NAPOLEON ȘI RĂSPÂNDIREA IDEILOR REVOLUȚIEI FRANCEZE.

 

NAPOLEON ȘI RĂSPÂNDIREA IDEILOR REVOLUȚIEI FRANCEZE

 La 10 ani de la Revoluție, Directoratul era amenințat de revenirea în forță a extremismului politic, - conspirația lui Jacques Babeuf, de exemplu -, și de înfrângerile navale în fața Angliei. Franța avea nevoie de o autoritate politică puternică  în stare să asigure apărarea Franței și consolidarea victoriei Revoluției de la 1789. Revenit din Egipt, Napoleon Bonaparte înfăptuiețte o lovitură de stat la 9-10 noiembrie 1799/18-19 Brumar anul VIII și preia întreaga putere instaurând Consulatul. Stăpân pe putere el impune o serie de reforme foarte importante:

- Codul Civil, în 1804 - care stabilea egalitatea deplină în fața legii, inviolabilitatea proprietății private, obligativitatea căsătoriei și a divorțului civil, libertatea de conștiință etc.;

- introduce Cadastrul pentru evidența clară a proprietăților funciare;

- fondează Banca Franței și introduce o nouă monedă - francul germinal care cântărea 5 grame argint etc..

 În 1801 este încheiat un Concordat cu Papa Pius al VII-lea, prin care Catolicismul nu  mai era religie de stat dar rămânea religia majorității francezilor.

 În timpul Consulatului, Republica Franceză a încetat să mai existe cu adevărat; mai mult, la 2 decembrie 1804, Napoleon se încoronează împărat al francezilor. Regimul imperial consacră puterea absolută a lui Napoleon.

 În politica externă, Napoleon a declanșat marii campanii militare, urmărind să asigure supremația economică și politică a Franței în Europa. Printre altele, obține la 2 decembrie 1806 cea mai mare victorie a sa, contra armatelor austriece și rusești, la Austerlitz. Va institui „blocada continentală” contra Angliei, interzicând comerțul statelor europene cu Anglia. Se va confrunta cu un război de rezistență, adevărat război de guerilă, în Spania, iar în 1812 declanșează celebra campanie militară contra Rusiei care nu mai respecta blocada. Având la dispoziție o armată de circa 700000 de soldați, Napoleon a obținut unele victorii, a reușit chiar să ocupe Moscova, dar venirea iernii și atacurile de hărțuire ale rușilor duc la înfrângere și armata franceză trebuie să se retragă din Rusia, rămânând în viață vreo 20000 de soldați. Alte înfrângeri - la Leipzig, în „bătălia națiunilor” și la Waterloo - aceasta din urmă i-a decis soarta; avea să fie deportat de către englezi în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821.

 Prin acțiunea sa, Napoleon a marcat puternic istoria europeană a începutului de secol XIX. Puterile învingătoare au încercat la Viena să refacă vechiul echilibru european, dar era prea târziu pentru despoții europeni, deoarece campaniile napoleoniene au descătușat societățile europene, au răspândit pretutindeni ideile Revoluției Franceze de libertate și egalitate în fața legilor, suveranitate a poporului, separație a puterilor în stat etc.. Modelul statului național francez a contribuit la trezirea conștinței naționale a popoarelor, Napoleon fiind considerat de unii istorici „primul om modern cu adevărat”, „contemporanul nostru”, „chirurgul istoriei” etc..

SUPLIMENTAR: Cele mai grele înfrângeri ale lui Napoleon:

1. Bătălia de la Trafalgar: momentul decisiv al eșecului lui Napoleon:

 Bătălia de la Trafalgar, din 21 octombrie 1805, reprezintă unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice, fiind una din cele mai faimoase victorii ale englezilor. Cu toate acestea, istoricii nu s-au pus de acord nici până astăzi ce anume exact s-a realizat prin această victorie. La momentul respectiv, dar și după aceea, englezii au crezut că amiralul Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus planurile de invazie ale lui Napoleon și a asigurat victoria Marii Britanii în fața Franței napoleoniene. În cealaltă tabără, istoricii francezi au preferat să caracterizeze bătălia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar marginal în marea istorie a războaielor napoleoniene, căzut în umbra marilor victorii de la Ulm sau Austerlitz, prin care Austria și Rusia au fost învinse, confirmând astfel dominația Franței asupra Europei continentale. În mod surprinzător, istoricii contemporani nu au idei prea diferite, însă au schimbat taberele. Specialiști francezi cunoscuți, precum Jean Tulard, marea autoritate franceză în istoria Franței lui Napoleon, acceptă că „după Trafalgar, împăratul era învins, numai că nu o știa încă.” În Marea Britanie în schimb, istoricii sunt de părere că victoria de la Trafalgar nu a făcut altceva decât să confirme un lucu știut de toată lumea: Marea Britanie era marea stăpână a mărilor. Ce-i drept însă, englezii controlau mările cu mult înainte de amenințarea napoleoniană, și ar fi făcut-o în continuare și în absența acestui pericol. De asemenea, mulți istorici englezi susțin că victoria de la Trafalgar e cel mai important element al situației strategice britanice, așa cum o văd ei, în raport cu puterile continentale. Interpretarea este următoarea: puterea maritimă britanică, deși esențială pentru supraviețuirea țării în fața amenințării franceze, nu a fost suficientă pentru a-l învinge pe Napoleon. În cele din urmă, Wellington și armata britanică, luptând alături de aliații continentali, au fost cei care au asigurat victoria engleză. Istoricii cred că marile dispute dintre statele europene au fost întotdeauna decise prin confruntările armate din câmpiile Flandrei și Westfalia, în timp ce puterea navală a avut doar un rol secundar.

2. Rusia:

 În 1812, când armatele lui Napoleon înaintau lăsând în urmă o Europă distrusă și cucerită, Împăratul se afla la apogeul puterii sale (așa cum avea să fie și un alt invadator al Rusiei, 129 de ani mai târziu, care avea să împărtășească aceeași soartă). Marea sa armată - La Grande Armée - număra 700.000 de soldați și se credea că este invincibilă, iar comandantul ei anticipa o victorie rapidă. Însă în șase luni de zile, uriașa sa forță fusese redusă la o mână de soldați extenuați, distruși de mediul și clima rusească. Doar  vreo 20000 de soldați avea să se mai întoarcă acasă. În timpul campaniilor anterioare din Europa de Vest, Napoleon reușise să rezolve problema aprovizionării armatelor sale lăsându-și soldații să se descurce „pe teren”, fie prin jaf, fie cumpărând cele necesare. Napoleon era conștient că o asemenea abordare nu avea să fie posibilă în pustietatea Ucrainei, astfel că avea un plan de aprovizionare pregătit. Operațiunea logistică necesară era de proporții uriașe. Erau necesare, în total, 9300 de vagoane care să transporte miile de tone de alimente pentru soldați. Pentru a trage aceste vagoane și, de asemenea, pentru transportul cavaleriei și artileriei, Napoleon a strâns 250.000 de cai care trebuiau și ei să fie hrăniți, având nevoie de circa 9 kg. de mâncare pe zi. Calculele au fost însă greșite. Chiar dacă Napoleon ar fi ajuns la Moscova cu două luni mai devreme și cu doar jumătate din numărul de oameni, tot ar mai fi avut nevoie de încă 16.330 de tone de provizii, adică dublul capacității de transport. În schimb, el a pornit la drum cu provizii pentru doar ... 24 de zile. Se baza pe o victorie rapidă și o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de trei săptămâni. A fost însă o gravă supraestimare a forțelor proprii și o subestimare a poporului rus. Rușii nu i-au înfruntat direct pe francezi; în schimb, s-au retras distrugând culturile și otrăvind apele în urma lor, ademenindu-l pe Napoleon încă și mai adânc în inima Rusiei. Între timp, La Grande Armée pierdea circa 5000 de oameni zilnic din cauza dezertărilor, bolilor și sinuciderilor, iar 50 de cai mureau după fiecare kilometru parcurs din cauza dietei proaste. Napoleon a reușit să-i atragă pe ruși pe câmpul de bătălie doar de două ori: la Smolensk, unde i-a învins, și la Borodino, în apropierea Moscovei, o bătălie sângeroasă care s-a terminat fără un învingător clar, dar cu moartea a 80.000 de oameni. Pe măsură ce rușii se retrăgeau, Napoleon a ajuns în cele din urmă la Moscova, la mijlocul lui septembrie, însă cu doar un sfert din oamenii săi. Țarul Alexandru refuza să încheie pacea, astfel că, gravele probleme de aprovizionare datorate tacticii de pârjolire a pământului l-au obligat pe Napoleon să se retragă.

3. Golgota lui Napoleon: înfrângerea de la Waterloo:

 În bătălia ce se anunță se poate întrevedea unul dintre acele momente în care destinul națiunilor se decide pe tabla de șah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, Waterloo ține de cea veche, prin ardoarea combatanților, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar Stalingrad, prin violența și amploarea măcelului. Prin numărul forțelor angajate, prin puterea de foc și numărul victimelor, campania din 1815 anunță noua vârstă a războiului. Raportul de forțe dintre Franța și cei coalizați împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, pare disperat. Primele armate, conduse de ducele Arthur Wellesley, duce de Wellington și de Gebhard Leberecht von Blücher, prinț de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă și alte corpuri în formare, 800.000 de combatanți se pregătesc să se arunce asupra Franței. Aliații sunt convinși că au victoria în mână și se arată mult mai prudenți. Planul lor prevede să se aștepte sosirea celor trei armate principale la frontiera franceză pentru a trece apoi la atac. Rușii, care au un drum lung de parcurs, vor servi de rezervă sau de al doilea val de atac. Ofensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunță de temut cu cât Franța Restaurației redusese drastic armata. Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemați militarii aflați în concediu, rezerviștii, toți oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiți de-a lungul țării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni și 334 tunuri, adică efectivele gărzii, cinci corpuri de armată și rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austriecii și prusacii ar fi putut aduna, până la sfârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon. În privința strategiei, ca și Hitler mai târziu, Napoleon e un adept al atacului, cea mai bună defensivă, care îi permite să aibă inițiativa și să beneficieze de efectul surprizei. Moralul soldaților se menține prin acțiuni ofensive. Aliații sunt vulnerabili prin împărțirea lor în trei armate separate și speră să-i învingă separat. Pe de altă parte, vrea să evite distrugerile de pe teritoriul Franței și alege Belgia, propice pentru manevre în absența unor obstacole naturale, un teritoriu francofil, caracter accentuat de atașarea forțată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie pare cea mai potrivită; armata franceză e capabilă de luptă, în timp ce austriecii și rușii mai au de mărșăluit către Franța. Într-un raport de unu contra doi, șansele rămân acceptabile, având în vedere capacitățile lui Napoleon. Începând cu luna iulie însă, fiecare zi va acționa împotriva lui.

ISTORIA EVREILOR - Partea a unsprezecea.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a unsprezecea

23. Perioada postbelică - continuare:

4. Conflictele israeliano-arabe - zona fierbinte a Războiului Rece:

 Conflictele dintre arabi și israelieni au început încă din secolul al XIX-lea în Palestina -  aflată sub dominație otomană și apoi britanică și considerată de către evreii sioniști adevăratul leagăn al poporului lui Israel. Aceste conflicte minore s-au amplificat la începutul secolului al XX-lea, atunci când evreii au început alya - emigrarea spre Palestina, proces ce s-a amplificat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în anii imediat următori. Dar lunga serie a războaielor israeliano-arabe a fost declanșată de Declarația de independență a Statului Israel - la 14 mai 1948. Statele arabe din Orientul Mijlociu au fost puse în fața faptului împlinit, existența unui stat israelian pe teritoriul Palestinei, stat recunoscut în câteva zile de la proclamarea independenței de către marile puteri și mare parte a comunității internaționale - SUA au recunoscut statul Israel chiar în ziua proclamării sale, iar URSS a făcut-o a doua zi. Trauma la care fuseseră supuși evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - Holocaustul - i-a făcut să găsească singura soluție posibilă - crearea unui stat. Țările arabe din jur nu au acceptat din prima zi existența în mijlocul lor a statului evreu, de aici și primul război ce a durat din 1948 și până în 1949. Statul nou format avea nevoie de un teritoriu al său, recunoscut de către comunitatea internațională, comunitate ce putea acționa în zonă prin pârghiile oferite de ONU. În primăvara anului 1948, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului au pornit la luptă împotriva Israelului. În nord, armatele Siriei, Libanului și Irakului au fost oprite, forțele iordaniene au pătruns dinspre Est, ocupând Ierusalimul de Est. Armata israeliană era formată din două formațiuni paramilitare: Haganah (organizație paramilitară evreiească care s-a format în 1920 și a activat în Palestina pe perioada mandatului britanic din 1920 și până în 1948) care a oprit înaintarea armatelor siriene, irakiene și libaneze, și Irgun (Irgun Tsvai Leumi - Organizația Militară Națională - un grup clandestin sionist ce a acționat și pe perioada mandatului britanic între 1931-1948 - calificată de către britanici ca fiind o organizație teroristă, iar de către evrei o mișcare de independență) care a oprit forțele egiptene în sud. În luna iunie 1948 a intervenit ONU în zonă: printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate s-a declarat încetarea focului pe timp de o lună, perioadă folosită de ambele părți pentru a se înarma. Evreii au înființat Forțele de Apărare Israeliene - armata oficială a noului stat. Războiul a continuat până în 1949, când prin aceleași intervenții ale marilor puteri s-a ajuns la încetarea focului și fixarea unor granițe temporare - green line. Israelul stăpânea în plus 26% peste teritoriul mandatat, la vest de râul Iordan. Iordania a ocupat zona muntoasă a Iudeii și Samariei, care va fi cunoscută ca West Bank, Egiptul a preluat controlul unei fâșii de-a lungul coastei - Fâșia Gaza.

„Începutul unei noi ere pentru evrei”: Era începutul existenței unui stat evreu - dar și a unui lung șir de conflicte de graniță. Marile puteri, SUA și URSS, preocupate de evoluția Războiului Rece și de întărirea propriei sfere de influență, au ignorat voit problemele Orientului Apropiat, transformat treptat într-un focar permanent de conflicte și într-un leagăn al terorismului. În aceeași perioadă a anilor 1948-1949 a apărut problema refugiaților palestinieni - a populației arabe care s-a refugiat din Palestina - devenită Israel. În țările vecine, numărul refugiaților era estimat de evrei și arabi de la 600.000 la 900.000, iar de către ONU, la 711.000 persoane. Problema refugiaților palestinieni a evoluat și s-a acutizat în timp, primiți cu greu de statele arabe vecine care trebuiau să-i întrețină, o populație numeroasă, neintegrată social, neavând nicio cetățenie și niciun drept cetățenesc, palestinienii au devenit treptat victime ale evreilor și arabilor deopotrivă, o populație din sânul căreia se recrutau teroriștii, care a provocat războaie, neputând mulți ani a fi controlată de către autoritățile statelor în care locuiau. Israelul trebuia să-și securizeze frontierele și să-și mărească populația. Astfel a început marea aliya - imigrarea supraviețuitorilor Holocaustului, a refugiaților evrei din statele arabe, Israelul dublându-și populația la doar un an de la independență. Implicarea celor două puteri SUA și URSS în zonă a creat premisele lărgirii sferei Războiului Rece în Orientul Mijlociu. Debutul relațiilor sovieto-israeliene a fost promițător, în perioada  premergătoare proclamării independenței, diplomația stalinistă s-a implicat în crearea Statului Israel și recunoașterea sa pe plan internațional, discursul prosionist a lui Andrei Gromîko, ținut în mai 1947 la Adunarea Generală a ONU, a avut efectul unei a doua Declarații Balfour, susținând formarea unui stat independent evreiesc și „începutul unei noi ere pentru evrei”. Dar, ulterior, diplomația sovietică nu s-a implicat activ în turbulențele din zona Orientului Apropiat, cu atât mai puțin în momentul situării tot mai clare a Israelului în sfera americană, manifestată prin masivul ajutor financiar american. La răcirea relațiilor a contribuit și optica lui Stalin, care percepea sionismul ca pe un afront adus internaționalismului proletar și lui personal. Cel de-al doilea mare conflict israeliano-arab a fost cel din octombrie 1956, precedat de periodice incidente majore la frontiere (1951, 1953), cele din primăvara anului 1954 depășind prin violență orice incident anterior, doar intervenția marilor puteri evitând un conflict armat de anvergură. Incidentele s-au multiplicat în anii 1955 și 1956, atât la granița israeliano-egipteană, cât și la cea israeliano-iordaniană. Un permanent măr al discordiei l-au reprezentat refugiații palestinieni arabi, în număr de 760.000 de persoane la sfârșitul lui 1949, după statisticile ONU, care și-au părăsit casele refugiindu-se în statele arabe vecine. Prezența refugiaților palestinieni în Egipt, Siria, Iordania, demonstra, în viziunea arabă, lipsa de legitimitate a Statului Israel, producând tensionarea chiar a relațiilor americano-israeliene, din cauza constantului refuz israelian de a primi refugiații palestinieni pe teritoriul său, în întreaga perioadă dintre primul și al doilea conflict israeliano-arab, 1949-1956.

Criza Suezului și apariția forțelor ONU de menținere a păcii: Orientul Mijlociu a reprezentat un focar deschis între 1948 și 1956, astfel Criza Suezului - conflictul din octombrie ’56 - s-a produs între state aflate de facto în stare de război. La izbucnirea sa au contribuit o serie de factori internaționali, divergențele dintre U.R.S.S. și S.U.A. în problema israeliană, apropierea naționaliștilor arabi de Uniunea Sovietică și a sioniștilor de S.U.A., ca și prezența în zonă a Franței și Angliei care doreau păstrarea influenței și avantajelor economice, toți acești factori externi provocând tensiuni între statele zonei. Adunarea în jurul președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser a statelor ostile Israelului a însemnat o reală primejdie pentru existența statului evreu, iar acțiunea în forță a acestora și-a găsit un moment propice - naționalizarea Canalului de Suez. Israelul se afla în fața ocaziei de a lupta cu Egiptul în alianță cu forțele anglo-franceze, de a cuceri noi teritorii care-i aparțineau de drept în viziunea sa și de a învinge rapid o coaliție panarabă ce devenea tot mai amenințătoare. Criza Suezului a produs o deplasare a Războiului Rece în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, președintele american Eisenhower nu a dorit o implicare directă a SUA în conflict. Departamentul de Stat acordase sprijin Israelului, sprijin nuanțat de perspectiva întăririi prin acest act a axei Moscova-Cairo, păstrând și relațiile cu Egiptul. Tensiunile s-au acutizat din iunie 1956, moment în care sovieticii și-au oferit ajutorul pentru construirea barajului de la Assuan, înlocuind ofertele anterioare americane, act urmat la scurt timp de naționalizarea Companiei Canalului de Suez care opera Canalul de Suez, o parte importantă a economiilor franceză și britanică. Suezul era un punct vital al transportului mondial de petrol, astfel se explică alianța militară între Anglia și Franța, ce aveau interese economice, și Israel, cu majore interese strategice în zonă. Izbucnirea conflictului în noaptea de 29/30 octombrie 1956 a surprins întreaga lume, S.U.A. ca și U.R.S.S. reacționând imediat prin sesizarea Consiliului de Securitate care a cerut încetarea agresiunii, retragerea trupelor israeliene din Peninsula Sinai și de pe Fâșia Gaza, precum și deschiderea de negocieri cu anglo-americanii în vederea acordării de despăgubiri pentru naționalizarea Canalului de Suez. Hotărârea Consiliului de Securitate din 30 octombrie 1956 blama agresiunea israeliană, fiind prima și ultima dată când S.U.A. a votat alături de Uniunea Sovietică împotriva aliaților săi din NATO. Era pentru prima dată în istoria nu foarte îndelungată a ONU când au fost plasate forțe ale ONU într-un focar de război - un adevărat scut uman - dând naștere conceptului Națiunilor Unite de operațiuni de menținere a păcii. Cel de-al doilea mare conflict arabo-israelian nu a rezolvat niciuna dintre problemele Orientului Mijlociu, acutizând Războiul Rece prin plasarea definitivă a țărilor arabe implicate sub umbrela sovietică și a Israelului, sub cea americană. Au urmat 10 ani de pace relativă, sub supravegherea forțelor ONU până la noul conflict de anvergură israeliano-arab - războiul de 6 zile -, primul război prezentat de către televiziunile din întreaga lume.

Războiul de 6 zile - primul conflict prezentat la TV: În mai 1967, tensiunea a ajuns la cele mai înalte cote datorită masivelor concentrări de trupe israeline la frontiera siriană, concentrări provocate de zvonurile despre încheierea unui acord militar egipteano-iordaniano-sirian, cu asocierea Irakului și a unui iminent atac arab. Tensiunile au fost amplificate de ingerințele permanente ale sovieticilor, care doreau deschiderea unui nou conflict care să-l temporizeze pe cel din Vietnam. Toți acești factori au dus la decizia președintelui Nasser de a bloca navigația vaselor israeline prin strâmtoarea Tiran și accesul la Golful Akaba, ceea ce însemna o izolare cvasi-definitivă și un atac dur la adresa Statului Israel. La 20 mai 1967, Nasser a cerut secretarului general al ONU, U Thant, retragerea trupelor ONU de pe linia Sinaiului, unde acestea asigurau pacea din 1957, blocând odată cu retragerea și Sharm el Sheik-ul, localitate strategică în legăturile maritime ale Israelului. Sovieticii au urmărit deschiderea unui nou front asemănător celui vietnamez și asocierea lumii arabe, care de la conflictul din 1956 aștepta revanșa, și a cărei dezbinare era un atu pentru penetrarea sovietică. Dar în 5 iunie 1967 s-a produs atacul-surpriză al armatei israeliene, care a lovit punctele strategice ale Egiptului și Siriei, distrugând armamentul sovietic din dotarea acestora. Atacul și-a amplificat efectul și datorită faptului că arabii nu erau pregătiți, mizând în exces pe presiunile sovietice asupra evreilor și pe o soluționare exclusiv politică a crizei navigației, care să-i și avantajeze. Egiptul a fost amăgit de siguranța „totalului” sprijin al marelui său aliat sovietic, precum și de siguranța cu care sovieticii arătau că, în caz de conflict, se va produce o rapidă intervenție a trupelor ONU. Ofensiva din 5 iunie a șocat prin eficiență, punând marile puteri în fața faptului împlinit. Înfrângerea drastică a statelor arabe i-a adus Israelului un puternic atu moral. Aviația israeliană a distrus majoritatea aviației egiptene la sol, ca și artileria antiaeriană și a ocupat în trei zile de ofensivă întreaga Peninsulă Sinai, părți din teritoriul iordanian, Fâșia Gaza, și din cel sirian, Înălțimile Golan, destructurând cele trei armate: egipteană, siriană și iordaniană, fără ca acestea să aibă timp să realizeze cuantumul dezastrului. Uniunea Sovietică, cea care incitase Egiptul la presiuni era hotărâtă să folosească Consiliul de Securitate pentru a susține că Israelul este agresor. La 7 iunie 1967 a avut loc întâlnirea de urgență a Consiliului de Securitate, în care sovieticii au cerut „încetarea imediată a focului, retragerea trupelor agresorului”, proiect neacceptat de către SUA. Nici cel de-al treilea mare conflict arabo-israelian nu a dus la vreo rezolvare măcar parțială a conflictului, dimpotrivă din acest moment apărând o nouă problemă cea a teritoriilor ocupate sau a teritoriilor disputate, Israelul extinzându- și administrația pe teritoriile: Ierusalimul de Est, Înălțimilor Golan, în Peninsula Sinai, care va fi treptat de-a lungul a câtorva ani returnată Egiptului. La sfârșitul războiului de 6 zile, diplomația română a luat una dintre primele decizii autonome de politică externă - refuzând blamarea unilaterală a Israelului ca agresor, așa cum a făcut-o URSS și toate celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, prin semnarea Declarației de la Moscova (9 iunie 1967) și ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, un pas important în încercările de autonomizare a diplomației românești. Războiul de 6 zile a fost un pretext așteptat de români pentru a deschide calea reapropierii treptate de Occident.

Războiul de uzură: 1968-1972: O parte a istoricilor și analiștilor politici consideră că perioada cuprinsă între anii 1968 și 1972 a însemnat cel de-al patrulea conflict deschis arabo-israelian. Întreaga comunitate internațională a realizat, în această perioadă, că un conflict de uzură nu poate fi aplanat decât prin presiunile și acțiunile ONU. Războiul surd arabo-israelian s-a acutizat în câteva momente în anii 1968 și 1969. Blocajul la care ajunseseră negocierile de pace sub egida ONU era evident. Israelul continua să refuze retragerea din teritoriile ocupate în 1956 și apoi în 1967, ca și temperarea strategiei de incorporare treptată a acestora în Statul Israel, timp în care Egiptul, Siria și Iordania refuzau negocierile directe, nerecunoscând nici măcar încetarea focului, recunoaștere condiționată de retragerea parțială a trupelor israeliene din teritoriile ocupate. Implicarea sovietică, pe de-o parte, și cea americană, pe de alta, lărgea doar criza. Sovieticii, pentru a atenua eșecul suferit față de lumea arabă în 1967, au trecut la înarmarea Egiptului cu rachete sol-aer, tancuri, trimițând chiar o parte a flotei sovietice pentru a efectua manevre în zona Port Said - Alexandria, o demonstrație de forță menită să-i reabiliteze puterea în ochii arabilor. Războiul de uzură s-a permanentizat cu aportul marilor puteri, care avansau planuri de pace la ONU și în același timp îi înarmau pe combatanți. Palestinienii au reacționat în această perioadă printr-un val de atacuri teroriste fără precedent, atât împotriva Israelului, cât și a unor ținte evreiești din alte țări. Cazul cel mai cunoscut este masacrul de la München, când teroriști palestinieni au luat ostatici membrii delegației Israelului la Olimpiadă, omorând o parte dintre aceștia. Israelul a răspuns prin Operațiunea Wrath of God, prin care agenți ai Mossadului i-au asasinat pe majoritatea celor implicați în masacrul de la München.

Războiul de Yom Kippur - echilibrarea forțelor? Revigorarea lumii arabe, produsă între 1971 și 1972, a început să se facă tot mai mult simțită pe arena internațională. Aceasta s-a datorat noii arme petrolul, tot mai eficientă în influențarea mediilor internaționale. Traseul parcurs până la „șocul petrolier” din 17 octombrie 1973 - când, în Kuweit, țările arabe producătoare de petrol au impus un embargo asupra celor care sprijineau acțiunea evreilor - a fost marcat de incidente aviatice și de atacuri teroriste. Războiul de Yom Kippur desfășurat între 6-23 octombrie 1973 a adus o schimbare a situației de fapt din Orientul Apropiat, demonstrând existența unei schimbări de mentalitate a statelor aflate în conflict. Pentru arabi scopul declarat al războiului era revenirea Israelului la granițele sale din iunie 1967. În primele zile ale ofensivei, situația israeliană era foarte grea, atacul din 6 octombrie surprinzându-i. La granița cu Suezul, Egiptul avea masați 250.000 de soldați, 2.000 de tancuri, 2.000 tunuri și sute de avioane. Siria înainta în Golan și abia la 7 octombrie evreii s-au putut opune atacului. Treptat însă situația fronturilor s-a echilibrat, evreii dispunând de un arsenal militar net superior și, după depășirea șocului atacului, au început să recucerească terenul pierdut. Implicarea marilor puteri a fost și de data aceasta importantă în ajungerea la o încetare a focului. Conștientă de o nouă posibilă înfrângere a arabilor, Moscova a inaugurat, la 18 octombrie, un pod aerian între Egipt și Siria, identic cu cel organizat de Washington pentru Israel, sugerându-i lui Sadat să accepte imediata încetare a focului. Din 19 octombrie situația s-a schimbat, evreii restabilindu-și pozițiile în podișul Golan și înaintând până la 20 de km de Damasc, iar la Canalul Suez luptele erau tot mai intense. În 22 octombrie 1973, ziua armistițiului, o parte a armatei israeliene a atacat prin surprindere și a încercuit Armata a III-a egipteană. Din momentul încetării de fapt a conflictului (23 octombrie), era necesară plasarea de forțe ONU în zonă, demilitarizarea Sinaiului și eventual a Golanului. Cel de-al cincilea conflict deschis arabo-israelian a dus la o echilibrare a situației militare a Orientului Mijlociu, arabii jucând cu o nouă armă a cărei eficiență o simte întreaga lume și astăzi, petrolul.

Războiul din Liban - 1982: La 7 iulie 1981, Forțele Aeriene israeliene au bombardat reactorul nuclear de la Osiraq pentru a anihila eforturile Irakului de a produce bomba atomică. În 1982, Israelul a atacat Libanul, cuprins de război civil încă din 1975, pretextul oficial pentru atac a fost apărarea coloniilor evreiești din Nordul Israelului, de la frontiera cu Libanul, de atacurile teroriste. Era cel de-al șaselea mare conflict israeliano-arab. Operațiunea Pace în Galileea a debutat cu o invazie a sudului Libanului, ca urmare a încercării de asasinat a ambasadorului israelian din Marea Britanie de către Fatah, precum și a atacurilor lansate de către OEP asupra zonelor populate din nordul Israelului. Armata israeliană a ocupat sudul Libanului, a bombardat Beirutul, obiectivul acesteia fiind să-i alunge pe militanții palestinieni de la granița cu Israelul. Pentru a aplana conflictul, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât stabilirea unei zone-tampon de 40 de km., dar armata israeliană a refuzat oprirea înaintării până la ocuparea Beirutului și expulzarea OEP din Liban. Trupele OEP au fost forțate să se refugieze în Tunisia. Dar ocuparea teritoriului libanez nu a dus decât la înmulțirea atacurilor teroriste atât împotriva forțelor de ocupație, cât și pe teritoriul Statului Israel, un tăvălug care odată pornit a fost foarte greu de oprit. Rezultatul celui de-al șaselea război israeliano-arab a fost indecis. Israelul și-a asigurat liniștea pentru o perioadă, iar o mare parte a refugiaților palestinieni, membri ai OEP s-au refugiat în alte țări. În 1986, forțele israeliene s-au retras din majoritatea teritoriilor libaneze, zona-tampon fiind menținută până în mai 2000, când Israelul s-a retras definitiv din Liban. În 1987, forțele palestiniene au proclamat prima intifadă, atacuri și valuri de violențe îndeosebi în teritoriile ocupate. Odată cu sfârșitul Războiului Rece - un mare actor URSS a dispărut de pe teatrul de operațiuni din Orientul Mijlociu, statele arabe fiind catalogate ca fiind orfanii perestroikăi. Se părea că lupta dintre cele două mari puteri pentru Orientul Mijlociu s-a încheiat, ca și războaiele din zonă. Căderea de facto a imperiului sovietic a dus sute de mii de evrei în Israel, într-o mișcare de emigrare fără precedent, astfel în 1990 și 1991, 380.000 de evrei din fosta URSS au emigrat în Israel devenind cetățeni israelieni. Căderea comunismului părea a fi în favoarea Israelului.

 Acordurile de la Oslo din 1993 dintre Israel și Organizația Pentru Eliberarea Palestinei au creat o nouă etapă în aplanarea focarului din Orientul Mijlociu. Anul următor, în 1994, Iordania a devenit cel de-al doilea stat arab vecin cu Israelul care a încheiat cu acesta un acord de pace. Deși procesul de pacificare a Orientului Mijlociu a avut multe suișuri și coborâșuri, acorduri parțiale și lideri încununați cu Premiul Nobel pentru Pace - pacea definitivă nu a apărut. În 1994 Yitzhak Rabin și Yasser Arafat au primit Premiul Nobel pentru Pace ... Care pace!?

5. Evoluţii ale conflictului israeliano-palestinian după anul 2000:

 Generalul Ariel Sharon, ales prim-ministru în 2001, a recucerit Cisiordania, a asediat sediul lui Yasser Arafat, a distrus infrastructurile Autorităţii Palestiniene şi a început ridicarea zidului de despărțire față de teritoriile palestiniene. Israelul a părăsit un teritoriu, dar şi-a întărit controlul asupra restului: entitatea palestiniană s-a redus la Fâşia Gaza şi patru enclave în Cisiordania. La 60 de ani de la propunerea de partaj a ONU, din cele 44 de procente din Palestina istorică promise, arabilor le-au rămas patru rezervaţii ce ocupă mai puţin de 10% din fostul mandat britanic, fără capitală în Ierusalimul de Est şi fără o soluţie a problemei refugiaţilor. În Fâşia Gaza trăiesc astăzi circa 2 milioane de palestinieni. Situaţia acestui spaţiu suprapopulat este dezastruoasă: Ariel Sharon a desfiinţat coloniile implantate, guvernele israeliene care s-au succedat la putere au împiedicat construirea unui port în Gaza, aeroportul internaţional construit pe vremea acordurilor de la Oslo a fost bombardat şi închis, iar întreaga fâşie a fost împrejmuită. Dintre cele câteva puncte de trecere, doar unul nu este controlat de armata israeliană, şi anume punctul de trecere de la Rafah, la frontiera cu Egiptul, aflat în supravegherea unei echipe internaţionale. Palestinienii au organizat alegeri, finalizate cu victoria Hamas. Ca urmare, SUA şi UE au anunţat sistarea tuturor ajutoarelor către Autoritatea Palestiniană -  considerată ca fiind controlată de terorişti, întrucât liderii Hamas cer distrugerea Israelului, susţinând ştergerea Israelului de pe hartă şi înlocuirea sa cu un stat palestinian -, iar guvernul israelian a blocat fluxul de bani proveniţi din taxele vamale. Autoritatea Palestiniană avea nevoie acută de aceşti bani şi în Gaza, şi în Cisiordania, întrucât aici există foarte puţine locuri de muncă. Muncitorii palestinieni lucrează în Israel pentru salarii mici, dar nici aceste locuri de muncă nu sunt sigure, mai ales de la izbucnirea Intifadei. Infrasatructura palestiniană este distrusă, trecerile spre Israel sau Egipt sunt fie închise, fie deschise doar o dată la câteva zile sau săptămâni, din raţiuni de securitate. Atmosfera generală de frustrare alimentează şi tensiunile dintre Hamas şi Fatah. Palestinienilor li se cere să înlăture guvernul Hamas şi să accepte un stat palestinian format din mai multe enclave, controlate şi dependente de Israel. Rezistenţa palestiniană nu a încetat, în pofida situaţiei economice extrem de precare a populaţiei, una dintre explicaţii fiind legată de structura socială, în care familia lărgită (hamulah) are rolul central: când o persoană din familie lucrează, împarte venitul cu toţi membrii: copii, fraţi, surori, părinţi, bunici, veri. În aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi Hamas, iar armata israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La mijlocul lunii iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas şi Fatah, radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza. Preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas, a cerut desfăşurarea unei forţe internaţionale în Fâşia Gaza, solicitare faţă de care Statele Unite şi-au exprimat opoziţia fermă, la 10 iulie 2007, apreciind că o astfel de forţă s-ar confrunta cu  opoziţia puternică a islamiştilor palestinieni. Brigăzile Martirilor Al-Aqsa, aripa armată a Fatah, anunţau că nu vor mai respecta acordurile încheiate cu Israelul, cerând membrilor lor să folosească armamentul în scop defensiv, împotriva armatei israeliene. În contextul în care reprezentanţii Hamas deţineau controlul complet asupra Fâşiei Gaza, Israelul, SUA şi UE au declarat sprijinul pentru noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas. Astfel, premierul israelian, Ehud Olmert declara: „Doresc să-i sprijin pe moderaţi şi să cooperez cu preşedintele Abu Mazen (Mahmoud Abbas). Palestinienii vor trebui să lupte eficient împotriva terorismului, un lucru pe care din nefericire nu l-au făcut până în prezent. Va trebui să discutăm despre toate măsurile care trebuie să se ia la faţa locului pentru a ne permite rapid să vorbim despre crearea statului palestinian. Aceasta este principala viziune a prietenului meu, preşedintele George W. Bush. Aceasta  este  viziunea  pe care  o împărtăşim şi scopul final - înfiinţarea statului palestinian”. Statele Unite s-au alăturat Uniunii Europene, la data de 19.06.2007, anunţând că doresc să reia furnizarea de ajutoare, în valoare de sute de milioane de dolari, către noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas. Strategia, asupra căreia SUA au căzut de acord cu preşedintele Mahmoud Abbas şi noul guvern palestinian, este „furnizarea rapidă şi suficientă de mijloace de subzistenţă necesare pentru populaţie”. Guvernul palestinian declară că „dacă vom reuşi acest lucru, vom fi pe drumul cel bun pentru a distruge legăturile dintre Hamas şi populaţie. Sperăm, de asemenea, ca elementele  moderate ale  Hamasului să-şi convingă colegii mai radicali de necesitatea participării la procesul politic”. De asemenea, Occidentul impulsionează reluarea cooperării dintre palestinieni şi israelieni în domeniul securităţii. Astfel, Israelul şi oficialii palestinieni de securitate din cadrul Fatah au reluat legăturile după aproximativ 2 ani, fapt confirmat de oficiali din ambele guverne, la data de 03.07.2007. Hotărârea guvernului israelian, privind colaborarea cu guvernul Fatah, este reliefată de faptul că guvernul israelian a eliberat 250 de deţinuţi din Al Fatah, partidul moderat al preşedintelui Mahmoud Abbas, la 20 iulie 2007, pentru a contribui la consolidarea acestei formaţiuni politice în dauna mişcării islamiste Hamas. De asemenea, Cvartetul de pace în Orientul Mijlociu, format din ONU, SUA, UE şi Rusia, a numit, la 10 iulie 2007, ca emisar al său, o personalitate dinamică, care să impulsioneze procesul de pace, respectiv pe fostul premier britanic, Tony Blair. La rândul său,  preşedintele american, George W. Bush, a anunţat că administraţia americană „va face o contribuţie directă de 80 milioane de dolari în vederea restructurării serviciilor palestiniene de securitate” şi a promis, de asemenea, un ajutor în valoare de 40 milioane de dolari acordat ONU, în vederea sprijinirii palestinienilor, în special în Fâşia Gaza, controlată de Hamas.”

6. Dimensiuni internaţionale ale unui conflict local:

 La o examinare superficială, războiul arabo-israelian pare o permanentă şi epuizantă măsurare de forţe între Israel, Iordania, Egipt, Siria şi Liban şi formaţiunile de luptă palestiniene. Abordarea mai nuanţată şi mai largă a problematicii respective evidenţiază amplitudinile regionale şi globale ale acestui război. Pe de o parte, se remarcă transformarea Israelului, în intervalul 1948-1967, în prima putere politico-militară a regiunii. Atingerea şi menţinerea acestei poziţii a provocat o adevărată cursă regională a înarmării şi repoziţionării geopolitice. Rivale tradiţionale pentru spaţiul din Israel şi Teritoriile Palestiniene, Egiptul şi Siria au oscilat între alianţă şi dispută directă şi prin intermediari. Adversari ai statelor arabe, Turcia şi Iranul au favorizat, până spre 1980, Israelul. Concomitent, statele arabe, inferioare din punct de vedere militar au recurs la arma petrolului pentru a constrânge Occidentul să exercite presiuni asupra Israelului. În acelaşi timp, diverse minorităţi etno-religioase din regiune (creştini, druzi, kurzi, etc.) s-au simţit încurajate de victoriile israeliene, afirmându-şi tot mai energic identitatea. Frontul arab s-a fisurat treptat, prin manifestarea unor mai vechi opoziţii religioase şi culturale între musulmanii sunniţi, allawiţi, şiiţi şi wahhabiţi. Pe de altă parte, permanentizarea conflictului local şi mizele vizate au obligat marile puteri să se implice în mod direct şi indirect în dispute. Iniţial, URSS şi SUA au susţinut Israelul, spre deosebire de „puterile coloniale” - Franţa şi Marea Britanie. După declanşarea Războiului Rece conflictul israeliano-arab a fost integrat în complexele confruntări dintre Est-Vest. Americanii şi-au raliat „monarhiile conservatoare” şi elitele reformatoare, sovieticii „statele progresiste”. S-a ajuns astfel în situaţia în care nu se puteau identifica decât soluţii politice şi militare de nivel internaţional, variantele lor locale fiind neaplicabile. Conflictele militare arabo-israeliene, în succesiunea lor, s-au transformat aşadar în indicatori de referinţă pentru starea de securitate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, de fapt pentru raporturile de putere dintre blocuri de state la nivelurile regional şi global. Logica de ciocnire între blocuri specifică Războiului Rece a alimentat, la rândul ei, disputa locală din Orientul Apropiat. Dependenţele marcante ale complexului local de securitate de tendinţele din complexele regionale şi globale de securitate au reieşit şi mai pregnant în evidenţă, după încheierea Războiului Rece. Dezmembrarea URSS şi a Tratatului de la Varşovia, în 1990-1991 s-au soldat cu o reducere a sprijinului internaţional pentru aşa-numita „cauză arabă”. Tradiţionala competiţia Est-Vest în spaţiul analizat aproape ca a dispărut. În schimb, s-a amplificat susţinerea oferită arabilor de puterile islamice, în primul rând de Arabia Saudită şi de Iranul fundamentalist. Creşterea influenţei occidentale americane şi europene - corelată cu procesele de mondializare economică şi democratică - a modificat curând datele internaţionale ale fundalului de conflict. Concret, intervenţiile militare americane şi internaţionale în zona Golfului s-au soldat cu reducerea puterii Irakului, anihilarea orientărilor „progresist socialiste” şi cu restrângerea libertăţii de acţiune a unor actori regionali musulmani. Inclusiv, societăţile arabe tradiţionale s-au deschis treptat spre Occident, piaţă mondială şi democraţie. Unii analişti consideră că noua competiţie a marilor puteri pentru influenţă în regiune de această dată s-ar purta cu armele păcii (economice şi culturale). Din 2000-2004, americanii au preluat iniţiativa politico-diplomatică, urmaţi îndeaproape de europeni. Uneori, europenii au acţionat de conivenţă cu F. Rusă (cazul irakian). Sub umbrela ONU, s-a constituit un cadru nou de reglementare paşnică, având în compunere SUA, UE, F. Rusă şi Naţiunile Unite. Partenere şi concurente, SUA şi UE s-au antrenat în multiple activităţi de negociere cu părţile implicate şi de favorizare a dialogului direct israeliano-arab şi israeliano-palestinian. Liga Arabă şi mai cu seamă Egiptul şi Iordania au fost nemijlocit implicate în procesul anevoios de pace. În paralel cu noile formule de promovare a păcii, Siria şi Egiptul şi-au coordonat eforturile politico-militare, cu susţinerea precaută a F. Ruse. Pe teren şi după 1990-1991 au continuat luptele, exclusiv de gherilă şi acţiunile de tip terorist, greul efortului armat căzând pe formaţiunile radicale palestiniene. Din 2003, acţiunile cu caracter terorist şi de gherilă au luat amploare şi în proximitatea Teritoriilor Palestiniene, în Irak, în pofida unei puternice prezenţe militare americane şi internaţionale. La începutul anului 2005 se contura transformarea Teritoriilor Palestiniene într-un stat independent, care ar fi înlocuit larga autonomie statală a Autorităţii Naţionale Palestiniene (instaurată în 1993-1994). Au avut loc alegeri democratice în organizaţiile Fatah, OEP şi Autoritatea Palestiniană, la cumpăna anilor 2004-2005. Principala grupare radicală, Hamas participă la procesele politice din Teritoriile Palestiniene, deşi Jihadul Islamic şi Hezbollah solicită concesii majore din partea Israelului şi refuză să-şi dezarmeze militanţii. Pe teren, Hamas câştigă teren politic în detrimentul „uzatului” Fatah (acuzat şi de corupţie). Egiptul şi Iordania şi-au dat acordul să coopereze în mod nemijlocit pentru garantarea securităţii şi stabilităţii în Fâşia Gaza şi Cisiordania. Se negociază încă participarea ONU, UE şi chiar a NATO la garantarea păcii şi stabilităţii locale şi regionale. Noi răsturnări de situaţie se consemnează în 2006-2007. Hamas câştigă alegerile din ianuarie 2006 şi formează guvernul. Liderii Hamas refuză să accepte prevederile înţelegerilor de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană şi nu recunosc Israelul; ei sunt sprijiniţi de Siria şi Iran, indirect de F. Rusă. SUA şi UE blochează fondurile internaţionale destinate Autorităţii Palestiniene. În consecinţă, în teritoriile palestiniene încep luptele dintre forţele Hamas şi Fatah şi dintre armata israeliană şi Hamas. Deşi Fâşia Gaza este evacuată, armata israeliană se menţine în Cisiordania. Războiul din vara 2006 dintre Israel şi Hezbollah agravează criza. Abia la începutul anului 2007, Hamas şi Fatah par a se fi reconciliat, iar Cvartetul încearcă să relanseze procesul de pace. Deşi avansează un plan propriu de pace (respins de Israel), UE îşi coordonează acţiunea cu SUA. Până la o limită, şi F. Rusă cooperează cu Occidentul. Recunoaşterea Israelului, renunţarea la terorism, retragerea trupelor israeliene sunt doar câteva condiţii obligatorii ale proclamării statului palestinian şi instaurării păcii. Aceste aranjamente depindeau totuşi şi de viitoarele evoluţii politico-militare, de atitudinea conducerii conservatoare de la Teheran şi mai cu seamă de evenimentele din Liban, Siria, Iordania şi Irak. În aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi Hamas. Armata israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La mijlocul lunii iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas şi Fatah, radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza.

Concluzii: Arabii şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul, cu pauzele de rigoare desigur, pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km2 (inclusiv Peninsula Sinai şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiectivele confruntărilor militare sunt atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Astfel, arabii, indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian pe un „pământ sfânt”. Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice”. Arabii au privit Israelul ca pe o enclavă etno-culturală „ostilă”, pe care au asemănat-o cu posesiunile cruciate din Evul Mediu. Israelienii s-au considerat puternic ameninţaţi cu exterminarea militară, politică şi fizică, în condiţiile unui ritm galopant de creştere a populaţiei arabe. Superiori covârşitor prin număr (100 milioane oameni, faţă de 8 milioane), într-o primă etapă arabii au aruncat în luptă forţe armate regulate de mari efective, dotate cu blindate, nave, aviaţie, rachete, precum şi formaţiuni de gherilă. Israelienii le-au opus un sistem de tipul naţiune în arme, având efective superioare din punct de vedere calitativ şi mijloace de luptă cu performanţe remarcabile. Într-o a doua etapă, s-a recurs la gherilă, terorism şi Intifada împotriva Israelului. Ambele tabere s-au dovedit brave, necruţătoare şi animate de spirit de sacrificiu; ele - cu precădere israelienii şi arabii palestinieni - au făcut risipă de energie, resurse umane şi materiale, în căutarea unei victorii decisive, imposibil totuşi, de obţinut. Statele arabe din prima linie au apelat în mod regulat la ajutorul comunităţilor arabe şi musulmane din întreaga lume. Israelul a primit sprijinul marilor democraţii occidentale, îndeosebi al SUA. Conflictul de lungă durată pe care îl analizăm în mod succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de civilizaţii”. Palestinienii par încă ataşaţi, inclusiv, structurilor tradiţionale de clan şi trib şi valorilor Islamului moderat sau radical. Multă vreme, naţionalismul laic a galvanizat masele de luptători. Ultimele decenii s-au remarcat prin sporirea influenţei grupărilor fundamentalist islamice (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, etc.), în detrimentul celor de orientare laică şi chiar arab-socialistă (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei). De cealaltă parte, Israelul s-a edificat rapid, respectând un model de dezvoltare occidental democratic, dominat de partide laice de centru dreapta şi stânga. Condiţiile concrete ale înfiinţării şi apărării statului au impus organizarea lui pe solide baze economico-politice şi militare, pe strategia ripostei preventive armate, generale şi rapide. În paralel cu ascensiunea fundamentalismului islamic arab şi arab-palestinian, a crescut şi în Israel influenţa dreptei radicale şi a partidelor religioase. Motivaţia religioasă a alimentat deci considerabil conflictul armat, radicalizând grupările beligerante şi sporind gradul de violenţă iraţională al ciocnirilor directe. Şi palestinienii s-au organizat tot mai evident pe criterii militare, în taberele de refugiaţi şi în localităţile din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Lupta armată, în cele mai diferite forme a ajuns să ocupe aproape un întreg spaţiu de manifestare al indivizilor şi grupărilor, atât pentru arabii palestinieni, cât şi pentru israelieni. Prin urmare, acest conflict  s-a transformat, pe nesimţite într-o „stare normală” a ambelor societăţi. Lui i s-au conferit motivaţii şi interpretări mult exagerate, în raport cu mizele concrete teritoriale. Pentru arabi, războiul împotriva Israelului se justifica emoţional ca o revanşă în faţa Occidentului, ca un instrument de „renaştere naţională şi civilizaţională”, după secole de stăpânire imperial otomană şi colonială. Israelienii, la rândul lor, considerau că victoriile militare demonstrau capacitatea combativă şi virilitatea unui popor, supus secole de-a rândul discriminărilor etnice şi religioase, ce au culminat cu Holocaustul din anii 1939-1945. Asemenea motivaţii, impregnate de exclusivism şi mistică au fost folosite de conservatori şi ultraconservatori, dar şi de partidele de orientare socialistă. Apelul la ele se încadra în logica asigurării suportului popular emoţional într-un efort armat de uzură. Concomitent, motivaţiile emoţionale permiteau elitelor conducătoare să pună în surdină dificultăţi sau politici locale greşite de natură economică şi administrativă, de la crizele locurilor de muncă, până la corupţia la vârf. În mod repetat, cu precădere în statele şi societăţile arabe, mobilizarea naţională „împotriva duşmanului sionist” a torpilat democratizarea şi modernizarea internă. În realitate, înainte de 1947, palestinienii, libanezii, egiptenii, iordanienii şi israelienii au avut o sumedenie de experienţe civilizaţionale comune. Astăzi, cel puţin, viitorul economic al regiunii preponderent arabe nu poate fi separat de Israel şi Occident. Ura şi fanatismul au pus însă în surdină o astfel de abordare logică a relaţiilor israeliano-palestiniene. În prezent israelienii şi palestinienii se înfruntă cu arma în mână şi nu numai, încă din 1947-1948. Războiul le-a marcat adânc istoria recentă şi psihologia. Astăzi, ambele popoare luptă din nou!

7. Acorduri şi tratate de pace israeliano-arabe:

- 3 aprilie 1949. Armistiţiu în Cipru, după războiul israeliano-arab din 1948-1949 (Egipt, Liban, Iordania şi Siria). Cisiordania şi Ierusalimul de Est trec la regatul Iordaniei. Israelul ia sub ocupaţie 6 700 km2 din Teritoriile Palestiniene.

- Războiul israeliano-arab de 6 zile (5-10 iunie 1967). Israelul ocupă: Cisiordania, Peninsula Sinai, Ierusalimul de Est, Fâşia Gaza, Înălţimile Golan.

- Războiul de Yom Kippur din 6-24 octombrie 1973.

- 26 martie 1979, Washington. Tratatul de pace dintre Israel şi Egipt. Peninsula Sinai revine între frontierele Egiptului.

- 6 octombrie 1981. Asasinarea preşedintelui egiptean Anwar El Sadat de către ultranaţionalişti. Muhammad Hosni Mubarak devine preşedinte prin referendum şi continuă politica de reglementare paşnică a problemei israeliano-palestiniene.

- 15 noiembrie 1988. Consiliul Naţional Palestinian (CNP, parlamentul în exil) proclamă „Statul Palestinian Independent” în Cisiordania şi acceptă Rezoluţiile 242 şi 338 ale ONU, recunoscând astfel implicit existenţa statului Israel.

- Decembrie 1988. Yasser Arafat, şeful OEP în cadrul sesiunii ONU de la Geneva, recunoaşte dreptul Israelului de a trăi „în pace” şi declară ca renunţă complet la terorism.

- Octombrie 1991. Sub patronajul SUA şi al URSS se reiau negocierile de pace dintre Israel, Siria, Iordania, Liban şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

- 1993-1994. Israelul şi OEP semnează acordurile de recunoaştere reciprocă şi de autonomie în Fâşia Gaza (362 km2, 800 000 locuitori) şi Ierichon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km2 şi 1,1 milion locuitori).

- Septembrie 1993. Acord pentru autoguvernare şi puterile Autorităţii Naţionale Palestiniene.

- 13 mai 1994. Trupele israeliene se retrag din anumite zone din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

- 26 octombrie 1994. Tratatul de pace dintre Israel şi Iordania.

- 4 noiembrie 1994. Asasinarea premierului israelian Yitzhak Rabin de către un fanatic religios.

- 24 mai 2000. Retragerea israeliană din sudul Libanului.

- Septembrie 2000. Palestinienii lansează cea de a II-a Intifadă (I-a în 1987). Trupele israeliene intervin violent în Teritoriile Autonome Palestiniene.

- Septembrie 2002. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu (SUA, F. Rusă. ONU, UE) adoptă Planul Palestina 2005, de soluţionare a problemei statului independent palestinian.

- 2004. Premierul israelian, Ariel Sharon lansează Planul de retragere militară din Teritoriile Palestiniene şi de desfiinţare a mai multor colonii evreieşti. Se construieşte un zid de securitate şi se reduc sensibil atacurile teroriste.

- SUA lansează proiectul democratizării Marelui Orient, în care se încadrează şi reorganizarea prin alegeri a autorităţii Naţionale Palestiniene. UE promovează democratizarea „din proprie voinţă” a Marelui Orient în dezvoltarea Parteneriatului în Mediterana.

- Ianuarie-februarie 2005. Restructurarea democratică a Autorităţii Naţionale Palestiniene şi armistiţiu israeliano-palestinian.

- 2006. Guvern Hamas în teritoriile palestiniene. Conflict civil Hamas-Fatah şi stoparea retragerii militare israeliene. Iulie-august. Mini-război Israel-Hezbollah.

- Început 2007. Reluarea activităţii Cvartetului în Orientul Mijlociu. Vizitele A. Merkel, V. Putin, C. Rice în regiune. Zvonuri despre posibile tratative secrete israeliano-palestiniene. 27 februarie. Acord de pacificare Hamas-Fatah; Hamas refuză să recunoască Israelul.

8. Organizaţii palestiniene:

- HAMAS (Mişcarea Islamică de Rezistenţă). Înfiinţată de şeicul Yassin în 1987, prin desprinderea unei grupări din organizaţia pro-musulmană Frăţia Musulmană. Foloseşte lupta politică şi acţiunea armată şi urmăreşte crearea unui stat islamic palestinian (sunnit). Bine implantată în Fâşia Gaza, unde deţine o influenţă considerabilă. Statul major exterior se află la Damasc. Şeicul Yassin a fost „eliminat” de israelieni în 22 martie 2004, ca şi succesorul său, Abdelaziz Al-Rantissi.

- JIHADUL ISLAMIC. Operează în principal în Fâşia Gaza. Statul major exterior se află la Damasc.

- ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI. Cea mai cunoscută grupare palestiniană, de orientare naţionalist laică. Nucleul central este reprezentat de FATAH, structură creată de Yasser Arafat în 1956. Din 1996, Arafat a devenit preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene. După dispariţia lui Yasser Arafat (10 noiembrie 2004), Mahmoud Abbas a fost ales preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene, acceptând acordul de pace cu Israelul şi promovând proiectul statului palestinian „independent şi democratic”. Un armistiţiu israeliano-palestinian a fost realizat în februarie-martie 2005. Israelul se va retrage unilateral şi în etape din Fâşia Gaza şi Cisiordania. OEP are o influenţă marcantă în Cisiordania, fiind puternic concurată de Hamas în Cisiordania şi Fâşia Gaza.

24. Conflictul actual:

 A fost provocat de atacul terorist al organizației Hamas din 7 octombrie 2023. Israelul se află astăzi într-un război total cu forțele Hamas pe care este obligat să le învingă. Condițiile confruntării sunt dramatizate prin folosirea, de către Hamas, a mijloacelor perfide: tratarea palestinienilor drept scuturi umane, crearea de ascunzișuri în sau sub spitale și școli, folosirea ambulanțelor în deplasări, falsificarea autorilor de dezastre și a cifrelor ș.a. Ajuns în Israel, secretarul de stat Anthony Blinken a subliniat situația: „Hamas, în mod cinic și monstruos, folosește în mod deliberat oameni - bărbați, femei și copii - ca scuturi umane, își pune posturile de comandă, își pune conducerea, își pune luptătorii, își pune armele, își pune munițiile sub spitale sau chiar în interiorul lor - școli, moschei - face acest lucru incredibil de provocator.” Statele Unite nu au rămas la susținerea Israelului. Anthony Blinken a legat rezolvarea crizei actuale de un proiect de viitor care să stabilească condițiile pentru o pace durabilă. Calea ar fi să se ajungă la „două state pentru două popoare”, „cel mai bun garant - și poate singurul garant - al unui Israel trăind în securitate și democratic și a unui stat la care palestinienii au dreptul”. Blinken va detalia în fața Congresului american: „ceea ce ar avea cel mai mult sens ar fi ca o Autoritate Palestiniană eficientă și revitalizată să aibă responsabilitatea de guvernare și, în cele din urmă, de securitate pentru Gaza”. Pentru a ajunge aici, între timp, ar putea exista „aranjamente temporare” implicând „agenții internaționale care ar contribui la asigurarea atât a securității, cât și guvernării.” Guvernele de la Tel Aviv au responsabilitatea lor. Dar cum poate fi oprită tragedia în derulare? Turneul diplomatic al Secretarului de Stat american în Orientul Mijlociu nu poate concilia, în imediat, rațiunea războiului, grijile umanitare de moment și proiectul unui viitor mai sigur în regiune. Un posibil armistițiu, care se întrevede în ultimele declarații de la Tel Aviv, a opririi invaziei în Gaza în schimbul eliberării ostatecilor depinde de „rațiunea” unui grup de criminali Hamas. Acesta este contextul în care avem de privit exemplele „mulților cercetători și practicieni” care susțin că statul Israel ar avea intenție genocidară. Ele sunt puerile, mai curând dovada că autorii „semnalului de alarmă” nu au reușit să găsească argumente rezonabile pentru interpretarea lor. Declarațiile generalilor, politicienilor și ziariștilor israelieni exprimă furie, dorința revanșei, hotărârea de a acționa. Dar este de-a dreptul rizibil să le interpretezi drept plan genocidar. Nu există niciun exemplu în jurisprudența  internațională a crimei de genocid care să interpreteze astfel de declarații drept genocid.

Acțiunile genocidare ale Hamas: În luna noiembrie 2023, nouă familii israeliene, victime ale atacului din 7 octombrie s-au adresat Curții Penale Internaționale cu plângeri în care acuzau acțiunile genocidare ale Hamas. Crimele de război pe care le-au invocat erau documentate chiar de teroriști, prin filmele cu atrocitățile lor, amplu difuzate tot de ei. Miza plângerilor este emiterea de către CPI a unor mandate internaționale de arestare pe numele liderilor Hamas. Acțiunile genocidare ale Hamas sunt atât de limpezi, încât nu văd cum procurorii CPI le-ar putea contesta natura. Obiectivul organizației teroriste este o Palestină fără Israel. Deși dorința de a vedea dispărind statul Israel și propaganda în acest scop nu reprezintă un genocid, faptul are relevanță în coroborare cu alte elemente. Atacul din 7 octombrie a constat în uciderea sistematică a evreilor (și a invitaților lor), indiferent de vârstă, de gen, de orice alt criteriu.Teroriștii au eliminat de pe fața pământului tot ce le era în față. Au continuat să o facă până când forța armată i-a oprit. Dacă nu ar fi existat acea pavăză militară, luptătorii Hamas ar fi continuat să ucidă israelienii până la ultimul din ei. Conform definiției, acțiunile de acest fel, chiar dacă nu anihilează complet o populație, sunt genocid: ele vizează anihilarea cel puțin a unei părți relevante din populație din motive etno-naționale și religioase. Participarea și conspirația la genocid sunt ambele crime internaționale. Nu doar liderii Hamas sunt de acuzat pentru genocid; ci și luptătorii care au participat la atac, iar restul membrilor Hamas, pentru a fi conspirat pentru genocid. Prin natura faptelor și prin claritatea intenției, asaltul Hamas din 7 octombrie descrie o acțiune genocidară mult mai clară decât alte acțiuni genocidare recunoscute ca atare, precum cele din fosta Iugoslavie și din Sudan. Am chiar o mirare, de ce calificativul de „acțiune genocidară” nu a fost imediat așezat pe umerii Hamas la 7 octombrie? Această „timiditate” se adaugă unora anterioare privind acțiuni genocidare purtate de formațiuni islamiste împotriva „necredincioșilor”. Cazul cel mai frapant este al atrocităților ISIS, pe care guvernele Marii Britanii și ale Canadei au refuzat să le denunțe drept genocid. Alte guverne occidentale au evitat luarea unor poziții pe subiect. Autoritățile acestor state erau implicate direct prin faptul că cetățeni ai lor deveniseră luptători ai ferocei organizații. Cetățenii lor erau condamnabili cel puțin pentru a fi conspirat în vederea comiterii genocidului, pentru a fi incitat direct şi public la comiterea genocidului, pentru tentativă de genocid și complicitate la genocid. Organizația American Center for Law and Justice adresase în anul 2017 mai multor state, un apel care exprima frustrarea față de evitarea responsabilităților pe care le aveau:  „Este șocant ca Organizația Națiunilor Unite să nu fi recunoscut în mod oficial că atrocitățile comise de Statul Islamic împotriva creștinilor Yazidis și a altor minorități religioase și etnice din Irak, Siria și din alte regiuni constituie genocid, astfel încât să fie asumate obligațiile comunității internaționale în temeiul Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid și responsabilitățile bine stabilite de a asigura protecție”. Recunoașterea caracterului genocidar al atacului din 7 octombrie ar induce obligații internaționale tuturor statelor. Ar face dificilă aclamarea făptuitorilor prin procesiunile de solidarizare ori protest ale simpatizanților Hamas din Occident. L-ar obliga pe Recep Tayyip Erdoğan să se gândească de două ori înainte de a susține că soldații Hamas sunt luptători pentru libertate. Ar crea condiții frontului diplomatic necesar găsirii unei soluții în contenciosul dintre israelieni-palestinieni. Și, esențial pe termen lung, ar sublinia pericolul islamismului radical în lume, natura genocidară a „celui de-al treilea val totalitar” al secolului al XX-lea, după dispariția național-socialismului și a comunismului de tip sovietic.

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE.

 

DIN TESTAMENTUL LUI PETRU CEL MARE

 „În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, noi, Petru, împăratul şi suveranul întregii Rusii, tuturor urmaşilor şi succesorilor noştri la tron şi la guvernarea naţiunii ruse le cerem:

 A ţine poporul rus într-o stare de război continuu, astfel încât soldatul să fie călit în lupte şi să nu ştie de odihnă: să fie lăsat în pace doar pentru îmbunătăţirea finanţelor statului, pentru reorganizarea armatei şi pentru aşteptarea unor timpuri favorabile unor noi cuceriri. Deci, să fie folosită pacea pentru pregătirea altui război şi să fie duse războaie pentru a obţine pacea, lărgind hotarele Rusiei şi creşterea bunăstării ei.

 A diviza Polonia, susţinând tulburările şi cearta permanentă din această ţară; cei puternici să fie atraşi de partea noastră, propunându-le aur; să fie influenţate seimurile, să fie mituite, pentru a putea influenţa asupra alegerii regilor, să fie infiltrate la aceste alegeri persoane care ne susţin şi cărora trebuie să li se acorde patronajul nostru; să fie introduse acolo armatele ruseşti şi să fie lăsate temporar, până la momentul când vor putea rămâne pentru totdeauna. Iar dacă statele învecinate vor începe să pună piedici, acestea să fie calmate printr-o divizare temporară a ţării noastre, până la momentul când va apărea posibilitatea de a li se lua înapoi ceea ce li se va da.

 A face tot posibilul de a cuceri mari teritorii din Suedia şi a crea o situaţie de conflict, spre a o provoca să înceapă un război cu noi şi, totodată, să avem motiv de a o cuceri. Pentru aceasta, este nevoie de a o izola de Danemarca şi Danemarca să fie izolată de Suedia, după care se va urmări cu grijă ca să se menţină între ele starea de concurenţă.

 Să se tindă, în special, să se obţină o alianţă cu Anglia sub aspect de comerţ, pentru că aceasta este acea putere care are nevoie de noi cel mai mult pentru flota sa şi care poate fi cea mai de folos pentru flota noastră. Îi putem propune lemnul nostru şi unele obiecte fabricate la noi, în schimbul aurului ei, astfel stabilind legături permanente între comercianţii noştri şi marinarii lor, care vor duce la dezvoltarea comerţului şi a flotei noastre.

 A se iniţia cu perseverenţă şi a se menţine legăturile cu Austria, a încuraja, formal, intenţia ei de a obţine supremaţia în Germania, iar, în secret, a stârni împotriva ei ura altor suverani. Totul trebuie făcut astfel, încât unii sau alţii să solicite ajutor Rusiei; să punem sub protecţia Rusiei ţara care îi va cere ajutor, cu scopul ascuns de a pregăti o ulterioară dominaţie în acea ţară.

 Când Suedia va fi fărâmiţată, Persia învinsă, Polonia înmormântată, Turcia cucerită, armatele unite, Mările Baltică şi Neagră păzite de corăbiile noastre, atunci va trebui, în mare secret, de înaintat propunerea, mai întâi Palatului de la Versailles, apoi celui de la Viena, de a împărţi puterea asupra Lumii.

 Dacă vreuna din părţi, fiind sedusă de ambiţie şi de stima de sine, va accepta această propunere - fapt care se va întâmpla inevitabil - se va proceda la nimicirea unuia cu ajutorul altuia, iar apoi, şi la distrugerea celui rămas, începând lupta cu el şi fiind siguri de victorie, pentru că Rusia atunci va domina întregul Orient şi o mare parte a Europei.

 În cazul în care, contrar aşteptărilor, va refuza şi o putere şi alta propunerile Rusiei, va trebui să fie aţâţată cu pricepere o ceartă între acestea, astfel încât să se epuizeze, luptând între ele. Atunci, Rusia va găsi momentul potrivit şi îşi va îndrepta înspre Germania armatele pregătite şi, în acelaşi timp, va expedia două flote importante, una din Marea Azov, alta din Arhanghelsk, cu hoardele sale din Asia, sub acoperirea flotelor armate din Marea Neagră şi din Marea Baltică. Ieşind în Marea Mediterană şi în ocean, acestea vor ataca, pe de o parte, Franţa, pe de alta, Germania, şi când aceste ţări vor fi ambele învinse, atunci cealaltă parte de Europă va putea fi luată uşor şi fără să opună vreo rezistenţă. Astfel se poate cuceri Europa”.

 Ceva asemănări cu politica de azi a Rusiei lui Putin? Întreb și eu.

CRANIILE DE CRISTAL.

 

CRANIILE DE CRISTAL

 Cel puțin 10 cranii de cristal misterioase au fost descoperite în Mexic și America Centrală, vechimea acestora variind de la câteva sute la câteva mii de ani. Craniile sunt realizate din bucăți mari de cristal, de obicei din mineral de cuarț. Adesea, au dimensiuni similare unor cranii umane adevărate și trăsături specifice acestora (orbite, cavitate nazală și curbura craniană). Cele mai bine realizate cranii de cristal au inclusiv mandibule detașabile. Pe lângă afirmațiile referitoare la calitățile lor paranormale, controversele legate de craniile de cristal vizează originea lor. Metodele curente de datare a artefactelor nu pot nici confirma, nici infirma asemenea supoziții, dar, în general vorbind, craniile sculptate cu unelte de metal nu pot fi mai vechi de câteva sute de ani, dacă sunt originare din Mexic sau America Centrală.

Cranii de cristal misterioase:

 Unele dintre ele au fost atribuite culturii mayașe care a înflorit în sudul Mexicului și Americii Centrale în mileniul I d.H.. Dar, așa cum s-a stabilit prin studiul simbolurilor, artefactelor sau referirilor recurente din hieroglife, nu există vreo tradiție culturală cunoscută la mayași legată de craniile de cristal sau venerarea a acestora. Există unele indicii că în civilizația aztecă, apărută mai devreme și mai la nord de cea mayașă, craniile ar fi avut o importanță simbolică, dar sunt și mai puțini entuziaștii care le leagă de azteci. Testarea cu carbon radioactiv nu este aplicabilă cristalului, metoda fiind valabilă doar pentru entități biologice. Entuziaștii craniilor de cristal consideră că acestea au capacitatea de a trezi conștiința umană la un nivel spiritual superior. Unii afirmă chiar că au experimentat conexiuni extrasenzoriale atunci când au privit un craniu de cristal și pretind că astfel de artefacte posedă o energie pozitivă. Craniile din cristal de cuarț, precum și alte obiecte de cuarț au, în opinia fanilor, abilitatea mistică de a înregistra evenimente, gânduri și sentimente dezvoltate în prezența lor. Ei atribuie populațiilor străvechi făurirea craniilor de cristal, sugerând că anticii le-ar fi folosit pentru a prezice viitorul, a controla vremea, ca artefacte terapeutice, oracole de dobândire a înțelepciunii cosmice, receptori ai cunoașterii universale și ca instrument de obținere a cunoașterii divine. Există un craniu de cristal expus la British Museum din Londra și încă unul la Muzeul Trocadero din Paris. Ambele sunt probabil originare din Mexic, existând informații sigure că ar fi fost cumpărate pe la 1890. Muzeul londonez a achiziționat exemplarul său prin intermediul firmei de bijuterii Tiffany din New York, în anul 1898. Testele efectuate în 1995 au relevat prezența în cristal a unor fragmente de oțel, provenind probabil de la unealta unui bijutier, confirmând astfel că obiectul este de origine modernă. Datarea a fost astfel mutată, din perioada aztecă antică, la o epocă mult mai recentă, după cucerirea Mexicului de către spanioli în anul 1520. S-a zvonit că paznicii de noapte  ai muzeului ar fi refuzat să stea în preajma craniului , dacă nu era acoperit, afirmându-se că obiectul ar emite vibrații sau raze de lumină colorate sau ca ar aduce moartea. Craniul de cristal de ametist și craniul de cristal mayaș au fost descoperite în Guatemala, prin 1900. Ultimul și-a dobândit numele fiindcă a fost găsit pe locul unor vestigii mayașe și este folosit în prezent de un clarvăzător, care pretinde ca s-ar ajuta, în predicții, de calitățile lui.

Două cranii relevă o măiestrie artistică deosebită:

 Craniul de cristal de cuarț roz, găsit la granița dintre Honduras și Guatemala, are mandibule detașabile, ca și craniul Mitchell-Hedges, cel mai faimos dintre toate aceste artefacte. Numit după descoperitorii și păstrătorii săi, F. A. Mitchell-Hedges (1882-1959) și fiica sa Anna (1910-2007), este considerat cel mai frumos exemplar de craniu de cristal. Prelucrat dintr-o bucată de cuarț curat, artefactul are aproximativ dimensiunile craniului unei femei adulte, iar fălcile sunt realizate din aceeași bucată de cristal ca și restul craniului. Ele se îmbină lejer și mențin un echilibru perfect cu acesta. Toate aceste cranii au trăsături comune, deși unii specialiști le atribuie origini diferite, sugerând că au fost executate în Babilon, în Orientul Mijlociu sau pe continentul american. Craniul de la British Museum este realizat dintr-un bloc de cuarț curat, numit și cristal de stâncă, având o greutate de aproximativ cinci kilograme. Deși a fost cercetat cu microscopul electronic și au fost studiate microfotografiile executate după el, nu a putut fi identificată pe suprafața sa nici cea mai mică zgârietură. Totodată, s-a stabilit că lucrarea nu a fost turnată și nici realizată cu instrumente cunoscute și s-a calculat că unui om i-ar fi trebuit în jur de 300 de ani de muncă neîntreruptă, zi și noapte, pentru a șlefui un asemenea obiect.

Craniul de cristal Mitchell-Hedges:

 Cele două mari enigme legate de craniul Mitchell-Hedges vizează metoda de fabricare și istoria descoperirii lui. Se crede că obiectul ar fi fost format dintr-un mare bloc de cristal sculptat în forma aproximativă a unui craniu și apoi finisat definitiv cu apă și o soluție de nisip de siliciu și cristal sau poate printr-o tehnologie necunoscută. Nu există urme de prelucrare cu obiecte metalice. Dungile din interiorul craniului ar canaliza, se spune, lumina de la baza acestuia spre orbite, într-o manieră similară cu tehnologia optică modernă, iar orbitele au forme concave, care reflectă lumina în partea superioară a craniului. Se crede că prismele și tunelurile de lumină din interior ar fi motivul pentru care obiectele se vad mai mari și mai luminoase atunci când sunt ținute sub craniu. Despre craniul Mitchell-Hedges, ca și despre alte cranii, se afirmă că și-ar schimba culoarea, uneori fiind albicios, alteori trecând de la cenușiu la negru intens. Mulți dintre cei ce au admirat obiectul vorbesc despre viziuni stranii, iar unii susțin chiar că ar fi detectat un vuiet surd sau un anume miros. Ca și alte obiecte mistice, exemplarul Mitchell-Hedges are reputația de a deține puteri oraculare și tămăduitoare. Se spune că ar fi capabil să acumuleze magnetismul natural, să amplifice și să transmită energia. Proprietarul și cel care a scris pentru prima oară despre el, F. A. Mitchell-Hedges, pretinde că ar avea puterea de a ucide, citând exemplul mai multor dușmani ai săi, dispăruți astfel. Mitchell-Hedges explorator și aventurier, a scris cărți despre căutarea triburilor pierdute și a continentului dispărut, Atlantida (Lands Wonder and Fear, 1931), ca și despre întâlnirile sale cu monștrii marini (Battles With Monsters of Giant Fish, 1923 și Battles With Monsters of the Sea, 1937). În anul 1927, Mitchell-Hedges și fiica lui Anna, curățau sfărâmăturile de pe acoperișul unui templu din orașul antic mayas Lubaantun (din actualul stat Belize), când Anna, care avea 17 ani, a descoperit ceea ce avea să devină cunoscut drept craniul de cristal Mitchell-Hedges. Câteva săptămâni mai târziu, în apropiere, ea a găsit și falca respectivului artefact. Mitchell-Hedges nu a publicat nimic despre descoperire până în anul 1943, când a numit obiectul „Craniul blestemat” și a pretins că ar fi vechi de 3.600 de ani. În mod curios, abia de amintește despre craniu în autobiografia Danger My Ally (1954). După moartea lui, în 1959, fiica sa, Anna, a devenit păstrătoarea craniului. Astăzi este unanim acceptat că Anna Mitchell-Hedges nu a descoperit faimosul craniu de cristal în ruinele orașului mayaș, în 1927, ci tatăl ei l-a cumpărat cu prilejul unei licitații la casa Sotheby’s din Londra, în anul 1943. Astfel de afirmații au fost verificate de documentele de la British Museum, care și-a disputat posesia obiectului cu familia Mitchell-Hedges. În anul 1970, craniul a fost examinat de restauratorul Frank Dorland. Acesta a pretins că ar fi zărit un spirit după ce a studiat craniul noaptea târziu, acasă la el. Potrivit lui Dorland, testele efectuate la Laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California, ar pleda pentru o prelucrare fără unelte metalice a artefactului și pentru o tăiere după axa craniului. Validitatea testelor a fost pusă la îndoială, ca de altfel întreaga poveste a craniului Mitchell-Hedges.

Craniul de cristal Max:

 În 1980, Jo Ann și Carl Parks au devenit proprietarii faimosului craniu de cristal din Texas, pe care-l numesc, plini de afecțiune, Max, când un vindecător tibetan l-a oferit, în contul unei datorii. Pretinzând că, inițial, n-au știut semnificația obiectului, Carl și Jo Ann, locuitori ai orasului Houston, au lăsat obiectul într-o cămară, timp de șapte ani. Abia după ce au făcut cunoștință cu F. N. „Nick” Nocerino din Pinole, California, unul dintre cei mai reputați experți în domeniul craniilor de cristal și director al Societății Craniilor de Cristal, au aflat ce artefact prețios dețineau. Nocerino căutase craniul încă din anii 1940. Știa de existența acestuia, dar îl căutase în zadar prin toată lumea. Dintre cele 13 cranii de cristal cunoscute cercetătorilor ca având aproximativ mărimea unui cap uman, Max este cel mai mare, cântărind 9 kilograme, comparativ cu celelalte, care cântăresc între 4,5 și 5,5 kilograme. Max a fost găsit într-un mormânt mayaș din Guatemala și se estimează că ar proveni dintr-o bucată de rocă, grea de 25-30 de kilograme, veche de peste jumătate de milion de ani. În afară de Max și de craniul Mitchell-Hedges din Canada, toate celelalte artefacte, fiecare diferite ca mărime și detalii anatomice, sunt găzduite de muzee și colecții particulare.

Craniile de cristal pot induce viziuni ale viitorului?

 Oamenii pretind că atunci când se află în apropierea lui Max, văd imagini și au viziuni. Ei cred că ar putea vedea astfel scene din istoria Pământului și frecvent percep mesaje și imagini legate de fenomenul OZN. „Fie crezi, fie nu crezi, dacă privești acest obiect din punct de vedere științific și arheologic nu poți să nu fi copleșit de priceperea uluitoare cu care a fost făurit”, spunea Jo Ann Parks. Craniul de cristal expus la Muzeul Omenirii din Londra este considerat un obiect din secolul al XIX-lea. Cel puțin savanții sunt convinși că toate dovezile înclină spre o origine recentă a tuturor craniilor de cristal. Până la apariția unor noi dovezi convingătoare că o civilizație cunoscută ar fi venerat asemenea artefacte sau că sunt vestigii ale unei civilizații dispărute, credința în calitățile speciale ale craniilor continuă să persiste în mințile adepților misticismului. Niciunul dintre cranii n-a fost descoperit vreodată la vreo săpătură arheologică oficială. De aceea, specialiștii de la British Museum consideră că toate craniile de cristal sunt, probabil, falsuri. Dat fiind ca nimeni nu știe sigur de către cine au fost realizate și când s-a întâmplat acest lucru, dar și pentru faptul că fiind compuse din materie anorganică nu li s-a putut stabili vârsta prin metoda datării cu radiocarbon (C-14), ipotezele extravagante și legendele și-au făcut cuib în jurul lor. O parte dintre cranii au fost studiate în laboratoarele Hewlett-Packard (HP), celebra firmă care produce sisteme electronice și care are cele mai performante cercetări în domeniul cristalelor. Specialiștii de la HP nu au putut să-și explice metoda anticilor de a lucra craniile dintr-un singur bloc, deseori în contra axelor naturale ale cristalului. Ei susțin că în timpul nostru, utilizând cele mai sofisticate tehnologii, ar dura un an pentru a confecționa unul și nu e sigur că, odată ajunși la configurarea maxilarului, nu s-ar fi crăpat întreaga lucrare. Însa, dacă ar fi realizate de mână, prin șlefuire, fără instrumente care ar putea produce vibrații și căldură, ar dura 300 de ani! Unul din membrii echipei de specialisti de la Hewlett Packard a spus-o pe un ton ușor exasperat că aceste cranii pur și simplu n-ar trebui să existe. Craniile sunt făcute dintr-un bloc de trei ori mai mare decât mărimea artefactului, iar artizanul din vechime n-ar fi avut de unde să știe că miezul era compact. De regulă, blocurile mari de cristal au pori și găuri în miez.

Cele 13 cranii de cristal ale mayașilor:

 Tradiția unor triburi spune că adevăratele cranii vorbesc. Sunt 13 la număr, pentru că reprezintă Soarele, Luna și cele 10 planete ale sistemului nostru solar, iar al 13-lea îl reprezinta pe Quetzalcoatl, Șarpele cu Pene sau Șarpele Zburător, care se va întoarce să conducă sistemul solar. Anul mayaș avea 13 luni și 20 de zile și existau 13 zei ai lumii de deasupra, fiecare reprezentat de un craniu. Triburile care au transmis legenda craniilor ce vor salva lumea sunt mayașii din Mexic, care au consemnat-o în Popol Vuh, aztecii din Mexic, indienii navajos din sud-estul SUA, cherokee și seneca (Liga irocheza) din nord-vestul SUA. Se spune că cele treisprezece cranii de cuarț au capacitatea de a transmite informație prin „raze cosmice”. Astfel, aceste cranii ar fi un soi de computere avansate care pot înregistra energiile subtile provenite de la oameni sau, există chiar opinia că, pe ele ar fi stocată o parte din istoria secretă a Terrei. Majoritatea arheologilor și oamenilor de știință sunt cel puțin sceptici, vizavi de asemenea păreri, greu de susținut prin argumente și experimente. Bătrânul mayaș din linia K’iche’, Alejandro Cirilo Perez Oxlaj, se prezintă ca cel mai tradițional și mai respectat dintre puținii învățători mayași veritabili. Soția sa spune că el a primit „vara” cea sacră (punguța cu semințe sfinte de tz’ite, apreciată de oracolii din podișurile mayașe) chiar de la tatăl său, pe când avea doar 13 ani. Astfel, tatăl lui don Alejandro a constituit cea de-a treisprezecea generație de îndrumători spirituali din familia sa. Mai târziu, don Alejandro, a avut o experiență revelatoare în care i s-au arătat niște „ființe invizibile” care l-au botezat Wakatel Utiw (Lupul Rătăcitor) și l-au însărcinat să fie „Vocea junglei” și mesager al mayașilor. În cadrul misiunii sale, el călătorește prin lume ca reprezentant al mayașilor, transmițând profeții și un mesaj de respect plin de iubire față de toate ființele. Surse de pe Internet îl citează pe don Alejandro care se pare ca ar fi spus următoarele: „Craniile de cristal au fost aduse din Pleiade și vorbesc despre reîncarnare. Mama științei mayașe este pleiadiana. Aceste cranii trebuie să meargă acasă, acolo unde le este locul. De fapt, mayaș înseamnă „poporul meu”. Ei au venit prima oară în Atlantida. Primele noastre piramide se afla acolo, sub apă. În zona Bermudelor. Numele cetății Atlantida era Tulan. Au fost multe vizite din Pleiade, iar apoi ei se întorc aici, apoi vin iar aici și coboară în Asia, în Tibet, în Kamaya și în India. Li se spunea Nagayama.” O bună parte dintre povestirile despre craniile de cristal (cuarț) se concentrează asupra puterilor lor supranaturale sau vindecătoare. Joshua Shapiro, coautor al lucrării „Misterele dezvăluite ale craniilor de cristal”, vorbește despre pretinsele puteri tămăduitoare și abilitățile psihice extinse experimentate de către oamenii care au venit în contact cu aceste cranii. Una dintre cele mai interesante observații ale specialiștilor de la HP, despre care am amintit anterior, este aceea că pot avea rol de cip de memorie, într-un mod nedescoperit încă, fiind din același material din care sunt obținute cipurile de memorie ale computerelor. Tradiția mayașă spune că, atunci când bătrânul șaman al tribului simțea că i-a sosit ceasul, alegea un tânăr cu abilități șamanice, intrau amândoi în templul unde era ținut craniul, iar acolo bătrânul transfera toate cunoștințele sale asupra tânărului printr-un ritual ce implica acel craniu de cristal. Urmașii de azi ai mayașilor le folosesc ca „pietre vindecătoare”. Cercetările moderne certifică faptul că vibrațiile puternice ale cristalelor intră în rezonanță cu vibrațiile organelor interne ale corpului uman, reechilibrând nivelul energetic al organismului. Dintre craniile de cristal care circulă pe la diverși colecționari, patru sunt construite din cuarț antic transparent, ametist, cuarț roz și cuarț fumuriu. Acestea fac parte din cele 13 despre care legendele mayașe spun că vor asista lumea la trecerea într-un alt ciclu de viață. Ca ele să-și împlinească menirea, trebuie să fie în posesia descendenților mayașilor. Când acestea vor fi reunite vor avea puterea să salveze omenirea, transmițând date importante pentru salvarea Pământului.

Strania legendă Cherokee:

 Indienii cherokee spun că 12 planete locuite din sistemul nostru solar aveau câte un craniu de cristal în care era memorata întreaga lor istorie. Al 13-lea, cu care formau un sistem, se afla pe Pământ. Împreună produceau un flux electric extrem de puternic. De fapt, spun indienii cherokee, ar exista 52 de cranii de cristal (Ciclul Sacru al anilor Soarelui), dintre care 13 se aflau în posesia mayașilor. Acestea fuseseră aduse pe Pământ de ființe din afara Terrei și conțineau date codificate despre istoria Cosmosului, date care urmau să fie dezvăluite și pământenilor când aceștia vor putea să le înțeleagă. Potrivit legendei, craniile de cristal ar fi fost aduse din spaţiu, de 13 reprezentanţi ai unor rase extraterestre diferite, care le-au încredinţat diverselor popoare. Când va sosi timpul, craniile vor fi redescoperite, prevesteşte aceeaşi legendă. Cele 12 cranii trebuie aşezate în cerc, iar al 13-lea în mijlocul acestora. Odată realizat acest lucru, lumea va fi complet schimbată, polii se vor inversa, oamenii vor dobândi cunoştinţe despre civilizaţii pierdute sau ascunse. Se crede că materialul din care au fost realizate, în speță cuarțul, a fost probabil ales pentru anumite proprietăți ale lui, printre care și aceea de catalizare puternică a conștiinței de sine. Astăzi, cristalele de cuarț sunt utilizate la dispozitivele și aparatele electronice moderne. De fapt, la industria calculatoarelor se adaugă progresele majore din industriile video, film și audio, care folosesc amplificarea și abilitățile rezonatoare stabile ale cuarțului. În mod similar, cuarțul poate lucra cu sistemul energetic al corpului uman, pentru a crește capacitățile de vindecare ale cuiva sau pentru a-i extinde conștiința psihică.