară. Aaron și Maria au avut o poziție de
mare cinste și conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestrați cu darul
profetic și, prin poruncă divină, amândoi au fost asociați cu Moise la
eliberarea evreilor. „Am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron și Maria” (Mica
6,4), sună cuvintele Domnului prin prorocul Mica. Forța caracterului Mariei s-a
manifestat de timpuriu, atunci când - copil fiind - veghea lângă Nil coșulețul
în care era ascuns pruncul Moise. Stăpânirea de sine și tactul ei au fost
folosite de Dumnezeu pentru a salva viața eliberatorului poporului Său. Bogat
înzestrată cu darul poeziei și al muzicii, Maria a luat conducerea femeilor
israelite în cântec și joc pe țărmul Mării Roșii. În inima poporului și în
cinste înaintea Cerului, ea venea îndată după Moise și Aaron. Dar același rău
care a adus la început discordie în cer a apărut și în inima acestei femei din
Israel și ea n-a rămas fără simpatizanți în nemulțumirea ei. La numirea celor
șaptezeci de bătrâni, Maria și Aaron n-au fost consultați, iar invidia lor față
de Moise a început să se dea pe față. În timpul vizitei lui Ietro, pe când
israeliții erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul
socrului său a trezit în Aaron și Maria teama că influența acestuia asupra
marelui conducător ar putea să o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului
bătrânilor, ei au avut simțământul că poziția și autoritatea lor au fost
ignorate. Maria și Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii și a răspunderii
care apăsa asupra lui Moise; și, cu toate acestea, pentru că fuseseră aleși
să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii și
considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară. Moise își dădea seama
ca nimeni altul de importanța marii lucrări care-I fusese încredințată. El își
dădea seama de propria slăbiciune și de aceea și-a făcut din Dumnezeu sfetnicul
său. Aaron se prețuia pe sine mult mai mult și se încredea mai puțin în Dumnezeu.
Când i s-au încredințat răspunderi, a făcut greșeli, dând dovadă de slăbiciune
de caracter prin josnica lui îngăduință în problema închinării idolatre de la
Sinai. Dar Maria și Aaron, orbiți de gelozie și ambiție, au pierdut din vedere
acest lucru. Aaron a fost foarte mult onorat de Dumnezeu prin faptul că familia
lui fusese rânduită să îndeplinească lucrarea sfântă a preoției; dar până și
faptul acesta hrănea dorința după înălțare de sine. „Și au zis: Oare numai prin
Moise vorbește Domnul? Nu vorbește oare și prin noi?” (Num. 12,2). Socotindu-se
că sunt la fel de favorizați de Dumnezeu, considerau că au dreptul la aceeași
poziție și autoritate. Lăsându-se cuprinsă de spiritul de nemulțumire, Maria a
găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod
deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o
altă nație, în loc să-și ia o soție din mijlocul evreilor, a fost o ofensă
pentru familie și pentru mândria sa națională. Sefora era tratată cu un dispreț
nu atât de bine ascuns. Cu toate că era numită „femeia etiopiană” (Num. 12,1),
soția lui Moise era madianită și deci descendentă a lui Avraam. La înfățișare,
ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu
toate că nu era israelită, Sefora se închina adevăratului Dumnezeu. Ea avea o
fire timidă și retrasă, blândă și duioasă, suferind mult la vederea durerii
altora; pentru acest motiv, când era în drum spre Egipt, Moise a consimțit ca
ea să se întoarcă în Madian. El dorea s-o cruțe de durerea de a fi martoră la
judecățile care aveau să cadă asupra egiptenilor. Când Sefora a revenit la
soțul ei, în pustie, a văzut că poverile îi istoveau puterile și i-a făcut
cunoscute lui Ietro temerile ei, iar acesta a sugerat măsuri pentru ușurarea
muncii lui. Aici era principalul motiv al antipatiei Mariei față de Sefora.
Suferind nespus din cauza închipuitei neglijări arătate față de ea și Aaron,
Maria o socotea pe soția lui Moise ca fiind cauza, trăgând concluzia că influența
acesteia îl împiedicase pe Moise să se consfătuiască cu ei ca mai înainte. Dacă
ar fi stat cu hotărâre pentru adevăr, Aaron ar fi putut împiedica răul; dar, în
loc să-i arate Mariei păcătoșenia purtării ei, a simpatizat cu ea, a plecat
urechea la plângerile ei, ajungând astfel să-i împărtășească invidia. Acuzațiile
lor au fost suportate de Moise în tăcere. Experiența câștigată în cursul anilor
de muncă și de așteptare în Madian, spiritul de umilință și de îndelungă
răbdare dezvoltat acolo - toate acestea l-au pregătit pe Moise să întâmpine cu
răbdare necredința și cârtirile poporului și, de asemenea, mândria și invidia
acelora care ar fi trebuit să fie ajutoarele lui neșovăielnice. Moise era
„foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului”, și, pentru aceasta,
i-a fost dată înțelepciune și călăuzire dumnezeiască mai presus de alții.
Scriptura spune: „El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El
învață pe cei smeriți calea Sa” (Ps. 25,9 - T.M.). Cei smeriți sunt călăuziți
de Domnul pentru că primesc învățătura, sunt gata să se lase învățați. Ei au o dorință
sinceră de a cunoaște și de a face voia lui Dumnezeu. Făgăduința Mântuitorului
este: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, va cunoaște învățătura (Ioan 7,17).
Iar prin apostolul Iacov declară: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește
înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără
mustrare, și ea îi va fi dată” (Iacov 1,5). Dar făgăduința aparține numai
acelora care sunt gata să-L urmeze în totul pe Domnul. Dumnezeu nu forțează
voința nimănui; de aceea, El nu-i poate călăuzi pe cei care sunt prea mândri
pentru a se lăsa învățați și care țin cu tot dinadinsul săși urmeze propriul
drum. Despre omul nestatornic, care caută să facă voia lui, în timp ce spune că
face voia lui Dumnezeu, este scris: „Un astfel de om să nu se aștepte să primească
ceva de la Domnul” (Iacov 1,7). Dumnezeu îl alesese pe Moise și așezase Duhul
Său asupra lui; iar Maria și Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovați
de necredință nu numai față de conducătorul care fusese rânduit, ci și față de
Dumnezeu. Șoptitorii răzvrătiți au fost chemați la cortul întâlnirii și puși
față în față cu Moise. „Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor și a stătut la ușa
cortului. A chemat pe Aaron și pe Maria, și ei s-au apropiat amândoi.”
Pretenția lor că au darul profetic nu a fost tăgăduită; Dumnezeu putea să le
vorbească în vedenii și vise. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însuși l-a numit
„credincios în toată casa Mea”, i se acordase privilegiul unei comuniuni mai
apropiate. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. „Cum de nu v-ați temut să
vorbiți împotriva robului Meu, împotriva lui Moise? Domnul S-a aprins de mânie împotriva
lor. Și a plecat.” Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii, semn al dezaprobării
lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Era plină de lepră, albă ca zăpada.
Aaron a fost cruțat, dar a fost aspru mustrat prin pedeapsa aplicată Mariei.
Mândria lor a fost acum umilită. Aaron și-a mărturisit păcatul și s-a rugat de
Moise ca sora lui să nu fie lăsată să piară de plaga aceea ucigătoare și respingătoare.
Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost îndepărtată. Totuși Maria a
trebuit să fie închisă timp de șapte zile afară din tabără. Numai după ce a
fost scoasă din tabără, simbolul bunăvoinței divine s-a așezat din nou deasupra
cortului întâlnirii. Din respect pentru poziția ei înaltă și din durere pentru
lovitura care a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Hațerot așteptând
înapoierea ei. Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea rolul de a
fi o avertizare pentru tot Israelul și de a pune stavilă spiritului de
nemulțumire și nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia
și nemulțumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre
cele mai satanice trăsături de caracter ale unui om și una dintre cele mai stricăcioase
prin efectele ei. Înțeleptul zice: „Furia este fără milă și mania năvalnică,
dar cine poate sta împotriva geloziei?” (Prov. 27,4). Invidia a fost aceea care
a adus tulburare în cer, iar hrănirea și manifestarea ei au dat naștere între
oameni la rele care nu pot fi zugrăvite. „Acolo unde este pizmă și duh de
ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele” (Iacov 3,16). Nu trebuie să
fie socotit ca un lucru de mică importanță faptul de a-i vorbi de rău pe alții
sau de a ne face judecători ai motivelor și ai umblării altora. „Cine vorbește
de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbește de rău Legea sau judecă
Legea. Și dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător” (Iacov
4,11). Este un singur Judecător - El, Cel „care va scoate la lumină lucrurile
ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor” (1 Cor. 4,5). Și
oricine se apucă să-i judece și să-i condamne pe semenii săi uzurpă drepturile
Creatorului. În mod deosebit, Biblia ne învață să ne ferim să aducem cu
ușurință acuzații împotriva acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să lucreze ca
trimiși ai Săi. Apostolul Petru, descriind o clasă de oameni care sunt cu totul
dedați păcatelor, spune: „Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se
tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie
și putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor”
(2 Petru 2,10.11). Iar Pavel, în învățătura sa pentru cei care sunt puși peste
biserică, spune: „Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din
gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5,19). Acela care a așezat asupra oamenilor
răspunderi grele, de conducători și învățători ai poporului Său, va cere
socoteală poporului pentru felul în care se poartă față de slujitorii Săi. Noi
trebuie să-i onorăm pe aceia pe care Dumnezeu îi onorează. Pedeapsa dată Mariei
trebuie să fie o mustrare pentru toți cei care se lasă în voia invidiei și care
cârtesc împotriva acelora asupra cărora Dumnezeu așază povara lucrării Sale.
41. CELE
DOUĂSPREZECE ISCOADE:
La unsprezece zile după ce a plecat de la Horeb, oastea evreilor a tăbărât la Cades/Cadeș, în pustia Paran, care nu era prea departe de hotarele Țării Făgăduite. În locul acesta, poporul a propus să se trimită iscoade care să cerceteze țara. Lucrul acesta a fost adus de Moise înaintea Domnului și a fost aprobat, cu sfatul ca, în scopul acesta, să fie ales câte unul dintre fruntașii fiecărei seminții. Oamenii au fost aleși după instrucțiunile date și Moise le-a spus să meargă și să vadă cum era țara, așezarea și avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo - dacă erau puternici sau slabi, puțini sau mulți; să ia, de asemenea, seama la natura pământului și la productivitatea lui și să aducă din roadele țării. Ei s-au dus, au cercetat toată țara, intrând pe la hotarul de miazăzi și mergând până la capătul de miazănoapte. După o absență de patruzeci de zile, s-au întors. Poporul Israel nutrea mari speranțe și aștepta cu mare nerăbdare. Vestea întoarcerii iscoadelor a trecut de la seminție la seminție și a fost salutată cu bucurie. Poporul s-a grăbit să-i întâmpine pe solii care scăpaseră cu bine din pericolele acțiunii lor riscante. Iscoadele au adus din roadele de acolo, ca dovadă a fertilității pământului. Era în timpul când se coceau strugurii și au adus un ciorchine de strugure atât de mare încât trebuia să fie purtat de doi oameni. Au mai adus smochine și rodii, care creșteau acolo din belșug. Poporul se bucura că avea să intre în stăpânirea unei țări atât de bune și a ascultat cu multă atenție raportul care i se aducea lui Moise, ca să nu scape niciun cuvânt. „Ne-am dus în țara în care ne-ai trimis”, au început iscoadele; „cu adevărat, este o țară unde curg lapte și miere, și iată-i roadele”. Poporul era plin de înflăcărare; ar fi fost gata să asculte de glasul Domnului și să pornească imediat să ia țara în stăpânire. Dar, după ce au descris frumusețea și rodnicia țării, toate iscoadele, în afară de două, au început să povestească pe larg greutățile și primejdiile care se aflau înaintea israeliților dacă ar fi pornit la cucerirea Canaanului. Au început să enumere neamurile puternice așezate în diferite părți ale țării; au spus că cetățile aveau ziduri foarte mari, că poporul care locuia în ele era foarte puternic și că va fi imposibil să cucerească țara. Au mai spus, de asemenea, că au văzut acolo uriași, fii ai lui Anac, și că era zadarnic să te gândești că țara va putea fi cucerită. Tabloul s-a schimbat acum. Speranța și curajul au făcut loc unei deznădejdi lașe, în timp ce iscoadele dădeau pe față simțămintele inimilor lor necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflată de Satana. Necredința lor a aruncat o umbră tristă asupra adunării, iar puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâtea ori în sprijinul neamului ales, a fost uitată. Copiii lui Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că Acela care-i adusese până aici le va da în mod sigur țara. Ei nu și-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare și nimicind oștile faraonului care îi urmărea. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara preocupărilor lor și s-au purtat ca și când ar fi trebuit să depindă numai de puterea brațelor lor. În necredința lor, au limitat puterea lui Dumnezeu și au dovedit neîncredere în brațul care îi călăuzise în siguranță până atunci. Ei au repetat vechea lor greșeală, de a cârti împotriva lui Moise și a lui Aaron. „Prin urmare, acesta este sfârșitul marilor noastre speranțe”, au spus ei. „Aceasta este țara pentru stăpânirea căreia am făcut tot drumul din Egipt până aici, ca s-o luăm în stăpânire.” Ei i-au învinuit pe conducătorii lor că înșală poporul și că vor să aducă nenorociri asupra lui Israel. Poporul era disperat în dezamăgirea și deznădejdea lui. S-a auzit un vaiet ca de moarte, care se amesteca cu murmurele neînțelese ale vocilor. Înțelegând situația, plin de curaj în apărarea Cuvântului lui Dumnezeu, Caleb a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a înfrânge influența rea a tovarășilor săi necredincioși. O clipă, poporul a tăcut ca să asculte cuvintele sale pline de speranță și curaj cu privire la țara cea bună. El n-a tăgăduit ce se spusese până atunci - zidurile erau înalte și canaaniții erau puternici. Dar Dumnezeu îi făgăduise poporului Israel această țară. „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară”, spuse Caleb în mod stăruitor, „căci vom fi biruitori”. Dar ceilalți zece, întrerupându-l, au zugrăvit piedicile în culori și mai negre decât la început. „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai mare decât noi”, au spus ei. „Toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut în ea uriași, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” Oamenii aceștia, după ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încăpățânare împotriva lui Iosua și lui Caleb, împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu. Fiecare pas înainte îi făcea și mai hotărâți. Erau porniți să descurajeze orice efort de a lua în stăpânire Canaanul. Ei au sucit adevărul pentru a sprijini influența lor dăunătoare. „Este o țară care mănâncă pe locuitorii ei”, au zis ei. Acest raport nu era numai rău, ci și mincinos. Nu se potrivea cu restul raportului. Iscoadele declaraseră că țara era roditoare și prosperă, iar poporul, de statură uriașă, lucruri care ar fi fost cu neputință, dacă climatul ar fi fost atât de nesănătos, încât să se poată spune despre țară că „mănâncă pe locuitorii ei”. Dar atunci când își lasă inima în voia necredinței, oamenii se așază sub controlul lui Satana și nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el. „Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe; și poporul a plâns în noaptea aceea.” Curând a urmat revoltă și nesupunere fățișă, deoarece Satana ajunsese să aibă stăpânire deplină, iar poporul se părea că-și pierduse rațiunea. Îi blestemau pe Moise și pe Aaron, uitând că Dumnezeu auzea vorbirea lor rea și că, învăluit în stâlpul de nor, Îngerul prezenței Sale era martor la revărsarea teribilă a mâniei lor. În amărăciunea lor, au strigat: „De ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în pustia aceasta?” Atunci simțămintele inimii lor sau ridicat împotriva lui Dumnezeu: „Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?” Și și-au zis unii altora: „Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.” În felul acesta, îl acuzau nu numai pe Moise, ci și pe Dumnezeu Însuși de înșelăciune: că le-ar fi făgăduit o țară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. Ei au mers până acolo încât să numească un conducător care să-i ducă înapoi în țara suferințelor și a robiei, de care fuseseră scăpați prin brațul tare al Celui Atotputernic. În umilință și amărăciune, Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea întregii adunări a copiilor lui Israel, neștiind ce să facă să-i întoarcă de la planul lor pripit și necugetat. Caleb și Iosua au încercat să liniștească tulburarea. Cu hainele sfâșiate în semn de durere și de indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului și glasurile lor răsunătoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor și a durerii lor răzvrătite. „Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; este o țară în care curg lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei.” Canaaniții umpluseră măsura nelegiuirii și Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecția Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă ușoară. Prin legământul lui Dumnezeu, țara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase și, prin aceasta, întreaga adunare a fost dusă în rătăcire. Trădătorii și-au făcut lucrarea. Dacă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalți zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, ei ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susțineau ce era drept, în timp ce toți ceilalți zece erau de partea răzvrătirii. Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb și pe Iosua și cineva a strigat că trebuie să fie omorâți cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbații aceștia credincioși. S-au aruncat asupra lor cu țipete de nebunie, când, deodată, pietrele le-au căzut din mâini. Au amuțit și au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigașe. Slava prezenței Sale, asemenea unei flăcări arzătoare, a luminat cortul întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea și nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază și, abia suflând, își căutară drumul spre corturile lor. Moise s-a sculat și a intrat în sfântul locaș. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumă și-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare.” Dar Moise se rugă din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciți, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el zise: „Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: Domnul este încet la mânie și bogat în bunătate … Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporul acesta din Egipt până aici.” Domnul a făgăduit să-l cruțe pe Israel de o nimicire imediată, dar, din cauza necredinței și a lașității lor, El nu putea să-Și manifeste puterea de a-I supune pe vrăjmașii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roșie, ca fiind singura cale sigură. În răzvrătirea lui, poporul strigase: „Dacă ar fi voit Domnul, să fi murit în pustia aceasta.” Acum, această rugăciune avea să fie împlinită. Domnul declară: „Voi face întocmai cum ați vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toți, a căror numărătoare s-a făcut de la vârsta de douăzeci de ani în sus … nu veți intra în țara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiți … Pe copilașii voștri însă, despre care ați zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască țara pe care ați nesocotit-o voi.” Despre Caleb, El a zis: „Iar pentru că robul Meu, Caleb, a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în țara în care s-a dus, și urmașii lui o vor stăpâni.” După cum iscoadele au petrecut patruzeci de zile în călătoria lor, tot astfel oștile lui Israel aveau să pribegească patruzeci de ani în pustie. Când Moise i-a făcut cunoscută poporului hotărârea dumnezeiască, furia sa schimbat în jale. Oamenii erau conștienți de faptul că pedeapsa era dreaptă. Cele zece iscoade necredincioase, lovite de urgia lui Dumnezeu, au pierit acolo, înaintea ochilor întregului Israel; și, în soarta lor, poporul citi propriul destin. Păreau acum că se pocăiesc în mod sincer de purtarea lor păcătoasă; dar lor le părea mai degrabă rău de urmările umblării lor rele decât de faptul că-și dădeau seama că fuseseră nerecunoscători și neascultători. Când au înțeles că Domnul nu-Și schimbă hotărârea, din nou li s-a trezit încăpățânarea și au spus că nu vor să se întoarcă în pustie. Poruncindu-le să se retragă din țara vrăjmașilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere și s-a dovedit că nu era reală. Erau conștienți că au păcătuit mult prin faptul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească și că încercaseră să ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinși de groază când și-au dat seama că făcuseră o greșeală teribilă, ale cărei consecințe aveau să se dovedească a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată și n-aveau nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire asemănătoare. Și se ivi când Moise, cu autoritatea dată de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie. Pentru Moise, Aaron, Caleb și Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; și totuși ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei și care au spus că se întorc în Egipt au plans și s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le disprețuiseră. Sau întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioșie, această sentință n-ar fi fost pronunțată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăință și astfel nu se putea obține o schimbare a sentinței. Noaptea a fost petrecută în plânset, dar, odată cu dimineața, a răsărit și speranța. Ei s-au hotărât să-și răscumpere lipsa de curaj. Când Domnul le-a spus să se suie și să ia țara în stăpânire, au refuzat; iar acum, când le-a spus să se retragă, erau tot atât de rebeli. S-au hotărât să pună mâna pe țară și s-o ia în stăpânire; poate că Dumnezeu va primi lucrarea lor și Își va schimba planul cu privire la ei. Dumnezeu făcuse ca intrarea lor în țara aceea, la timpul rânduit de El, să fie pentru ei un privilegiu și o datorie; dar, din pricina nepăsării lor încăpățânate, îngăduința aceea fusese retrasă. Satana își atinsese scopul, împiedicându-i să intre în Canaan, și acum îi zorea să facă exact lucrul pe care Dumnezeu le spunea să nu-l mai facă și pe care ei refuzaseră să-l facă atunci când Dumnezeu îl cerea. În felul acesta, marele înșelător a câștigat biruința, făcându-i să se răzvrătească pentru a doua oară. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lui Dumnezeu care să lucreze împreună cu străduințele lor pentru a ajunge în stăpânirea Canaanului; dar acum, ei se sprijineau pe propria putere pentru a îndeplini lucrarea independent de ajutorul divin: „Am păcătuit împotriva Domnului”, au strigat ei; „ne vom sui și ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru” (Deut. 1,41). Atât de teribil îi orbise neascultarea! Domnul nu le poruncise niciodată „să se suie și să se lupte”. Nu era planul Său acela ca ei să pună stăpânire pe țară prin război, ci printr-o strictă ascultare de poruncile Sale. Deși inimile lor erau neschimbate, poporul a fost adus în situația de a-și mărturisi păcătoșenia și nebunia răzvrătirii manifestate atunci când iscoadele au adus raportul. Acum, ei au văzut valoarea binecuvântării pe care o lepădaseră cu atâta grabă. Au mărturisit că necredința lor a fost aceea care i-a despărțit de Canaan. „Am păcătuit”, au zis ei, recunoscând că vina era la ei, și nu la Dumnezeu, pe care cu atâta răutate Îl învinuiseră că nu-Și împlinește făgăduințele făcute. Cu toate că mărturisirea n-a izvorât dintr-o adevărată pocăință, ea a slujit la apărarea dreptății lui Dumnezeu, arătând că El era îndreptățit să Se poarte astfel cu ei. Dumnezeu încă mai lucrează într-un mod asemănător pentru a-Și glorifica Numele, făcându-i pe oameni să recunoască dreptatea Sa. Când aceia care mărturisesc că-L iubesc se plâng de felul în care Se poartă cu ei, în providența Sa, sau disprețuiesc făgăduințele Lui și se lasă în voia ispitei, unindu-se cu îngerii cei răi pentru a-I înfrânge planurile, adesea Domnul conduce în așa fel evenimentele, încât acești oameni sunt aduși în situația ca, deși nu s-au pocăit cu adevărat, să fie convinși de păcatul lor și să fie constrânși să recunoască vinovăția purtării lor, precum și dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu în felul în care Se poartă cu ei. Astfel, Dumnezeu pune la lucru elemente contrarii care să scoată la iveală lucrările întunericului. Și, cu toate că spiritul care a îndemnat la umblarea cea rea nu s-a schimbat pe deplin, se fac mărturisiri care apără onoarea lui Dumnezeu și care îi îndreptățesc pe credincioșii Lui slujitori care i-au mustrat pe păcătoși, dar care au fost vorbiți de rău și cărora li s-a arătat împotrivire. Așa va fi când mânia lui Dumnezeu se va revărsa în cele din urmă. Când „Domnul vine cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”, „va încredința pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite” (Iuda 14.15). Fiecare păcătos va fi făcut să recunoască faptul că osândirea lui este îndreptățită. Fără a ține seama de hotărârea divină, israeliții s-au pregătit să pornească la cucerirea Canaanului. Echipați cu armură și cu arme de luptă, erau, după aprecierea lor, cu totul pregătiți pentru luptă; dar, înaintea lui Dumnezeu și a îndureraților Săi slujitori, ei erau întristător de nepregătiți. Când, după aproape patruzeci de ani, le-a spus israeliților să se suie și să ia Ierihonul, Domnul le-a făgăduit că va merge cu ei. Chivotul cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea oștirii. Conducătorii rânduiți pentru aceasta trebuiau să îndrume mișcările lor, sub supravegherea divină. Cu o astfel de călăuzire, nu li se putea întâmpla niciun rău. Dar acum, împotriva poruncii lui Dumnezeu și a interzicerii solemne a conducătorilor lor, fără chivot și fără Moise, ei au plecat să dea piept cu oștile vrăjmașe. Trâmbița a sunat și Moise a alergat după ei, avertizându-i: „Pentru ce călcați porunca Domnului? Nu veți izbuti! Nu vă suiți, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Căci amaleciții și canaaniții sunt înaintea voastră și veți cădea uciși de sabie.” Canaaniții auziseră de puterea aceea tainică ce părea că ocrotește acest popor și de minunile săvârșite pentru ei și au strâns acum o oaste mare ca să-I alunge pe invadatori. Oastea atacatoare nu avea niciun conducător. Nu s-a înălțat nicio rugăciune ca Dumnezeu să le dea izbândă. Ei au pornit cu gândul disperat fie să-și schimbe soarta, fie să moară în luptă. Deși nedeprinși cu lupta, erau mulți și înarmați, și sperau ca, printr-un atac puternic prin surprindere, să înfrângă orice rezistență. Plini de îndrăzneală, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrăznea să-i atace. Canaaniții au tăbărât pe un platou stâncos, la care se putea ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcuș drept și primejdios. Numărul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor să fie și mai teribilă. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrăjmașilor de sus. Stânci masive erau prăvălite și veneau la vale, provocând un zgomot asurzitor, însemnându-și calea cu sângele celor uciși. Cei care au ajuns în vârf, istoviți de urcuș, au fost respinși cu sălbăticie și dați înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era plin de trupurile celor morți. Oastea lui Israel a fost cu desăvârșire înfrântă. Nimicirea și moartea au fost rezultatul acestei încercări răzvrătite. Constrânși în cele din urmă să se recunoască înfrânți, supraviețuitorii „s-au întors și au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat glasul” (Deut. 1,45). Prin biruința lor răsunătoare, vrăjmașii lui Israel, care așteptaseră cu frică apropierea acelei mari oștiri, au prins curaj să li se împotrivească. Acum, considerau ca fiind neadevărate toate veștile pe care le auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le săvârșise pentru poporul Său și credeau că n-au de ce să se teamă. Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniților curaj și hotărâre, a sporit foarte mult greutățile cuceririi. Israeliților nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din fața vrăjmașilor lor victorioși și să meargă în pustie, știind că aici trebuie să fie mormântul unei generații întregi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu