RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A UNSPREZECEA
42. RĂZVRĂTIREA
LUI CORE:
Judecățile aduse asupra israeliților au
reușit, pentru un timp, să țină în frâu cârtirile și nesupunerea lor, dar
spiritul răzvrătirii era încă în inimă și, în cele din urmă, a adus cele mai
amare roade. Răzvrătirile de mai înainte fuseseră doar tulburări ale poporului,
născându-se din pornirea de moment a mulțimii ațâțate; acum însă, se formă o
conspirație cu rădăcini adânci, rezultat al unui plan hotărât de a răsturna
autoritatea conducătorilor rânduiți de Însuși Dumnezeu. Core, inițiatorul
acestei mișcări, era un levit din familia lui Chehat și văr cu Moise; era un om
capabil și cu influență. Cu toate că era rânduit să slujească la cortul
întâlnirii, ajunsese să fie nemulțumit de poziția sa și aspira la demnitatea
preoției. Faptul că slujba preoțească, care îi revenea mai înainte primului
născut al fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron și familiei lui a dat naștere
la invidie și la nemulțumire și, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns
autorității lui Moise și a lui Aaron, cu toate că nu îndrăznise să se avânte
într-un act de revoltă. În cele din urmă, el a conceput îndrăznețul plan de a
răsturna atât autoritatea civilă, cât și pe cea religioasă. A reușit să găsească
repede simpatizanți. Lângă corturile lui Core și ale chehatiților, pe latura de
miazăzi a tabernaculului, se afla tabăra seminției lui Ruben, corturile lui
Datan și Abiram, doi prinți ai acestei seminții, fiind vecine cu cel al lui Core.
Acești prinți s-au alăturat imediat planurilor lui ambițioase. Fiind descendenți
ai celui mai mare fiu al lui Iacov, ei pretindeau că autoritatea civilă li se
cuvine lor, fiind hotărâți să împartă cu Core onorurile preoției. Starea
sufletească a poporului înlesnea planurile lui Core. În amărăciunea dezamăgirii,
vechile îndoieli, invidia și ura au revenit și au fost din nou îndreptate
plângeri împotriva răbdătorului lor conducător. Israeliții pierdeau într-una
din vedere faptul că se aflau sub călăuzire divină. Ei uitau că Îngerul legământului
era Conducătorul lor nevăzut, că, învăluită în stâlpul de nor, prezența
Domnului Hristos mergea înaintea lor și că Moise primea de la El toate
îndrumările. Ei nu erau dispuși să se supună sentinței teribile care spunea că
trebuie să moară în pustie și, de aceea, erau gata să se agațe de orice pretext
pentru a crede că nu Dumnezeu, ci Moise era acela care îi conducea și care le-a
hotărât soarta. Toate străduințele celui mai blând om de pe fața pământului
n-au putut să potolească răzvrătirea acestui popor; și, cu toate că semnele dezaprobării
lui Dumnezeu față de stricăciunea lor de mai înainte erau încă vii în mintea
lor - dovadă rândurile lor rărite și numărul celor ce lipseau - nu și-au
însușit lecția aceasta. Din nou au fost biruiți de ispită. Viața umilă de
păstor a lui Moise fusese mult mai liniștită și mai fericită decât poziția sa
actuală de conducător al acestei mari mulțimi cu un spirit atât de turbulent.
Și totuși Moise nu a îndrăznit să aleagă. În locul toiagului de păstor, i s-a dat
un toiag al puterii, pe care nu-l putea lăsa din mână până când Dumnezeu nu-l
elibera de povara răspunderii. Acela care citește tainele tuturor inimilor știa
ceea ce urmăreau Core și cei ce i se alăturaseră și i-a dat poporului Său
avertizări și sfaturi care să-l facă în stare să scape de înșelăciunea acestor
uneltitori de rele. Ei văzuseră judecata lui Dumnezeu căzând asupra Mariei, din
cauza invidiei și a murmurării împotriva lui Moise. Domnul declarase că Moise
era mai mare decât un profet: „Eu îi vorbesc gură către gură ... Cum de nu
v-ați temut deci să vorbiți împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” (Num.
12,8). Instrucțiunile acestea nu erau date numai pentru Aaron și Maria, ci
pentru tot Israelul. Core și tovarășii lui de conspirație erau bărbați
favorizați de Dumnezeu cu manifestări deosebite ale puterii și ale măreției
Lui. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte și au
văzut slava dumnezeiască. Dar, de la data aceea, a avut loc o schimbare. O
ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită care se întărise pe
măsură ce era încurajată, până când mintea lor a ajuns să fie controlată de
Satana, iar ei s-au avântat în lucrarea lor de nemulțumire. Spunând că sunt
foarte mult interesați de prosperitatea poporului, la început, ei își șopteau
unul altuia nemulțumirea, apoi au spus-o bărbaților de frunte din Israel.
Insinuările lor au fost atât de repede primite, încât se avântară și mai
departe și, în cele din urmă, au ajuns să creadă cu adevărat că sunt mânați de
râvnă pentru Dumnezeu. Ei au izbutit să înstrăineze astfel două sute cincizeci
de prinți, bărbați cu renume din mijlocul adunării. Cu acești susținători
puternici și cu influență, ei erau siguri că vor putea face o schimbare
radicală în conducere și că vor aduce îmbunătățiri mari felului de
administrație al lui Moise și Aaron. Invidia a dat naștere la ură, iar ura la
răzvrătire. Ei au pus în discuție problema dreptului lui Moise la o autoritate
și o onoare atât de mari, până când au ajuns să se uite la el ca la unul care
ocupa o poziție vrednică de invidiat, pe care oricine dintre ei putea să o
ocupe tot atât de bine ca și el. S-au înșelat, gândind că Moise și Aaron și-au
luat cu de la sine putere pozițiile pe care le dețineau. Cei nemulțumiți
spuneau că acești conducători se înălțaseră mai presus de adunarea Domnului,
luând asupra lor preoția și cârmuirea, după familia lor, și că nu erau
îndreptățiți să se așeze mai presus de ceilalți din Israel; ei nu erau mai
sfinți decât poporul și ar fi trebuit să fie destul pentru ei să fie pe aceeași
treaptă cu frații lor, care erau deopotrivă favorizați de prezența și de
protecția deosebită a lui Dumnezeu. Apoi, conspiratorii și-au mutat zona de
influență în popor. Pentru cei greșiți și care merită mustrare, nimic nu este
mai plăcut decât să primească încurajare și laudă. Și astfel, Core și cei ce i
se alăturaseră au câștigat atenția și sprijinul adunării. Acuzația de cârtire
adusă poporului, care a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu, a fost declarată
ca fiind o greșeală. Ei spuneau că adunarea nu avea nicio vină, deoarece nu
cerea nimic altceva decât drepturile care i se cuveneau, dar că Moise era un
conducător pretențios, că mustrase poporul, numindu-i păcătoși, când, de fapt,
ei erau un popor sfânt și Domnul era în mijlocul lor. Core a prezentat istoria
călătoriilor lor prin pustie, unde fuseseră trecuți prin locuri grele și mulți
pieriseră din pricina cârtelilor și a neascultării lor. Cei ce-i ascultau au
ajuns să creadă că necazurile lor ar fi putut fi evitate în mod clar, dacă
Moise ar fi luat o altă cale. Concluzia lor era că toate nenorocirile i se
datorau lui și că rămânerea lor departe de Canaan era o consecință a greșitei
conduceri a lui Moise și a lui Aaron și că, dacă ar fi Core conducătorul lor și
dacă i-ar îmbărbăta, scoțând în evidență faptele lor bune, în loc să le mustre
păcatele, ar avea o călătorie liniștită și prosperă; în loc de a peregrina
încoace și încolo prin pustie, ar porni direct spre Țara Făgăduinței. În
această lucrare de nemulțumire, între elementele care aduceau dezbinare, în
adunare era o mai mare unire și armonie decât fuseseră mai înainte. Succesul
lui Core în mijlocul poporului făcea să-i sporească încrederea și-l întărea în
credința că, dacă nu era ținută în frâu, uzurparea autorității de către Moise
avea să fie fatală pentru libertățile poporului Israel; el mai pretindea, de
asemenea, că Dumnezeu îi făcuse cunoscut acest lucru și că îl autorizase să
facă o schimbare în conducere, înainte de a fi prea târziu. Dar mulți nu erau
gata să primească acuzațiile aduse de Core împotriva lui Moise. Amintirea
muncii sale pline de răbdare și de sacrificiu de sine le-a venit în minte, și
conștiința li s-a tulburat. Prin urmare, pentru a-și susține convingerile, Core
trebuia să-i pună lui Moise în seamă un motiv egoist pentru interesul său
profund față de Israel; a fost repetată vechea acuzație, și anume că Moise îi
adusese acolo ca să piară în pustie și astfel el să poată pune mâna pe averile
lor. Pentru un timp, această lucrare s-a făcut în taină. Însă, îndată ce
mișcarea a ajuns să prindă suficientă putere ca să asigure o ruptură pe față,
Core și-a făcut apariția în fruntea partidei, acuzându-i public pe Moise și pe
Aaron de uzurparea autorității la care Core și asociații lui erau la fel de
îndreptățiți. În afară de aceasta, se mai aducea acuzația că poporul fusese
lipsit de libertate și independență. „Destul”, au spus conspiratorii, „toată
adunarea, toți sunt sfinți, și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă
ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?” Moise nu se așteptase la acest
complot adânc înrădăcinat și, atunci când a înțeles îngrozitoarea lui
semnificație, a căzut cu fața la pământ într-o rugăciune tăcută înaintea lui
Dumnezeu. Apoi, s-a sculat plin de întristare, dar calm și puternic. Călăuzirea
divină îi fusese asigurată. Chiar „mâine”, a spus el, „Domnul va arăta cine
este al Lui și cine este sfânt și-l va lăsa să se apropie de El”. Proba avea să
fie amânată până a doua zi, pentru ca toți să poată avea timp să se gândească.
Apoi, aceia care aspirau la preoție trebuiau să vină cu o cădelniță și să ardă
tămâie la cortul întâlnirii, în prezența adunării lui Israel. Legea era foarte
clară, și anume că numai cei care fuseseră consacrați pentru slujba aceasta
sfântă puteau sluji în sanctuar. Chiar și preoții Nadab și Abihu fuseseră
nimiciți pentru că îndrăzniseră să aducă „foc străin”, nesocotind astfel
porunca divină. Cu toate acestea, Moise și-a provocat acuzatorii, dacă
îndrăzneau să pășească într-o situație atât de primejdioasă, să pună problema
înaintea lui Dumnezeu. Despărțindu-i pe Core și pe confrații săi leviți, Moise
a spus: „Prea puțin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales
din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiați de El, ca să fiți
întrebuințați la slujba cortului Domnului și să vă înfățișați înaintea
adunării, ca să-I slujiți? V-a lăsat să vă apropiați de El pe tine și pe toți
frații tăi, pe copiii lui Levi, și acum mai voiți și preoția? De aceea te aduni
tu și ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiți
împotriva lui?” Datan și Abiram nu luaseră o poziție atât de îndrăzneață cum
făcuse Core; și, sperând că ei au fost, poate, atrași în această conspirație
fără să fie în totul stricați, Moise i-a chemat să vină la el, ca să audă
personal din gura lor acuzațiile pe care i le aduceau. Dar ei n-au vrut să vină
și, în mod obraznic, au refuzat să-i recunoască autoritatea. Răspunsul lor,
rostit în auzul întregii adunări, a fost: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o țară
unde curg lapte și miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai și
stăpânești peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o țară unde curg lapte și
miere și ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare și vii! Crezi că poți să iei
ochii oamenilor? Nu ne suim!” În felul acesta, pentru a descrie locul robiei,
ei au folosit același limbaj prin care Domnul descrisese moștenirea făgăduită.
Ei l-au acuzat pe Moise că pretinde că lucrează sub călăuzire divină, folosind
aceasta ca un mijloc de a-și întări autoritatea și au declarat că nu vor mai
admite să fie conduși, asemenea unor orbi, când spre Canaan, când spre pustie,
după cum se potrivește mai bine planurilor sale ambițioase. Astfel, cel ce
fusese un părinte plin de bunătate și un păstor răbdător a fost înfățișat ca
având cel mai negru caracter, un tiran și un uzurpator. Faptul că nu au intrat
în Canaan, ca pedeapsă pentru propriile lor păcate, a fost o acuzație pusă
asupra lui. Era clar că simpatia poporului era de partea celor nemulțumiți; dar
Moise n-a făcut niciun efort pentru a se apăra. În prezența adunării, el a
apelat în mod solemn la Dumnezeu, ca martor al curăției motivelor sale și al
dreptății comportamentului său, implorându-L să fie judecătorul său. A doua zi
dimineață, cei două sute cincizeci de prinți, în fruntea cărora se afla Core,
s-au prezentat cu cădelnițele. Ei au fost introduși în curtea cortului întâlnirii,
în timp ce poporul se strânsese afară ca să aștepte rezultatul. Nu Moise a fost
acela care a strâns adunarea lui Israel pentru a vedea înfrângerea lui Core și
a grupului său, ci cei răzvrătiți, în oarba lor încumetare, au strâns-o pentru
a fi martoră la biruința lor. O mare parte din adunare era pe față de partea
lui Core, a cărui speranță foarte mare era că va reuși să-l înfrângă pe Moise. Pe
când erau astfel adunați înaintea lui Dumnezeu, „slava Domnului s-a arătat
întregii adunări”. Avertizarea divină a fost transmisă lui Moise și Aaron.
„Despărțiți-vă din mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă.” Dar ei
au căzut cu fețele la pământ și s-au rugat: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor
oricărui trup! Un singur om a păcătuit și să Te mânii împotriva întregii
adunări?” Core se retrăsese din adunare pentru a li se alătura lui Datan și
Abiram atunci când Moise, însoțit de cei șaptezeci de bătrâni, a venit cu o
ultimă avertizare adresată acelora care n-au vrut să vină la el. Mulțimea îl
urmă, dar, mai înainte de a-și face cunoscut mesajul, Moise, prin poruncă
divină, porunci poporului: „Depărta-ți-vă de corturile acestor oameni răi și nu
vă atingeți de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriți odată cu pedepsirea
lor pentru toate păcatele lor.” Avertizarea a fost ascultată, căci apăsarea
unei imediate judecăți divine era asupra tuturor. Capii răscoalei s-au văzut părăsiți
de aceia pe care îi înșelaseră, dar cerbicia lor era de nezdruncinat. Ei
stăteau cu familiile lor la ușa corturilor, ca o sfidare a avertizării divine. În
Numele Dumnezeului lui Israel, Moise a declarat în auzul adunării: „Iată cum
veți cunoaște că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri și că nu lucrez
din capul meu. Dacă oamenii aceștia vor muri cum mor toți oamenii și dacă vor
avea aceeași soartă ca toți oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar, dacă Domnul va
face un lucru nemaiauzit, dacă pământul își va deschide gura ca să-i înghită cu
tot ce au, așa încât se vor pogorî de vii în locuința morților, atunci veți ști
că oamenii aceștia au hulit pe Domnul.” Ochii tuturor copiilor lui Israel erau
ațintiți asupra lui Moise, în timp ce, plini de groază, stăteau în așteptarea
evenimentului. Când el a terminat de vorbit, pământul s-a despicat în două și
cei răzvrătiți au fost înghițiți de vii cu tot ceea ce aveau și „au pierit din
mijlocul adunării”. Poporul a fugit, mărturisind că fusese părtaș la acest păcat.
Dar judecata lui Dumnezeu nu era încă încheiată. Un foc a ieșit din nor și ia mistuit
pe cei două sute cincizeci de prinți care aduceau tămâie. Acești oameni care nu
s-au răzvrătit prima dată nu au fost nimiciți odată cu principalii autori ai
conspirației. Lor li s-a îngăduit să vadă sfârșitul acestora și să aibă ocazia
să se pocăiască, dar ei simpatizau cu cei răzvrătiți și au împărtășit soarta
lor. Chiar și atunci când Moise i-a cerut poporului Israel să fugă de nimicirea
care stătea să vină, judecata divină ar fi putut să fie oprită în cazul în care
Core și ceata lui s-ar fi pocăit și ar fi cerut iertare. Dar stăruința lor încăpățânată
le-a pecetluit soarta. Întreaga adunare era vinovată de același păcat, căci
toți, într-o măsură mai mare sau mai mică, au simpatizat cu ei. Și totuși
Dumnezeu, în marea Lui milă, a făcut o deosebire între conducătorii răzvrătirii
și aceia pe care aceștia îi conduseseră. Acelora care s-au lăsat înșelați li
s-a dat timp pentru pocăință. Li s-au dat dovezi zdrobitoare că greșiseră și că
Moise avea dreptate. Iar manifestarea deosebită a puterii lui Dumnezeu a
înlăturat orice îndoială. Domnul Iisus, adică Îngerul Domnului care mergea
înaintea evreilor, a căutat să-i scape de la nimicire. Iertarea era gata să le
fie dată. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape și apela la ei în
vederea pocăinței. O intervenție specială, irezistibilă, a Cerului făcuse ca
răzvrătirea lor să se oprească. Acum, dacă aveau să răspundă la intervenția
providenței lui Dumnezeu, puteau fi salvați. Dar, în timp ce fugeau de
judecată, din cauza fricii de nimicire, spiritul de răzvrătire nu dispăruse. Ei
s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziți, dar nu pocăiți. Ei
fuseseră lingușiți de Core și oamenii lui până când au început să creadă că,
într-adevăr, erau oameni foarte buni, că fuseseră înșelați și că Moise profitase
de pe urma lor. Dacă aveau să admită că Moise avusese dreptate, iar Core și
gruparea lui greșiseră, atunci trebuiau să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu
sentința că aveau să moară în pustie. Dar nu erau dispuși să se supună acestei
hotărâri și au încercat să creadă că Moise i-a înșelat. Ei au nutrit speranța
că era pe cale să se stabilească o nouă ordine a lucrurilor, în care lauda avea
să înlocuiască mustrarea și o viață ușoară urma să ia locul neliniștii și
conflictului. Oamenii care pieriseră le spuseseră cuvinte lingușitoare și
pretinseseră că au un mare interes și o mare dragoste pentru ei, iar poporul a
tras concluzia că Core și tovarășii lui au fost oameni buni și că Moise fusese,
prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor. Nu este posibilă pentru oameni o
mai mare insultă la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a disprețui și respinge
mijloacele pe care El dorește să le folosească pentru mântuirea lor. Israeliții
nu numai că făcuseră acest lucru, dar plănuiseră să-l omoare atât pe Moise, cât
și pe Aaron. Și, cu toate acestea, ei n-au simțit nevoia de a căuta iertarea
lui Dumnezeu pentru păcatul lor întristător. Acea noapte a încercării n-a fost
petrecută în pocăință și mărturisire, ci în născocirea unui mod de a se opune
dovezilor care îi arătau a fi cei mai mari păcătoși. Ei nutreau încă ură față
de oamenii aleși de Dumnezeu și s-au hotărât să se opună autorității lor.
Satana era prezent ca să le pervertească judecata și să-i ducă la nimicire, ca
pe niște orbi. Tot Israelul fugise speriat la strigătul păcătoșilor care
coborau de vii în locuința morților, căci își ziceau: „Să fugim ca să nu ne
înghită pământul.” Dar, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit
împotriva lui Moise și a lui Aaron, zicând: Voi ați omorât pe poporul
Domnului.” Ei erau gata să treacă la acte de violență împotriva conducătorilor
lor credincioși și plini de sacrificiu de sine. Manifestarea puterii divine a
fost văzută în norul de deasupra cortului întâlnirii și din nor o voce le-a
vorbit lui Moise ș lui Aaron, spunâd: „Dați-vă la o parte din mijlocul acestei
adunări și-i voi topi într-o clipă”. Vinovăția păcatului nu era asupra lui și, de aceea,
Moise nu s-a temut și nu s-a grăbit să plece și să lase adunarea poporului
Israel să piară. Moise a zăbovit și, în această teribilă criză a dat pe față adevăratul
interes pe care îl are păstorul pentru turma care i-a fost dată în grijă. El a
mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mânia Lui să nu nimicească cu totul poporul
pe care El și l-a ales. Prin mijlocirea sa, brațul răzbunării a fost oprit,
pentru ca neascultătorul și răzvrătitul Israel să nu fie nimicit cu totul. Dar
slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia își făcea lucrarea morții. La sfatul
fratelui să, Aaron a luat cădelnița și s-a grăbit să meargă în mijlocul adunării
pentru „a face ispășire pentru ei”. „S-a așezat între cei morți și cei vii, și
urgia a încetat.” Odată cu fumul de tămâie, în cortul întâlnirii se înălțau la Dumnezeu
și rugăciunile lui Moise; și urgia a fost oprită dar nu mai înainte ca
paisprezece mii de oameni din Israel să piară ca dovadă a vinovăției murmurării
și a răvrăirii. A fost dată o nouă dovadă a faptului că preoția fusese
stabilită în familia lui Aaron. Prin poruncă divină fiecare seminție a trebuit
să pregătească câte un toiag pe care să-și scrie numele. Numele lui Aaron a
fost scris pe toiagul seminței lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii.
Înflorirea unuia dintre toiege avea să fie semnul că Domnul a ales acea seminție
pentru slujba preoței. A doua zi, „iată că toiagul lui Aaron, care era pentru
casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise șn copsese migdale”. Toiagul
a fost arătat poporului și apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mărturie pentru
generațiile care aveau să vină. Această minune a clarificat problema preoței. A
fost pe deplin stabilit faptul că Moise și Aaron vorbiseră cu autoritatea divină
iar poporul era obligat să creadă și să primească adevărul neplăcut - și anume,
că aveau să moară în pustie. „Iată”, au zis ei, „că murim, pierim, pierim cu
toții”. Au mărturisit faptul că au păcătuit răzvrătindu-se împotriva conducătorilor
lor și au recunoscut că pedeapsa pe care o aplicase Dumnezeu lui Core și
grupării lui fusese dreaptă. În răscoala lui Core se vede la lucru, într-o
măsură mai mică, același spirit care a dus la răzvrătirea lui Satana în ceruri.
Mândria și ambiția l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva
conducerii lui Dumnezeu și să caute să răstoarne ordinea care fusese stabilită
în ceruri. De la cădere, ținta sa a fost aceea de a sădi în mintea oamenilor
același spirit de invidie și nemulțumire, aceeași ambiție pentru locuri de
frunte și onoare. În felul acesta a lucrat el asupra minții lui Core, a lui
Datan și a lui Abiram, pentru a trezi în ei dorința de înălțare de sine și
pentru a pune în mișcare invidia, neîncrederea și răzvrătirea. Satana i-a făcut
să-L lepede pe Dumnezeu și conducerea Sa, prin lepădarea oamenilor numiți de
El. Și, cu toate că, în cârtirea lor împotriva lui Moise și a lui Aaron Îl
huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiți încât se credeau fără vină și-i
priveau pe aceia care le mustrau cu credincioșie păcatele ca fiind mânați de Satana.
Se vedea clar faptul că, evreii nu erau dispuși să se supună dispozițiilor și
restricțiilor Domnului. Ei erau neliniștiți când li se puneau îngrădiri și nu
erau dispuși să primească mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva
lui Moise. Core n-ar fi urmat calea pe
care a urmat-o dacă ar fi știut că toate îndrumările și mustrările adresate lui
Israel veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit să știe acest lucru.
Dumnezeu dăduse dovezi îndestulătoare că El îl conduce pe Israel. Dar Core și tovarășii
săi au respins lumina până când au orbit atât de mult încât nici cele mai
izbitoare manifestări ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulătoare pentru
a-i convinge; ei le-au pus pe toate pe seama unor mijloace omenești sau
satanice. Același lucru a fost făcut de popor, care, în ziua imediat următoare
nimicirii lui Core și a cetei lui, a venit la Moise și Aaron, zicând: „Voi ați
omorât pe poporul Domnului.” Fără să țină seama de faptul că avuseseră cele mai
convingătoare dovezi ale neplăcerii lui Dumnezeu față de purtarea lor în
nimicirea oamenilor care îi amăgiseră, ei au îndrăznit să pună judecățile Lui
pe seama lui Satana, declarând că, prin puterea celui rău, Moise și Aaron au
pricinuit moartea unor oameni buni și sfinți. Această faptă le-a pecetluit
soarta. Ei săvârșiseră păcatul împotriva Duhului Sfânt, atunci când inima
omului este cu totul împietrită față de influența harului divin. „Oricine va
vorbi împotriva Fiului omului”, a spus Domnul Iisus Hristos, „va fi iertat, dar
oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat” (Mat. 12,32). Aceste
cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe care le
săvârșise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui
Beelzebul. Prin intermediul Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul și aceia
care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie
canalul de legătură dintre suflet și cer. Dumnezeu lucrează prin manifestarea
Duhului Său ca să-l mustre și să-l convingă pe păcătos; și, dacă lucrarea
Duhului este lepădată în cele din urmă, Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru
acel suflet. Ultimul mijloc folosit al harului divin este respins. Păcătosul
rupe astfel orice legătură cu Dumnezeu, iar păcatul nu are niciun leac ca să se
vindece singur. Nu mai există o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată
lucra pentru a-l convinge și converti pe păcătos. „Lăsați-l în pace” (Osea
4,17) - este porunca divină. Atunci „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate,
ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui
pe cei răzvrătiți” (Evr. 10,26.27).
43.
ÎN PUSTIE:
Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui
Israel sunt pierduți din vedere în întunericul deșertului. „Vremea”, spunea
Moise, „cât au ținut călătoriile noastre de la Cades-Barnea până la trecerea
pârâului Zered a fost de treizeci și opt de ani; până a pierit din mijlocul
taberei tot neamul oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a
fost împotriva lor, ca să-i nimicească din mijlocul taberei, până ce au pierit”
(Deut. 2,14.15). În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului că se
afla sub mustrare divină. În răzvrătirea de la Cades, ei L-au lepădat pe
Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepădat pentru vremea aceea pe ei. Pentru că se
dovediseră necredincioși legământului Său, nu aveau să primească semnul
legământului, ritualul circumciziei. Dorința lor de a se întoarce în țara
robiei arăta că nu sunt vrednici de libertate, și orânduirea Paștilor,
instituită pentru a sărbători eliberarea din sclavie, nu trebuia ținută. Cu
toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea că Dumnezeu nu-Și
uitase cu totul poporul și, în îndurarea Lui, încă Se îngrijea de nevoile lor.
„Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale”, spunea
Moise, reamintindu-le istoria peregrinărilor lor, „și ți-a cunoscut călătoria
în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani, Domnul, Dumnezeul tău, este
cu tine și n-ai dus lipsă de nimic” (Deut. 2,7). Iar imnul leviților, raportat
de Neemia, înfățișează în mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel,
chiar în acești ani când au fost lepădați și alungați: „În îndurarea Ta fără
margini, nu i-ai părăsit în pustie și stâlpul de nor n-a încetat să-i
călăuzească ziua pe drum, iar stâlpul de foc să le lumineze noaptea drumul pe
care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înțelepți.
N-ai depărtat mana Ta de la gura lor și le-ai dat apă să-și potolească setea.
Patruzeci de ani ai avut grijă să-i hrănești în pustie și n-au dus grijă de nimic,
hainele nu li s-au învechit și picioarele nu li s-au umflat” (Neemia 9,19-21). Peregrinarea
prin pustie n-a fost poruncită numai ca o pedeapsă rostită asupra răzvrătiților
și a cârtitorilor, ci trebuia să slujească și la disciplinarea generației care
avea să vină, pregătind-o pentru intrarea în Țara Făgăduinței. Moise le-a spus:
„Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui”, „ca să te
smerească și să te încerce, ca să-ți cunoască pornirile inimii și să te vadă
dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui. Astfel … te-a lăsat să suferi de foame
și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai și nici părinții tăi n-o
cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice
cuvânt care iese din gura Domnului” (Deut. 8,5.2.3). „El l-a găsit într-un
ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat,
l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochilor Lui.” „În toate necazurile lor,
n-au fost fără ajutor și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El
Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a
sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime” (Deut. 32,10; Is. 63,9). Cu
toate acestea, singurul raport al vieții lor din pustie nu este alcătuit decât
din dovezi ale răzvrătirii lor împotriva Domnului. Răzvrătirea lui Core a avut
ca rezultat nimicirea a paisprezece mii de oameni din Israel. Și au mai fost
cazuri izolate care dovedeau același spirit de dispreț față de autoritatea divină.
Odată, fiul unei femei israelite și al unui egiptean, unul din mulțimea pestriță
care ieșise împreună cu Israel din Egipt, a părăsit locul său din tabără și a
intrat în partea israeliților, pretinzând că are dreptul de a-și ridica acolo cortul.
Lucrul acesta era interzis de legea divină, urmașii unui egiptean fiind excluși
din adunarea poporului până la a treia generație. Între el și un israelit s-a
iscat o ceartă; problema fiind adusă înaintea judecătorilor, hotărârea acestora
a fost împotriva celui care călcase legea. Înfuriat din pricina acestei
decizii, el l-a blestemat pe judecător și, în aprinderea patimii lui, a hulit
Numele lui Dumnezeu. El a fost adus imediat înaintea lui Moise. Era dată de
mult porunca: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu
moartea” (Ex. 21,17). Dar nu se prevăzuse nimic cu privire la un astfel de caz.
Atât de grozavă era nelegiuirea, încât s-a crezut că este necesar să se ceară,
în mod deosebit, sfat de la Dumnezeu. Omul a fost închis până când avea să fie
cunoscută voința lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a rostit sentința: cel ce hulise
trebuia scos afară din tabără și ucis cu pietre. Cei care fuseseră de față când
s-a săvârșit păcatul și-au pus mâinile pe capul său, mărturisind astfel, în mod
solemn, că învinuirea care I se aducea era dreaptă. Apoi, tot ei au fost aceia
care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de față au luat și ei parte,
după aceea, la executarea sentinței. Această întâmplare a fost urmată de darea
unei legi pentru cazuri asemănătoare: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui își
va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului va fi
pedepsit cu moartea. Toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie
băștinaș, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu” (Lev. 24,15.16). Sunt
și dintre aceia care pun la îndoială iubirea și dreptatea lui Dumnezeu atunci
când a dat o pedeapsă atât de aspră pentru niște cuvinte spuse la supărare. Dar
atât iubirea, cât și dreptatea Sa cer să se arate că a spune împotriva lui
Dumnezeu cuvinte născute din răutate constituie un mare păcat. Pedeapsa dată
trebuia să fie o avertizare pentru alții, și anume că Numele lui Dumnezeu
trebuie să fie privit cu respect. Dacă păcatul acestui om ar fi rămas
nepedepsit, alții ar fi făcut la fel și, ca rezultat, multe vieți ar fi trebuit,
în cele din urmă, să fie sacrificate. Mulțimea pestriță care a ieșit din Egipt
împreună cu poporul Israel era un continuu izvor de ispită și necazuri. Cei
care o compuneau mărturiseau că au renunțat la idolatrie și că se închină
adevăratului Dumnezeu; dar educația din copilărie și creșterea le-au modelat
obiceiurile și caracterul și ei erau, într-o oarecare măsură, stricați de
idolatrie și lipsiți de respect pentru Dumnezeu. Ei au fost cei mai porniți să
înceapă cearta și erau primii care se plângeau și molipseau tabăra prin
practicile lor idolatre și prin cârtirile lor împotriva lui Dumnezeu. Curând
după întoarcerea în pustie, a avut loc un caz de călcare de Sabat în împrejurări
care l-au arătat a fi un caz de o deosebită vinovăție. Vestea că Domnul îl va
dezmoșteni pe Israel a trezit un spirit de răzvrătire. Un om din popor, mâniat
pentru faptul că fusese exclus din Canaan și hotărât să-și dea pe față
disprețul față de Legea lui Dumnezeu, se aventură să calce în mod fățiș porunca
a patra a Decalogului, ducându-se să adune lemne în ziua Sabatului. În timpul
peregrinării lor în pustie, aprinderea focului în ziua a șaptea a săptămânii
fusese oprită cu strictețe. Interdicția aceasta nu avea să fie extinsă și în
țara Canaanului, unde asprimea climei făcea adesea necesară aprinderea focului;
dar în pustie focul nu era necesar pentru a te încălzi. Fapta acestui om era o
călcare voită și premeditată a poruncii a patra - un păcat generat nu de neatenție
sau de lipsa cunoașterii, ci de încumetare. El a fost prins asupra faptului și
adus înaintea lui Moise. Fusese deja vestit mai dinainte că orice călcare a
Sabatului va fi pedepsită cu moartea, dar încă nu se făcuse cunoscut cum avea
să se aplice pedeapsa aceasta. Moise a adus cazul înaintea lui Dumnezeu și i
s-a dat următoarea îndrumare: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată
adunarea să-l ucidă cu pietre în afara taberei” (Num. 15,35). Păcatele hulirii
și ale călcării de bunăvoie a Sabatului erau pedepsite la fel, fiind amândouă
dovezi ale disprețului față de autoritatea lui Dumnezeu. Pe tot parcursul celor
patruzeci de ani în pustie, în fiecare săptămână i se amintea poporului, prin
miracolul manei, obligația sfântă a păzirii Sabatului. Și totuși nici aceasta
nu i-a dus la ascultare. Cu toate că nu s-au dedat la o călcare atât de fățișă
și de îndrăzneață ca cel care primise o pedeapsă atât de izbitoare, s-a dat
totuși pe față o mare delăsare în păzirea poruncii a patra. Dumnezeu declară
prin profetul Său: „Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele” (Ezech.
20,13.24). Și acesta este enumerat printre motivele de îndepărtare a primei
generații de Țara Făgăduinței. Și, cu toate acestea, copiii lor n-au învățat
lecția. Atât de mare a fost nepăsarea lor față de păzirea Sabatului, în timpul
celor patruzeci de ani de pribegie în pustie, încât chiar dacă Dumnezeu nu i-a
oprit să intre în Canaan, El a spus că aveau să fie împrăștiați printre păgâni
după așezarea lor în Țara Făgăduită. De la Cades, copiii lui Israel s-au întors
în pustie; iar după ce s-a terminat timpul rămânerii lor în deșert, a venit
„toată adunarea copiilor lui Israel … în pustia Țin, în luna întâi și poporul
s-a oprit la Cades” (Num. 20,1). Aici a murit și a fost îngropată Maria. De la
scena aceea plină de bucurie de pe țărmul Mării Roșii, când Israel a ieșit cu
cântec și cu joc pentru a sărbători triumful Domnului, la mormântul din pustie,
care a pus capăt unei vieți de peregrinaj - aceasta a fost soarta a milioane de
suflete care au ieșit din Egipt cu mari speranțe. Păcatul le-a smuls chiar de
la buze cupa binecuvântărilor. Își va însuși oare generația următoare această
lecție? „Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască și n-au crezut în
inimile lor … Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau și se
îndreptau spre Dumnezeu; își aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor și că
Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor” (Ps. 78,32-35 - T.M.). Dar ei nu
s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că, atunci când erau loviți
de vrăjmași, căutau ajutorul Lui, Singurul care îi putea scăpa, totuși „inima
nu le era tare față de El și nu erau credincioși legământului. Totuși, în
îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea și nu nimicește; Își oprește de multe ori
mânia și nu dă drumul întregii Lui urgii. El Și-a adus deci aminte că ei nu
erau decât carne, o suflare care trece și nu se mai întoarce” (Ps. 78,37-39 -
T.M.).
44.
STÂNCA LOVITĂ:
Din stânca lovită de Moise pentru prima dată
la Horeb a curs un șuvoi de apă dătătoare de viață, care l-a înviorat pe Israel
în pustie. În timpul tuturor peregrinărilor lor, ori de câte ori era nevoie, li
se dădea apă printr-o minune a îndurării lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu
curgea după ei de la Horeb. Ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie
de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa țâșnea în șuvoi lângă tabăra lor. Hristos
era Acela care, prin puterea cuvântului Său, făcea ca șuvoiul răcoritor de apă
să curgă spre Israel: „Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că
beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos” (1
Cor. 10,4). El era izvorul tuturor binecuvântărilor, atât al celor trecătoare,
cât și al celor spirituale. Hristos, Stânca cea adevărată, a fost cu ei în
toate peregrinările lor. „Și nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va
duce; ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca și va
curge apă” (Is. 48,21). „A deschis stânca și au curs ape, care s-au vărsat ca un
râu în locurile uscate” (Ps. 105,41 - T.M.). Stânca lovită Îl preînchipuia pe
Domnul Hristos și, prin acest simbol, suntem învățați cele mai prețioase adevăruri
spirituale. După cum din stânca lovită se revărsa apa dătătoare de viață, tot
astfel, de la Hristos, „lovit de Dumnezeu”, „străpuns pentru păcatele noastre”,
„zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Is. 53,4.5), curge șuvoiul mântuirii
pentru neamul omenesc pierdut. După cum stânca a fost lovită o singură dată, „tot
așa Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora”
(Evr. 9,28). Mântuitorul nostru nu trebuia să Se jertfească a doua oară; iar
aceia care caută binecuvântările harului Său trebuie doar să le ceară în Numele
lui Iisus, revărsându-și astfel dorința inimii în rugăciune plină de căință. O
astfel de rugăciune va aduce înaintea Domnului oștirilor rănile lui Iisus și
atunci din nou va curge sângele dătător de viață, simbolizat prin revărsarea
apei dătătoare de viață pentru Israel. Revărsarea apei din stâncă în pustie era
sărbătorită de israeliți, după așezarea lor în Canaan, cu manifestări de mare
bucurie. În timpul Domnului Hristos, sărbătoarea aceasta ajunsese cea mai
impresionantă ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sărbătorii corturilor, când erau
adunați la Ierusalim oameni din toată țara. În fiecare dintre cele șapte zile
ale acestei sărbători, preoții ieșeau, însoțiți de muzică și de corul leviților,
pentru a scoate apă întrun vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmați de mulțimea
credincioșilor, toți cei care puteau să se apropie de apă și să bea din ea, în
timp ce răsuna cântecul de sărbătoare: „Veți scoate apă cu bucurie din
izvoarele mântuirii” (Is. 12,3). Apoi, apa scoasă de preoți era purtată la templu
în mijlocul sunetului trâmbițelor și al cântării pline de solemnitate: „Picioarele
mi se opresc în porțile tale, Ierusalime” (Ps. 122,2 - T.M.). În timp ce cântecele
de laudă răsunau, iar mulțimea își alătura glasul într-un cor triumfal,
acompaniat de sunetul instrumentelor și al trâmbițelor care sunau cu putere,
apa era vărsată pe altarul arderii-de-tot. Mântuitorul S-a folosit de slujba
aceasta simbolică pentru a îndrepta mintea oamenilor spre binecuvântările pe
care El a venit să le aducă. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a
praznicului”, vocea Sa a fost auzită în tonuri care au răsunat prin curțile
templului: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în
Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea
cuvintele acestea despre Duhul”, declara Ioan, „pe care aveau să-L primească
cei ce vor crede în El” (Ioan 7,37-39). Apa înviorătoare, țâșnind într-un pământ
pustiu și secetos, face ca pustia să înflorească și curge ca să dea viață celor
ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos îl
poate da și care curăță, reînviorează și dă putere sufletului, ca apa vie.
Acela în care locuiește Hristos are în el un izvor de har și putere care nu
seacă niciodată. Domnul Iisus face plină de bucurie viața tuturor acelora
care-L caută cu adevărat și le luminează cărarea. Primită în inimă, iubirea Sa
va da naștere la fapte bune pentru viața veșnică. Ea aduce binecuvântări nu
numai aceluia în sufletul căruia izvorăște, ci râul de apă vie se va revărsa în
cuvinte și fapte de neprihănire pentru a-i înviora și pe cei însetați din jurul
său. În convorbirea Sa cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov, Mântuitorul
S-a folosit de același tablou. „Dar cui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în
veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un
izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14). Domnul Hristos combină
cele două simboluri. El este Stânca, El este Apa vie. Tablourile acestea
frumoase și pline de adânci înțelesuri sunt prezente în toată Biblia. Cu
veacuri înainte de venirea Domnului Hristos, Moise arăta spre El ca fiind Stânca
mântuirii lui Israel (Deut. 32,15); psalmistul a cântat despre El ca fiind „Izbăvitorul
meu”, „Stânca puterii mele”, „Stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă
pentru mine”, „o Stâncă de adăpost pentru mine”, „Stânca inimii mele”, „Stânca
mea de adăpost”. În cântecele lui David, harul Său este înfățișat, de asemenea,
ca fiind „ape de odihnă” „printre pășuni verzi”, pe marginea cărora Păstorul
ceresc Își conduce turma. „Și-i adăpi din șuvoiul desfătărilor Tale”, „căci la
Tine este izvorul vieții” (Ps. 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2;
36,8.9 - T.M.). Iar înțeleptul declară: „Izvorul înțelepciunii este ca un șuvoi
care curge întruna” (Prov. 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este „izvorul
apelor vii” (Ier. 2,13). Pentru Zaharia, El este „un izvor pentru păcat și
necurăție” (Zah. 13,1). Isaia Îl descrie ca fiind „Stânca veacurilor” și ca „umbra
unei stânci mari într-un pământ ars de soare” (Is. 26,4; 32,2). Tot el ne
prezintă făgăduința prețioasă care face să ne vină în mod viu în minte izvorul
de apă vie care a curs pentru Israel: „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și
nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul
lui Israel, nu-i voi părăsi.” „Căci voi turna ape peste pământul însetat și râuri
peste pământul uscat.” „Căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie.”
Este adresată invitația: „Voi, toți cei însetați, veniți la ape” (Is. 41,17;
44,3; 35,6; 55,1). Și în paginile de încheiere ale Cuvântului Sfânt se face
auzită invitația aceasta. Râul de apă a vieții, „limpede ca și cristalul”,
pornește de la tronul lui Dumnezeu și al Mielului; iar chemarea harului răsună
de-a lungul veacurilor: „Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa
vieții fără plată” (Apoc. 22,17). Chiar înainte ca mulțimea lui Israel să ajungă
la Cadeș, râul dătător de viață, care atâția ani țâșnise chiar lângă tabăra
lor, încetă să mai curgă. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune încă o dată
la încercare pe poporul Său. El dorea să vadă dacă se vor încrede în purtarea
Lui de grijă sau vor da pe față aceeași necredință ca și părinții lor. În fața
lor se aflau colinele Canaanului. O călătorie de câteva zile avea să-I aducă la
hotarele Țării Făgăduite. Se aflau la o mică depărtare de Edom, care aparținea
urmașilor lui Esau și prin care trecea drumul spre Canaan rânduit lor. Moise
primise porunca: „Întoarceți-vă spre miazănoapte. Dă următoarea poruncă
poporului: Acum aveți să treceți prin hotarele fraților voștri, copiii lui
Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziți bine. Să nu
vă încăierați cu ei; căci nu vă voi da în țara lor nici măcar o palmă de loc; muntele
Seir l-am dat în stăpânire lui Esau. Să cumpărați de la ei cu preț de argint
hrana pe care o veți mânca; și să cumpărați de la ei cu preț de argint chiar și
apa pe care o veți bea.” (Deut. 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit să fie de
ajuns pentru a explica pentru ce a încetat să li se mai dea apă; ei erau de acum
gata să treacă printr-o țară bine udată și roditoare, în drumul lor direct spre
țara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise o trecere lipsită de incidente prin Edom
și posibilitatea de a cumpăra hrană și apă suficientă pentru întreaga mulțime. Încetarea
curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un
semn că pribegia prin pustie a luat sfârșit. Dacă n-ar fi fost orbiți de
necredință, ar fi putut înțelege acest lucru. Dar ei au făcut din ceea ce ar fi
trebuit să fie o dovadă a împlinirii făgăduinței lui Dumnezeu o ocazie de îndoială
și cârtire. Se părea că îi părăsise orice speranță că Dumnezeu avea să-i ducă în
stăpânirea Canaanului și au început să plângă după „binecuvântările” pustiei. Înainte
ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei trebuiau să arate că se încred
în făgăduința Lui. Alimentarea cu apă a încetat înainte ca ei să ajungă în
Edom. Acum era pentru ei ocazia, și aceasta pentru scurt timp, să umble prin
credință, și nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la același
spirit de răzvrătire și nerecunoștință care fusese dat pe față de părinții lor.
De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără, ei au uitat mâna care de
atâția ani se îngrijise de nevoile lor și, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu după
ajutor, au murmurat împotriva Lui și, în disperarea lor, au spus: „Ce bine ar
fi fost să fi murit noi când au murit frații noștri înaintea Domnului” (Num.
20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat printre cei care au
fost nimiciți cu prilejul răscoalei lui Core. Strigătele lor erau îndreptate împotriva
lui Moise și a lui Aaron: „Pentru ce ați adus adunarea Domnului în pustia
aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din
Egipt și ne-ați adus în acest loc, unde nu este nici loc de semănat, nici
smochin, nici viță, nici rodiu, nici apă de băut?” Conducătorii s-au dus la ușa
cortului întâlnirii și au căzut cu fața la pământ. Din nou „s-a arătat slava
lui Dumnezeu”, și Moise a primit porunca: „Ia toiagul și cheamă adunarea, tu și
fratele tău, Aaron. Să vorbiți stâncii acesteia în fața lor, și ea vă va da apă.
Să le scoateți apă din stâncă și să adăpi adunarea și vitele lor.” Cei doi frați
au mers înaintea mulțimii, Moise având în mâna sa toiagul Domnului. Ei erau
acum oameni în vârstă. Multă vreme răbdaseră răzvrătirea și încăpățânarea
poporului Israel; dar acum, spre sfârșit, până și răbdarea lui Moise a cedat: „Ascultați,
răzvrătiților”, a strigat el, „vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca
aceasta?”; și, în loc să-i vorbească stâncii, așa cum îi poruncise Domnul, el a
lovit-o de două ori cu toiagul. Apa a țâșnit cu îmbelșugare pentru a satisface
setea mulțimii. Dar se făcuse un mare rău. Moise a vorbit cu un spirit iritat;
cuvintele lui erau mai degrabă expresia exasperării decât indignarea sfântă
pentru că Dumnezeu fusese dezonorat. „Ascultați, voi, răzvrătiților”, a spus
el. Acuzația aceasta era adevărată, dar nici adevărul nu trebuie rostit cu
patimă sau nerăbdare. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să pună asupra lui
Israel vina pentru răzvrătire, chiar pentru el cuvintele fuseseră dureroase,
iar pentru ei greu de suportat; și, cu toate acestea, Dumnezeu l-a susținut în
transmiterea mesajului. Dar, când, din proprie inițiativă, i-a acuzat pe cei răzvrătiți,
el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu și nu a făcut decât rău poporului. Lipsa
lui de răbdare și de stăpânire de sine era vădită. În felul acesta, i s-a dat
ocazie poporului să se întrebe dacă acțiunile și comportarea lui din trecut
fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu sau nu și, astfel, să-și scuze propriile păcate.
Atât Moise, cât și ei Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei,
merita de la început să fie supusă criticii și condamnării. Acum, ei au găsit
pretextul pe care-l căutau pentru a respinge toate mustrările pe care Dumnezeu
le trimitea prin slujitorul Său. Moise a dat dovadă de neîncredere în Dumnezeu.
„Vom putea noi oare să vă scoatem apă?”, întrebă el, ca și când Domnul n-ar face
ceea ce a făgăduit. „N-ați crezut în Mine”, le-a spus Domnul celor doi frați, „ca
să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel”. Atunci când apa a lipsit, chiar și
credința lor în împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu s-a clătinat din cauza cârtirii
și răzvrătirii poporului. Prima generație a fost condamnată să piară în pustie
din cauza necredinței; și, cu toate acestea, același spirit s-a dat pe față și în
copiii lor. Oare nici aceștia nu vor primi făgăduința? Obosiți și descurajați,
Moise și Aaron n-au făcut niciun efort să pună stavilă curentului declanșat de sentimentele
poporului. Dacă ei înșiși ar fi dat pe față o credință neșovăielnică în
Dumnezeu, ar fi înfățișat lucrurile înaintea poporului într-o astfel de lumină încât
să-l facă în stare să treacă cu bine această încercare. Printr-o exercitare
promptă și hotărâtă a autorității cu care fuseseră învestiți, în calitate de
conducători, ei ar fi putut să aducă la tăcere cârtirea poporului. Era datoria
lor să depună orice efort ce le stătea în putere pentru a face ca situația să
fie mai bună, mai înainte de a-I cere lui Dumnezeu să facă ce avea de făcut pentru
ei. Dacă nemulțumirile și cârtirile de la Cades ar fi fost aduse la tăcere cu
promptitudine, ce șir lung de rele ar fi fost curmat! Prin acțiunea sa pripită,
Moise a făcut fără efect puterea lecției pe care Dumnezeu a vrut să le-o dea.
Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovită o dată, după cum și
Domnul Hristos avea să fie adus jertfă o singură dată. A doua oară nu era
nevoie decât să-i vorbească stâncii, după cum și noi nu trebuie decât să cerem
binecuvântările cerului în Numele Domnului Iisus. Din cauza celei de-a doua
loviri a stâncii, s-a stricat semnificația acestui frumos tablou al Domnului
Hristos. Mai mult chiar, Moise și Aaron și-au asumat o putere care Îi aparținea
numai lui Dumnezeu. Nevoia de o intervenție divină făcea ca ocazia aceea să fie
un prilej de mare solemnitate, iar conducătorii lui Israel ar fi trebuit să-l folosească
pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu și pentru a-I întări credința în
puterea și bunăvoința Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi
oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”, ei s-au așezat în locul lui
Dumnezeu, ca și când puterea ar fi fost la ei, oameni supuși acelorași slăbiciuni
și patimi omenești. Obosit de continua murmurare și răzvrătire a poporului,
Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor și, fără puterea
divină, fusese lăsat să-și păteze raportul vieții prin manifestarea slăbiciunii
omenești. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât și plin de lepădare de
sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu
fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie
onorat și preamărit. Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronunțat nicio judecată
asupra acelora care, prin purtarea lor nelegiuită, i-au provocat atât de mult
pe Moise și pe Aaron. Toată dezaprobarea Sa a căzut asupra conducătorilor.
Aceia care stăteau ca reprezentanți ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise și
Aaron s-au simțit ei înșiși jigniți, pierzând din vedere faptul că poporul nu cârtea
împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Din cauză că au privit la ei și s-au lăsat
duși de propriile resentimente, au căzut în păcat fără să-și dea seama și n-au
mai putut să-i arate poporului vinovăția lui cea mare înaintea lui Dumnezeu. Amară
și plină de umilire a fost judecata rostită fără întârziere. „Atunci Domnul a
zis lui Moise: Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea
copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau.”
Ei trebuiau să moară împreună cu răzvrătitul Israel înainte de trecerea
Iordanului. Dacă Moise și Aaron ar fi nutrit un spirit de înălțare de sine sau
ar fi manifestat un spirit pătimaș în fața avertizării și a mustrării divine,
vinovăția lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovați de un păcat
cu voia, făcut în mod deliberat, ci au fost biruiți de o ispită neașteptată,
iar căința lor a fost imediată și din toată inima. Domnul a primit pocăința
lor, deși, din cauza răului pe care păcatul lor îl putea provoca în mijlocul
poporului, nu putea să anuleze pedeapsa. Moise nu și-a tăinuit pedeapsa, ci a
spus poporului că, deoarece nu I a dat lui Dumnezeu slava cuvenită, el nu va
putea să-i conducă în Țara Făgăduită. Le-a cerut să ia aminte la pedeapsa severă,
pronunțată în dreptul său, și să judece apoi cum privește Dumnezeu cârtirea
lor, punând numai asupra unui om pedeapsa care - din cauza păcatelor lor - ar
fi trebuit să vină asupra lor. El le-a spus că I-a cerut cu insistență lui
Dumnezeu să revină asupra acestei hotărâri, dar fusese refuzat. „Dar Domnul S-a
mâniat pe mine, din pricina voastră”, a spus el, „și nu m-a ascultat” (Deut.
3,26). De fiecare dată când venea câte o împrejurare mai grea sau treceau
printr-o încercare, israeliții erau gata să-l învinovățească pe Moise că i-a
scos din Egipt, ca și când Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu această
problemă. În tot timpul călătoriilor lor, atunci când se plângeau de greutățile
drumului și cârteau împotriva conducătorilor lor, Moise le spunea: „Nemulțumirile
voastre se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat.” Dar cuvintele
pripite rostite în fața stâncii, „vom putea noi oare să vă scoatem apă?”, erau
de fapt o recunoaștere a acuzațiilor lor, întărindu-i astfel în necredință și îndreptățindu-le
cârtirile. Domnul voia să îndepărteze pentru totdeauna gândul acesta din mintea
lor, neîngăduindu-i lui Moise să intre în Țara Făgăduită. În aceasta aveau
dovada de netăgăduit că nu Moise era conducătorul lor, ci Îngerul cel puternic,
despre care Domnul a spus: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te
ocrotească pe drum și să te ducă la locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în
patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui … căci Numele Meu este în El” (Ex.
23,20.21). „Domnul S-a mâniat și pe mine, din pricina voastră” (Deut. 1,37), a
spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau ațintiți asupra lui Moise și
păcatul său a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care îl alesese drept conducător
al poporului Său. Păcatul lui era cunoscut de întreaga adunare; dacă Dumnezeu
l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lăsat impresia că necredința și nerăbdarea, în
situații de mari provocări, pot fi scuzate la cei ce sunt în poziții de răspundere.
Dar, când s-a făcut cunoscut că, din cauza unui singur păcat, Moise și Aaron nu
aveau să intre în Canaan, poporul a știut că Dumnezeu nu caută la fața omului și
că, în mod sigur, îl va pedepsi pe cel vinovat. Istoria poporului Israel trebuia
să fie scrisă pentru a servi de învățătură și avertizare generațiilor viitoare.
Oamenii din toate vremurile care aveau să vină trebuiau să-L vadă pe Dumnezeul
cerurilor ca pe un conducător nepărtinitor care, în nicio situație, nu îndreptățește
păcatul. Dar puțini sunt aceia care își dau seama de gravitatea păcatului.
Oamenii se mângâie cu gândul că Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe păcătos.
Dar, în lumina istoriei Bibliei, este clar că bunătatea lui Dumnezeu și iubirea
Sa Îl obligă să Se poarte față de păcat ca față de un rău care este fatal păcii
și fericirii Universului. Nici chiar cinstea și credincioșia lui Moise n-au
putut abate plata pentru greșeala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale
poporului, dar nu putea trata păcatul conducătorilor așa cum îl trata pe al
celor conduși. El îl onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe
suprafața pământului. El îi descoperise slava Sa și prin el îi făcuse cunoscute
lui Israel orânduirile Sale. Faptul că Moise se bucurase de o lumină și de o
cunoaștere atât de mare făcea ca păcatul lui să fie cu atât mai grav. Credincioșia
dovedită în trecut nu poate ispăși nicio singură faptă rea. Cu cât sunt mai
mari lumina și privilegiile date unui om, cu atât mai mare este răspunderea sa și
cu atât mai gravă îi este căderea și mai teribilă pedeapsa. După felul în care
privesc oamenii lucrurile, Moise nu se făcuse vinovat de o mare nelegiuire; păcatul
său era un păcat obișnuit. Psalmistul spune că „Moise a vorbit în mod ușuratic
cu buzele” (Ps. 106,33 - T.M.). După judecata omenească, putea părea un lucru
lipsit de importanță; dar dacă S-a purtat atât de sever cu cel mai credincios și
mai onorat slujitor al Său din cauza acestui păcat, Dumnezeu nu-l va scuza nici
la alții. Toți aceia care mărturisesc că
trăiesc în sfințenie au cea mai sfântă datorie de a-și păzi spiritul și de a
exercita stăpânire de sine chiar și în cele mai mari provocări. Povara așezată
asupra lui Moise era foarte mare; puțini oameni vor fi vreodată încercați atât
de greu cum a fost el; și totuși faptul acesta n-a constituit o scuză pentru păcatul
său. Dumnezeu a luat măsuri îndestulătoare pentru poporul Său; și, dacă se va
baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodată o jucărie a împrejurărilor.
Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara
care apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în
puterea pământului și nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul.
Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânți.
Oricât de sever și de neașteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijește să ne
dea ajutor, și în puterea Sa noi putem birui.
