NAPOLEON ȘI RĂSPÂNDIREA IDEILOR REVOLUȚIEI FRANCEZE
La 10 ani de la Revoluție, Directoratul era
amenințat de revenirea în forță a extremismului politic, - conspirația lui
Jacques Babeuf, de exemplu -, și de înfrângerile navale în fața Angliei. Franța
avea nevoie de o autoritate politică puternică
în stare să asigure apărarea Franței și consolidarea victoriei
Revoluției de la 1789. Revenit din Egipt, Napoleon Bonaparte înfăptuiețte o
lovitură de stat la 9-10 noiembrie 1799/18-19 Brumar anul VIII și preia
întreaga putere instaurând Consulatul. Stăpân pe putere el impune o serie de
reforme foarte importante:
- Codul
Civil, în 1804 - care stabilea egalitatea deplină în fața legii,
inviolabilitatea proprietății private, obligativitatea căsătoriei și a
divorțului civil, libertatea de conștiință etc.;
- introduce
Cadastrul pentru evidența clară a proprietăților funciare;
- fondează
Banca Franței și introduce o nouă monedă - francul germinal care cântărea 5
grame argint etc..
În 1801 este încheiat un Concordat cu Papa
Pius al VII-lea, prin care Catolicismul nu
mai era religie de stat dar rămânea religia majorității francezilor.
În timpul Consulatului, Republica Franceză a
încetat să mai existe cu adevărat; mai mult, la 2 decembrie 1804, Napoleon se
încoronează împărat al francezilor. Regimul imperial consacră puterea absolută
a lui Napoleon.
În politica externă, Napoleon a declanșat
marii campanii militare, urmărind să asigure supremația economică și politică a
Franței în Europa. Printre altele, obține la 2 decembrie 1806 cea mai mare
victorie a sa, contra armatelor austriece și rusești, la Austerlitz. Va
institui „blocada continentală” contra Angliei, interzicând comerțul statelor
europene cu Anglia. Se va confrunta cu un război de rezistență, adevărat război
de guerilă, în Spania, iar în 1812 declanșează celebra campanie militară contra
Rusiei care nu mai respecta blocada. Având la dispoziție o armată de circa
700000 de soldați, Napoleon a obținut unele victorii, a reușit chiar să ocupe
Moscova, dar venirea iernii și atacurile de hărțuire ale rușilor duc la înfrângere
și armata franceză trebuie să se retragă din Rusia, rămânând în viață vreo
20000 de soldați. Alte înfrângeri - la Leipzig, în „bătălia națiunilor” și la
Waterloo - aceasta din urmă i-a decis soarta; avea să fie deportat de către
englezi în insula Sfânta Elena unde a murit în 1821.
Prin acțiunea sa, Napoleon a marcat puternic
istoria europeană a începutului de secol XIX. Puterile învingătoare au încercat
la Viena să refacă vechiul echilibru european, dar era prea târziu pentru
despoții europeni, deoarece campaniile napoleoniene au descătușat societățile
europene, au răspândit pretutindeni ideile Revoluției Franceze de libertate și
egalitate în fața legilor, suveranitate a poporului, separație a puterilor în
stat etc.. Modelul statului național francez a contribuit la trezirea
conștinței naționale a popoarelor, Napoleon fiind considerat de unii istorici
„primul om modern cu adevărat”, „contemporanul nostru”, „chirurgul istoriei”
etc..
SUPLIMENTAR:
Cele mai grele înfrângeri ale lui Napoleon:
1.
Bătălia de la Trafalgar: momentul decisiv al eșecului lui Napoleon:
Bătălia de la Trafalgar, din 21 octombrie
1805, reprezintă unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice,
fiind una din cele mai faimoase victorii ale englezilor. Cu toate acestea,
istoricii nu s-au pus de acord nici până astăzi ce anume exact s-a realizat
prin această victorie. La momentul respectiv, dar și după aceea, englezii au
crezut că amiralul Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus
planurile de invazie ale lui Napoleon și a asigurat victoria Marii Britanii în
fața Franței napoleoniene. În cealaltă tabără, istoricii francezi au preferat
să caracterizeze bătălia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar
marginal în marea istorie a războaielor napoleoniene, căzut în umbra marilor
victorii de la Ulm sau Austerlitz, prin care Austria și Rusia au fost învinse,
confirmând astfel dominația Franței asupra Europei continentale. În mod
surprinzător, istoricii contemporani nu au idei prea diferite, însă au schimbat
taberele. Specialiști francezi cunoscuți, precum Jean Tulard, marea autoritate
franceză în istoria Franței lui Napoleon, acceptă că „după Trafalgar, împăratul
era învins, numai că nu o știa încă.” În Marea Britanie în schimb, istoricii
sunt de părere că victoria de la Trafalgar nu a făcut altceva decât să confirme
un lucu știut de toată lumea: Marea Britanie era marea stăpână a mărilor. Ce-i
drept însă, englezii controlau mările cu mult înainte de amenințarea
napoleoniană, și ar fi făcut-o în continuare și în absența acestui pericol. De
asemenea, mulți istorici englezi susțin că victoria de la Trafalgar e cel mai
important element al situației strategice britanice, așa cum o văd ei, în
raport cu puterile continentale. Interpretarea este următoarea: puterea maritimă
britanică, deși esențială pentru supraviețuirea țării în fața amenințării
franceze, nu a fost suficientă pentru a-l învinge pe Napoleon. În cele din
urmă, Wellington și armata britanică, luptând alături de aliații continentali,
au fost cei care au asigurat victoria engleză. Istoricii cred că marile dispute
dintre statele europene au fost întotdeauna decise prin confruntările armate
din câmpiile Flandrei și Westfalia, în timp ce puterea navală a avut doar un
rol secundar.
2.
Rusia:
În 1812, când armatele lui Napoleon înaintau
lăsând în urmă o Europă distrusă și cucerită, Împăratul se afla la apogeul
puterii sale (așa cum avea să fie și un alt invadator al Rusiei, 129 de ani mai
târziu, care avea să împărtășească aceeași soartă). Marea sa armată - La Grande
Armée - număra 700.000 de soldați și se credea că este invincibilă, iar
comandantul ei anticipa o victorie rapidă. Însă în șase luni de zile, uriașa sa
forță fusese redusă la o mână de soldați extenuați, distruși de mediul și clima
rusească. Doar vreo 20000 de soldați
avea să se mai întoarcă acasă. În timpul campaniilor anterioare din Europa de
Vest, Napoleon reușise să rezolve problema aprovizionării armatelor sale
lăsându-și soldații să se descurce „pe teren”, fie prin jaf, fie cumpărând cele
necesare. Napoleon era conștient că o asemenea abordare nu avea să fie posibilă
în pustietatea Ucrainei, astfel că avea un plan de aprovizionare pregătit.
Operațiunea logistică necesară era de proporții uriașe. Erau necesare, în
total, 9300 de vagoane care să transporte miile de tone de alimente pentru
soldați. Pentru a trage aceste vagoane și, de asemenea, pentru transportul
cavaleriei și artileriei, Napoleon a strâns 250.000 de cai care trebuiau și ei
să fie hrăniți, având nevoie de circa 9 kg. de mâncare pe zi. Calculele au fost
însă greșite. Chiar dacă Napoleon ar fi ajuns la Moscova cu două luni mai
devreme și cu doar jumătate din numărul de oameni, tot ar mai fi avut nevoie de
încă 16.330 de tone de provizii, adică dublul capacității de transport. În
schimb, el a pornit la drum cu provizii pentru doar ... 24 de zile. Se baza pe
o victorie rapidă și o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de trei
săptămâni. A fost însă o gravă supraestimare a forțelor proprii și o
subestimare a poporului rus. Rușii nu i-au înfruntat direct pe francezi; în
schimb, s-au retras distrugând culturile și otrăvind apele în urma lor,
ademenindu-l pe Napoleon încă și mai adânc în inima Rusiei. Între timp, La
Grande Armée pierdea circa 5000 de oameni zilnic din cauza dezertărilor, bolilor
și sinuciderilor, iar 50 de cai mureau după fiecare kilometru parcurs din cauza
dietei proaste. Napoleon a reușit să-i atragă pe ruși pe câmpul de bătălie doar
de două ori: la Smolensk, unde i-a învins, și la Borodino, în apropierea
Moscovei, o bătălie sângeroasă care s-a terminat fără un învingător clar, dar
cu moartea a 80.000 de oameni. Pe măsură ce rușii se retrăgeau, Napoleon a
ajuns în cele din urmă la Moscova, la mijlocul lui septembrie, însă cu doar un
sfert din oamenii săi. Țarul Alexandru refuza să încheie pacea, astfel că,
gravele probleme de aprovizionare datorate tacticii de pârjolire a pământului
l-au obligat pe Napoleon să se retragă.
3.
Golgota lui Napoleon: înfrângerea de la Waterloo:
În bătălia ce se anunță se poate întrevedea unul dintre acele momente în care destinul națiunilor se decide pe tabla de șah a manevrelor militare. Punct de trecere între două epoci, Waterloo ține de cea veche, prin ardoarea combatanților, dar prefigurează bătălia de la Marna sau chiar Stalingrad, prin violența și amploarea măcelului. Prin numărul forțelor angajate, prin puterea de foc și numărul victimelor, campania din 1815 anunță noua vârstă a războiului. Raportul de forțe dintre Franța și cei coalizați împotriva ei, de unu la trei în momentul în care coalizarea adversă va fi încheiată, pare disperat. Primele armate, conduse de ducele Arthur Wellesley, duce de Wellington și de Gebhard Leberecht von Blücher, prinț de Wahlstatt, se concentrează în Belgia. Dacă se adaugă și alte corpuri în formare, 800.000 de combatanți se pregătesc să se arunce asupra Franței. Aliații sunt convinși că au victoria în mână și se arată mult mai prudenți. Planul lor prevede să se aștepte sosirea celor trei armate principale la frontiera franceză pentru a trece apoi la atac. Rușii, care au un drum lung de parcurs, vor servi de rezervă sau de al doilea val de atac. Ofensiva, prevăzută pentru luna iulie, se anunță de temut cu cât Franța Restaurației redusese drastic armata. Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemați militarii aflați în concediu, rezerviștii, toți oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiți de-a lungul țării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni și 334 tunuri, adică efectivele gărzii, cinci corpuri de armată și rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austriecii și prusacii ar fi putut aduna, până la sfârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon. În privința strategiei, ca și Hitler mai târziu, Napoleon e un adept al atacului, cea mai bună defensivă, care îi permite să aibă inițiativa și să beneficieze de efectul surprizei. Moralul soldaților se menține prin acțiuni ofensive. Aliații sunt vulnerabili prin împărțirea lor în trei armate separate și speră să-i învingă separat. Pe de altă parte, vrea să evite distrugerile de pe teritoriul Franței și alege Belgia, propice pentru manevre în absența unor obstacole naturale, un teritoriu francofil, caracter accentuat de atașarea forțată a zonei la Olanda, decisă de Congresul de la Viena. Iar luna iunie pare cea mai potrivită; armata franceză e capabilă de luptă, în timp ce austriecii și rușii mai au de mărșăluit către Franța. Într-un raport de unu contra doi, șansele rămân acceptabile, având în vedere capacitățile lui Napoleon. Începând cu luna iulie însă, fiecare zi va acționa împotriva lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu