SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI.

 

SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI

 În Exod 20 avem prezentată istoria; în Deuteronom 5 nu avem doar istoria, ci şi un comentariu cu privire la ea. Aici legiuitorul ne prezintă motivaţiile morale şi face apeluri care nu şi-ar fi găsit locul în Exod. În prima avem prezentate doar lucrurile în sine, însă aici avem prezentate şi comentarii - lucrurile şi aplicarea lor practică. Într-un cuvânt, nu există nicio bază pentru afirmaţia că Deuteronom 5 este o simplă repetare a lui Exod 20; de aceea argumentele nenorocite pe care raţionaliştii îşi întemeiază teoriile lor se năruie sub praful picioarelor noastre. Ele nu au nicio bază şi sunt cu totul detestabile. Să comparăm, de exemplu, cele două locuri care vorbesc despre Sabat. În Exod 20 citim: „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o.” (Exod 20; 8-11). În Deuteronom 5 citim: „Ţine ziua sabatului ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din animalele tale, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta, ca şi tine. Şi adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua sabatului.” (Deuteronom 5; 12-15). Cititorul poate vedea, la o simplă privire, diferenţa dintre cele două pasaje. În Exod 20, porunca de a ţine Sabatul este întemeiată pe creaţie. În Deuteronom 5, ea se întemeiază pe răscumpărare, fără a se face nicio aluzie la creaţie. Pe scurt, aceste diferenţe ne arată caracterul distinct al fiecărei cărţi, iar ele sunt cu totul clare pentru orice minte spirituală. Cu privire la instituirea Sabatului trebuie să ne amintim că el se bazează în întregime pe autoritatea directă a Cuvântului lui Dumnezeu. Alte porunci ne prezintă în mod clar datorii morale. Fiecare om ştie că este greşit din punct de vedere moral să ucizi sau să furi; însă, cu privire la ţinerea Sabatului, nimeni nu ar fi putut cunoaşte că aceasta este o datorie, dacă ea nu ar fi fost rânduită în mod divin. Din aceasta decurge şi importanţa ei imensă. Şi nu doar atât, dar găsim, în diferitele cărţi ale Scripturii, că Sabatul este particularizat şi prezentat, cu o proeminenţă specială, ca fiind legătura preţioasă dintre Iahve şi Israel; o pecete a legământului Său cu ei, ca un test puternic pentru devotamentul lor faţă de El. Oricine poate recunoaşte că hoţia sau crima sunt greşite din punct de vedere moral, însă doar aceia care-L iubeau pe Iahve iubeau şi onorau Sabatul Său. Astfel, în Exod 16, în legătură cu dăruirea manei, citim: „Şi a fost aşa: în ziua a şasea au strâns pâine dublu, două omere de cap. Şi toate căpeteniile adunării au venit şi au spus lui Moise. Şi el le-a zis: Aceasta este ce a zis Domnul: Mâine este odihna, sabatul sfânt pentru Domnul. Coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi strângeţi-vă tot ce prisoseşte, ca să fie păstrat până dimineaţa … Şi Moise a zis: Mâncaţi-o astăzi, pentru că astăzi este sabatul Domnului; astăzi n-o veţi găsi pe câmp. Şase zile s-o strângeţi, dar în ziua a şaptea este sabatul: în el nu va fi. Şi a fost aşa: în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să adune şi n-au găsit.” Cât de incapabili au fost ei să aprecieze înaltul şi sfântul privilegiu al ţinerii Sabatului lui Iahve! „Şi Domnul i-a zis lui Moise: Până când nu veţi voi să păziţi poruncile Mele şi legile Mele?”. Neglijarea sabatului era proba cu privire la condiţia lor morală; dacă îl neglijau, aceasta era dovada că erau rătăciţi cu privire la toate poruncile şi legile lui Dumnezeu. Sabatul reprezenta marea piatră de încercare, măsura şi greutatea stării reale a inimii lor faţă de Iahve. „Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul său; nimeni să nu iasă din locul său în ziua a şaptea. Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.” Ei au găsit odihnă şi hrană în sfânta zi a sabatului. Din nou, în capitolul 31 avem un pasaj foarte remarcabil ca dovadă a importanţei sabatului pentru Iahve/Iehova - o descriere completă a cortului şi a uneltelor lui fusese dată lui Moise, iar el era pe punctul de a primi cele două table ale mărturiei din mâna lui Iahve; însă, pentru a dovedi locul proeminent pe care sabatul îl avea în gândul divin, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Şi tu, vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: Să ţineţi negreşit sabatele Mele; pentru că acesta este un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte. Să ţineţi deci sabatul, pentru că vă este sfânt: oricine-l va profana va fi omorât negreşit, pentru că cine va face vreo lucrare în el, sufletul acela va fi nimicit din poporul său. Şase zile să se lucreze, dar în ziua a şaptea este sabatul de odihnă, sfânt pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi omorât negreşit. Şi fiii lui Israel să păzească sabatul, ca să ţină sabatul în generaţiile lor drept legământ pentru totdeauna. Este un semn între Mine şi fiii lui Israel pentru totdeauna; pentru că Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat.” (Exod 31; 12-17). Acesta este un pasaj foarte important. El dovedeşte, în mod foarte distinct, caracterul perpetuu al Sabatului. Termenii în care se vorbeşte despre el sunt cu totul suficienţi pentru a arăta că acesta nu a fost instituit doar temporar. „Un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre” - „un legământ pentru totdeauna” - „un semn pentru totdeauna”. Cititorul să reţină aceste cuvinte! Ele dovedesc, dincolo de orice discuţie, în primul rând, că sabatul a fost pentru Israel. În al doilea rând, că sabatul este, în gândul lui Dumnezeu, o instituţie permanentă. Este bine să reţinem aceste lucruri, pentru a evita orice ambiguitate şi orice exprimare inexactă cu privire la acest subiect deosebit de interesant. Sabatul a fost dat în mod distinct şi exclusiv neamului iudaic. Se vorbeşte despre el, în mod clar, ca fiind un semn între Iahve şi poporul Său Israel. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi fost dat neamurilor. Vom vedea mai departe că aceasta este o imagine frumoasă pentru timpul restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la întemeierea lumii; însă aceasta nu atinge, în niciun fel, faptul că el este o rânduială exclusiv iudaică. Nu există nici măcar o singură propoziţie în Scriptură care să arate că sabatul are referire la neamuri. Unii învaţă că, întrucât citim despre ziua de sabat în Geneza 2, ea trebuie, în mod necesar, să aibă o sferă mai largă decât cea iudaică. Dar să mergem la acel pasaj şi să vedem ce spune. „Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.” (Geneza 2; 2,3). Această afirmaţie este suficient de simplă. Aici nu se menţionează nimic despre om. Nu ni se spune că omul s-a odihnit în ziua a şaptea. Omul poate introduce acest gând, îl poate concluziona sau şi-l poate imagina; dar capitolul 2 din Geneza nu spune nimic despre aşa ceva. Şi nu doar atât, dar putem căuta în zadar vreo aluzie despre sabat în toată cartea Geneza. Prima dată când sabatul este pus în legătură cu omul este în Exod, acel pasaj pe care l-am citat deja; iar acolo vedem, în modul cel mai clar, că acesta este dat lui Israel, ca fiind poporul aflat în relaţie cu Iahve, pe temeiul acelui legământ. Că ei nu au înţeles sau nu au apreciat acest legământ este foarte clar; că ei nu au intrat în odihna pe care el o simboliza este la fel de clar, conform Psalmului 95 - T.M. şi capitolului 4 din Epistola către Evrei. Însă noi vorbim acum despre ceea ce era el în gândul lui Dumnezeu; iar El ne spune că acesta era un semn între El şi poporul Său Israel şi un test foarte puternic al stării lor morale şi al stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era doar o parte integrantă a legii, aşa cum a fost ea dată prin Moise poporului Israel, ci el este evidenţiat, din nou şi din nou, ca o rânduială care are un loc special în gândul lui Dumnezeu. Astfel, în cartea profetului Isaia citim: „Ferice de omul care face aceasta şi de fiul omului care o ţine cu tărie, care păzeşte sabatul ca să nu-l profaneze şi îşi păzeşte mâna ca să nu facă niciun rău. Şi fiul străinului care s-a alipit de Domnul să nu vorbească, zicând: Domnul m-a despărţit cu totul de poporul Său! Nici famenul să nu zică: Iată, eu sunt un copac uscat! Pentru că aşa zice Domnul: Famenilor care păzesc sabatele Mele şi aleg ce-Mi este plăcut şi ţin cu tărie legământul Meu le voi da un loc şi un nume, în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele, mai bune decât cel al fiilor şi al fiicelor. Le voi da un nume pentru totdeauna, care nu se va stinge. Şi pe fiii străinului (aici, desigur, ei sunt văzuţi în legătură cu Israel, ca în Numeri 15 şi în alte locuri din Scriptură) care se alipesc de Domnul, ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, pe fiecare care păzeşte sabatul, ca să nu-l profaneze şi ţine cu tărie legământul Meu, îi voi aduce şi pe ei la muntele Meu cel sfânt şi-i voi desfăta în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56; 2-7). Din nou citim: „Dacă îţi vei opri piciorul în sabat, nefăcându-ţi plăcerea ta în ziua Mea sfântă, şi vei numi sabatul o desfătare, ziua sfântă a Domnului, vrednic de onoare, şi-l vei onora, nefăcându-ţi căile tale, nici căutând plăcerea ta, nici vorbind cuvinte deşarte, atunci te vei desfăta în Domnul şi te voi face să călăreşti pe înălţimile pământului şi te voi hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău, pentru că gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58; 13,14). Citatele de mai sus sunt cu totul suficiente pentru a arăta locul pe care îl are sabatul în gândul lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să adăugăm alte locuri; însă mai este unul spre care am vrea să atragem atenţia cititorului, în legătură cu subiectul nostru, anume Levitic 23: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Sărbătorile rânduite ale Domnului, pe care le veţi vesti, să fie adunări sfinte. Acestea sunt sărbătorile Mele rânduite. Şase zile să se lucreze, dar a şaptea zi să fie un sabat de odihnă, o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare: este un sabat pentru Domnul în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23; 1-3). Aici, el se află în fruntea listei sărbătorilor prezentate în acest capitol minunat, în care avem prefigurată întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este o imagine a odihnei eterne a lui Dumnezeu, în care El a plănuit să-Şi introducă poporul, atunci când toate ostenelile, încercările şi necazurile lor vor trece - acea „odihnă de sabat” care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4; 9). El a încercat pe căi diferite să păstreze aducerea-aminte a acestei odihne glorioase înaintea ochilor poporului Său; ziua a şaptea, anul al şaptelea sau anul jubileu - toate aceste minunate perioade sabatice erau destinate să prezinte acel timp binecuvântat în care Israel va fi strâns şi adus înapoi în ţara lor preaiubită, când sabatul va fi ţinut, în toată profunzimea lui şi în binecuvântare divină, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată înainte. Aceste lucruri ne conduc, în mod natural, la un al doilea punct care stă în legătură cu sabatul, anume permanenţa lui. Acest lucru este dovedit clar prin acele expresii: „pentru totdeauna” şi „un semn pentru totdeauna” şi „în toate generaţiile voastre”. Astfel de cuvinte nu ar fi fost folosite la o rânduială care era doar temporară. Din nefericire, Israel nu a ţinut niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu; nu i-au înţeles niciodată semnificaţia, nu au intrat niciodată în binecuvântarea lui, nu s-au adăpat niciodată din spiritul lui. Ei au făcut din el o emblemă a propriei lor dreptăţi; s-au lăudat cu el ca fiind o rânduială naţională şi l-au folosit pentru propria lor înălţare; însă nu l-au celebrat niciodată în comuniune cu Dumnezeu. Vorbim despre ei ca neam, ca întreg. Nu avem nicio îndoială că au existat suflete care, în secret, s-au bucurat de sabat şi au intrat în gândurile lui Dumnezeu cu privire la el. Însă, ca neam, Israel nu a păzit niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Isaia: „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor.” (Isaia 1; 13). Aici vedem că preţioasa şi minunata rânduială a sabatului pe care Dumnezeu le-a dat-o ca semn al legământului Său cu poporul a devenit, în mâinile lor, o urâciune cu totul intolerabilă pentru El. Iar când deschidem paginile Noului Testament, îi găsim pe liderii şi pe căpeteniile poporului iudeu discutând continuu cu Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la sabat. Priviţi, de exemplu, primele versete din Luca 6: „Şi a fost că, în sabat, El trecea prin semănături; şi ucenicii Săi smulgeau spice şi mâncau, frecându-le cu mâinile. Dar unii dintre farisei le-au spus: De ce faceţi ce nu este permis a face în sabat?. Şi Iisus, răspunzând, le-a spus: Nici aceasta n-aţi citit, ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei care erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el ceea ce nu este permis decât numai preoţilor să mănânce?. Şi le-a spus: Fiul Omului este Domn şi al sabatului.” (Luca 6; 1-5). Şi, din nou, citim: „Şi a fost că, şi într-un alt sabat, El a intrat în sinagogă şi îi învăţa; şi acolo era un om şi mâna lui dreaptă era paralizată. Şi cărturarii şi fariseii pândeau, dacă va vindeca în sabat, ca să-I găsească vină” - doar încercaţi să vă imaginaţi, Îl acuzau pentru vindecarea unui biet bolnav, un tovarăş de-al lor aflat în suferinţă - „Dar El le ştia gândurile şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: Ridică-te şi stai în mijloc! Şi el s-a ridicat şi a stat acolo. Iisus deci le-a zis: Vă voi întreba dacă este permis în sabat: A face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a-l pierde? Şi, privind împrejur la toţi, i-a spus: Întinde-ţi mâna! Şi el a făcut aşa şi mâna lui s-a refăcut ca cealaltă. Dar ei s-au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să-I facă lui Iisus.” (Luca 6; 6-11). Ce imagine clară avem aici despre goliciunea şi nevrednicia ţinerii sabatului! Acei lideri religioşi doreau mai degrabă să-i lase flămânzi pe ucenici, decât să fie atins sabatul lor! Ei ar fi dorit ca acel om să meargă până la mormânt cu mâna paralizată, decât să fie vindecat în sabatul lor. Din nefericire, acesta era sabatul lor, şi nu al lui Dumnezeu! Odihna Lui nu putea sta alături de foamete şi de mâini paralizate. Ei niciodată nu au citit în mod corect împrejurarea cu David, când el şi cei care îl însoţeau mâncaseră din pâinile pentru punerea înainte. Ei nu au înţeles că rânduielile legii trebuie să se dea deoparte din faţa harului divin, care vine în întâmpinarea nevoilor omului. Harul se ridică, în măreţia lui, deasupra tuturor barierelor legii, iar credinţa se bucură de strălucirea lui; însă religia se simte ofensată de lucrările harului şi de îndrăzneala credinţei. Fariseii nu au înţeles că omul cu mâna uscată era o imagine izbitoare a stării morale a poporului, o dovadă vie a faptului că ei se aflau departe de Dumnezeu. Dacă s-ar fi aflat în starea potrivită, nu ar fi existat mâini paralizate, care să trebuiască să fie vindecate, dar nu erau într-o astfel de stare; şi, prin urmare, sabatul lor era o formă goală, fără putere, o rânduială fără nicio valoare, o anomalie hidoasă, o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi complet nepotrivită cu starea omului. Să luăm un alt exemplu, cel din Luca 13. „Şi îi învăţa într-una din sinagogi în sabat” - pentru El, în mod sigur, sabatul nu era o zi de odihnă - „Şi, iată, era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Şi Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a spus: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi a pus mâinile peste ea; şi îndată s-a îndreptat şi Îl glorifica pe Dumnezeu.” (Luca 13; 10-13). Frumoasă imagine a lucrării harului într-un suflet, însoţită, în toate cazurile, de rezultate practice! Toţi cei pe care Hristos Îşi pune mâinile Sale binecuvântate sunt „îndreptaţi îndată” şi Îl pot „glorifica pe Dumnezeu”. Însă sabatul omului fusese atins. „Dar mai-marele sinagogii, indignat că Iisus vindecase în sabat (el era mânios faţă de lucrarea plină de har a vindecării, dar era indiferent la cazul umilitor al suferinţei) răspunzând, a spus mulţimii: Sunt şase zile în care trebuie să lucreze oamenii; veniţi deci în acestea şi fiţi vindecaţi, şi nu în ziua sabatului!” (Luca 13; 14). Cât de puţin înţelegea acest formalist religios că el se afla în prezenţa Domnului adevăratului sabat! Cât de insensibil era faţă de nepotrivirea morală între încercarea de a ţine sabatul şi starea omului care cerea în modul cel mai clar intervenţia divină! „Domnul deci i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor, fiecare dintre voi, în sabat, oare nu-şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi-l duce şi-l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” (Luca 13; 15,16). Ce mustrare aspră! Ce manifestare a goliciunii şi a nenorocirii complete a întregului sistem iudaic! Doar gândiţi-vă la nepotrivirea izbitoare dintre sabat şi o fiică a lui Avraam legată de mâna crudă a lui Satan, timp de optsprezece ani! Nu este nimic în această lume care să orbească atât de mult mintea, care să împietrească atât de mult inima, care să aibă un efect atât de ucigător faţă de conştiinţă şi care să distrugă din punct de vedere moral întreaga fiinţă, ca religia fără Hristos. Puterea ei înşelătoare şi degradantă poate fi judecată complet doar în lumina prezenţei divine. Ar fi trebuit ca mai-marelui sinagogii să-i fi păsat că biata femeie ar fi putut merge gârbovă până la sfârşitul zilelor ei, neputând să se îndrepte. El ar fi fost mulţumit să o lase să meargă ca o martoră tristă a puterii lui Satan, îngrijindu-se să ţină propriul său sabat. Indignarea lui religioasă a fost stârnită nu de puterea lui Satan, privind la starea acelei femei, ci de puterea lui Hristos, privind eliberarea completă pe care El i-o dăruise. Însă Domnul a dat răspunsul Său. „Şi, pe când spunea El acestea, toţi adversarii Săi se ruşinau” - şi bine făceau - „şi toată mulţimea se bucura de toate lucrurile glorioase pe care le făcea El.” (Luca 13; 17). Ce contrast izbitor! Apărătorii religiei lipsite de putere, lipsite de inimă şi cu totul fără valoare au fost demascaţi şi acoperiţi de ruşine şi de confuzie, pe de o parte, iar pe de altă parte, tot poporul se bucura de lucrările glorioase ale Fiului lui Dumnezeu care venise în mijlocul lor să-i elibereze de sub puterea umilitoare a lui Satan, să le umple inimile cu bucuria salvării lui Dumnezeu şi să le umple gurile de laude! Pentru mai multe detalii despre acest subiect îl rog pe cititor să se îndrepte spre Evanghelia după Ioan. La începutul capitolului 5 din Ioan suntem introduşi într-o scenă care este ca un indicator izbitor despre starea lui Israel. Nu am intenţia aici să intru foarte profund în acest pasaj; mă  refer la acest loc doar în legătură cu subiectul care ne stă înainte. Scăldătoarea din Betesda - sau „casa îndurării”, pentru că fusese, fără îndoială, expresia îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său - constituia o dovadă clară cu privire la starea nenorocită a omului, în general, şi a lui Israel, în special. Cele cinci pridvoare ale ei erau pline de „o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei.” Ce imagine a întregii familii omeneşti şi a neamului lui Israel! Ce ilustrare izbitoare a stării lor spirituale şi morale, aşa cum era ea văzută din punctul de vedere divin! „Orbi, şchiopi, paralizaţi”; aceasta este adevărata stare a omului şi ce bine ar fi ca el să se recunoască aşa! Însă acolo era un om, în mijlocul acestei mulţimi neputincioase, atât de pierdute, atât de slabe şi de neajutorate, căruia scăldătoarea Betesda nu-i putuse rezolva cazul. „Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l zăcând şi ştiind că era deja de mult timp aşa, i-a spus: Vrei să fii sănătos?” Ce har şi ce putere se află în această întrebare! Ea trece dincolo de cea mai bogată imaginaţie a gândurilor omeneşti. El căuta doar ajutor din partea omului sau din partea propriei sale capacităţi de a se arunca în scăldătoare. El nu ştia că Cel care îi vorbea era mai presus de scăldătoare, cu mişcarea ocazională a apei ei; că era mai presus de slujirea îngerească şi mai presus de tot ajutorul şi de eforturile omului, că El avea toată puterea în cer şi pe pământ. „Bolnavul I-a răspuns: Domnule, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până când vin eu, coboară altul înaintea mea. Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Şi ziua aceea era sabat.” (Ioan 5; 5-9). Aici avem din nou prezentat sabatul omului. În mod sigur, acesta nu era sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorocită strânsă în jurul scăldătorii dovedea că odihna lui Dumnezeu încă nu venise - că gloriosul Său antitip al sabatului nu răsărise pe acest pământ chinuit de păcat. Când acea zi strălucitoare va veni, acolo nu vor mai exista mulţimi de orbi, de şchiopi şi de paralizaţi, care să umple pridvoarele Betesdei. Sabatul lui Dumnezeu şi nenorocirea omului sunt complet incompatibile. Însă acesta era sabatul omului; el nu mai constituia pecetea legământului pe care Iahve Îl încheiase cu sămânţa lui Avraam - aşa cum fusese odată şi cum va fi din nou - ci ajunsese emblema propriei dreptăţi a omului. „Deci iudeii îi spuneau celui vindecat: Este sabat, nu-ţi este permis să-ţi iei patul.” (Ioan 5; 10). În opinia lor, acestuia îi era cu totul permis să zacă pe acel pat, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei mergeau mai departe cu pretenţia lor, goală şi fără nicio valoare, de a ţine sabatul. Dacă ei ar fi avut o rază de lumină spirituală, ar fi văzut nepotrivirea flagrantă dintre încercarea de a ţine tradiţia lor naţională cu privire la sabat, în prezenţa nenorocirii, a bolii şi a degradării umane. Însă ei erau orbi; şi, prin urmare, când roadele glorioase ale slujirii lui Hristos au fost manifestate, ei au avut îndrăzneala de a spune că ele nu sunt potrivite cu rânduiala. Şi nu doar atât, ci „pentru aceasta, iudeii Îl persecutau pe Iisus şi căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea în sabat.” (Ioan5; 16). Ce scenă! Poporul religios, ba chiar liderii şi învăţătorii religiei - călăuzele poporului oficial al lui Dumnezeu, căutau să-L ucidă pe Domnul sabatului, pentru că El îl vindecase pe acel om în ziua sabatului! Remarcaţi însă replica Domnului: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez.” (Ioan 5; 17). Această afirmaţie scurtă, dar concisă, ne prezintă rădăcina întregii probleme. Aceasta ne descoperă starea reală a omenirii, în general, şi a lui Israel, în special; şi, de asemenea, ne descoperă, în cea mai mişcătoare manieră, marele secret al vieţii şi al slujirii Domnului. Binecuvântat să fie Numele Lui! El nu a venit în această lume pentru a Se odihni. Cum ar fi putut El să Se odihnească, cum ar fi putut să ţină sabatul, în mijlocul nevoilor omeneşti şi în mijlocul nenorocirii de care omul era cuprins? Nu trebuia ca acei oameni, neputincioşi, orbi, şchiopi şi paralizaţi, care umpleau pridvoarele scăldătorii de la Betesda, să îi fi învăţat pe „iudei” nebunia învăţăturii false pe care ei o aveau cu privire la sabat? Pentru că ce altceva reprezenta această mulţime, decât o imagine a stării neamului lui Israel şi a întregului neam omenesc? Cum ar fi fost posibil ca dragostea divină să se fi odihnit în mijlocul unei asemenea stări? Acest lucru era imposibil! Dragostea nu poate face altceva decât să lucreze într-o astfel de scenă a păcatului şi a întristării. Din momentul căderii omului, Tatăl lucrează, Fiul S-a arătat să continue această lucrare, iar acum Duhul Sfânt lucrează şi El. Lucrarea, nu odihna, este cuvântul de ordine într-o lume ca aceasta. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Binecuvântatul Domn Iisus a umblat pe acest pământ făcând bine şi în ziua sabatului, ca în oricare altă zi; şi, în final, după ce Şi-a împlinit lucrarea glorioasă de răscumpărare, El a petrecut sabatul în mormânt, înviind în ziua dintâi a săptămânii, ca Întâiul-născut dintre cei morţi şi devenind Capul noii creaţii, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; iar în această sferă, chestiunile despre „zile, luni, timpuri şi ani” nu pot avea nicio aplicaţie. Niciunul dintre cei care înţeleg pe deplin însemnătatea morţii şi a învierii nu poate aproba, nici măcar pentru un moment, ţinerea zilelor. Moartea lui Hristos a pus capăt vechii ordini de lucruri, iar învierea Lui ne introduce într-o cu totul altă sferă, unde privilegiul nostru binecuvântat este să umblăm în lumina şi în puterea acelor realităţi eterne care sunt ale noastre în Hristos şi care stau în contrast evident faţă de ţinerea, în mod superstiţios, a lucrurilor legate de religia carnală şi lumească. Aici ne apropiem de un punct foarte interesant al subiectului nostru, anume diferenţa dintre sabat şi ziua Domnului, ziua dintâi a săptămânii. Acestea două sunt confundate adesea. Auzim în mod frecvent, de pe buzele unor oameni cu adevărat evlavioşi, expresia „sabatul creştin”, care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. Poate că unii care folosesc această expresie sugerează un lucru corect; însă nu este suficient să sugerăm un lucru corect, ci, de asemenea, să încercăm să ne exprimăm potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi. Suntem convinşi că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său are de-a face cu convenţionalismul creştinismului cu mult mai mult decât suntem noi conştienţi, ceea ce face ca acest lucru să devină deosebit de serios. Cititorul poate că este predispus să spună că despic firul în patru, ca să găsesc o greşeală expresiei „sabatul creştin”. Însă eu sunt pe deplin convins că nu este nimic de acest fel; din contră, dacă cititorul va examina în linişte acest subiect, în lumina Noului Testament, va constata nu doar că el include chestiuni interesante, ci, de asemenea, unele cu greutate şi foarte importante. Unii spun că denumirea nu contează; însă, în subiectul care ne stă acum înainte, ea are o semnificaţie deosebită. Deja am remarcat că Domnul a petrecut sabatul în mormânt. Nu este acesta un fapt deosebit de grăitor şi de profund? Fără îndoială! De aici înţelegem, cel puţin, punerea deoparte a vechii stări de lucruri şi imposibilitatea de a ţine sabatul într-o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu se poate odihni într-o lume ca aceasta; ea poate doar să se trudească şi să moară. Aceasta este inscripţia pe care o putem citi pe mormântul în care Domnul sabatului a zăcut. Dar cum stau lucrurile cu privire la prima zi a săptămânii? Nu este aceasta sabatul aşezat pe o bază nouă - sabatul creştin? Nicidecum! Niciodată nu este numit aşa în Noul Testament. Dacă privim în Faptele Apostolilor, vom găsi că despre cele două zile se vorbeşte în cel mai distinct mod. În sabat îi găsim pe iudei adunaţi în sinagogile lor, pentru citirea legii şi a profeţilor. În ziua dintâi a săptămânii îi găsim pe creştini adunaţi să frângă pâinea. Cele două zile erau la fel de distincte ca şi iudaismul şi creştinismul; nu există nici cea mai mică bază în Scriptură că sabatul a fost amestecat cu prima zi a săptămânii. Unde există cea mai mică autoritate pentru afirmaţia că sabatul este schimbat din ziua a şaptea în ziua a opta sau în ziua dintâi a săptămânii? Dacă ar fi vreuna, nu ar fi nimic mai uşor decât să ne fie arătată. Dar nu există niciuna. Şi, trebuie să observăm, sabatul nu este doar o a şaptea zi, ci ziua a şaptea. Este bine să notăm aceasta, întrucât unii susţin ideea că este suficient să dedicăm a şaptea parte din timpul nostru pentru odihnă şi pentru slujba religioasă, fără să conteze care este acea zi; iar în acest fel, diferite neamuri şi diferite sisteme religioase îşi au propria lor zi de sabat. Dar aceste argumente nu pot satisface pe cineva care doreşte să fie învăţat în mod exclusiv de Scriptură. Sabatul din Eden a fost ziua a şaptea. Sabatul lui Israel a fost ziua a şaptea. A opta zi ne conduce însă gândurile spre eternitate. În Noul Testament, ea este numită „ziua dintâi a săptămânii”, indicând începutul unei noi ordini de lucruri, având drept fundaţie eternă crucea, iar Hristosul înviat fiind Capul ei glorios şi Centrul ei. A numi această zi „sabatul creştin” înseamnă pur şi simplu a confunda lucrurile pământeşti cu cele cereşti. Aceasta înseamnă să-l cobori pe creştin din înalta sa poziţie, ca asociat cu un Hristos înviat şi glorificat în ceruri, pentru a-l pune să se preocupe cu superstiţia ţinerii zilelor, cu însuşi lucrul care l-a făcut pe binecuvântatul apostol Pavel să nu mai ştie ce să creadă despre adunările din Galatia. Pe scurt, cu cât cântărim mai profund expresia „sabatul creştin”, cu atât suntem mai convinşi că tendinţa ei este, la fel ca multe alte formulări ale creştinătăţii, să-l jefuiască pe creştin de toate acele mari adevăruri specifice Noului Testament care marchează deosebirea dintre Biserica lui Dumnezeu şi tot ceea ce a fost înaintea ei şi ce va urma după ea. Biserica, deşi este pe pământ, nu este din această lume, aşa cum Hristos nu este din această lume. Ea este cerească în originea ei, în caracterul ei, în principiile ei, în umblarea ei şi în speranţa ei. Ea stă între cruce şi glorie. Hotarele existenţei ei pe pământ sunt ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât pentru a o forma, şi venirea lui Hristos pentru a o lua la Sine Însuşi. Nimic nu poate fi subliniat mai clar decât acest lucru; de aceea, oricine încearcă să lege de Biserica lui Dumnezeu rânduielile legii sau ţinerea în mod superstiţios a „zilelor, a lunilor, a perioadelor şi a anilor” încearcă, de fapt, să falsifice întreaga poziţie creştină, să pervertească integritatea relaţiilor divine şi să-l jefuiască pe creştin de locul şi de partea care îi aparţin prin harul infinit al lui Dumnezeu şi prin împlinirea ispăşirii de către Hristos. Consideră cititorul că această afirmaţie este de o duritate exagerată? Dacă este aşa, să analizeze următorul pasaj din Epistola către Coloseni - un pasaj care trebuie scris cu litere de aur. „Deci, după cum L-aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire. Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă” - remarcaţi combinaţia! Ea nu este prea flatantă la adresa filozofiei - „după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi” - ce-am putea să ne dorim mai mult? - „în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi. Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul/zapisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2; 6-15). Strălucită biruinţă! O biruinţă câştigată pentru noi! Închinare eternă şi universală fie adusă Numelui Său unic! Care este urmarea acestor lucruri? „De aceea nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” - ce ar avea de-a face unul care este împlinit şi acceptat în Hristos cu mâncăruri, cu băuturi sau cu zile sfinte? Ce pot face pentru el filozofia, tradiţia sau religia omenească? Ce pot umbrele trecătoare să-i adauge unuia care este înrădăcinat prin credinţă în valorile eterne? Absolut nimic; de aceea binecuvântatul apostol continuă - „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli: nu pune mâna, nu gusta, nu atinge! (care sunt toate spre distrugere prin întrebuinţare), după poruncile şi învăţăturile oamenilor (care au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare), pentru satisfacerea cărnii?” (Coloseni 2; 16-23). Nu este posibil ca cineva să înţeleagă acest pasaj minunat şi să nu capete o înţelegere completă nu doar cu privire la chestiunea sabatului, ci, de asemenea, la întregul sistem de lucruri cu care acest subiect este în legătură. Creştinul care îşi înţelege poziţia a terminat-o pentru totdeauna cu toate chestiunile privitoare la mâncare şi băutură, la zile, luni, timpuri şi ani. El nu ştie nimic despre perioade sfinte şi despre locuri sfinte. El este mort împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii şi, prin urmare, este eliberat de toate rânduielile religiei tradiţionale. El aparţine cerului, unde lunile noi, zilele sfinte şi sabatele nu au niciun loc. El este în noua creaţie, unde toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; prin urmare, creştinul nu vede nicio valoare morală în aceste cuvinte: „Nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!”. Ele nu pot avea nicio aplicaţie pentru el. El trăieşte într-un ţinut în care norii şi ceaţa tendinţelor monahale şi ascetice nu se văd niciodată. El a renunţat la toate formele fără valoare ale evlaviei carnale şi are, în schimbul acestora, realităţile solide ale vieţii creştine. Urechea lui a fost deschisă să audă şi inima lui să înţeleagă îndemnul puternic al apostolului inspirat: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ.” (Coloseni 3; 1-5). Aici avem desfăşurate înaintea ochilor noştri gloriile creştinismului adevărat, practic şi vital, în contrast cu formele carnale uscate şi fără rod ale religiei lumeşti. Viaţa creştină nu constă în ţinerea anumitor reguli, porunci sau tradiţii ale oamenilor. Aceasta este o realitate divină. Ea este Hristos în inimă şi Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Ea este omul cel nou, format după modelul lui Hristos Însuşi, care se manifestă în toate detaliile mărunte ale vieţii noastre zilnice, în familie, în afaceri, în relaţiile cu oamenii, în temperamentul nostru, în duhul nostru, în stilul nostru de viaţă, în comportamentul nostru şi în orice alt aspect. Acesta nu este doar un lucru de dogmă, de mărturisire, de opinie sau de sentiment; este o realitate vie, evidentă. Este Împărăţia lui Dumnezeu, aşezată în inimile noastre, impunându-şi influenţa sa binecuvântată peste întreaga noastră fiinţă morală şi revărsându-şi influenţa sa plăcută asupra întregii sfere în care suntem chemaţi să ne mişcăm, de la o zi la alta. Aceasta este umblarea creştină, pe urmele binecuvântaţilor paşi ai Aceluia care a mers din loc în loc făcând bine, răspunzând oricăror nevoi omeneşti, trăind nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii, găsindu-Şi plăcerea în a sluji şi în a dărui, gata de a oferi alinare şi compasiune, oriunde a găsit un duh zdrobit sau o inimă îndurerată şi părăsită. Acesta este creştinismul. Iată cât de diferit este el de toate formele în care se îmbracă legalismul şi superstiţia! Cât de diferit este el de ţinerea în mod mistic şi lipsit de înţelegere a zilelor, a lunilor, a timpurilor şi a anilor, de abţinerea de la diferite mâncăruri, de interzicerea căsătoriei şi a altor lucruri de felul acestora! Cât de complet diferit este el de duhul misticismului, de întunericul ascetismului şi de austeritatea vieţii monahale! Cât de diferit este creştinismul faţă de toate acestea! Şi am putea adăuga, cât de diferit este el faţă de lipsa unei legături vizibile între o mărturisire înaltă şi o practică joasă, între adevărurile înalte ţinute în intelect, mărturisite, învăţate şi discutate şi practica lumească, de necumpătare şi de nesupunere! Creştinismul Noului Testament diferă de toate aceste lucruri. El este divin, ceresc şi spiritual, manifestat în mijlocul a ceea ce este uman, pământesc şi natural. Doresc ca ţinta sfântă a scriitorului şi a cititorului acestor rânduri să nu fie nimic mai puţin decât gloria morală a creştinismului revelat pe paginile Noului Testament! Cred că nu mai este nevoie să adaug altceva pe subiectul sabatului. Dacă cititorul a înţeles importanţa acestor locuri din Scriptură pe care le-am avut înainte, el nu va avea mari dificultăţi în a înţelege locul pe care sabatul îl are în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. El va înţelege că acesta are legătură directă cu pământul - el a fost un semn al legământului dintre Iahve şi poporul Său pământesc şi un test puternic al stării lor morale. Mai mult, el va înţelege că Israel nu a ţinut niciodată sabatul cu adevărat, că nu i-a înţeles niciodată importanţa şi că nu l-a apreciat niciodată la adevărata sa valoare. Acest adevăr a fost făcut evident în viaţa, slujirea şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a împlinit multe lucrări în ziua sabatului şi care, la sfârşit, a petrecut sabatul în mormânt. În final, sper că cititorul a înţeles diferenţa dintre sabatul iudaic şi prima zi a săptămânii sau ziua Domnului; că ultima nu este niciodată numită sabat, în Noul Testament; din contră, ea este constant prezentată, în mod distinct, în propria ei sferă; ea nu este sabatul schimbat sau transferat, ci o cu totul altă zi, având propria ei bază specială şi propria ei sferă particulară. Însă nu pot  părăsi acest subiect important fără a spune câteva cuvinte cu privire la locul rânduit, în Noul Testament, zilei Domnului sau zilei dintâi a săptămânii. Chiar dacă aceasta nu este sabatul şi chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu zilele sfinte, cu lunile noi sau cu „zile şi luni şi timpuri şi ani!”, totuşi aceasta are locul ei unic în creştinism, aşa cum este evident dintr-o mulţime de pasaje care se găsesc în Noul Testament. Domnul nostru a înviat dintre morţi în acea zi. El Şi-a întâlnit în mai multe rânduri ucenicii în aceeaşi zi. Apostolul şi fraţii din Troa s-au strâns împreună să frângă pâinea tot în această zi (Fapte 20; 7). Apostolul i-a învăţat pe corinteni şi pe toţi aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului Iisus Hristos să pună deoparte darurile lor în această zi; astfel, el ne învaţă, în mod clar, că ziua dintâi a săptămânii este ziua specială pentru poporul Domnului, în care ei să se adune pentru Cina Domnului şi pentru închinare, comuniune şi slujire, în legătură strânsă cu această rânduială, care este cea mai preţioasă. Binecuvântatul apostol Ioan ne-a spus în mod expres că în această zi el era în Duhul şi că a primit acea minunată descoperire care încheie Cartea divină *.

*Unii sunt de părere că expresia „în ziua Domnului” ar trebui scrisă „în Ziua Domnului”, aceasta însemnând că apostolul era în duhul acelei zile când Domnul nostru Îşi va lua marea Sa putere şi domnie. Însă împotriva acestui punct de vedere se ridică două mari obiecţii. În primul loc, cuvintele „e kiriake emera”, redate în Apocalipsa 1; 10, prin „ziua Domnului”, sunt distincte de „e emera kiriou”, din 1. Tesaloniceni 5; 2; 2. Tesaloniceni 2; 2 şi 2. Petru 3; 10, redate prin „Ziua Domnului”. Aceasta eu o consider ca o obiecţie foarte importantă şi cu totul suficientă pentru a rezolva chestiunea. Însă, pe deasupra, am argumentul bazat pe faptul că cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa se ocupă nu cu „Ziua Domnului”, ci cu evenimentele anterioare ei. De aceea, sunt deplin încredinţat că „ziua Domnului” şi „ziua dintâi a săptămânii” sunt identice; iar acest fapt îl consider foarte important, ca dovadă că această zi are un loc special în Cuvântul lui Dumnezeu - un loc pe care orice creştin înţelept va fi mulţumitor să-l recunoască.*

 Astfel avem în Scriptură mărturii evidente şi suficiente pentru a dovedi oricărui credincios evlavios că ziua Domnului nu trebuie redusă la nivelul unei zile obişnuite. Ea nu reprezintă, pentru adevăratul creştin, nici sabatul iudaic, pe de o parte, nici duminica neamurilor, pe de altă parte, ci ea este ziua Domnului, în care poporul Său bucuros şi mulţumitor se adună în jurul Lui, pentru a ţine preţioasa amintire a morţii Sale, până când El va veni. Nici nu mai este nevoie să spunem că nu există nicio umbră de robie faţă de lege sau de superstiţie legată de ziua dintâi a săptămânii. A spune sau a gândi astfel înseamnă a tăgădui întregul cerc al adevărurilor cu care această zi stă în legătură. Noi nu avem nicio poruncă directă cu privire la ţinerea zilelor; dar pasajele la care m-am referit deja sunt suficiente, pentru orice creştin spiritual; şi, mai mult, pot spune că instinctele naturii divine îl vor conduce pe orice creştin adevărat să onoreze şi să iubească ziua Domnului, să o pună deoparte, în cea mai respectuoasă atitudine, pentru închinare şi pentru slujirea Domnului. Chiar şi numai gândul cu privire la unul care mărturiseşte că-L iubeşte pe Hristos, dar care se angajează, în ziua Domnului, în afaceri şi în călătorii care nu sunt necesare va fi, după părerea mea, revoltător. Cred că este un privilegiu sfânt să ne reţinem, atât de mult cât este posibil, de la toate activităţile naturale şi să dedicăm orele zilei Domnului Lui Însuşi şi slujirii Lui. Cineva poate va spune că cel credincios trebuie să dedice Domnului fiecare zi. Cu siguranţă! Noi suntem ai Domnului în cel mai deplin şi mai înalt sens. Îi aparţinem Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Acest lucru îl recunoaştem în mod deplin şi cu bucurie. Suntem chemaţi să facem orice lucru în Numele Lui şi pentru gloria Lui. Este înaltul nostru privilegiu să cumpărăm şi să vindem, să mâncăm şi să bem, să ne derulăm toate afacerile, sub ochii Lui şi în teama şi în dragostea sfinţeniei Numelui Său. Nu trebuie să punem mâinile pe vreun lucru, indiferent de ce zi a săptămânii ar fi vorba, cu privire la care nu putem, cu cea mai deplină încredere, să cerem binecuvântarea Domnului. Toate aceste lucruri sunt pe deplin acceptate. Orice creştin adevărat se bucură să recunoască acest lucru. Dar, în acelaşi timp, considerăm că este imposibil să citim Noul Testament şi să nu vedem că ziua Domnului are un loc unic; că ea este scoasă în evidenţă pentru noi, în modul cel mai clar; că are o semnificaţie şi o importanţă care nu pot, în mod corect, să fie afirmate despre o altă zi a săptămânii. Într-adevăr, suntem atât de convinşi de adevărul acestor lucruri, încât, chiar dacă această zi nu ar fi fost decretată la nivel naţional ca zi liberă, tot am fi considerat că este, deopotrivă, datoria noastră sacră şi privilegiul nostru sfânt de a ne abţine de la toate afacerile, cu excepţia celor obligatorii. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, această zi este liberă prin lege! Acesta este un semn al îndurării faţă de toţi cei care iubesc această zi, datorită Domnului. Nu putem decât să fim recunoscători bunătăţii Lui pentru că a smuls această zi din strânsoarea lacomă a lumii şi a încredinţat-o poporului Său şi slujitorilor Săi, pentru a fi dedicată închinării către El şi lucrării Sale. Ce beneficiu este ziua Domnului, cu profunda sa retragere de la lucrurile lumeşti! Ce ne-am fi făcut fără ea? Ce pauză binecuvântată din truda săptămânii! Cât de înviorătoare sunt exerciţiile ei pentru mintea spirituală! Cât de preţioasă este strângerea pe care o avem în jurul Lui pentru a ne aminti de El, pentru a vesti moartea Lui şi pentru a-I aduce închinare! Ziua Domnului este cu totul altceva decât o zi de odihnă trupească pentru slujitorii Lui; într-adevăr, ei sunt adesea mai extenuaţi în acea zi decât în oricare alta din săptămână. Însă aceasta este o extenuare binecuvântată, o extenuare plăcută, o extenuare care îşi va avea răsplata strălucită în acea odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Deci, preaiubite cititor creştin, să ne ridicăm inimile într-o cântare de laudă la adresa Dumnezeului nostru pentru binecuvântatul beneficiu al zilei Domnului. Fie ca El să ofere acest privilegiu până la venirea Sa! Fie ca El să contracareze, prin atotputernicia Sa, orice efort al raţionaliştilor şi al ateilor care încearcă să şteargă orice distincţie între această zi şi celelalte zile! Unii pot spune că sabatul iudeilor nu mai este valabil şi, prin urmare, nu mai avem obligaţia de a ţine vreo zi. Un mare număr de creştini mărturisitori au ocupat acest teren şi îşi petrec duminica în parcuri şi în locuri de agrement. Ei afirmă că sunt liberi faţă de lege şi folosesc această zi ca un mijloc prin care să-şi satisfacă tendinţele carnale. Ei nu înţeleg că singurul mod prin care poţi să ajungi liber faţă de lege este să fii mort faţă de ea; dacă suntem morţi faţă de lege, suntem, ca o consecinţă binecuvântată, morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lume. Acest adevăr face ca aceste lucruri să fie privite, dintr-o dată, într-un mod cu totul diferit. Creştinul este - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - liber faţă de lege; dar aceasta nu înseamnă că el poate să se distreze şi să-şi permită tot felul de lucruri în ziua Domnului sau în altă zi; ci el trebuie să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” (Galateni 2; 20). Acesta este terenul creştin; iar el poate fi ocupat doar de aceia care sunt cu adevărat creștini, indiferent de denominația căreia iî aparțin. Lumea nu îl poate înţelege, după cum nu poate să înţeleagă nici privilegiile sfinte şi exerciţiile spirituale ale zilei Domnului. În ţările creştine există o responsabilitate aparte cu privire la privilegiile creştine, printre care se află şi ziua Domnului. Aceste naţiuni au o mărturisire de credinţă şi pretind că sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt mult mai responsabile decât acele naţiuni care sunt acoperite de întunericul şi de umbra păgânismului. Eu cred că naţiunile, ca şi indivizii, vor fi responsabile pentru mărturisirea pe care o fac; de aceea naţiunile care mărturisesc că sunt creştine şi se numesc astfel vor fi judecate nu doar prin lumina creaţiei, nici prin legea lui Moise, ci prin lumina deplin strălucitoare a creştinismului pe care l-au mărturisit - prin toate adevărurile conţinute între coperţile acestei cărţi binecuvântate pe care au avut-o şi cu care s-au lăudat. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul creaţiei; iudeii, pe temeiul legii; creştinii de nume, pe temeiul revelaţiei creştine. Aceste lucruri fac ca poziţia tuturor naţiunilor, care sunt formate din creştini mărturisitori, să fie mult mai serioasă. Dumnezeu Se va raporta la ei potrivit cu terenul mărturisirii lor. Nu este de niciun folos să spui că ei nu înţeleg ceea ce mărturisesc; pentru că, atunci se pune întrebarea: de ce mărturisesc ceea ce nu înţeleg şi ceea ce nu cred? Realitatea este că ei mărturisesc că înţeleg şi cred; iar pe temeiul acestui fapt vor fi judecaţi. Ei se laudă cu Biblia şi cu creştinismul şi privesc cu dispreţ spre ţările păgâne. De aceea, judecata lor se va face potrivit cu standardele la care ei se raportează.