ISTORIA
EVREILOR - Partea a unsprezecea
23. Perioada
postbelică - continuare:
4. Conflictele
israeliano-arabe - zona fierbinte a Războiului Rece:
Conflictele dintre arabi și israelieni au
început încă din secolul al XIX-lea în Palestina - aflată sub dominație otomană și apoi britanică
și considerată de către evreii sioniști adevăratul leagăn al poporului lui
Israel. Aceste conflicte minore s-au amplificat la începutul secolului al
XX-lea, atunci când evreii au început alya - emigrarea spre Palestina, proces
ce s-a amplificat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în anii
imediat următori. Dar lunga serie a războaielor israeliano-arabe a fost
declanșată de Declarația de independență a Statului Israel - la 14 mai 1948. Statele
arabe din Orientul Mijlociu au fost puse în fața faptului împlinit, existența
unui stat israelian pe teritoriul Palestinei, stat recunoscut în câteva zile de
la proclamarea independenței de către marile puteri și mare parte a comunității
internaționale - SUA au recunoscut statul Israel chiar în ziua proclamării
sale, iar URSS a făcut-o a doua zi. Trauma la care fuseseră supuși evreii în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial - Holocaustul - i-a făcut să găsească
singura soluție posibilă - crearea unui stat. Țările arabe din jur nu au acceptat din prima
zi existența în mijlocul lor a statului evreu, de aici și primul război ce a durat
din 1948 și până în 1949. Statul nou format avea nevoie de un teritoriu al său,
recunoscut de către comunitatea internațională, comunitate ce putea acționa în
zonă prin pârghiile oferite de ONU. În primăvara anului 1948, armatele
Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului au pornit la luptă
împotriva Israelului. În nord, armatele Siriei, Libanului și Irakului au fost
oprite, forțele iordaniene au pătruns dinspre Est, ocupând Ierusalimul de Est.
Armata israeliană era formată din două formațiuni paramilitare: Haganah
(organizație paramilitară evreiească care s-a format în 1920 și a activat în
Palestina pe perioada mandatului britanic din 1920 și până în 1948) care a
oprit înaintarea armatelor siriene, irakiene și libaneze, și Irgun (Irgun Tsvai
Leumi - Organizația Militară Națională - un grup clandestin sionist ce a
acționat și pe perioada mandatului britanic între 1931-1948 - calificată de
către britanici ca fiind o organizație teroristă, iar de către evrei o mișcare
de independență) care a oprit forțele egiptene în sud. În luna iunie 1948 a
intervenit ONU în zonă: printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate s-a
declarat încetarea focului pe timp de o lună, perioadă folosită de ambele părți
pentru a se înarma. Evreii au înființat Forțele de Apărare Israeliene - armata
oficială a noului stat. Războiul a continuat până în 1949, când prin aceleași
intervenții ale marilor puteri s-a ajuns la încetarea focului și fixarea unor
granițe temporare - green line. Israelul stăpânea în plus 26% peste teritoriul
mandatat, la vest de râul Iordan. Iordania a ocupat zona muntoasă a Iudeii și
Samariei, care va fi cunoscută ca West Bank, Egiptul a preluat controlul unei
fâșii de-a lungul coastei - Fâșia Gaza.
„Începutul unei noi ere pentru
evrei”: Era începutul existenței unui stat evreu - dar și a unui
lung șir de conflicte de graniță. Marile puteri, SUA și URSS, preocupate de
evoluția Războiului Rece și de întărirea propriei sfere de influență, au
ignorat voit problemele Orientului Apropiat, transformat treptat într-un focar
permanent de conflicte și într-un leagăn al terorismului. În aceeași perioadă a
anilor 1948-1949 a apărut problema refugiaților palestinieni - a populației
arabe care s-a refugiat din Palestina - devenită Israel. În țările vecine,
numărul refugiaților era estimat de evrei și arabi de la 600.000 la 900.000,
iar de către ONU, la 711.000 persoane. Problema refugiaților palestinieni a
evoluat și s-a acutizat în timp, primiți cu greu de statele arabe vecine care
trebuiau să-i întrețină, o populație numeroasă, neintegrată social, neavând
nicio cetățenie și niciun drept cetățenesc, palestinienii au devenit treptat
victime ale evreilor și arabilor deopotrivă, o populație din sânul căreia se
recrutau teroriștii, care a provocat războaie, neputând mulți ani a fi
controlată de către autoritățile statelor în care locuiau. Israelul trebuia
să-și securizeze frontierele și să-și mărească populația. Astfel a început
marea aliya - imigrarea supraviețuitorilor Holocaustului, a refugiaților evrei
din statele arabe, Israelul dublându-și populația la doar un an de la
independență. Implicarea celor două puteri SUA și URSS în zonă a creat
premisele lărgirii sferei Războiului Rece în Orientul Mijlociu. Debutul
relațiilor sovieto-israeliene a fost promițător, în perioada premergătoare proclamării independenței,
diplomația stalinistă s-a implicat în crearea Statului Israel și recunoașterea
sa pe plan internațional, discursul prosionist a lui Andrei Gromîko, ținut în
mai 1947 la Adunarea Generală a ONU, a avut efectul unei a doua Declarații
Balfour, susținând formarea unui stat independent evreiesc și „începutul unei
noi ere pentru evrei”. Dar, ulterior, diplomația sovietică nu s-a implicat
activ în turbulențele din zona Orientului Apropiat, cu atât mai puțin în
momentul situării tot mai clare a Israelului în sfera americană, manifestată
prin masivul ajutor financiar american. La răcirea relațiilor a contribuit și
optica lui Stalin, care percepea sionismul ca pe un afront adus
internaționalismului proletar și lui personal. Cel de-al doilea mare conflict
israeliano-arab a fost cel din octombrie 1956, precedat de periodice incidente
majore la frontiere (1951, 1953), cele din primăvara anului 1954 depășind prin
violență orice incident anterior, doar intervenția marilor puteri evitând un
conflict armat de anvergură. Incidentele s-au multiplicat în anii 1955 și 1956,
atât la granița israeliano-egipteană, cât și la cea israeliano-iordaniană. Un
permanent măr al discordiei l-au reprezentat refugiații palestinieni arabi, în
număr de 760.000 de persoane la sfârșitul lui 1949, după statisticile ONU, care
și-au părăsit casele refugiindu-se în statele arabe vecine. Prezența
refugiaților palestinieni în Egipt, Siria, Iordania, demonstra, în viziunea
arabă, lipsa de legitimitate a Statului Israel, producând tensionarea chiar a
relațiilor americano-israeliene, din cauza constantului refuz israelian de a
primi refugiații palestinieni pe teritoriul său, în întreaga perioadă dintre
primul și al doilea conflict israeliano-arab, 1949-1956.
Criza Suezului și apariția
forțelor ONU de menținere a păcii: Orientul Mijlociu a
reprezentat un focar deschis între 1948 și 1956, astfel Criza Suezului -
conflictul din octombrie ’56 - s-a produs între state aflate de facto în stare
de război. La izbucnirea sa au contribuit o serie de factori internaționali,
divergențele dintre U.R.S.S. și S.U.A. în problema israeliană, apropierea
naționaliștilor arabi de Uniunea Sovietică și a sioniștilor de S.U.A., ca și
prezența în zonă a Franței și Angliei care doreau păstrarea influenței și
avantajelor economice, toți acești factori externi provocând tensiuni între
statele zonei. Adunarea în jurul președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser a
statelor ostile Israelului a însemnat o reală primejdie pentru existența
statului evreu, iar acțiunea în forță a acestora și-a găsit un moment propice -
naționalizarea Canalului de Suez. Israelul se afla în fața ocaziei de a lupta
cu Egiptul în alianță cu forțele anglo-franceze, de a cuceri noi teritorii
care-i aparțineau de drept în viziunea sa și de a învinge rapid o coaliție
panarabă ce devenea tot mai amenințătoare. Criza Suezului a produs o deplasare
a Războiului Rece în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, președintele american
Eisenhower nu a dorit o implicare directă a SUA în conflict. Departamentul de
Stat acordase sprijin Israelului, sprijin nuanțat de perspectiva întăririi prin
acest act a axei Moscova-Cairo, păstrând și relațiile cu Egiptul. Tensiunile
s-au acutizat din iunie 1956, moment în care sovieticii și-au oferit ajutorul
pentru construirea barajului de la Assuan, înlocuind ofertele anterioare
americane, act urmat la scurt timp de naționalizarea Companiei Canalului de
Suez care opera Canalul de Suez, o parte importantă a economiilor franceză și
britanică. Suezul era un punct vital al transportului mondial de petrol, astfel
se explică alianța militară între Anglia și Franța, ce aveau interese
economice, și Israel, cu majore interese strategice în zonă. Izbucnirea
conflictului în noaptea de 29/30 octombrie 1956 a surprins întreaga lume,
S.U.A. ca și U.R.S.S. reacționând imediat prin sesizarea Consiliului de
Securitate care a cerut încetarea agresiunii, retragerea trupelor israeliene
din Peninsula Sinai și de pe Fâșia Gaza, precum și deschiderea de negocieri cu
anglo-americanii în vederea acordării de despăgubiri pentru naționalizarea
Canalului de Suez. Hotărârea Consiliului de Securitate din 30 octombrie 1956
blama agresiunea israeliană, fiind prima și ultima dată când S.U.A. a votat
alături de Uniunea Sovietică împotriva aliaților săi din NATO. Era pentru prima
dată în istoria nu foarte îndelungată a ONU când au fost plasate forțe ale ONU
într-un focar de război - un adevărat scut uman - dând naștere conceptului
Națiunilor Unite de operațiuni de menținere a păcii. Cel de-al doilea mare
conflict arabo-israelian nu a rezolvat niciuna dintre problemele Orientului
Mijlociu, acutizând Războiul Rece prin plasarea definitivă a țărilor arabe
implicate sub umbrela sovietică și a Israelului, sub cea americană. Au urmat 10
ani de pace relativă, sub supravegherea forțelor ONU până la noul conflict de
anvergură israeliano-arab - războiul de 6 zile -, primul război prezentat de
către televiziunile din întreaga lume.
Războiul de 6 zile - primul
conflict prezentat la TV: În mai 1967, tensiunea a ajuns la cele mai
înalte cote datorită masivelor concentrări de trupe israeline la frontiera
siriană, concentrări provocate de zvonurile despre încheierea unui acord
militar egipteano-iordaniano-sirian, cu asocierea Irakului și a unui iminent
atac arab. Tensiunile au fost amplificate de ingerințele permanente ale
sovieticilor, care doreau deschiderea unui nou conflict care să-l temporizeze
pe cel din Vietnam. Toți acești factori au dus la decizia președintelui Nasser
de a bloca navigația vaselor israeline prin strâmtoarea Tiran și accesul la
Golful Akaba, ceea ce însemna o izolare cvasi-definitivă și un atac dur la
adresa Statului Israel. La 20 mai 1967, Nasser a cerut secretarului general al
ONU, U Thant, retragerea trupelor ONU de pe linia Sinaiului, unde acestea
asigurau pacea din 1957, blocând odată cu retragerea și Sharm el Sheik-ul,
localitate strategică în legăturile maritime ale Israelului. Sovieticii au
urmărit deschiderea unui nou front asemănător celui vietnamez și asocierea
lumii arabe, care de la conflictul din 1956 aștepta revanșa, și a cărei
dezbinare era un atu pentru penetrarea sovietică. Dar în 5 iunie 1967 s-a
produs atacul-surpriză al armatei israeliene, care a lovit punctele strategice
ale Egiptului și Siriei, distrugând armamentul sovietic din dotarea acestora.
Atacul și-a amplificat efectul și datorită faptului că arabii nu erau
pregătiți, mizând în exces pe presiunile sovietice asupra evreilor și pe o
soluționare exclusiv politică a crizei navigației, care să-i și avantajeze.
Egiptul a fost amăgit de siguranța „totalului” sprijin al marelui său aliat
sovietic, precum și de siguranța cu care sovieticii arătau că, în caz de
conflict, se va produce o rapidă intervenție a trupelor ONU. Ofensiva din 5
iunie a șocat prin eficiență, punând marile puteri în fața faptului împlinit.
Înfrângerea drastică a statelor arabe i-a adus Israelului un puternic atu
moral. Aviația israeliană a distrus majoritatea aviației egiptene la sol, ca și
artileria antiaeriană și a ocupat în trei zile de ofensivă întreaga Peninsulă
Sinai, părți din teritoriul iordanian, Fâșia Gaza, și din cel sirian,
Înălțimile Golan, destructurând cele trei armate: egipteană, siriană și
iordaniană, fără ca acestea să aibă timp să realizeze cuantumul dezastrului. Uniunea
Sovietică, cea care incitase Egiptul la presiuni era hotărâtă să folosească
Consiliul de Securitate pentru a susține că Israelul este agresor. La 7 iunie
1967 a avut loc întâlnirea de urgență a Consiliului de Securitate, în care
sovieticii au cerut „încetarea imediată a focului, retragerea trupelor
agresorului”, proiect neacceptat de către SUA. Nici cel de-al treilea mare
conflict arabo-israelian nu a dus la vreo rezolvare măcar parțială a
conflictului, dimpotrivă din acest moment apărând o nouă problemă cea a
teritoriilor ocupate sau a teritoriilor disputate, Israelul extinzându- și
administrația pe teritoriile: Ierusalimul de Est, Înălțimilor Golan, în
Peninsula Sinai, care va fi treptat de-a lungul a câtorva ani returnată
Egiptului. La sfârșitul războiului de 6 zile, diplomația română a luat una
dintre primele decizii autonome de politică externă - refuzând blamarea
unilaterală a Israelului ca agresor, așa cum a făcut-o URSS și toate celelalte
state membre ale Tratatului de la Varșovia, prin semnarea Declarației de la
Moscova (9 iunie 1967) și ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, un pas
important în încercările de autonomizare a diplomației românești. Războiul de 6
zile a fost un pretext așteptat de români pentru a deschide calea reapropierii
treptate de Occident.
Războiul de uzură: 1968-1972: O
parte a istoricilor și analiștilor politici consideră că perioada cuprinsă
între anii 1968 și 1972 a însemnat cel de-al patrulea conflict deschis
arabo-israelian. Întreaga comunitate internațională a realizat, în această
perioadă, că un conflict de uzură nu poate fi aplanat decât prin presiunile și
acțiunile ONU. Războiul surd arabo-israelian s-a acutizat în câteva momente în
anii 1968 și 1969. Blocajul la care ajunseseră negocierile de pace sub egida
ONU era evident. Israelul continua să refuze retragerea din teritoriile ocupate
în 1956 și apoi în 1967, ca și temperarea strategiei de incorporare treptată a
acestora în Statul Israel, timp în care Egiptul, Siria și Iordania refuzau
negocierile directe, nerecunoscând nici măcar încetarea focului, recunoaștere
condiționată de retragerea parțială a trupelor israeliene din teritoriile
ocupate. Implicarea sovietică, pe de-o parte, și cea americană, pe de alta,
lărgea doar criza. Sovieticii, pentru a atenua eșecul suferit față de
lumea arabă în 1967, au trecut la înarmarea Egiptului cu rachete sol-aer,
tancuri, trimițând chiar o parte a flotei sovietice pentru a efectua manevre în
zona Port Said - Alexandria, o demonstrație de forță menită să-i reabiliteze
puterea în ochii arabilor. Războiul de uzură s-a permanentizat cu aportul
marilor puteri, care avansau planuri de pace la ONU și în același timp îi
înarmau pe combatanți. Palestinienii au reacționat în această perioadă
printr-un val de atacuri teroriste fără precedent, atât împotriva Israelului,
cât și a unor ținte evreiești din alte țări. Cazul cel mai cunoscut este
masacrul de la München, când teroriști palestinieni au luat ostatici membrii
delegației Israelului la Olimpiadă, omorând o parte dintre aceștia. Israelul a
răspuns prin Operațiunea Wrath of God, prin care agenți ai Mossadului i-au
asasinat pe majoritatea celor implicați în masacrul de la München.
Războiul de Yom Kippur -
echilibrarea forțelor? Revigorarea lumii arabe, produsă între
1971 și 1972, a început să se facă tot mai mult simțită pe arena
internațională. Aceasta s-a datorat noii arme petrolul, tot mai eficientă în
influențarea mediilor internaționale. Traseul parcurs până la „șocul petrolier”
din 17 octombrie 1973 - când, în Kuweit, țările arabe producătoare de petrol au
impus un embargo asupra celor care sprijineau acțiunea evreilor - a fost marcat
de incidente aviatice și de atacuri teroriste. Războiul de Yom Kippur
desfășurat între 6-23 octombrie 1973 a adus o schimbare a situației de fapt din
Orientul Apropiat, demonstrând existența unei schimbări de mentalitate a
statelor aflate în conflict. Pentru arabi scopul declarat al războiului era
revenirea Israelului la granițele sale din iunie 1967. În primele zile ale
ofensivei, situația israeliană era foarte grea, atacul din 6 octombrie
surprinzându-i. La granița cu Suezul, Egiptul avea masați 250.000 de soldați,
2.000 de tancuri, 2.000 tunuri și sute de avioane. Siria înainta în Golan și
abia la 7 octombrie evreii s-au putut opune atacului. Treptat însă situația
fronturilor s-a echilibrat, evreii dispunând de un arsenal militar net superior
și, după depășirea șocului atacului, au început să recucerească terenul
pierdut. Implicarea marilor puteri a fost și de data aceasta importantă în
ajungerea la o încetare a focului. Conștientă de o nouă posibilă înfrângere a
arabilor, Moscova a inaugurat, la 18 octombrie, un pod aerian între Egipt și
Siria, identic cu cel organizat de Washington pentru Israel, sugerându-i lui
Sadat să accepte imediata încetare a focului. Din 19 octombrie situația s-a
schimbat, evreii restabilindu-și pozițiile în podișul Golan și înaintând până
la 20 de km de Damasc, iar la Canalul Suez luptele erau tot mai intense. În 22
octombrie 1973, ziua armistițiului, o parte a armatei israeliene a atacat prin
surprindere și a încercuit Armata a III-a egipteană. Din momentul încetării de
fapt a conflictului (23 octombrie), era necesară plasarea de forțe ONU în zonă,
demilitarizarea Sinaiului și eventual a Golanului. Cel de-al cincilea conflict
deschis arabo-israelian a dus la o echilibrare a situației militare a
Orientului Mijlociu, arabii jucând cu o nouă armă a cărei eficiență o simte
întreaga lume și astăzi, petrolul.
Războiul din Liban - 1982: La 7
iulie 1981, Forțele Aeriene israeliene au bombardat reactorul nuclear de la
Osiraq pentru a anihila eforturile Irakului de a produce bomba atomică. În
1982, Israelul a atacat Libanul, cuprins de război civil încă din 1975,
pretextul oficial pentru atac a fost apărarea coloniilor evreiești din Nordul
Israelului, de la frontiera cu Libanul, de atacurile teroriste. Era cel de-al
șaselea mare conflict israeliano-arab. Operațiunea Pace în Galileea a debutat
cu o invazie a sudului Libanului, ca urmare a încercării de asasinat a
ambasadorului israelian din Marea Britanie de către Fatah, precum și a
atacurilor lansate de către OEP asupra zonelor populate din nordul Israelului.
Armata israeliană a ocupat sudul Libanului, a bombardat Beirutul, obiectivul
acesteia fiind să-i alunge pe militanții palestinieni de la granița cu
Israelul. Pentru a aplana conflictul, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât
stabilirea unei zone-tampon de 40 de km., dar armata israeliană a refuzat
oprirea înaintării până la ocuparea Beirutului și expulzarea OEP din Liban.
Trupele OEP au fost forțate să se refugieze în Tunisia. Dar ocuparea
teritoriului libanez nu a dus decât la înmulțirea atacurilor teroriste atât
împotriva forțelor de ocupație, cât și pe teritoriul Statului Israel, un tăvălug
care odată pornit a fost foarte greu de oprit. Rezultatul celui de-al șaselea
război israeliano-arab a fost indecis. Israelul și-a asigurat liniștea pentru o
perioadă, iar o mare parte a refugiaților palestinieni, membri ai OEP s-au
refugiat în alte țări. În 1986, forțele israeliene s-au retras din majoritatea
teritoriilor libaneze, zona-tampon fiind menținută până în mai 2000, când
Israelul s-a retras definitiv din Liban. În 1987, forțele palestiniene au
proclamat prima intifadă, atacuri și valuri de violențe îndeosebi în teritoriile
ocupate. Odată cu sfârșitul Războiului Rece - un mare actor URSS a dispărut de
pe teatrul de operațiuni din Orientul Mijlociu, statele arabe fiind catalogate
ca fiind orfanii perestroikăi. Se părea că lupta dintre cele două mari puteri
pentru Orientul Mijlociu s-a încheiat, ca și războaiele din zonă. Căderea de
facto a imperiului sovietic a dus sute de mii de evrei în Israel, într-o
mișcare de emigrare fără precedent, astfel în 1990 și 1991, 380.000 de evrei
din fosta URSS au emigrat în Israel devenind cetățeni israelieni. Căderea
comunismului părea a fi în favoarea Israelului.
Acordurile de la Oslo din 1993 dintre Israel
și Organizația Pentru Eliberarea Palestinei au creat o nouă etapă în aplanarea
focarului din Orientul Mijlociu. Anul următor, în 1994, Iordania a devenit cel
de-al doilea stat arab vecin cu Israelul care a încheiat cu acesta un acord de
pace. Deși procesul de pacificare a Orientului Mijlociu a avut multe suișuri și
coborâșuri, acorduri parțiale și lideri încununați cu Premiul Nobel pentru Pace
- pacea definitivă nu a apărut. În 1994 Yitzhak Rabin și Yasser Arafat au
primit Premiul Nobel pentru Pace ... Care pace!?
5. Evoluţii
ale conflictului israeliano-palestinian după anul 2000:
Generalul Ariel Sharon, ales prim-ministru în
2001, a recucerit Cisiordania, a asediat sediul lui Yasser Arafat, a distrus
infrastructurile Autorităţii Palestiniene şi a început ridicarea zidului de
despărțire față de teritoriile palestiniene. Israelul a părăsit un teritoriu,
dar şi-a întărit controlul asupra restului: entitatea palestiniană s-a redus la
Fâşia Gaza şi patru enclave în Cisiordania. La 60 de ani de la propunerea
de partaj a ONU, din cele 44 de procente din Palestina istorică promise,
arabilor le-au rămas patru rezervaţii ce ocupă mai puţin de 10% din fostul
mandat britanic, fără capitală în Ierusalimul de Est şi fără o soluţie a problemei
refugiaţilor. În Fâşia Gaza trăiesc astăzi circa 2 milioane de palestinieni. Situaţia
acestui spaţiu suprapopulat este dezastruoasă: Ariel Sharon a desfiinţat
coloniile implantate, guvernele israeliene care s-au succedat la putere au
împiedicat construirea unui port în Gaza, aeroportul internaţional construit pe
vremea acordurilor de la Oslo a fost bombardat şi închis, iar întreaga fâşie a
fost împrejmuită. Dintre cele câteva puncte de trecere, doar unul nu este
controlat de armata israeliană, şi anume punctul de trecere de la Rafah, la
frontiera cu Egiptul, aflat în supravegherea unei echipe internaţionale. Palestinienii
au organizat alegeri, finalizate cu victoria Hamas. Ca urmare, SUA şi UE au
anunţat sistarea tuturor ajutoarelor către Autoritatea Palestiniană -
considerată ca fiind controlată de terorişti, întrucât liderii Hamas cer
distrugerea Israelului, susţinând ştergerea Israelului de pe hartă şi
înlocuirea sa cu un stat palestinian -, iar guvernul israelian a blocat fluxul
de bani proveniţi din taxele vamale. Autoritatea Palestiniană avea nevoie acută
de aceşti bani şi în Gaza, şi în Cisiordania, întrucât aici există foarte
puţine locuri de muncă. Muncitorii palestinieni lucrează în Israel pentru
salarii mici, dar nici aceste locuri de muncă nu sunt sigure, mai ales de la
izbucnirea Intifadei. Infrasatructura palestiniană este distrusă, trecerile
spre Israel sau Egipt sunt fie închise, fie deschise doar o dată la câteva zile
sau săptămâni, din raţiuni de securitate. Atmosfera generală de frustrare
alimentează şi tensiunile dintre Hamas şi Fatah. Palestinienilor li se
cere să înlăture guvernul Hamas şi să accepte un stat palestinian format din
mai multe enclave, controlate şi dependente de Israel. Rezistenţa palestiniană
nu a încetat, în pofida situaţiei economice extrem de precare a populaţiei, una
dintre explicaţii fiind legată de structura socială, în care familia lărgită
(hamulah) are rolul central: când o persoană din familie lucrează, împarte
venitul cu toţi membrii: copii, fraţi, surori, părinţi, bunici, veri. În
aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi Hamas, iar armata
israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La mijlocul lunii
iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas şi Fatah,
radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza. Preşedintele palestinian,
Mahmoud Abbas, a cerut desfăşurarea unei forţe internaţionale în Fâşia Gaza,
solicitare faţă de care Statele Unite şi-au exprimat opoziţia fermă, la 10
iulie 2007, apreciind că o astfel de forţă s-ar confrunta cu
opoziţia puternică a islamiştilor palestinieni. Brigăzile Martirilor Al-Aqsa,
aripa armată a Fatah, anunţau că nu vor mai respecta acordurile încheiate
cu Israelul, cerând membrilor lor să folosească armamentul în scop defensiv,
împotriva armatei israeliene. În contextul în care reprezentanţii Hamas
deţineau controlul complet asupra Fâşiei Gaza, Israelul, SUA şi UE au declarat
sprijinul pentru noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas. Astfel,
premierul israelian, Ehud Olmert declara: „Doresc să-i sprijin pe moderaţi şi
să cooperez cu preşedintele Abu Mazen (Mahmoud Abbas). Palestinienii vor trebui
să lupte eficient împotriva terorismului, un lucru pe care din nefericire nu
l-au făcut până în prezent. Va trebui să discutăm despre toate măsurile care
trebuie să se ia la faţa locului pentru a ne permite rapid să vorbim despre
crearea statului palestinian. Aceasta este principala viziune a prietenului
meu, preşedintele George W. Bush. Aceasta este viziunea pe
care o împărtăşim şi scopul final - înfiinţarea statului palestinian”. Statele
Unite s-au alăturat Uniunii Europene, la data de 19.06.2007, anunţând că doresc
să reia furnizarea de ajutoare, în valoare de sute de milioane de dolari, către
noul guvern palestinian condus de preşedintele Mahmoud Abbas. Strategia, asupra
căreia SUA au căzut de acord cu preşedintele Mahmoud Abbas şi noul guvern
palestinian, este „furnizarea rapidă şi suficientă de mijloace de subzistenţă
necesare pentru populaţie”. Guvernul palestinian declară că „dacă vom reuşi
acest lucru, vom fi pe drumul cel bun pentru a distruge legăturile dintre Hamas
şi populaţie. Sperăm, de asemenea, ca elementele moderate ale
Hamasului să-şi convingă colegii mai radicali de necesitatea participării la
procesul politic”. De asemenea, Occidentul impulsionează reluarea
cooperării dintre palestinieni şi israelieni în domeniul securităţii. Astfel,
Israelul şi oficialii palestinieni de securitate din cadrul Fatah au reluat
legăturile după aproximativ 2 ani, fapt confirmat de oficiali din ambele
guverne, la data de 03.07.2007. Hotărârea guvernului israelian, privind
colaborarea cu guvernul Fatah, este reliefată de faptul că guvernul israelian
a eliberat 250 de deţinuţi din Al Fatah, partidul moderat al
preşedintelui Mahmoud Abbas, la 20 iulie 2007, pentru a contribui la
consolidarea acestei formaţiuni politice în dauna mişcării islamiste Hamas. De
asemenea, Cvartetul de pace în Orientul Mijlociu, format din ONU, SUA, UE
şi Rusia, a numit, la 10 iulie 2007, ca emisar al său, o personalitate
dinamică, care să impulsioneze procesul de pace, respectiv pe fostul premier
britanic, Tony Blair. La rândul său, preşedintele american, George W.
Bush, a anunţat că administraţia americană „va face o contribuţie directă de 80
milioane de dolari în vederea restructurării serviciilor palestiniene de
securitate” şi a promis, de asemenea, un ajutor în valoare de 40 milioane de
dolari acordat ONU, în vederea sprijinirii palestinienilor, în special în Fâşia
Gaza, controlată de Hamas.”
6. Dimensiuni
internaţionale ale unui conflict local:
La o examinare superficială, războiul
arabo-israelian pare o permanentă şi epuizantă măsurare de forţe între Israel,
Iordania, Egipt, Siria şi Liban şi formaţiunile de luptă palestiniene.
Abordarea mai nuanţată şi mai largă a problematicii respective evidenţiază
amplitudinile regionale şi globale ale acestui război. Pe de o parte, se
remarcă transformarea Israelului, în intervalul 1948-1967, în prima putere
politico-militară a regiunii. Atingerea şi menţinerea acestei poziţii a
provocat o adevărată cursă regională a înarmării şi repoziţionării geopolitice.
Rivale tradiţionale pentru spaţiul din Israel şi Teritoriile Palestiniene,
Egiptul şi Siria au oscilat între alianţă şi dispută directă şi prin
intermediari. Adversari ai statelor arabe, Turcia şi Iranul au favorizat, până
spre 1980, Israelul. Concomitent, statele arabe, inferioare din punct de vedere
militar au recurs la arma petrolului pentru a constrânge Occidentul
să exercite presiuni asupra Israelului. În acelaşi timp, diverse minorităţi
etno-religioase din regiune (creştini, druzi, kurzi, etc.) s-au simţit încurajate
de victoriile israeliene, afirmându-şi tot mai energic identitatea. Frontul
arab s-a fisurat treptat, prin manifestarea unor mai vechi opoziţii religioase
şi culturale între musulmanii sunniţi, allawiţi, şiiţi şi wahhabiţi. Pe de altă
parte, permanentizarea conflictului local şi mizele vizate au obligat marile
puteri să se implice în mod direct şi indirect în dispute. Iniţial, URSS şi SUA
au susţinut Israelul, spre deosebire de „puterile coloniale” - Franţa şi Marea
Britanie. După declanşarea Războiului Rece conflictul israeliano-arab a fost
integrat în complexele confruntări dintre Est-Vest. Americanii şi-au raliat
„monarhiile conservatoare” şi elitele reformatoare, sovieticii „statele
progresiste”. S-a ajuns astfel în situaţia în care nu se puteau identifica
decât soluţii politice şi militare de nivel internaţional, variantele lor
locale fiind neaplicabile. Conflictele militare arabo-israeliene, în
succesiunea lor, s-au transformat aşadar în indicatori de referinţă pentru
starea de securitate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, de fapt pentru
raporturile de putere dintre blocuri de state la nivelurile regional şi global.
Logica de ciocnire între blocuri specifică Războiului Rece a alimentat, la
rândul ei, disputa locală din Orientul Apropiat. Dependenţele marcante ale
complexului local de securitate de tendinţele din complexele regionale şi
globale de securitate au reieşit şi mai pregnant în evidenţă, după încheierea
Războiului Rece. Dezmembrarea URSS şi a Tratatului de la Varşovia, în 1990-1991
s-au soldat cu o reducere a sprijinului internaţional pentru aşa-numita „cauză
arabă”. Tradiţionala competiţia Est-Vest în spaţiul analizat aproape ca a
dispărut. În schimb, s-a amplificat susţinerea oferită arabilor de puterile
islamice, în primul rând de Arabia Saudită şi de Iranul fundamentalist.
Creşterea influenţei occidentale americane şi europene - corelată cu procesele
de mondializare economică şi democratică - a modificat curând datele
internaţionale ale fundalului de conflict. Concret, intervenţiile militare
americane şi internaţionale în zona Golfului s-au soldat cu reducerea puterii
Irakului, anihilarea orientărilor „progresist socialiste” şi cu restrângerea
libertăţii de acţiune a unor actori regionali musulmani. Inclusiv, societăţile
arabe tradiţionale s-au deschis treptat spre Occident, piaţă mondială şi
democraţie. Unii analişti consideră că noua competiţie a marilor puteri pentru
influenţă în regiune de această dată s-ar purta cu armele păcii (economice şi
culturale). Din 2000-2004, americanii au preluat iniţiativa
politico-diplomatică, urmaţi îndeaproape de europeni. Uneori, europenii au
acţionat de conivenţă cu F. Rusă (cazul irakian). Sub umbrela ONU, s-a
constituit un cadru nou de reglementare paşnică, având în compunere SUA, UE, F.
Rusă şi Naţiunile Unite. Partenere şi concurente, SUA şi UE s-au antrenat în
multiple activităţi de negociere cu părţile implicate şi de favorizare a
dialogului direct israeliano-arab şi israeliano-palestinian. Liga Arabă şi mai
cu seamă Egiptul şi Iordania au fost nemijlocit implicate în procesul anevoios
de pace. În paralel cu noile formule de promovare a păcii, Siria şi Egiptul
şi-au coordonat eforturile politico-militare, cu susţinerea precaută a F. Ruse.
Pe teren şi după 1990-1991 au continuat luptele, exclusiv de gherilă şi
acţiunile de tip terorist, greul efortului armat căzând pe formaţiunile
radicale palestiniene. Din 2003, acţiunile cu caracter terorist şi de gherilă
au luat amploare şi în proximitatea Teritoriilor Palestiniene, în Irak, în
pofida unei puternice prezenţe militare americane şi internaţionale. La
începutul anului 2005 se contura transformarea Teritoriilor Palestiniene
într-un stat independent, care ar fi înlocuit larga autonomie statală a
Autorităţii Naţionale Palestiniene (instaurată în 1993-1994). Au avut loc
alegeri democratice în organizaţiile Fatah, OEP şi Autoritatea Palestiniană, la
cumpăna anilor 2004-2005. Principala grupare radicală, Hamas participă la
procesele politice din Teritoriile Palestiniene, deşi Jihadul Islamic şi
Hezbollah solicită concesii majore din partea Israelului şi refuză să-şi
dezarmeze militanţii. Pe teren, Hamas câştigă teren politic în detrimentul
„uzatului” Fatah (acuzat şi de corupţie). Egiptul şi Iordania şi-au dat acordul
să coopereze în mod nemijlocit pentru garantarea securităţii şi stabilităţii în
Fâşia Gaza şi Cisiordania. Se negociază încă participarea ONU, UE şi chiar a
NATO la garantarea păcii şi stabilităţii locale şi regionale. Noi răsturnări de
situaţie se consemnează în 2006-2007. Hamas câştigă alegerile din
ianuarie 2006 şi formează guvernul. Liderii Hamas refuză să accepte prevederile
înţelegerilor de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană şi nu recunosc
Israelul; ei sunt sprijiniţi de Siria şi Iran, indirect de F. Rusă. SUA şi UE
blochează fondurile internaţionale destinate Autorităţii Palestiniene. În
consecinţă, în teritoriile palestiniene încep luptele dintre forţele Hamas şi
Fatah şi dintre armata israeliană şi Hamas. Deşi Fâşia Gaza este evacuată,
armata israeliană se menţine în Cisiordania. Războiul din vara 2006 dintre
Israel şi Hezbollah agravează criza. Abia la începutul anului 2007, Hamas şi
Fatah par a se fi reconciliat, iar Cvartetul încearcă să relanseze procesul de
pace. Deşi avansează un plan propriu de pace (respins de Israel), UE îşi
coordonează acţiunea cu SUA. Până la o limită, şi F. Rusă cooperează cu
Occidentul. Recunoaşterea Israelului, renunţarea la terorism, retragerea
trupelor israeliene sunt doar câteva condiţii obligatorii ale proclamării
statului palestinian şi instaurării păcii. Aceste aranjamente depindeau totuşi
şi de viitoarele evoluţii politico-militare, de atitudinea conducerii
conservatoare de la Teheran şi mai cu seamă de evenimentele din Liban, Siria,
Iordania şi Irak. În aprilie-mai 2007 au reizbucnit luptele între Fatah şi
Hamas. Armata israeliană şi-a reluat în forţă acţiunile în Fâşia Gaza. La
mijlocul lunii iunie 2007, ca urmare a reizbucnirii conflictelor dintre Hamas
şi Fatah, radicalii islamişti au luat sub control Fâşia Gaza.
Concluzii: Arabii
şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul, cu pauzele de rigoare
desigur, pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km2 (inclusiv Peninsula Sinai
şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiectivele confruntărilor militare sunt
atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Astfel, arabii,
indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian
pe un „pământ sfânt”. Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi
la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice”. Arabii au
privit Israelul ca pe o enclavă etno-culturală „ostilă”, pe care au asemănat-o
cu posesiunile cruciate din Evul Mediu. Israelienii s-au considerat
puternic ameninţaţi cu exterminarea militară, politică şi fizică, în condiţiile
unui ritm galopant de creştere a populaţiei arabe. Superiori covârşitor
prin număr (100 milioane oameni, faţă de 8 milioane), într-o primă etapă arabii
au aruncat în luptă forţe armate regulate de mari efective, dotate cu blindate,
nave, aviaţie, rachete, precum şi formaţiuni de gherilă. Israelienii le-au
opus un sistem de tipul naţiune în arme, având efective superioare din punct de
vedere calitativ şi mijloace de luptă cu performanţe remarcabile. Într-o a
doua etapă, s-a recurs la gherilă, terorism şi Intifada împotriva Israelului. Ambele
tabere s-au dovedit brave, necruţătoare şi animate de spirit de sacrificiu; ele
- cu precădere israelienii şi arabii palestinieni - au făcut risipă de
energie, resurse umane şi materiale, în căutarea unei victorii decisive,
imposibil totuşi, de obţinut. Statele arabe din prima linie au apelat în
mod regulat la ajutorul comunităţilor arabe şi musulmane din întreaga
lume. Israelul a primit sprijinul marilor democraţii occidentale,
îndeosebi al SUA. Conflictul de lungă durată pe care îl analizăm în mod
succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de
civilizaţii”. Palestinienii par încă ataşaţi, inclusiv, structurilor
tradiţionale de clan şi trib şi valorilor Islamului moderat sau
radical. Multă vreme, naţionalismul laic a galvanizat masele de luptători.
Ultimele decenii s-au remarcat prin sporirea influenţei grupărilor
fundamentalist islamice (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, etc.), în
detrimentul celor de orientare laică şi chiar arab-socialistă (Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei). De cealaltă parte, Israelul s-a edificat
rapid, respectând un model de dezvoltare occidental democratic, dominat de
partide laice de centru dreapta şi stânga. Condiţiile concrete ale înfiinţării
şi apărării statului au impus organizarea lui pe solide baze economico-politice
şi militare, pe strategia ripostei preventive armate, generale şi rapide.
În paralel cu ascensiunea fundamentalismului islamic arab şi
arab-palestinian, a crescut şi în Israel influenţa dreptei radicale şi a
partidelor religioase. Motivaţia religioasă a alimentat deci considerabil
conflictul armat, radicalizând grupările beligerante şi sporind gradul de
violenţă iraţională al ciocnirilor directe. Şi palestinienii s-au organizat tot
mai evident pe criterii militare, în taberele de refugiaţi şi în localităţile
din Fâşia Gaza şi Cisiordania. Lupta armată, în cele mai diferite forme a ajuns
să ocupe aproape un întreg spaţiu de manifestare al indivizilor şi
grupărilor, atât pentru arabii palestinieni, cât şi pentru israelieni. Prin
urmare, acest conflict s-a transformat, pe nesimţite într-o „stare
normală” a ambelor societăţi. Lui i s-au conferit motivaţii şi interpretări
mult exagerate, în raport cu mizele concrete teritoriale. Pentru
arabi, războiul împotriva Israelului se justifica emoţional ca o revanşă
în faţa Occidentului, ca un instrument de „renaştere naţională şi
civilizaţională”, după secole de stăpânire imperial otomană şi colonială. Israelienii, la
rândul lor, considerau că victoriile militare demonstrau capacitatea combativă
şi virilitatea unui popor, supus secole de-a rândul discriminărilor etnice şi
religioase, ce au culminat cu Holocaustul din anii 1939-1945. Asemenea
motivaţii, impregnate de exclusivism şi mistică au fost folosite de
conservatori şi ultraconservatori, dar şi de partidele de orientare socialistă.
Apelul la ele se încadra în logica asigurării suportului popular emoţional
într-un efort armat de uzură. Concomitent, motivaţiile emoţionale permiteau
elitelor conducătoare să pună în surdină dificultăţi sau politici locale
greşite de natură economică şi administrativă, de la crizele locurilor de
muncă, până la corupţia la vârf. În mod repetat, cu precădere în statele şi
societăţile arabe, mobilizarea naţională „împotriva duşmanului sionist” a
torpilat democratizarea şi modernizarea internă. În realitate, înainte de
1947, palestinienii, libanezii, egiptenii, iordanienii şi israelienii au avut o
sumedenie de experienţe civilizaţionale comune. Astăzi, cel puţin, viitorul
economic al regiunii preponderent arabe nu poate fi separat de Israel şi
Occident. Ura şi fanatismul au pus însă în surdină o astfel de abordare logică
a relaţiilor israeliano-palestiniene. În prezent israelienii şi palestinienii
se înfruntă cu arma în mână şi nu numai, încă din 1947-1948. Războiul le-a marcat
adânc istoria recentă şi psihologia. Astăzi, ambele popoare luptă din nou!
7. Acorduri
şi tratate de pace israeliano-arabe:
- 3 aprilie 1949. Armistiţiu în
Cipru, după războiul israeliano-arab din 1948-1949 (Egipt, Liban, Iordania şi
Siria). Cisiordania şi Ierusalimul de Est trec la regatul Iordaniei. Israelul
ia sub ocupaţie 6 700 km2 din Teritoriile Palestiniene.
- Războiul israeliano-arab de 6
zile (5-10 iunie 1967). Israelul ocupă: Cisiordania, Peninsula Sinai,
Ierusalimul de Est, Fâşia Gaza, Înălţimile Golan.
- Războiul de Yom Kippur din
6-24 octombrie 1973.
- 26 martie 1979, Washington.
Tratatul de pace dintre Israel şi Egipt. Peninsula Sinai revine între
frontierele Egiptului.
- 6 octombrie
1981. Asasinarea preşedintelui egiptean Anwar El Sadat de către
ultranaţionalişti. Muhammad Hosni Mubarak devine preşedinte prin referendum şi
continuă politica de reglementare paşnică a problemei israeliano-palestiniene.
- 15 noiembrie 1988. Consiliul
Naţional Palestinian (CNP, parlamentul în exil) proclamă „Statul
Palestinian Independent” în Cisiordania şi acceptă Rezoluţiile 242 şi 338 ale
ONU, recunoscând astfel implicit existenţa statului Israel.
- Decembrie 1988. Yasser
Arafat, şeful OEP în cadrul sesiunii ONU de la Geneva, recunoaşte dreptul
Israelului de a trăi „în pace” şi declară ca renunţă complet la terorism.
- Octombrie 1991. Sub
patronajul SUA şi al URSS se reiau negocierile de pace dintre Israel, Siria,
Iordania, Liban şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
- 1993-1994. Israelul şi
OEP semnează acordurile de recunoaştere reciprocă şi de autonomie în Fâşia Gaza
(362 km2, 800 000 locuitori) şi Ierichon, ca parte a Cisiordaniei (5600
km2 şi 1,1 milion locuitori).
- Septembrie 1993. Acord
pentru autoguvernare şi puterile Autorităţii Naţionale Palestiniene.
- 13 mai 1994. Trupele
israeliene se retrag din anumite zone din Fâşia Gaza şi Cisiordania.
- 26 octombrie 1994. Tratatul
de pace dintre Israel şi Iordania.
- 4 noiembrie
1994. Asasinarea premierului israelian Yitzhak Rabin de către un fanatic
religios.
- 24 mai 2000. Retragerea
israeliană din sudul Libanului.
- Septembrie
2000. Palestinienii lansează cea de a II-a Intifadă (I-a în 1987). Trupele
israeliene intervin violent în Teritoriile Autonome Palestiniene.
- Septembrie
2002. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu (SUA, F. Rusă. ONU, UE)
adoptă Planul Palestina 2005, de soluţionare a problemei statului
independent palestinian.
- 2004. Premierul
israelian, Ariel Sharon lansează Planul de retragere militară din
Teritoriile Palestiniene şi de desfiinţare a mai multor colonii evreieşti. Se
construieşte un zid de securitate şi se reduc sensibil atacurile teroriste.
- SUA lansează proiectul
democratizării Marelui Orient, în care se încadrează şi reorganizarea prin
alegeri a autorităţii Naţionale Palestiniene. UE promovează democratizarea „din
proprie voinţă” a Marelui Orient în dezvoltarea Parteneriatului în Mediterana.
- Ianuarie-februarie
2005. Restructurarea democratică a Autorităţii Naţionale Palestiniene şi
armistiţiu israeliano-palestinian.
-
2006. Guvern Hamas în teritoriile palestiniene. Conflict
civil Hamas-Fatah şi stoparea retragerii militare
israeliene. Iulie-august. Mini-război Israel-Hezbollah.
- Început 2007. Reluarea
activităţii Cvartetului în Orientul Mijlociu. Vizitele A. Merkel, V. Putin, C.
Rice în regiune. Zvonuri despre posibile tratative secrete
israeliano-palestiniene. 27 februarie. Acord de pacificare Hamas-Fatah; Hamas refuză
să recunoască Israelul.
8. Organizaţii
palestiniene:
- HAMAS (Mişcarea Islamică de
Rezistenţă). Înfiinţată de şeicul Yassin în 1987, prin desprinderea unei
grupări din organizaţia pro-musulmană Frăţia Musulmană. Foloseşte lupta politică
şi acţiunea armată şi urmăreşte crearea unui stat islamic palestinian (sunnit).
Bine implantată în Fâşia Gaza, unde deţine o influenţă considerabilă. Statul
major exterior se află la Damasc. Şeicul Yassin a fost „eliminat” de israelieni
în 22 martie 2004, ca şi succesorul său, Abdelaziz Al-Rantissi.
- JIHADUL ISLAMIC. Operează în
principal în Fâşia Gaza. Statul major exterior se află la Damasc.
- ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA
PALESTINEI. Cea mai cunoscută grupare palestiniană, de orientare naţionalist laică.
Nucleul central este reprezentat de FATAH, structură creată de Yasser
Arafat în 1956. Din 1996, Arafat a devenit preşedintele Autorităţii Naţionale
Palestiniene. După dispariţia lui Yasser Arafat (10 noiembrie
2004), Mahmoud Abbas a fost ales preşedinte al Autorităţii Naţionale
Palestiniene, acceptând acordul de pace cu Israelul şi promovând proiectul
statului palestinian „independent şi democratic”. Un armistiţiu
israeliano-palestinian a fost realizat în februarie-martie 2005. Israelul se va
retrage unilateral şi în etape din Fâşia Gaza şi Cisiordania. OEP are
o influenţă marcantă în Cisiordania, fiind puternic concurată
de Hamas în Cisiordania şi Fâşia Gaza.
24. Conflictul actual:
A fost provocat de atacul terorist al
organizației Hamas din 7 octombrie 2023. Israelul se află astăzi într-un război
total cu forțele Hamas pe care este obligat să le învingă. Condițiile
confruntării sunt dramatizate prin folosirea, de către Hamas, a mijloacelor
perfide: tratarea palestinienilor drept scuturi umane, crearea de ascunzișuri în
sau sub spitale și școli, folosirea ambulanțelor în deplasări, falsificarea
autorilor de dezastre și a cifrelor ș.a. Ajuns în Israel, secretarul de stat
Anthony Blinken a subliniat situația: „Hamas, în mod cinic și monstruos,
folosește în mod deliberat oameni - bărbați, femei și copii - ca scuturi umane,
își pune posturile de comandă, își pune conducerea, își pune luptătorii, își
pune armele, își pune munițiile sub spitale sau chiar în interiorul lor -
școli, moschei - face acest lucru incredibil de provocator.” Statele Unite nu
au rămas la susținerea Israelului. Anthony Blinken a legat rezolvarea crizei
actuale de un proiect de viitor care să stabilească condițiile pentru o pace
durabilă. Calea ar fi să se ajungă la „două state pentru două popoare”, „cel
mai bun garant - și poate singurul garant - al unui Israel trăind în securitate
și democratic și a unui stat la care palestinienii au dreptul”. Blinken va
detalia în fața Congresului american: „ceea ce ar avea cel mai mult sens ar fi
ca o Autoritate Palestiniană eficientă și revitalizată să aibă
responsabilitatea de guvernare și, în cele din urmă, de securitate pentru
Gaza”. Pentru a ajunge aici, între timp, ar putea exista „aranjamente
temporare” implicând „agenții internaționale care ar contribui la asigurarea atât
a securității, cât și guvernării.” Guvernele de la Tel Aviv au responsabilitatea
lor. Dar cum poate fi oprită tragedia în derulare? Turneul diplomatic al
Secretarului de Stat american în Orientul Mijlociu nu poate concilia, în
imediat, rațiunea războiului, grijile umanitare de moment și proiectul unui
viitor mai sigur în regiune. Un posibil armistițiu, care se întrevede în
ultimele declarații de la Tel Aviv, a opririi invaziei în Gaza în schimbul
eliberării ostatecilor depinde de „rațiunea” unui grup de criminali Hamas. Acesta
este contextul în care avem de privit exemplele „mulților cercetători și
practicieni” care susțin că statul Israel ar avea intenție genocidară. Ele sunt
puerile, mai curând dovada că autorii „semnalului de alarmă” nu au reușit să
găsească argumente rezonabile pentru interpretarea lor. Declarațiile
generalilor, politicienilor și ziariștilor israelieni exprimă furie, dorința
revanșei, hotărârea de a acționa. Dar este de-a dreptul rizibil să le
interpretezi drept plan genocidar. Nu există niciun exemplu în
jurisprudența internațională a crimei de genocid care să interpreteze
astfel de declarații drept genocid.
Acțiunile genocidare ale Hamas: În luna noiembrie 2023, nouă familii israeliene, victime ale atacului din 7 octombrie s-au adresat Curții Penale Internaționale cu plângeri în care acuzau acțiunile genocidare ale Hamas. Crimele de război pe care le-au invocat erau documentate chiar de teroriști, prin filmele cu atrocitățile lor, amplu difuzate tot de ei. Miza plângerilor este emiterea de către CPI a unor mandate internaționale de arestare pe numele liderilor Hamas. Acțiunile genocidare ale Hamas sunt atât de limpezi, încât nu văd cum procurorii CPI le-ar putea contesta natura. Obiectivul organizației teroriste este o Palestină fără Israel. Deși dorința de a vedea dispărind statul Israel și propaganda în acest scop nu reprezintă un genocid, faptul are relevanță în coroborare cu alte elemente. Atacul din 7 octombrie a constat în uciderea sistematică a evreilor (și a invitaților lor), indiferent de vârstă, de gen, de orice alt criteriu.Teroriștii au eliminat de pe fața pământului tot ce le era în față. Au continuat să o facă până când forța armată i-a oprit. Dacă nu ar fi existat acea pavăză militară, luptătorii Hamas ar fi continuat să ucidă israelienii până la ultimul din ei. Conform definiției, acțiunile de acest fel, chiar dacă nu anihilează complet o populație, sunt genocid: ele vizează anihilarea cel puțin a unei părți relevante din populație din motive etno-naționale și religioase. Participarea și conspirația la genocid sunt ambele crime internaționale. Nu doar liderii Hamas sunt de acuzat pentru genocid; ci și luptătorii care au participat la atac, iar restul membrilor Hamas, pentru a fi conspirat pentru genocid. Prin natura faptelor și prin claritatea intenției, asaltul Hamas din 7 octombrie descrie o acțiune genocidară mult mai clară decât alte acțiuni genocidare recunoscute ca atare, precum cele din fosta Iugoslavie și din Sudan. Am chiar o mirare, de ce calificativul de „acțiune genocidară” nu a fost imediat așezat pe umerii Hamas la 7 octombrie? Această „timiditate” se adaugă unora anterioare privind acțiuni genocidare purtate de formațiuni islamiste împotriva „necredincioșilor”. Cazul cel mai frapant este al atrocităților ISIS, pe care guvernele Marii Britanii și ale Canadei au refuzat să le denunțe drept genocid. Alte guverne occidentale au evitat luarea unor poziții pe subiect. Autoritățile acestor state erau implicate direct prin faptul că cetățeni ai lor deveniseră luptători ai ferocei organizații. Cetățenii lor erau condamnabili cel puțin pentru a fi conspirat în vederea comiterii genocidului, pentru a fi incitat direct şi public la comiterea genocidului, pentru tentativă de genocid și complicitate la genocid. Organizația American Center for Law and Justice adresase în anul 2017 mai multor state, un apel care exprima frustrarea față de evitarea responsabilităților pe care le aveau: „Este șocant ca Organizația Națiunilor Unite să nu fi recunoscut în mod oficial că atrocitățile comise de Statul Islamic împotriva creștinilor Yazidis și a altor minorități religioase și etnice din Irak, Siria și din alte regiuni constituie genocid, astfel încât să fie asumate obligațiile comunității internaționale în temeiul Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid și responsabilitățile bine stabilite de a asigura protecție”. Recunoașterea caracterului genocidar al atacului din 7 octombrie ar induce obligații internaționale tuturor statelor. Ar face dificilă aclamarea făptuitorilor prin procesiunile de solidarizare ori protest ale simpatizanților Hamas din Occident. L-ar obliga pe Recep Tayyip Erdoğan să se gândească de două ori înainte de a susține că soldații Hamas sunt luptători pentru libertate. Ar crea condiții frontului diplomatic necesar găsirii unei soluții în contenciosul dintre israelieni-palestinieni. Și, esențial pe termen lung, ar sublinia pericolul islamismului radical în lume, natura genocidară a „celui de-al treilea val totalitar” al secolului al XX-lea, după dispariția național-socialismului și a comunismului de tip sovietic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu