DESPRE CHESTIUNI POLITI ... CHISTE!

 

DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE!

1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduja:

 Într-o foarte recentă ședință a coaliției, care a durat peste 14 ore, s-a decis în final schimbarea candidatului comun Cătălin Cârstoiu. Ca urmare a acestei decizii, Gabriela Firea şi Sebastian Burduja revin în poziţiile de candidaţi pentru Primăria Generală, cei doi anunţându-şi, anterior desemnării lui Cârstoiu, intenţia de a candida, au precizat surse politice. „Coaliţia a decis să meargă cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea - PSD şi Sebastian Burduja - PNL”, argumentul fiind că astfel sunt „maximizate” electoratele celor două partide, au declarat reprezentanții coaliției. Odată cu hotărârea de a candida separat, PSD şi PNL au stabilit şi câteva reguli pentru campania electorală. Prin urmare, cei doi candidaţi nu se vor ataca în campanie, ci vor avea „o campanie constructivă, centrată pe  soluţii pentru Bucureşti”, au mai relatat sursele citate. Candidaturile la primăriile de sector rămân comune, la fel şi listele pentru consilii locale. „Este o situaţie similară cu deciziile luate pentru Bacău si Braşov”, au argumentat reprezentanţii celor două partide. Cătălin Cârstoiu a fost anunţat oficial candidat din partea PSD-PNL la Primăria Generală în 20 martie. Cel mai recent sondaj îl plasa pe poziţia a treia, după Nicuşor Dan şi Cristian Popescu Piedone.

Cum se justifică PSD și PNL? După ce informațiile despre retragere și candidaturi separate au apărut în spațiul public, atât PSD cât și PNL au ieșit să își susțină propriii candidați și să vorbească despre ei ca fiind „cea mai bună alegere”. Purtătorul de cuvânt al PNL, Ionuț Stroe, a declarat că PNL este „consecvent” cu Sebastian Burduja și că „are șanse mari, avantajul tinereții, e foarte bine pregătit.” Stroe a vorbit despre Burduja după ce Marcel Ciolacu a scris pe Facebook că, Gabriela Firea este „cea mai bună alegere” pentru PSD și că bucureștenii „chiar au ce alege” acum.

Omul lui Dan Voiculescu nu renunță la candidatură: Cristian Popescu Piedone, candidat PUSL la Primăria Generală, partid înființat de Dan Voiculescu și actualul primar al Sectorului 5, a anunțat că nu își va retrage candidatura pentru Primăria București. „S-a dus zvonul că Piedone se va retrage, că a fost un joc, o strategie și că, candidații celor două formațiuni politice au făcut să se ajungă în acest punct pentru a reduce din voturile lui Nicușor Dan. Singurul lor gând e să-l susțină pe Nicușor Dan și pe Clotilde Armand la Sectorul 1. E un complot în favoarea lui Nicușor. Și ultimul cetățean care nu se pricepe la politică și-a dat seama că e un joc pentru că nu au avut de ales (…). Dacă București arată azi a capitală europeană, eu mă duc să mă călugăresc”, a spus Piedone, referindu-se la decizia PNL și PSD de a avea candidați separați pentru Primăria Capitalei. „Nu mă întoarce nimeni înapoi, merg până la capăt”, a completat primarul. Domnul Nicușor Dan și susținătorii domniei sale au toate motivele să se roage ca domnul Piedone să nu se retragă din cursa pentru Capitală. Și asta din mai multe motive. Unele de-a dreptul matematice. Gabriela Firea și Cristian Popescu Piedone împart, în linii mari, același bazin electoral. Până la intrarea doamnei Firea în luptă, Piedone lua cea mai mare parte din el, pentru că domnul Cârstoiu nu avea aderență în acea zonă. Doamna Firea își ia înapoi mare parte din electoratul pesedist, suficient cât Piedone să nu mai aibă nicio șansă reală la locul I, dar insuficient pentru ca ea însăși să câștige. Un alt motiv ar fi că din momentul dispariției lui Piedone din scenă, în mod paradoxal, doamna Firea ar avea șanse mai mari să câștige decât dacă ar fi intrat de la început, fără Piedone. În prima fază, ea era răul cel mare, cu azile, companii, iepurași etc. și ea avea cea mai mare capacitate de a ridica valul de ură în favoarea lui Nicușor Dan. Dar în acest moment, răul cel mare, cu capacitate de mobilizare în jurul lui Nicușor Dan, este Piedone. Dacă el dispare, doamna Firea poate să pară chiar suportabilă, mai ales dacă nu scapă în excese. Eliminarea lui Piedone ar însemnă un soi de relaxare periculoasă pentru Nicușor Dan. De aceea, primarul în funcție se străduiește să-l țină în ring și pentru asta, pe de-o parte, continuă să-l valideze ca principal adversar, dar invocă și retragerea lui pentru a-i provoca noi negări care să facă și mai grea o viitoare repliere.

Miza lui Dan Voiculescu: Eu nu cred că Piedone și, mai ales patronul său politic, Dan Voiculescu, sunt atât de naivi încât să creadă că mai are o șansă reală să câștige după intrarea în cursă a doamnei Firea. Ar trebui să aibă în plan să o măcelărească pe Gabriela Firea ca să o lase fără electoratul PSD, ceea ce e foarte greu. Să spere că electoratul filialei PSD București, pe care doamna Firea o controlează foarte bine, o va abandona ca să se ducă la Piedone e nerealist. Și atunci este evident că actuala configurație este în favoarea actualului primar general, ceea ce arată și primele sondaje făcute după marele fiasco al candidatului comun. Nu îi suspectez totuși nici pe Piedone, nici pe Dan Voiculescu de vreo simpatie ascunsă pentru Nicușor Dan. Evident că miza pentru Dan Voiculescu nu este neapărat Primăria Capitalei. Miza cea mare este ridicarea scorului PUSL pentru parlamentare. Cu un Piedone activ și exotic, suit pe toate ecranele, sigur că partidul până acum absolut obscur capătă o mare vizibilitate și își poate amplifica scorul, în primul rând în București, dar și la nivel național. PUSL a ajuns în București la 12%, cu doar 3 procente în urma PNL. Deci, în mod evident, există un singur preț pentru care Piedone poate s-ar retrage, dar nu unul personal. Cel mai probabil, prețul ar include o alianță electorală pentru alegerile din toamnă, cu care PSD să tracteze PUSL în Parlament, cu un număr de locuri cu mult mai mare decât ar putea obține partidul doar prin creșterea asigurată de Piedone și Antene.

Este Marcel Ciolacu dispus să plătească prețul? Este greu să ia decizia să o facă pe Gabriela Firea primărița salvatoare care să îi devină un rival periculos în partid. Este greu să decidă această donație de mandate pe care ar deconta-o în partid. Sigur că i-ar conveni să aibă în Parlament o balama, un partid cu care să lipească o majoritate, dar nu pe locurile PSD, nu l-ar ajuta cu nimic. Plus că Dan Voiculescu nu este neapărat un partener de încredere. A mai fost odată soluția imorală care l-a lăsat pe Adrian Năstase cu ochii în soare. Și mai e ceva, poate cel mai mai greu de depășit. Sunt multe semnale că zona Voiculescu mizează la prezidențiale pe Mircea Geoană. Deocamdată, se pare că dincolo de mesajele publice, aparent mai mult de ochii lumii, Marcel Ciolacu nici nu a deschis o negociere serioasă despre prețul corect. Este ceea ce ne spune Piedone, „nu negociez cu nimeni. Nu m-a sunat şi nu sun pe nimeni”. Și chiar înainte de a o deschide, Marcel Ciolacu a anunțat că a închis-o: „Am încheiat orice dialog şi orice ofertă pentru Cristian Popescu Piedone. Eu am spus că trebuie să ne gândim la ceea ce avem de construit pentru Bucureşti, să nu încercăm să rămânem blocaţi în visele personale. Tot ce am vrut să îi transmis domnului Cristian Popescu Piedone i-am transmis, până astăzi. Nu m-am văzut, i-am transmis prin intermediul dumneavoastră. Mi-a făcut plăcerea mult mai mare.” Deci dacă Piedone nu se va retrage, este pentru că Marcel Ciolacu a ales așa.

2. Nicolae Ciucă, o povară pentru PNL? Partenerul strategic trimite o scrisoare care dă frisoane celor aflați la putere:

 *Un raport al Departamentului de Stat al SUA, care vorbește despre corupția guvernului și amenințarea jurnaliștilor, dă un semnal clar că actuala elită politică este într-un mare pericol din cauza furiei crescânde a alegătorilor. *PNL are o cale să obțină poziția de președinte în luna septembrie, cu condiția să nu candideze Nicolae Ciucă. *Cei care au influență în partid sunt presați de timp să găsească un liberal competitiv care să poată ajunge în turul doi.

Actualul președinte PNL este lipsit de autoritate, viziune și experiență politică: Plagiatul și încercarea de compromitere a jurnalistei de investigații Emilia Șercan, care a dezvăluit problemele din lucrarea de doctorat a generalului Ciucă, vor cântări în balanța campaniei electorale. Incapacitatea de a observa și de a analiza manevrele lui Marcel Ciolacu în lupta de la București a împins PNL în afara jocului politic, ajungând să mizeze pe un candidat fără nicio șansă. Intrarea Gabrielei Firea în cursă va oferi PSD prim-planul dezbaterilor publice, indiferent dacă fostul primar câștigă sau nu. Confruntarea de la București, cu impact asupra tuturor celorlalte scrutine, va fi una între social-democrați și Alianța Dreapta Unită, PNL rămânând pe margine.

SUA: Corupție guvernamentală gravă: Partidul controlat de Klaus Johannis are o mare vulnerabilitate în legătură cu corupția semnalată de Departamentul de Stat al SUA. Liberalii au făcut mare caz în ultimii doi ani de parteneriatul strategic cu America și faptul că alianța de guvernare cu PSD a fost o soluție pentru stabilitatea României, în condițiile unui război care se desfășoară la graniță. Dar sub cupola întunecată a stabilității se ascunde lipsa de reacție a DNA în ce privește corupția, situația din țară deteriorându-se grav. Fenomenul nu a scăpat analizei guvernului american, care constată „problemele semnificative legate de drepturile omului, ce includ rapoarte credibile privind: tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, aplicate de către guvern sau în numele guvernului; și corupție guvernamentală gravă”. Teama de război a oamenilor a fost speculată de cele două partide aflate la guvernare pentru a ascunde afaceri tenebroase, dar și lipsa de acțiune a instituțiilor chemate să limiteze corupția. În ianuarie 2022, două articole denigratoare la adresa Emiliei Șercan au fost publicate pe Facebook și pe două site-uri de știri. Platforma de analizare a informațiilor false Misreport a investigat postările și a susținut că acestea au fost plătite de o agenție de publicitate înregistrată la Autoritatea Electorală Permanentă ca având contracte cu PNL în campaniile electorale din 2020. În timp, nemulțumirea legată de această paralizie instituțională, asociată cu creșterea prețurilor și mărirea taxelor, a provocat o puternică tensiune în rândul populației. „Cred că toată lumea își amintește că realizarea acestei coaliții a fost încurajată de mine, pentru că am avut nevoie de un guvern stabil, un guvern cu o majoritate serioasă în Parlament, pentru a trece România cu bine prin toate crizele succesive pe care le-am avut, lucru care s-a întâmplat”, a declarat Klaus Johannis, în urmă cu câteva zile.  „Obiectivul acestei coaliții a fost stabilitatea și trecerea cu bine prin crize, ceea ce s-a întâmplat, deci obiectivul a fost atins, dar cred că această coaliție mai are potențial și în viitor. Sigur, acum, în toiul campaniilor electorale, va fi un pic mai complicat de a menține buna înțelegere la cotă maximală”, a mai adăugat președintele României. Poziția șefului statului vine în contradicție totală cu constatarea Departamentului de Stat al SUA, care vorbește de o „corupție guvernamentală gravă”.

Conspirația „Salvați-l pe Ciucă!”: În ianuarie 2022, la două luni de la momentul în care Nicolae Ciucă a devenit prim-ministru, Emilia Șercan publică pe site-ul Pressone.ro o investigație jurnalistică în care demonstrează că lucrarea de doctorat a premierului e plagiată. După dezvăluire, Nicolae Ciucă nu-și asumă dovezile prezentate, susținând că instituțiile statului abilitate vor veni cu o decizie în acest sens. De la acel moment, la nivelul PNL și al Guvernului, s-a dezvoltat o conspirație care a avut drept scop salvarea lui Nicolae Ciucă și compromiterea jurnalistei. Unii ziariști au dat în judecată PNL pentru refuzul de a respecta legea, iar dosarul a fost înregistrat în martie 2023 la Tribunalul București, însă de atunci nu s-a luat încă o decizie. Judecătoarea de caz a amânat de trei ori pronunțarea, după care a constatat că nu a fost îndeplinită corect procedura de citare a PNL, a repus cauza pe rol în octombrie, însă dosarul a fost rejudecat efectiv abia în data de 2 aprilie, iar de atunci a mai amânat de două ori pronunțarea. Operațiunea a avut foarte multe componente - de la amenințări, acțiuni de sustragere de date și promovare de informații false, până la amânarea unor decizii instituționale, falsificarea unor documente oficiale și anularea unor procese. A fost una dintre cele mai elaborate operațiuni din umbră a ultimului deceniu, condusă de reprezentanți ai statului român, cu scopul de a compromite o serie de jurnaliști pentru salvarea unui om politic acuzat de încălcarea legii. „PNL, partidul de guvernământ de la acel moment, a plătit o firmă de publicitate pentru a distribui masiv pe Facebook articole denigratoare la adresa mea și și-a instruit activul de partid să spună public că am o vendetă politică și intenții rele”, a mărturisit Emilia Șercan, într-o postare pe Facebook.  

Guvernul României amenință și șantajează jurnaliștii: Existența operațiunii a fost confirmată în raportul Departamentului de Stat, iar instituțiile din țară au rămas descoperite în fața acuzațiilor de atac și denigrare la adresa reprezentanților presei. „Pe 24 octombrie 2023, Parchetul Curții de Apel București a închis ancheta privind presupusele hărțuiri, amenințări, șantaj și încălcări ale vieții private la adresa jurnalistei de investigație Emilia Șercan”, se arată în raportul Departamentului de Stat al SUA.  „Șercan a declarat că a primit mai multe amenințări și tentative de șantaj, după ce a publicat în 2022 un articol în care susținea că a existat plagiat în teza de doctorat a premierului de atunci Nicolae Ciucă”, precizează documentul oficial american. „În plângerea sa, ea a susținut că polițiștii desemnați pentru investigație au divulgat în presă fotografii private. Mai multe grupuri naționale și internaționale pentru libertatea presei, printre care Reporteri Fără Frontiere, au semnat o scrisoare comună în care condamnă decizia procurorilor și notează mai multe eșecuri și încălcări ale procedurii în cadrul anchetei”, subliniază raportul. Documentul va avea un puternic impact asupra prestigiului lui Johannis, Ciucă și PNL, în situația în care nu reacționează, nu-și asumă responsabilități și nu fac lumină în tenebroasa afacere. Acest raport a ajuns deja în toate cancelariile liderilor europeni, iar liberalii au o mare problemă de credibilitate.

Coaliția hărțuirii și a intimidării: În situația în care Nicolae Ciucă va decide să candideze la președinție, plagiatul și lipsa de reacție pe parcursul desfășurării acestei afaceri întunecate îl vor pune într-o poziție extrem de dificilă atât în relația cu SUA, cât și cu partenerii României din NATO. Mai mult, întreaga coaliție PSD-PNL e acuzată în raportul Departamentului de Stat de acțiuni de intimidare și rele tratamente aplicate unui reporter pe parcursul desfășurării muncii acestuia. „Jurnaliștii … au fost supuși unor tactici de hărțuire și intimidare din partea autorităților”, precizează, negru pe alb, oficialii americani. „Jurnalista independentă britanică de investigații Crina Boroș a afirmat că personalul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor au supus-o la două ore de interogatoriu agresiv … Boroş încerca să documenteze acuzațiile de exploatare forestieră ilegală, minerit și distrugere a habitatelor”, arată documentul. „Ca parte a investigației sale, în august 2022, Boroş a depus o cerere pentru a obține date privind permisele de exploatare forestieră și operatorii forestieri. Ea a susținut că unul dintre participanții la întâlnire a încercat să facă presiuni asupra ei pentru a înceta investigația și a acuzat-o că reprezintă interese politice obscure. Institutul Internațional de Presă a cerut ministrului de atunci al Mediului Tánczos Barna să denunțe public acțiunile personalului său și să furnizeze datele solicitate de Boroş”, se precizează în raportul SUA pentru Drepturile Omului.

O elită politică, la capăt de drum: Fenomenul angajărilor ilegale în funcții publice, nepotismul, cazurile de incompatibilitate și corupția politică au luat din nou avânt în România, accelerate de situația dificilă prin care a trecut societatea în pandemie și, apoi, război. Lipsa de responsabilitate, de solidaritate, lăcomia și lupta pentru controlul resurselor ale liderilor politici au reprezentat o povară în plus pusă pe umerii cetățenilor. Reacția negativă la adresa PSD și PNL, creșterea susținerii pentru partidele extremiste și incertitudinea accentuată sunt un efect al eșecului guvernării care poate duce la schimbarea din temelii a actualei elite politice.  

3. De ce a început Marcel Ciolacu să greșească?

 În politica românească funcționează un principiu: nimeni nu poate învinge PSD din afara PSD. În pofida strategilor care s-au străduit să-i construiască un profil de prezidențiabil, Marcel Ciolacu își dă, în ultima perioadă, măsura și năravul: un lider politic sabotat de propria-i paranoia. Tot mecanismul pus de recompense și de lepădare prin promovare, pentru a scăpa de Gabriela Firea din promixitatea puterii, la București, a dat la o parte straturile strategice adăugate peste profilul unui politician mediocru, fără isprăvi politice remarcabile până la preluarea șefiei PSD, lăsând să se desfășoare liber un politician cu limbaj și mai ales cultură politică extrem de îndoielnice. Dincolo de vulnerabilitățile culturale, însă, felul în care prim-ministrul utilizează concepte ca jihad, nu doar incorect intelectual, dar viciate moral și diplomatic, arată o raportare autocratică la putere. Din bastionul de putere, prim-ministrul poate deturna concepte, poate resemantiza limbajul, așa cum o fac în general autocrații. Orwell îi spunea nouvorba. După eșecul manevrării candidaturii lui Cătălin Cârstoiu, Marcel Ciolacu a avut o recidivă care devine deja vulnerabilitate pentru România: a echivalat anchetele jurnalistice privind activitatea unui candidat politic cu urmărirea lui bin Laden, după atentatele din Statele Unite, care au marcat noua imixtiune teribilă a terorismului islamist în democrațiile vestice. O echivalare care, diplomatic, etic, politic, sună cât se poate de prost în ambasade și care îl transformă pe Osama bin Laden într-un fel de victimă a unor hărțuieli occidentale. Este a doua oară când prim-ministrul român intervine în chestiuni care pentru orice lider democratic ar trebui să fie clare: terorism versus democrație. Acum câteva zile, când încă juca la două capete, același Marcel Ciolacu acuza un jihad contra doctorului Cârstoiu, folosind termenul de jihad în sensul îngust și pervertit pe care i-l dă Islamul radical, adică mișcările teroriste. Trivializarea răului stă la baza celor mai atroce distorsiuni din istorie, pe de o parte. Pe de altă parte, să defilezi în lume cu un premier care dă dovadă nu numai de mediocritate și lipsă de cultură geopolitică, ci și de un limbaj al urii de sorginte teroristă, în contextul atrocităților Hamas și al întregii istorii de spirală a violenței care a urmat, înseamnă să așezi România în minorat. Paguba nu e că nu va primi Klaus Johannis un fotoliu de șef al NATO, rezonabil, nimeni nu are acest calcul pe hârtie, ci că România va fi lipsită de încredere, pentru că încrederea și legitimitatea nu sunt date, așa cum pretinde președintele Johannis, de geografie - sunt estic, așa că merit un post de șef al unei instituții UE - ci de calitatea intelectuală și autoritatea legitimă a liderilor politicilor. Pe cale de consecință, nu harta face din România o țară de margine, ci marginalizarea pe care i-o dau politicieni care nu au capacitatea de a înțelege contextul geopolitic, oportunitatea și nu au prudența de a citi analizele care li se pun în dosar sau măcar de a nu pune în circulație nouvorbe, concepte pe care le-au auzit la a mâna a doua și li se par că se pliază pe strategia lor de victimizare. Marcel Ciolacu părea că se potrivește profilului liderului cu mâna de fier creionat de Gideon Rachman - un politician care pare că vine de nicăieri se insinuează treptat la putere și, aproape peste noapte, devine un autocrat înconjurat de camarilă. Liderul PSD a început însă să greșească, dându-și arama pe față mult înainte de momentul potrivit, înainte de a-și construi întreg sistemul, așa cum a făcut-o Viktor Orban în Ungaria. Până la urmă, România e salvată, paradoxal, tocmai de mediocritatea politicienilor ei și așa nu ajunge o Ungarie în mâinile lui Viktor Orban. Pe de altă parte, fără politică internă măcar în limitele decenței, nu vehiculând concepte islamiste, politica externă nu are cum să stea la masa celor mari, oricât de mulți experți am avea.

4. Diaspora. Speranță și dezamăgire:

 Cel mai surprinzător - și mai amplu - fenomen care ne-a afectat în ultimele trei (și, în particular, două) decenii a fost migrația de masă a românilor în străinătate. Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată, oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România. Pe de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și - mai ales - din cele mai sărace țări fost comuniste. Așa se face că, timp îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență socială. Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul - dacă am fi învățat la Geografie, am fi știut-o - e, mai înainte de toate, o problemă economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite. Or, în chip manifest în România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației - în cel mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane - își puteau permite această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți). Nu e niciun secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o migrație economică. În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului Război sau în interbelic, pe de alta era - în apropierea noastră - un caz concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră. Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România. Cred că majoritatea celor care pleacau - în diverse etape și formate după 1990, dar în special după 2002 - o făceau cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în casta „oamenilor de afaceri” autohtoni. Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii) ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență, navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate. Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante). Trebuie că, destul de repede, s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare. Așa că în viața lor a apărut o problemă: dacă rămâneau mai mult în Vest, legăturile de familie - singurele care contau pentru ei - se destrămau inevitabil. Așadar, ori renunțau la proiectul acumulării de capital în Occident și se întorceau acasă (dar la ce? La o situație care se deteriora continuu.), ori își duceau - cum puteau - întreaga familie în țara în care lucrau. Cred că, în majoritatea cazurilor, ultima opțiune e cea care a prevalat. În definitiv, la fel ca în țară, patru mâini sunt mai eficiente decât două. Cei care și-au dus și copiii au fost nevoiți - tocmai pentru că ambii părinți lucrau - să-i integreze în sistemul școlar al țării-gazdă. Numai că micuții au ajuns într-un mediu în care se vorbea altă limbă și se practicau alte coduri culturale. Cu plasticitatea proprie copiilor, le-au deprins cu o viteză uimitoare. În egală măsură, cum vizitele acasă - în România - s-au spațiat tot mai mult, au pierdut contactul cu lumea românească și, din ce în ce mai mult, cu limba română. Sigur, aceasta e limba în care vorbesc (sau, cel puțin, înțeleg) acasă; dar limba lor publică e alta. Marea ruptură s-a produs odată cu criza dintre 2008 și 2012. „Tăierile” salariale și blocarea angajărilor la stat le-au arătat, în chip manifest, celor mai mulți că România e mult prea fragilă pentru a proiecta un parcurs  ascendent pe meleagurile ei. Tot atunci, s-a mai petrecut un lucru: a început un exod al tinerilor care descopereau acasă o piață a muncii destul de restrânsă, valorizând în special exact acele munci (fizice) pentru care în Occident câștigau de 10 ori mai mult. Abandonate vreme de aproape două decenii, dezindustrializate, cu posibilități de angajare limitate, orașele noastre nu puteau absorbi masa de tineri care părăseau ruralul. O parte dintre aceștia făceau un ocol prin facultăți, unde pierdeau trei sau cinci ani doar pentru a descoperi că diplomele de drept, economie, management, marketing etc. nu mai reprezentau - ca în primul deceniu de după Revoluție - garanții de angajare în administrația de stat. Or, fără un loc de muncă stabil și un venit în creștere, posibilitatea unui credit pentru o casă (dacă nu erai susținut de părinți) era, practic, nulă. Vreme de un deceniu - între 2002 și 2012 - prețul imobiliarului din România a fost făcut de cei care munceau în străinătate. Ei puteau să acopere, într-un timp scurt, costurile unei locuințe, în condițiile în care se construia destul de puțin. Mulți investeau în case sau apartamente, în speranța că s-ar putea întoarce în România pentru a începe aici viața pe care nu o avuseseră nici înainte de-a pleca și nu o aveau nici în Occident. Însă rezultatul „investițiilor” lor a fost urcarea prețului locuințelor la cote inaccesibile tinerilor. În esența ei, migrația de masă de după 2008 n-a fost nimic altceva decât continuarea procesului de urbanizare, în condițiile în care orașele românești erau incapabile să mai încadreze tinerii (mai ales cei veniți din rural) aflați în căutarea unui job și a unei locuințe. Ei au fost primii care au descoperit că orice departament sau regiune a Europei e un județ al Uniunii, la fel ca oricare altul de acasă. În tot intervalul dintre 2008 și 2018, faptul de a pleca în Occident e sinonim cu realizarea, iar cei plecați sunt noii „domni”, analogi celor urbanizați în anii ’70-’80. Așa îi vedem cu toții în 2012, în 2014, în 2018 și în 2019, când par a fi factorul decisiv al schimbării din politica românească. Par a fi lucizi, a avea experiența muncii, a banului, a democrației, au o formă de activism și de rapiditate a reacției pe care noi, cei de aici, nu am dobândit-o și - luându-ne după cozile de la ambasade - par mai interesați de situația din țară decât cei rămași acasă. E drept că acele cozi erau menite să producă iritare și celor care stăteau la ele, și celor care le priveau. Pe de altă parte, era la mijloc și un soi de idealizare a mediei: vag, undeva cu toții ne simțeam vinovați pentru milioanele de expatriați (mai ales tineri) care nu se putuseră realiza aici. Intuiam că viața lor nu e ușoară și proiectam în ei un ideal al luptătorului decis care, prin curaj și tenacitate, realizează tot ceea ce și-a propus. Cei plecați deveniseră noii tineri ai Revoluției: victimele și eroii ei, deopotrivă. Numai că Revoluția a fost alta decât cea pe care ne-o imaginam. Efectul ei a fost acela de a deplasa pendulul către România. Integrată în UE și NATO, țara a beneficiat de fonduri structurale masive care, cu toată corupția și cu toată nepriceperea de acasă, au început să sedimenteze o altă economie. Treptat-treptat, decalajele dintre noi și Vest au început să se reducă. Dovada cea mai bună o reprezintă valurile de turiști care se deplasează - în bună logică a consumerismului (ceea ce înseamnă că au cu ce plăti) - din ce în ce mai departe. Numai că toate acestea au erodat semnificativ reușita expaților. Faptul că oameni rămași acasă, care au făcut mult mai puține eforturi, care n-au sacrificat aproape nimic, au - deja - o condiție similară cu a lor trebuie să li se fi părut ca o adâncă nedreptate. Într-un anumit fel, dincolo de banii lunari, cei plecați au pierdut totul: după două decenii fie nu mai au unde să vină, fie - dacă vin - nu se mai simt acasă, căci nu mai recunosc lumea și oamenii pe care i-au lăsat în urmă. Dar, și mai grav, au pierdut tot ce aveau în față: copiii, pentru care au luptat atât „ca să trăiască altfel”, chiar trăiesc altfel; ca niște tineri italieni, spanioli, francezi, englezi, germani - cu toții pe alte coordonate decât cele ce li se par normale părinților lor. Diaspora a ajuns să numească o generație fără vârstă (undeva între 70 și 30 de ani) și fără loc, care nu mai e aici și nu e (și nu va fi niciodată) acolo. O generație suspendată între lumi, probabil ultima vorbitoare de română și având amintiri de acasă. Deja în 2020 s-a putut vedea turnura ei către AUR. Cred că nicăieri nostalgia nu e mai activă decât în acest exil. Oamenii aceștia, atomizați de individualismul muncii și de visul câștigului, au avut și au un singur spațiu comunitar: Biserica. Aceasta a investit cu sens frustrările lor față de lumea în care trăiesc și lucrează și i-a lăsat să-și constituie o identitate comună barocă, în care se amestecă de-a valma idiosincrazii, superstiții, contribuții personale, obiceiuri de tot soiul, toate botezate „tradiții”. Astăzi, diaspora îmbătrânește și acasă se întorc tot mai puțini. „Tradițiile” acestea au deopotrivă un rol federator și pe cel de refugii în fața mercantilismului, a indiferenței, a pierderii copiilor, a spectacolului straniu al unei lumi tot mai de neînțeles. Un timp, le-a echilibrat mitul câștigului și posibilitatea revenirii în țară. „Tradițiile” și nostalgia constituie un trecut imaginar, un spațiu al lui „ar fi putut să fie” dacă ... lumea ar fi fost alta, oamenii ar fi fost mai buni, noi am fi știut, am fi înțeles ... Pe această țesătură de speranțe dezamăgite crește ideologia AUR, așa cum cresc buruienile pe ruinele industriei comuniste. AUR nu-i face eroi pe acești oameni, ci le recunoaște statutul de victime. Iar acesta e, pentru mulți, ultima formă de demnitate. Pentru cei mai mulți dintre copiii lor, lucrurile acestea nici nu există. Când - la un anumit moment al vieții - își vor aminti de origini (dacă-și vor mai aminti), își vor crea o Românie imaginară fără nicio măsură comună cu cea reală. Și, vizitând-o pe cea de pe hartă, se vor declara dezamăgiți.

5. Pachetul de 61 de miliarde pentru Ucraina sau despre cum „era păcii s-a încheiat în Europa”:

 Congresul american a adoptat un pachet de 90 de miliarde de dolari pentru acordarea de ajutor militar Ucrainei, Israelului și Taiwanului. Fiindcă o reacție are și o contrareacție, pe partea opusă a globului, s-a declanșat spontan o rapidă cursă a înarmărilor. Rușii au accelerat bombardamentele asupra aeroporturilor militare ucrainiene, pentru a distruge întreaga flotă aeriană; Iranul urmează să primească în regim de urgență un prim lot de 24 de avioane Suhoi, cele mai rapide din lume; chinezii anunță fericiți că dronele supersonice au trecut testele și urmează să intre în fabricație. Dumitru Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei ne-a prorocit:„era păcii s-a încheiat în Europa.” Ca o primă consecință a ajutorului acordat de SUA celor trei state este înarmarea până-n dinți a inamicilor Occidentului. Tensiunile vor crește. Conflictele vor escalada. Spectrul celui de-al Treilea Război Mondial nu mai e diafan. Asta doar din dorința hegemonică a SUA și a industriașilor americani de a face și mai mulți bani.

Informația că jumătate din bani rămân în industria de apărare americană, nu e publică în SUA: Toată presa mainstream a aplaudat clemența republicanilor și înțelegerea lor pentru suferința ucrainienilor. Doar că puține publicații au explicat cititorilor că jumătate din ajutorul financiar de 61 de miliarde de dolari, alocat de Congres Ucrainei, rămâne în SUA pentru a fi distribuită marilor jucători de pe piața înarmărilor. Ce l-a făcut pe Mike Johnson, speaker-ul Congresului, să admită ajutorul financiar, el fiind un republican convins? De ce Donald Trump nu s-a pronunțat încă despre soluția sa la criza ucrainiană? Pentru care motiv, jumătate din congresmenii republicani și-au schimbat peste noapte părerile, în condițiile în care populația e tot mai ostilă războiului? Răspunsurile sunt extrem de simple. Dar până a dezvolta argumente logice, să vedem care este ajutorul la zi!  „Statele Unite anunță un nou pachet semnificativ de arme, echipamente și muniție pentru Ucraina, în vederea sprijinirii curajosului popor ucrainian, care își apără cu mari sacrificii țara. Acest pachet, care este evaluat la 1 miliard USD, include înzestrări militare urgente (pe site-ul Departamentului de stat scrie „capabilități” cuvânt care nu există în DEX-ul românesc, deși oficialii îl folosesc nătâng), inclusiv rachete de apărare antiaeriană, muniții pentru HIMARS, cartușe de artilerie, vehicule blindate, arme de calibru mic, echipamente și piese de schimb” - anunță Departamentul de stat al SUA. O notă de text provoacă fiori lumii nord-atlantice: SUA dau un semnal puternic de forță celor cincizeci de state aliate. Mai pe șleau, măriți bugetele de înzestrare militară sau trimiteți echipamente de primă generație în Ucraina, pentru a avea rușii ce distruge! Atenție, doar un miliard din trâmbițatul pachet de 61 de miliarde. Totul seamănă cu preludiul Conferinței de la München, din septembrie 1938, când Occidentul naiv i-a deschis involuntar calea lui Hitler pentru cel de-al doilea război mondial. Aceleași discursuri, alte plăci tectonice.

A fi proucrainian a devenit o fiță: Pacifiștii sunt azi putiniști, stigmatizați și dați la câini. A fi pro-înarmare e o fiță. Un trend. O stare de bine. Fericirea se exprimă prin like-uri și emoticoane. Generația Z (care nu vine de la Zombi) nu știe că bocancii militari nu sunt snickers. Revenind la decizia, catalogată drept „istorică” întrebarea este cum un conservator de teapa lui Mike Johnson a admis și a realizat un compromis păgubos pentru electoratul american sătul de Ucraina, până-n gât? După narativul oficial, întreaga populație occidentală, deci și americană, e pro Zelenski, ceea ce nu e adevărat. Susținerea pentru regimul său a scăzut dramatic. De la 40 %, la 30 %. Dacă în urmă cu un an, 57 % dintre americani doreau ca administrația Biden să înceapă negocierile de pace cu regimul Putin, astăzi, conform ultimului sondaj, realizat de Harris Poll și Quincy Institute (documentul Responsible Statecraft poate fi lecturat) aproximativ 70 % sunt pentru armisițiu.

Sunt nebuni republicanii? Să-și taie craca de sub picioare - vorba pădurarului fără epoleți? Financial Times se întreabă de ce Donald Trump doarme? „Sleepy Don’” e tot mai viralizat. O nouă stigmatizare nu-l mai avantajează. Totul pare că derivă de la forța sistemului. Nu a Deep State-ului, atât de invocat de creștinii americani, ci a Intelligence-ului unit cu investitorii de pe burse. Misterul colaboraționismului republicanilor pare a fi spulberat. Publicațiile americane au dezvăluit că speakerul Congresului, Mike Johnson, s-a întâlnit în Biroul Oval cu oficiali de vârf ai securității naționale, inclusiv cu William J. Burns, directorul C.I.A. Ulterior, el a încercat să convingă și alți republicani să fie de „partea bună a istoriei” și că trebuie finanțată Ucraina din rațiuni pragmatice. Patetic, le-a vorbit despre viitorul fiului său, care va urma din toamnă Academia Navală din SUA, potrivit surselor de presă. Deci, Securitatea l-a convins, nu lobby-ul industriei de armament? Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, - de ce mai ești enigmatică Otilia?

 „Aleluia!” a reacţionat Dumitru Kuleba (ministrul de externe al Ucrainei), când i s-a cerut un comentariu despre votul final al Senatului american asupra pachetului de ajutor militar pentru Ucraina, în valoare de 61 de miliarde de dolari. El spune că avea „convingerea” că va fi un rezultat pozitiv, dar în acelaşi timp spune că Occidentul trebuie să „realizeze că era păcii în Europa s-a încheiat” şi că trebuie să îşi pună la lucru industria de apărare,” relatează News.ro.