NOI EVOLUȚII PE FRONTUL POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

NOI EVOLUȚII PE FRONTUL POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Despre comasare și … rocadă:

 Comasarea și rocada președinților - manevrele liderilor PSD și PDL mascat în PNL - urmăresc perpetuarea la putere pe următorii zece ani. Pentru credibilizare folosesc argumentul luptei împotriva extremismului. Comasarea europarlamentarelor cu localele, pentru care liberalii stau slugi în fața PSD, a intrat în linie dreaptă în mod oficial. Disperarea PNL este mare - fără suprapunerea localelor, în care primarii se implică trup, suflet și bani, rezultatul la europene va fi slab, undeva între 15 și 18%, spun sondajele, iar conducerea partidului riscă să fie măturată sau să-și piardă mult din influența și puterea de a decide direcția și alianțele partidului. Și PSD-ului i-ar conveni o astfel de comasare, dar în măsură mai mică - activul lui de partid este mai bine organizat și se mobilizează și în afara interesului limitat al localelor. Dar PSD vrea ceva ce nu a mai pupat de peste 20 de ani: palatul Cotroceni. Mai vrea control total, să revină la vremurile de glorie ale partidului-stat. Problema este că nu poate de unul singur, are nevoie de un PNL micuț și obedient, căruia să-i arunce niște oase de ros. Social-democrații nu sunt însă siguri de PNL, de aici ideea „planului pe zece ani”, adică o înțelegere de împărțire a puterii și țării. Ciolacu se visează președinte, toate acțiunile lui merg în direcția asta, dar se teme de lebedele negre care au prostul obicei să-și tot facă apariția pe apele prezidențialelor. Se mai teme de serviciile secrete, despre care pe la anumite colțuri se șoptește că ar vrea un președinte „mai spălat și mai cu carte”, care să fie în stare să îndruge câteva cuvinte în engleză și să arate un CV mai puțin rușinos. Unul ca Geoană. Poate asta să fie explicația că Geoană e pe primul loc în diverse sondaje. Pe scurt, PSD are un plan măreț de împărțire a țării: tura asta de alegeri merge la Cotroceni Ciolacu, iar la Victoria Ciucă, dacă este băiat cuminte și nu-l dau jos „răsculativii” din partid. Tura viitoare se face rocada în sens invers. Cine o mai apucă, pentru că în cinci ani câte nu se pot întâmpla. Planul rocadei președinților e o „idee bună” a spus Ciolacu, „dar să fie pe mandat complet, că nu ne jucăm”. Așa cum s-au „jucat” la premieri, probabil. Păi, la președinte rocada nici nu are cum să fie altfel decât pe mandat complet, că așa scrie la Constituție. Iar de Constituție nu se pot atinge, deși sunt convins că ar face ca Putin, dacă ar putea! Dar nu le dă mâna, pentru că, totuși, în România poporul are obiceiul să iasă în stradă și să-și ia liderii la huiduieli. Sau chiar mai rău. Ciucă nu a respins năstrușnica idee ferm, așa cum i-ar sta bine unui general, fie el metamorfozat în politruc. Vivace cum îl știm, a spus că „nu s-a discutat în partid” și că o problemă atât de complicată trebuie „analizată cu mare atenție”. Are dreptate! Știe, sărmanul, că nu are nicio șansă la turul 2 al prezidențialelor, că pică între scaunele lui Marcel și Georgel. Apelul lui arată disperarea: „Fraților, ori ne ridicăm și câștigăm toți, ori pierdem toți!”. Aiurea! Unii pierd mai mult, el și conducerea, de pildă, alții, mai puțin, cei care nu au prins abonament la sinecuri și contracte cu statul. Rocada președinților și planul pe zece ani sunt noaptea minții! Totuși, de la revoluție încoace nu a avut niciun partid tupeul să propună așa ceva. Arată disprețul profund față de regulile jocului democratic și de electorat. Chiar dacă nu pot pune între paranteze alegerile, pot face în așa fel încât ele să fie golite de democrație. Comasarea, rocada tandemului președinte-premier, listele comune merg în direcția asta. Chiar dacă manevra nu le va ieși la toate tipurile de alegeri, simplul fapt că le dă în cap una ca asta este extrem de grav, pentru că arată cât de profund viciate sunt partidele mainstream. Cinic este și că folosesc două argumente cvasimincinoase: pericolul extremismului și nevoia de stabilitate. Mesajul este simplu: doar cu noi, PSD și PNL, România poate asigura o guvernare stabilă, fără crize politice, într-o perioadă internațională extrem de tensionată. Doar noi putem opri ascensiunea AUR și SOS, intrarea lor la guvernare. În numele acestor false deziderate, care ascund, de fapt, dorința de a se eterniza la putere, PSD și PNL se credibilizează, se legitimează democratic. Stabilitatea, argumentul în jurul căruia s-a format coaliția PSD-PNL și s-a pus în practică rotația premierilor, ascunde, de fapt, refuzul de a face reforme, menținerea statu-quoului. Este o justificare care, s-a văzut deja, a fost folosită pentru multe decizii nedemocratice. Cât privește pericolul extremismului, liderii PSD și PNL l-au încurajat multă vreme perfect conștienți de ceea ce fac. Pe de o parte, în cele două partide sunt destui care gândesc fix ca Simion și Șoșoacă, având un mesaj asemănător în liniile lui fundamentale. Pe de alta, creșterea extremismului era (și este) utilă în fața Bruxelles-ului în diverse negocieri și pentru confirmarea lui Ciolacu ca partener democratic. În plus, premierul și-a făcut socoteala unei competiții cu Simion în turul doi al prezidențialelor. Mai mult decât oricând până acum, pentru a-și pune în aplicare planurile, liderii PSD și PNL au nevoie de extremiști, de aceea vor face din lupta împotriva lor tema campaniei care a început. Așadar, comasați alegerile, dacă vă este atât de frică de faptul că majoritatea alegătorilor s-au săturat să vă voteze și singura voastră speranță au rămas combinațiile și presiunile făcute la nivel local de către primari! Comasați alegerile, dacă Ciucă și Bode se tem că li se va încheia prematur cariera politică, după ce PNL a ajuns pe locul 3 sau 4 în sondaje, sub magistrala lor conducere! Comasați alegerile, dacă Ciolacu este speriat de perspectiva că va pierde alegerile prezidențiale chiar și în cel mai favorabil context politic pentru PSD din 2000 încoace și, implicit, i se va încheia și lui ascensiunea înainte de a fi apucat să stăpânească toată țara! Comasați alegerile, dacă asta este singura metodă să vă asigurați victoria, după trei ani de decizii proaste, guvernare incompetentă și risipă enormă de bani publici, dar nu mințiți că o faceți pentru noi! O faceți exclusiv pentru voi, nu dați doi bani pe ce credem și vrem noi, iar asta o știu chiar și cei mai îndoctrinați dintre alegătorii voștri. Apropo de vrăjeala cu economia la buget pe care vrea PSD și PNL să o facă renunțând la democrație. Ministrul Finanțelor, Marcel Boloș, susține că toate cele patru tururi de alegeri vor costa circa 4 miliarde de lei. Un miliard de lei pe tur. Sigur, o sumă consistentă. Dar: Expert Forum a lansat un nou raport privind subvențiile politice, pentru anul 2023. Anul trecut au fost înregistrate noi recorduri cu privire la finanțarea partidelor politice: 6 au primit 227 de milioane de lei și au cheltuit 252 de milioane. Cheltuielile pentru presă și propagandă au ajuns la 120 de milioane de lei, care este cea mai mare valoare anuală de până acum. Guvernul a scos din fondul de rezervă, într-o singură ședință din ianuarie, și a dat primăriilor din țară exact un miliard de lei „pentru echilibrarea bugetelor locale pe anul 2024”. Pensiile speciale au costat bugetul de stat, în 2023, aproximativ 12 miliarde de lei. De trei ori valoarea celor patru tururi de alegeri. Câteva miliarde de lei pe an ne costă sinecurile la Autoritatea de Supraveghere Financiară, la toate ministerele, sutele de agenții guvernamentale și companii de stat. 10 miliarde de lei datorii la stat au doar 6 companii ale statului pe care nu le deranjează nimeni. Lista poate continua pentru că, din păcate pentru banii noștri, este foarte lungă. Nici PSD, nici PNL nu se gândesc să facă economii de la toate acestea, nu se gândesc că le este greu românilor să le plăteasă, nu au jenă să inventeze noi taxe și impozite, ca să le acopere. În schimb, ce să vezi, PSD și PNL s-au gândit brusc să facă economie tocmai la democrație. Exact acolo unde, de fapt, pierdem tot noi și câștigă iar doar ei. Căci dacă se prezintă în fața alegătorilor în sistemul clasic (nu mai aduc în discuție cele două tururi la alegerile locale, că dacă s-ar reintroduce, s-ar vedea și adevărata „putere” a primarilor lor de carton), rezultatele lor ar fi foarte proaste. Comasați alegerile, așadar, dar măcar fiți suficient de curajoși să recunoașteți că vă este teamă de votul românilor, vă este teamă că se va vedea, încă o dată, goliciunea voastră!!

2. Republica Penalilor:

 Sub actuala conducere politică, România a devenit din nou Republica Penalilor, o țară în care infractorii fac legea în Parlament și dau verdicte în favoarea altor infractori în justiție. Prahova este, alături de Constanța, probabil cel mai corupt județ al României. De două decenii, cu o excepție mai curând norocoasă, președinții de Consiliu Județean sunt inculpați pentru luare de mită, fals, trafic de influență și toate infracțiunile asimilate corupției. Spunem că sunt inculpați, nu condamnați, pentru că, în Prahova, penalii sunt făcuți scăpați de judecători care nu reușesc să vadă infracțiunile comise de aceștia și atunci când sunt pe cale să le admită, constată că infracțiunea s-a prescris. Așa au scăpat luna trecută fostul președinte al CJ, „contele” Mircea Cosma, și fiul acestuia de condamnările la închisoare pe care le primiseră. La Prahova există rețele foarte puternice formate din oameni politici care ocupă funcții critice în administrație, magistrați corupți, reprezentanți ai serviciilor secrete și oameni de afaceri. Genul de rețea care l-a făcut posibil pe Sebastian Ghiță. La Prahova nu cad penalii, cad procurorii prea zeloși, așa cum a fost cazul procurorilor de la DNA Ploiești, trimiși în judecată de fosta SIIJ pentru „represiune nedreaptă” și achitați de Înalta Curte. Acest istoric al impunității marilor corupți din Prahova nu lasă loc de prea multă speranță că lucrurile vor sta altfel în ceea ce îl privește pe Iulian Dumitrescu, actualul președinte suspendat al CJ, aflat sub control judiciar după ce a fost acuzat de luare de mită și fals în declarația de avere. Ceea ce surprinde la cazul Dumitrescu nu este opulența în care trăia acest lider politic, ci afișarea ei ostentativă. Nu vezi la tot pasul persoane alese într-o funcție importantă de stat circulând cu Bentley și Lamborghini în mod deschis, mașini scoase din garajul unuia dintre cele mai scumpe imobile din București aflat în cartierul Stejari, unde Dumitrescu închiriase un apartament de multe sute de metri pătrați. Această siguranță de sine nu poate veni decât din convingerea lui Dumitrescu că este de neatins. La urma urmei, era șeful suprem al unuia dintre cele mai bogate județe din România și prim-vicepreședinte la nivel național al PDL mascat în PNL, funcție politică din care aștepta probabil să fie propulsat mai sus. Descinderea DNA trebuie să-l fi luat prin surprindere, pentru că l-a lăsat fără cuvinte timp de câteva zile, până când avocații l-au sfătuit să conteste măsura punerii sub control judiciar și să ceară revenirea în funcția de președinte al CJ. Nu și în funcția de partid din care Dumitrescu a demisionat, dar, potrivit unui senator al Forței Dreptei, numai după ce și-a negociat instalarea oamenilor fideli aduși de la Călărași în diferite funcții. În fond nu este acuzat „decât” de primirea a mai bine de 3 milioane de euro dintr-o mită totală de aproape 10 milioane. O nimica toată. Singura explicație a acestei atitudini sfidătoare este că omul crede că „are spate”. Dar oare cine se află în spatele lui Dumitrescu? Pe de o parte, partidul. Și-o fi dat el demisia, dar partidul nu lasă la greu un om care era o sursă importantă de bani pentru partid, pe de o parte, și pe de alta părea să fie pregătit pentru un destin măreț. Omul avea și pregătirea necesară. Apropo, cine oare l-o fi trimis pe Dumitrescu la John F. Kennedy School of Government, „școala de președinți” de la Universitatea Harvard? Nu este ca și cum avea cine știe ce performanțe academice. Iulian Dumitrescu este un inginer eșuat care a făcut facultatea de contabilitate, nu finanțe-bănci sau relații economice internaționale. Și totuși a fost preferat pentru un stagiu la Harvard. Să fi fost partidul, să fi fost serviciile cu care legăturile strânse par să fie o obligație dacă vrei să ai o carieră politică? Nu știm, dar ceea ce știm este că omul nu era un fiștecine, avea putere reală și influență extinsă. Putem vorbi din nou despre un sistem al corupției generalizate protejat de o justiție la fel de coruptă, în care afilierea politică și asocierea cu serviciile joacă rolul principal, iar împărțirea dreptății, pe cel de Cenușăreasă. Procesele pot fi amânate ani la rând, retrimise spre rejudecare de la zero, astfel încât să intervină prescripția, ceea ce evident favorizează infractorii, împotriva deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru că DNA nu mai poate ancheta magistrați corupți, rolul acesta revenind unui procuror al Parchetului General, judecătorilor nu le mai este frică să respingă probe și să răstoarne cu totul întregul proces. La urma urmei era de așteptat. Încă de la formarea coaliției PSD-PNL, unii dintre noi și-au exprimat temerea că această alianță va crea un paradis al corupției generalizate și așa s-a întâmplat. Cu Dumitrescu, corupția a ajuns la vârful PNL și dacă la vârf este atât de grav, ne putem imagina ce se întâmplă dedesubt. La PSD, Ciolacu se laudă că l-a executat pe Buzatu instantaneu, dar nu scoate o vorbă despre faptul că îl ține alături pe Paul Stănescu, baron și latifundiar din Olt, alt focar de corupție generalizată. Această degradare rapidă a statului de drept nu putea avea loc decât sub privirile binevoitoare ale lui Klaus Johannis, care a abandonat laș obligațiile sale prezidențiale! Am văzut cu toții și continuăm să vedem filme cu gangsteri sau cu traficanți în care oamenii se omoară ca disperații pentru câteva sute de mii de dolari, arareori câteva milioane. Pentru noi, cei din România postcomunistă, aceste filme pot fi clasate fără dificultate la comedii: putem râde în hohote când vedem cum se luptă unii cu alții pentru niște mărunțiș, cum se construiesc scenarii sofisticate și seriale lungi pentru intrigi în care sunt implicate asemenea sume derizorii. Cred că realizatorii de filme de la Hollywood ar trebui să facă un „training de update” în România ca să-și actualizeze scenariile și să înțeleagă cum e posibil ca afaceri de sute de milioane de euro, câteodată chiar de miliarde, mereu din bani publici, să poată fi încheiate fără ca nici măcar unui polițist sau procuror să-i tresară o geană. Poate că acest grup de învățăcei americani ar avea nevoie să petreacă mai mult timp în țara noastră ca să înțeleagă mai bine cum se poate trăi pașnic și fără griji într-o societate în care baronii locali pretind comisioane de 3 milioane de euro și, dacă li se întâmplă să fie prinși, nu e din cauză ca au încălcat vreo lege a statului, ci pentru că au supărat un alt baron sau vreun stăpân politic. Cum se poate ca angajați ai statului să conducă mașini de o jumătate de milion de euro sau să plătească o chirie de 6.000 de euro lunar pentru o vilă de dimensiunile celor din Miami dintr-un salariu de 3000 de euro. Și cum se poate ca partidul din care face parte un asemenea personaj să clameze integritatea membrilor săi, după ce presa semnalează cazul vreme de mai bine de zece ani. Ar merita organizate veritabile excursii din județ în județ, fără excepție, pentru a vizita proprietățile luxoase ale baronimii de partid (dar și din poliție, magistratură, sănătate etc.) pentru a înțelege că opulența românească nu are de ce să fie invidioasă pe luxul bogătașilor americani. Mai cred că scriitorii de scenarii ar avea o bogată sursă de inspirație pentru filme de mare succes dacă ar începe să studieze dosarele nesoluționate de DNA și în care valoarea prejudiciilor provocate de corupție depășește 4 miliarde de euro. Cu speranțe aproape de zero că acești bani vor putea fi vreodată reîntorși către serviciile publice de unde au fost furați. Am îndoieli că vom putea cuprinde vreodată cu înțelegerea dimensiunile jefuirii naționale de către mafiile celor două-trei partide aflate la putere neîntrerupt de peste trei decenii. Că dacă măcar zece sau douăzeci la sută din banii publici furați de diferitele ierarhii ale puterii s-ar fi dus acolo unde trebuiau să ajungă (în infrastructură, în sănătate și educație, în administrație sau digitalizare), astăzi am fi trăit cu toții mai bine și am fi avut mai puțini morți pe drumuri sau în spitale, mai puțini copii săraci sau care au abandonat școala. Corupția a devenit atât de întinsă și de profundă încât ea nu ne mai provoacă astăzi nicio emoție. Ne-am revoltat de câteva ori, fără folos, când au fost prinși și arătați public, în spectacole ieftine, câțiva găinari care au furat bani publici pentru aranjamentele lor private, amoroase sau sexuale. După care, ne-am obișnuit cu ideea. Și nu doar noi ne-am obișnuit cu ea, ci și toate organele de cercetare din România. Cei mai mari hoți din avutul public și-au cumpărat (uneori împreună cu cei care trebuiau să-i prindă sau să-i judece), în același timp cu mașinile lor de lux, yachturile sau proprietățile pe Coasta de Azur, și o protecție care îi face practic intangibili pe veci. Cu o condiție: să nu muște vreodată mâna vreunui partener din rețeaua sofisticată de interese care le-au permis să devină ceea ce sunt. În același timp, aflăm că PSD și PNL au plătit în ultimii trei ani 52 de milioane de euro (sic!) pentru a cumpăra știri pozitive în presă și pe rețelele sociale. Se înțelege că cea mai mare parte a acestor bani cu care au fost mituiți presa și jurnaliștii sunt tot bani publici. O sumă care depășește construcția spitalului pentru copii „Dăruiește viață”. O sumă care, dacă ar fi fost investită într-un spital, astăzi atâția dintre cei dragi nouă ar fi suferit mai puțin sau ar fi continuat să trăiască. Nici nu ne mai revoltăm știind că cel puțin jumătate dintre noi îi vor vota pe aceiași baroni la alegerile următoare. Corupția a încetat să fie un scandal, o agresiune la adresa banilor publici, a moralității sau a legalității. Ea a devenit mod de a fi, structură intimă împotriva căreia am dezvoltat anticorpi solizi, astfel încât ea nu ne mai tulbură seninătatea și responsabilitatea civică. Ne-am resemnat, pentru că am fost cumpărați cu propaganda, cu televiziuni mincinoase, cu câțiva kilometri de autostradă, cu câteva parcări, borduri sau clădiri revopsite. Dacă jumătate dintre alegătorii români îi vor vota din nou pe cei care i-au furat, e simplu să deducem că ar face ei înșiși la fel precum cei pe care îi tot votează de o viață, că n-ar avea remușcări să vâre mâna adânc în sacul cu bani publici pentru o casă, o mașină sau un cont gras într-un paradis fiscal. Doar că n-au avut noroc până acum, n-au avut curaj sau stil să o facă. Și atunci se mulțumesc să admire calitățile formidabile ale corupților îmbogățiți, pe care îi iau drept model de reușită în viață. Școli, spitale, infrastructuri urbane, sate dezvoltate? Iluzii. Realitatea de zi cu zi este aceea a averilor copleșitoare făcute din bani publici, a căror istorie ar putea alimenta oricând scenarii de Oscar în cinematografia internațională.

3. Între Geoană și Ciolacu:

 Declarația lui Mircea Geoană, privind propunerea care i-ar fi fost făcută de Marcel  Ciolacu, la el în birou, să candideze la președinție ca independent susținut de PSD, a căzut ca o bombă pe scena politică și mai ales în capul premierului, tocmai când varianta unui candidat comun PSD-PNL se dovedește o misiune imposibilă. Marcel Ciolacu a încercat să arunce în derizoriu dezvăluirea, Mihai Tudose, extrem de nervos și agitat, susține că discuția ar fi extrem de veche, pentru alegerile din 2019. Vasile Dâncu o aduce mai aproape, în urma cu vreo 3 ani. Cu toate acestea, ea este credibilă. Pe de-o parte, pentru că, potrivit unor informații certe, nu a fost Mircea Geoană singurul tatonat de liderul PSD în ideea unei candidaturi. Pe de altă parte, calculul politic invocat de dl. Geoană  este corect și repetat dovedit: voturile PSD nu ajung pentru a câștiga președinția României. Când candidatul PSD este președintele partidului, el nu reușește să iasă din bazinul electoral pesedist și să colecteze voturi în plus, condiție sine qua non pentru victoria în turul al II-lea. Este povestea PSD de 20 de ani. Cel mai aproape de reușită a fost chiar Mircea Geoană în 2009, dar în condiții speciale. Adică în fața unui Traian Băsescu extrem de polarizant, ceea ce i-a asigurat candidatului PSD susținerea liberalilor în turul al doilea. În plus, Mircea Geoană nici nu avea profilul unui pesedist tipic, cum e dl. Ciolacu. Și tot nu a fost suficient. Apoi, dezvăluirea confirmă public ceea ce din punct de vedere politic era logic. Cu siguranță, Marcel Ciolacu și-ar dori să fie președintele României. Nu cred că există vreun politician care să nu-și dorească. Dar nu cred că își dorește să candideze la prezidențiale, cel puțin nu acum, pentru că riscul să piardă este foarte mare, din motivele deja arătate. Iar PSD nu are nici milă, nici considerație pentru învinși. Cu excepția lui Ion Iliescu în 1996, toți au fost devorați. Deci pentru Marcel Ciolacu poziția sigură ar fi fost să împingă în luptă alt candidat din partea PSD. Deși acum neagă vehement posibilitatea candidaturii unui independent din partea PSD, a tot vorbit despre pesedistul nu neapărat cu carnet, ci în suflet. „Când avem discuţia de candidaturi, tot timpul ne gândim numai la oameni politici. De data aceasta, PSD nu va veni neapărat cu un om politic, va veni în schimb cu un intelectual. (...) Eu doresc să modific statutul astfel încât şi altă personalitate, care nu este neapărat în partid, să poată candida”, spunea dl Ciolacu în ianuarie 2023. Deci soluția ar fi fost un candidat suficient de puțin legat de partid încât să nu reprezinte un pericol pentru puterea lui Marcel Ciolacu. Dacă un asemenea candidat învinge, e victoria partidului și, mai ales, a lui „kingmaker”, dacă pierde, e înfrângerea lui, pentru că în PSD înfrângerea e mereu solitară. Cu Mircea Geoană însă PSD are o problemă - îl asociază cu trauma înfrângerii din 2009. Mai mult, pesediștii vorbesc despre niște gesturi de aroganță comise de-a lungul timpului și chiar recent la adresa lor, care au acutizat aversiunea. Pe scurt, partidul nu vrea să audă de Geoană. Detonarea dezvăluirii arată că și Mircea Geoană și-a luat gândul de la susținerea PSD și, aparent, chiar de la varianta de a negocia abandonarea candidaturii în schimbul unei funcții înalte. Mihai Tudose i-a spus în față că numai ce și-a închis și această ușă. Aș zice, așadar, că declarația ar putea echivala cu anunțarea unei candidaturi independente, inclusiv de PSD, iar momentul nu e întâmplător. De altfel, după nici 24 de ore, a fost lansat la apă site-ul oficial al mișcării „România renaște”, având un conținut asociat cu imaginea și declarațiile lui Mircea Geoană. Anunțul a fost ofensiv, într-un moment delicat, și l-a împins pe Marcel Ciolacu în corzi. Negocierile pentru stabilirea unui prezidențiabil comun PSD-PNL par blocate și, cel mai probabil, complet eșuate, cât timp niciunul dintre partide nu îl poate susține pe candidatul celuilalt. Scena va fi așadar și fărâmițată, și extrem de săracă. Niciunul dintre candidații care se profilează din partea partidelor nu are cine știe ce statură politică dincolo de funcția din partid, iar statura personală e fix ceea ce contează în turul al doilea. Iar ca statură Mircea Geoană nu stă deloc rău, având în vedere funcția actuală, secretarul general adjunct al NATO, care a estompat până spre ștergere în mentalul colectiv episoade ridicole din trecut,  având în vedere anvergura incontestabilă și incomparabilă cu a jucătorilor interni, inclusiv cu a actualului titular al funcției. Iar sondajele arată unanim că este pe primul loc. Date nepublice din cercetarea Avangarde, comandată de PSD, îi atribuie 32% încredere, substanțial peste Marcel Ciolacu. Nu e clar dacă Mircea Geoană poate avea logistica electorală a unui partid, oameni care să alerge în campanie, să îi strângă semnături, să îi organizeze evenimente și, cel mai important, să îi păzească voturile în secții. Lipsa acestei logistici a fost motivul pentru care în politica românească independenții nu au fost soluții de succes, cel puțin până acum. Marcel Ciolacu a ironizat dezvăluirea lui Mircea Geoană, dar nu cred că situația este chiar amuzantă pentru domnia sa. A fost aruncat în defensivă și, în pofida infirmărilor, pentru partid semnul de întrebare va rămâne. Și, odată cu el, sentimentul că președintele lor se teme, ezită. Presiunea și așteptarea partidului, mai ales după negocierile eșuate din cauza prezidențiabilului, era oricum să candideze. Acum a crescut exponențial. Iar riscul să piardă este imens. Dacă va candida și Mircea Geoană, există chiar riscul să nu ajungă în turul al doilea, având în vedere ruperea voturilor în zona de stânga. Marcel Ciolacu este în menghină și îi trebuie extrem de multă abilitate pentru a nu sfârși strivit.

4. Și dacă se rupe coaliția care-i problema?

 Cică se rupe coaliția, fierbe cazanul, scena politică e din ce în ce mai agitată, iar exponenții cei mai de seamă ai partidelor ies pe media cu manifestări din ce în ce mai belicoase. Era de așteptat, atâta timp cât anul 2024 înseamnă reașezarea strategică în arhitectura de putere pe următorii 4-5 ani. Pe fondul acesta, economia se afundă în eșecuri istorice: putere de cumpărare în scădere, productivitate în scădere, nivel de trai în scădere, calitatea serviciilor publice în scădere. Acum, unii cârcotași, cei care apără imaginea coaliției, ar putea spune, pe bună dreptate, că eu și încă vreo 15 milioane de români, vedem doar partea goală a paharului și, tocmai de aceea, aducem în discuție doar scăderile. Total de acord cu ei, se înregistrează și creșteri: inflație în creștere, împrumuturi în creștere, datorie publică în creștere, deficite în creștere. Halal parte plină a paharului! Una peste alta, parafrazându-l pe Stiglitz, care spunea că, în actuala ordine mondială, am ajuns să privatizăm câștigurile și să socializăm pierderile, tot așa am putea să sintetizăm și noi că în anul 2024, în România, se fac demersuri pentru sechestrarea puterii pentru aceleași personaje care au eșuat lamentabil și se externalizează sărăcia către cei mulți care au dus greul și până acum. Paradoxul intervine atunci când realizăm cu toții că, pentru legitimarea puterii celor puțini, este nevoie de mobilizarea celor mulți. În acest sens, auzim tot felul de clișee că cine nu votează nu contează, că democrația se exercită la vot sau că soarta țării stă în mâinile votanților. De ce nu vorbim despre democrație când vedem portbagajele unora îndesate cu milioane sau când contemplăm saloanele auto din garajele personale ale altora, când admirăm colecțiile de ceasuri și bijuterii ale consoartelor celor aleși sau când salivăm la postările din resorturi exotice exclusiviste pe care le frecventează elita șmecherită? Răsună trompetele că se rupe coaliția, iar instabilitatea politică va genera seisme în viața socială a poporului român! Pe bune!? Cu alte cuvinte, pierderea ciolanului de către unii sau alții, dar mereu aceiași, va arunca țara într-o sărăcie și mai cruntă decât cea existentă? Nici vorbă de așa ceva, hai să împingem lucrurile către zona în care și lor le pasă și apoi să venim, sau nu, cu un vot în consecință! Prestația trucată a polilor de putere, președinție, guvern, parlament, încurajată îndeaproape de justiție, duce la o adormire în care unii se fac că votează, iar alții că guvernează. Credeți că nea Buzatu de la Vaslui e cioara vopsită din altarul PSD sau că musiu Dumitrescu de la Prahova e oaia neagră din fieful PNL? Hai să fim serioși ... gândiți-vă la Stănescu, Firea, Tudose, personaje la fel de toxice precum Rareș Bogdan, Blaga, Flutur și mulți alții asemeni lor. Diferența între proscriși și protagoniști este că unii au fost prinși, iar alții nu ... deocamdată. Ce rămâne ... un AUR care se ridică pe greșeala adversarului și un USR automulțumit cu o poziție de critic universal. Despre AUR numai de bine, știm cu toții ce hram poartă, dar deziluzia USR nu o ia nimeni în calcul? Un partid format din individualități născute colectiv (!) la umbra stejarului Cioloș, mulțumite să prindă un loc la masa mirilor și pentru care un 15% este un deziderat confortabil. USR actual are deja o istorie de 8 ani, cu toate acestea, îmi poate spune cineva câte figuri noi au intrat în cercul de reprezentativitate al partidului? Vă spun eu ... niciuna. Cumva, zic ei, o ținem așa, la foc mic, ca să ne asigurăm locurile în zonele de putere, cu potențial spre o guvernanță hippie, dar pe fond cu o critică zombie pentru tot ce zboară. Un dolce far niente politic de mai mare frumusețea. Prestația partidelor e ieftină, iar jocul de glezne făcut de PSD ca să forțeze mâna unui PNL de 15%, dar cu pretenții egale, tinde să reașeze matricea puterii nu la vot, ci în culisele puterii. Amenințarea cu ruperea coaliției este doar o stratagemă PSD care joacă la două capete: obținerea de promisiuni ferme din partea PNL că posturile cheie vor fi cedate, sau lăsarea PNL în offside, singur la guvernare, într-o nouă coaliție deșănțată cu USR, combinație care ar trece PSD peste pragul de 50% la alegeri. Dar dacă li se rupe lor coaliția, de ce nu s-ar rupe și încrederea pe care am fi dispuși noi să o acordăm unora sau altora? După cum se vede, indiferent cui am acorda-o, rezultatul e același. Așa cum nu există deznodământ fără intrigă, obiectiv fără rezultat și construcție fără fundament, tot așa putem concluziona și noi: ceea ce vedem este perimat, iar a continua în acest joc mizer de-a puterea și opoziția înseamnă că ne complăcem în ceea ce s-a întâmplat până acum. Soluția este să fim deschiși către stimuli noi, vectori care ar putea genera o schimbare, mișcări reprezentative pentru idealurile celor mulți. Poate că aici intervine rolul intelectualității, al mediului academic și al diasporei de elită care, împreună cu mediul de afaceri onest și performant, ar putea declanșa un curent de luare în seamă a unor exponenți cu vădite calități de lideri, dispuși să pună în slujba societății experiența acumulată și rezultatele obținute. Țara asta nu înseamnă numai kilometri de șosea, mai mulți sau mai puțini, nu înseamnă doar absorbție de fonduri europene, mai multă sau mai puțină, și nu înseamnă doar prețul la benzină sau mâncare, mai mare sau mai mic. Toate acestea sunt instrumente pentru a ajunge la ceva. E capabil cineva din cercul de putere să ne spună acum care e acel ceva? Ne învârtim într-o paradigmă simplificată la un nivel rudimentar de existență. Avem nevoie de o viziune economică puternică, de o consolidare a încrederii societății, de o perspectivă identitară bine conturată din punct de vedere economic, social, cultural. Trebuie căutat acel declic apt să angreneze întreaga populație în atingerea unor deziderate comune, să fie asigurată o curea de transmisie între putere și popor, să se explice clar unde suntem și unde vrem să ajungem. Calculele ieftine ale politicienilor, care se bazează pe zona electorală deja delimitată și susținută de structurile loiale din teritoriu, se vor izbi ca de un zid în fața unui curent pragmatic, performant, vizionar și profesionist. În loc să stăm cu sufletul la gură dacă li se rupe sau nu lor coaliția putem contracara prin ruperea noastră de un raționament simplificat indus de actuala arhitectură politică. Ne-am săturat să vi se rupă numai vouă, este timpul să ni se rupă și nouă!