POLITICHIA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

POLITICHIA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Vidul numit Johannis:

 Mandatele președintelui Johannis sunt un dezastru, nu doar că megacoaliția pe care a moșit-o nu a făcut nicio frântură de reformă, așa cum a sunat unul dintre pretextele formării ei, dar regresul se vede ori încotro întorci capul - de la Educație, Administrație, Sănătate, Justiție și până la degradarea vertiginoasă a clasei politice. Adică, în zonele cheie ale unui stat. Este suficient să te uiți la dezastrul de la Evaluarea Națională, unde 42,40% dintre elevii din mediul rural nu au reușit să obțină media 5, la minciuna frumos împachetată a bacalaureatului cu a lui rată de promovare de 78% datorată subiectelor ușoare, operație de cosmetizare comandată de ministra Deca și ai ei experți. Este încununarea nefericitei Românii educate. Ca să nu mai discutăm despre problema plagiatorilor, care se bucură de impunitate grație modificărilor legislative făcute de aceeași obedientă Ligia Deca, de ignobilele manevre ale lui Nicolae Ciucă pentru a-și salva „onoarea” de plagiator. Președintele nu suflă o vorbă despre această realitate pe care a patronat-o cu abilitatea unui păpușar. Administrația s-a umflat până la refuz de clientelă de partid, crapă pe la cusături de tot felul de neaveniți, iar rezultatele se văd în primul rând în disprețul cu care sunt tratați cetățenii, în pafarismul măsurilor economice și în creșterea deficitului. Așa-zisa reformă a Administrației, adică reducerea cheltuielilor anunțată cu surle și trâmbițe de premierul Ciolacu, a fost praf în ochi. E deja clar că la scurt timp după alegeri vor crește taxele și se va introduce impozitul progresiv. Președintele Johannis nu a luat niciodată atitudine față de politizare și ratarea angajamentelor luate în momentul în care guvernul PSD-PNL a mărit fiscalitatea. Cât despre Justiție, cabinetele Ciucă-Ciolacu au reușit să facă ferfeniță legislația, fix așa cum visau Dragnea și ai lui, cu concursul neprețuit al Curții Constituționale. Procesele se închid pe bandă rulantă, fie pentru că sunt eliminate probele, fie pentru că s-a împlinit termenul de prescripție, iar judecătorii de la vârful sistemului refuză să aplice deciziile Curții Europene de Justiție, spre mulțumirea penalilor de tot soiul. Reforma pensiilor speciale din magistratură a fost și ea o vorbă în vânt, judecătorii și procurorii continuă să fie o castă privilegiată, îngrășată din banii contribuabilului, de care nu cutează să se atingă nimeni. Președintele Johannis pare nu doar împăcat, ci și mulțumit de situație, după ce și-a trecut la butonieră ridicarea MCV. În rest, este suficient să ne uităm la halul în care arată oferta pentru alegerile prezidențiale, din ceea ce știm până acum: Ciolacu, Ciucă, Simion, Șoșoacă, Lasconi și probabil Geoană. Ciolacu, un domn cu o educație pentru care sintagma precară e un eufemism, a cărui performanță școlară nu a depășit niciodată media 6 și care are profilul tipic șmecherașului de mahala ajuns pe cai mari prin sforării politice și manevre la limita legii. Celălalt, - Ciucă -, excelează doar prin obediență, este un vid la nivelul ideilor și se luptă din greu cu topica limbii române, deși a umplut nerușinat țara cu panouri prin care anunță o carte care își așteaptă cam de multișor lansarea. Gurile rele spun că negrișorii nu au terminat de transpus pe hârtie mărețele idei și că s-au încurcat în copy/paste-uri. Așa se face că distanțele pe șosele se măsoară acum în „ciuci”, spun bancurile nou apărute. Dar „ciucul” este, de fapt, unitatea pentru măsurarea imposturii în politică. Ambii, Ciolacu și Ciucă, au mai mult sau mai puțin binecuvântarea lui Johannis. Și a Înalt Preasfinției Sale Daniel, căruia cei doi îi pupă pe rând inelul. În ce o privește pe Șoșoacă, cuvintele sunt de prisos. Circul premeditat pe care îl face în Parlamentul European are partea lui bună: individa este grotescă și de o vulgaritate care poate atinge un punct sensibil: „mândria de a fi român”. Căci, nu-i așa, puțini se pot simți totuși mândri când o văd urlând descreierat cu botnița la gură și drapată în haine de iarmaroc. Isteria și ridicolul sunt bune acasă, dar deranjează când sunt date la export. Cât despre propaganda rusă, și aici este de bine: face un deserviciu. Revenind, președintele Johannis nu a avut niciodată nimic de spus despre extremiștii de serviciu ai României, i-a lăsat să se dezlănțuie în voie. Probabil, și acum se consideră deasupra rușinii aruncate peste România, din moment ce nu are nicio reacție. Tot ce am spus până acum se referă doar la chestiunile mari în care Klaus Johannis a strălucit prin absență. Dar problema care cred că a deranjat cel mai mult este lipsa lui de empatie, indiferent de subiect. Absența oricărei emoții, a vreunui gest care să arate că are și el trăiri, că e om. De pildă, în tragedia cu fata de 19 ani omorâtă de un urs pe Valea Jepilor Mici, tot ce a găsit a spune este că și el a fost prin apropiere pe munte. La fel și în cazul accidentului din 2 Mai, compasiunea sa plată a semănat cu cea din telegramele oficiale. Johannis are sensibilitatea unui stâlp de telegraf, nu-i pasă cu adevărat de nimic, iar acest lucru s-a văzut de-a lungul celor două mandate. Johannis e făcut doar din orgolii, din interese personale, iar puterea acumulată i s-a urcat la cap. Cel mai bine au ieșit în evidență aceste lucruri în ultimele luni - atunci când s-a autopropus la șefia NATO și când a lăsat să se înțeleagă pe surse că Ursula von de Leyen nu are suficientă susținere pentru conducerea Comisiei Europene, el fiind pe masă ca alternativă. Cai verzi pe pereți! Inadecvare! Semn că nu a învățat mare lucru. Bilanțul mandatelor lui Johannis este unul pe măsura goliciunii interioare a personajului: un fiasco!

2. Va mai fi posibilă alternanța în România?

 Suntem cu 3-4 luni înaintea unor alegeri decisive și nu doar că nu avem nicio perspectivă și nicio discuție asupra problemelor ce ne macină, dar nu știm nici măcar numele candidaților la funcția supremă în stat. Una dintre rațiuni ar putea fi aceea că nu mai contează. Sigur, o știm, și ni se repetă mereu, președintele e cel care decide totul, a cărui forță de atracție învârte planetele politicii noastre (Guvern, Servicii, varii instituții) și - adulat sau contestat - își păstrează o greutate semnificativă în viața noastră publică. Dar, după mandatele lui Klaus Johannis, merită să ne întrebăm dacă toate acestea se întâmplă din cauza președintelui, adică a felului în care omul înțelege să învestească instituția, sau, mai curând, în virtutea unui prestigiu al funcției care-i conferă cea mai mare vizibilitate în peisajul nostru politic. Impresia pe care o lasă actualul locatar al Cotrocenilor la finele a două mandate e aceea că, după el, oricine poate fi președinte. Se poate conduce și fără viziune, și fără direcție, și fără control, și fără consecvență. Ajunge să invocăm, la nesfârșit, „politicile europene” și „solidaritatea cu aliații noștri”. Firește, Europa și NATO nu sunt vinovate deloc pentru lipsa de orizont, de program și de acțiune a liderilor de la București. Ultimul mandat al lui Klaus Johannis ne-a arătat o țară funcționând pe pilot automat, amânând tot ce era de amânat, făcând credite după credite, mințind cu un aer solemn și adâncindu-se într-o degringoladă din care nimeni nu întrevede vreo ieșire. Singurul orizont al statului nostru din ultimii ani a fost acela de a-i da președintelui în exercițiu o bază pentru „un mandat internațional”. Din fericire, n-a fost să fie. Dacă președintele stă acolo și guvernul se face că face ceva, întrebarea e: cine e, de fapt, la putere? Aici lucrurile sunt ceva mai complicate și merită, cred, puțină atenție. „Pas cu pas”, din 2012 și până azi, cu scurte interludii și cu ușoare schimbări de direcție, am asistat la mariajul, deja consumat, al partidului cu statul. Mai exact, al politicii cu administrația. Asta a însemnat „politizarea instituțiilor”: faptul că până la nivel micro, al șefilor de compartiment din varii „deconcentrate”, tot personalul e numit în funcție de afilierea politică a potentaților locali sau a „legăturilor de la centru”. Firește, o știm prea bine: după numire vin masteratele, câteodată chiar licențele, doctoratele și, inevitabil,  concursul „conform regulilor”. Între cei care i-au numit și oamenii numiți există o relație care, pe vremuri, se numea biunivocă: cei dintâi sunt garanții impunității celor din urmă, iar aceștia asigură deopotrivă colectarea fondurilor (pentru primii) și redistribuirea lor (după „smântânire”) pentru clientela comună. De aici o consecință foarte importantă: răspunderea administrației, cu tot cu „deconcentratele” ei, e strict pe verticală, față de cel/cei care au făcut numirile. Nu există nicio răspundere față de cetățeni sau de societate. Aceștia din urmă nu au nicio modalitate de-a trage la răspundere șefii de tot felul pentru anomaliile de funcționare din cadrul instituțiilor lor. În schimb, „de la vârf”, numirile pot fi oricând revocate. De cealaltă parte, partidul, - cel aflat la putere (național și/sau local) -, are menirea de a acoperi tot ceea ce face administrația, mai ales în celebrele deconcentrate. Orice obiecție a presei sau a cetățenilor este redusă cu clasicul: „Este un atac politic”. Altfel spus, nu există nicio modalitate de-a semnala disfuncționalități de jos în sus și, ca atare, nici nu se pune problema remedierii acelor lucruri pe care experiența cetățenilor le vede ca fiind nefuncționale. De unde senzația de blocaj: aceleași persoane pe aceleași posturi (sau, eventual, rotite), aceeași „conducere de partid”, aceleași modalități de funcționare (până la cel mai mic nivel) și aceleași rețete ale mâinilor „care se spală una pe alta”. În această logică, structura de stat este cea care asigură perenitatea structurii de partid. De altminteri, deopotrivă prin numiri și prin interesul celor „de la bază” (nenumiți, dar înțelegând care e sursa menținerii și eventual a avansării lor în funcție), structurile de partid și cele de stat ajung să se suprapună din ce în ce mai perfect în toate instituțiile. Or, aici mi se pare că PSD-ul a reușit cel mai mult și cel mai bine în a da impresia - în primul rând acestei clientele din administrație - că multipartidismul și alternanța sunt mai curând realități care creează probleme. Când se schimbă șefii mari, se schimbă și cei mici, încep luptele de putere și nimeni nu mai e sigur de nimic. În vreme ce păstrarea aceleiași conduceri la centru înseamnă ordine la bază: ca într-o autentică ierarhie, fiecare știe care-i e locul și când îi vine rândul. Comasare, devansare, toate spun același lucru: cum să facem ca schimbarea să fie doar un spectacol, o aparență, și totul să rămână așa cum e? Neputân­du-se exprima în chip punctual, de jos în sus, nemulțumirea populară se adună, devine critică și - la ceasul alegerilor - riscă să lovească chiar sus. De unde ceea ce vedem chiar în acest timp: frica de exercițiul democratic al alegerilor. Într-un fel sau altul, „clasa politică”, fidelizată - prin funcții și beneficii - caută modalități de a desubstanțializa actul electoral, tranformându-l în confirmarea mecanică a perpetuării aceleiași conduceri. „Reforma” a devenit continuitate, și „schimbarea” s-a transformat în stabilitate. Lucrul cel mai grav este acela că toate partidele par a adera la acest model; mai mult sau mai puțin, deosebirile dintre ele nu mai țin - la ora actuală - decât de rivalități personale și de efecte retorice. Dar ideea că e mai bine „să participe la guvernare” și, implicit, să beneficieze de redistribuirea veniturilor, de fidelizarea unei părți a aparatului birocratic și de crearea de clienți prin acordarea de privilegii e, deja, un bun comun al tuturor. „Românizarea” (uneori în exces) la nivelul apucăturilor a UDMR-ului și felul trist în care a eșuat USR-ul sunt cele mai bune dovezi. Iar promisiunile goale de pe panourile care îngălbenesc colțurile străzilor arată că nici cei care se pretind „noi” nu sunt capabili de alt gen de politică. Generalizarea lui mărturisește feudalizarea țării. Practic, avem o clasă a „marilor boieri” - parlamentari, miniștri, directori de agenții, primari; una a boierimii mici - directori de departamente și de deconcentrate și una a vechililor - personalul administrativ care se ocupă cu adunarea fondurilor și redistribuirea unei părți din ele (ca proiecte publice sau ca subvenții directe). Firește, la fel ca-ntr-o piramidă trofică, baza e mai largă decât vârful. Și, tocmai de aceea, stabilitatea vârfului se datorează pe de-o parte cointeresării bazei („morcovul”), pe de alta restructurării ei permanente („bățul”). În ce anume constă această cointeresare? În faptul că, la toate etajele sistemului birocratic sunt acceptate - tacit - vămile interne. Asta înseamnă că cineva care se adresează unei instituții publice e taxat începând de la nivelul care corespunde ponderii sale economice și sociale. Cu cât oamenii sunt mai „mici” și mai nesemnificativi în societate, cu atât taxarea (mita, șpaga) e mai generalizată, dar mai mică în termeni de valoare monetară. Exemplele clasice sunt meditațiile în învățământ și redirecționarea pacienților de la spitalul de stat la clinica privată în sănătate. Profesorilor și doctorilor li se permite acest tip de impozitare în nume propriu al oamenilor cu care vin în contact în instituțiile publice. Firește că ei știu că li se permite; că există o convenție tacită (dar respectată reciproc) în virtutea căreia pot să facă niște venituri suplimentare imoral, dar nu neapărat ilegal. Ei știu însă la fel de bine că tocmai imoralitatea acestei practici - expusă de câteva cazuri spectaculoase -  ar putea duce, foarte ușor, la punerea în discuție și chiar la revocarea acestui privilegiu. Atât timp cât sunt cuminți adică nu protestează și nu vociferează decât în perioade neutre și cu privire la un singur lucru -  majorarea salariilor, „instanțele superioare” se comportă ca și cum aceste probleme nu ar exista. La nivelele superioare lucrurile sunt mai complexe și, evident, jocurile mai complicate. Acolo intră în joc media, „consultanța”, „studiile de (pre)fezabilitate”, prietenii „bine plasați” etc. Însă cred că ideea de bază e, mereu, aceeași: plata unei taxe pentru facilități sau măcar protecție. În ciuda faptului că lucrurile acestea sunt greu demonstrabile (mai ales în instanțele noastre!), ele implică un număr atât de mare de oameni, încât nu pot constitui un secret. Problema e aceea că, în virtutea faptului că practica e tolerată la bază, ea e acceptată și sus. Mai mult, faptul că, pe scara ierarhică, beneficiile sporesc cu funcția creează un soi de emulație și de concurență care profită la vârf, deoarece oamenii nu se ridică împotriva disfuncționalităților, ci se războiesc între ei. Practic acesta este „sistemul”: această încrengătură de conexiuni care funcționează în virtutea unei logici extractive. Însă ea acționează în corpul social exact ca un atac vascular sau cerebral în cel uman: nu permite „irigarea” locurilor cu probleme de fonduri, proiecte fezabile și selecție meritocratică. Iar locul privat de aceste beneficii ale modernității se necrozează: adică se degradează deopotrivă material - ruinându-se - și uman - degenerând în pendularea oamenilor între indiferență și agresivitatea cererii de-a „li se da” ceva. Cam aici ne aflăm și lucrul cel mai trist este acela că, în ciuda a tot și a toate, conivența aceasta dintre „sus” și „bază”, dintre politic și administrativ e funcțională. Și - asta au demonstrat-o patent ultimii ani - merge atât de bine, încât nu e necesar să fie schimbată. Cred că aceasta e „marea” stabilă de sub „curenții” agitați ai acestei campanii electorale.

3. Când o absență este mai relevantă decât o prezență!

 Dacă domnul Johannis a fost sau nu prezent la dineul oferit de președintele Biden liderilor NATO cu ocazia summit-ului de la Washington, cu siguranță nu are relevanță diplomatică majoră. Altfel spus, e puțin probabil să îi fi simțit cineva lipsa și să se fi simțit ofensat de lipsa unui mai degrabă irelevant. Dar chiar această irelevanță este relevantă pentru România. Așa cum este foarte important pentru România că președintele nu găsește necesar să clarifice informațiile apărute în spațiul public pe această temă. Deputatul și fostul ministru USR, Claudiu Năsui, a dezvăluit pe o rețea de socializare că domnul Johannis a fost invitat la dineul președintelui Biden, dar nu a participat: „Paginile de pe rețelele sociale ale NATO au dat poze de la dineul de la Casa Albă unde au fost invitați toți șefii de state ai NATO. M-am uitat și eu pe poze să-l caut pe președintele Johannis. Nu e nicăieri. Toți șefii de stat sunt prezenți, mai puțin Johannis”. Domnul Năsui susține că președintele Johannis ar fi încercat să-l trimită în locul lui pe Nicolae Ciucă, dar partea americană nu ar fi acceptat, pentru că invitațiile sunt nominale doar pentru președinți sau premieri în funcție. Absența domnului Johannis este dovedită, într-adevăr, în primul rând din faptul că nu apare în absolut nicio poză, inclusiv de grup, de la dineu. Există și alte confirmări neoficiale, obținute de diverși jurnaliști, că lucrurile stau așa. Partea cu domnul Ciucă nu a fost confirmată deocamdată de nimeni, nici măcar neoficial. Dacă ar fi adevărată, a încerca să faci așa ceva după 10 ani de mandat prezidențial ar însemna să nu fi înțeles nimic, dar absolut nimic măcar din regulile diplomatice și de protocol la cel mai înalt nivel. Ciucă însuşi a spus doar că nu a încercat să intre la Casa Albă şi nu ştie dacă preşedintele Johannis a fost prezent la dineu. Dar poate că domnul Năsui bate câmpii, poate că nu au fost publicate tocmai pozele cu domnul Johannis. Nu există niciun motiv pentru care întrebările repetate ale presei pe această temă au rămas fără răspuns. Unii ziariști l-au întrebat inclusiv pe ambasadorul României în SUA dacă domnul Johannis a fost sau nu la dineu. Acesta a răspuns sec: „Vă rog să vă adresați Administrației Prezidențiale pentru acest subiect”. Nici Palatul Cotroceni, nici PNL, nici ambasada Românei în SUA nu au sărit ca arse să infirme așa fake-news. De ce am răspunde la asemenea calomnii?, a întrebat arogant la Antena 3 fratele ambasadorului, domnul deputat Muraru. Tăcerea sugerează că, cel puțin în privința absenței de la dineu, domnul Năsui are dreptate. Dar, până la urmă, de ce ar fi relevant dacă Johannis s-a dus sau nu să-i bea vinul lui Biden? Pentru că astfel de reuniuni nu sunt la capitolul distracție. Genul acesta de întâlniri sunt exact cele în care se discută cel mai serios și se stabilesc cele mai importante lucruri, mai ales în vremuri atât de complicate. Pentru că acolo lucrează relațiile interpersonale directe, pentru cei care au așa ceva. Probabil nu e cazul domnului Johannis. Sigur că un președinte poate absenta de la unele reuniuni când are o treabă mai importantă. Are un alt program oficial, are o criză în țară. Domnul Johannis era însă în Washington și nimic de pe agenda domniei sale nu sugerează că avea vreo urgență. Cel mai probabil, avea un program privat, gen shopping. Să fii la Washington, să fii invitat la un dineu la Casa Albă împreună cu liderii NATO și să alegi să nu te duci este absolut de neînțeles. Și nu e prima dată când domnul Johannis face așa ceva. În octombrie 2018, absenta de la reuniunea dedicată Brexit a Consiliului European și în schimb posta pe Facebook poze turistice ale cuplului prezidențial la Pompei. Adică poporul îi plătește avionul faraonic ca să se plimbe la Washington și domnia să trântește paltonul pe capota NATO și a Casei Albe, nervos că a rămas fără dregătorie sau, pur și simplu, doritor să mai profite de ceva turism plătit de norodul fraier. Și nici măcar nu găsește cu cale să dea explicații pentru absență. Așa cum nu a dat vreo explicație pentru oricare alte frecvente absențe sau despre imensele cheltuieli pentru luxul și poftele personale. L-ați auzit să dea socoteală despre banii pe avioanele închiriate? Despre efectele unor vizite costisitoare și îndelungate prin tot felul de destinații exotice? Ceea ce domnia sa pare a nu realiza este că acest comportament complet inadecvat pentru un înalt demnitar este principalul argument pentru care a ieșit din toate calculele pentru vreo funcție externă! După cum spunea Frankfurter Allgemeine Zeitung, „este îndoielnic că Johannis ar fi chiar la înălțimea exigențelor unei funcții europene de top”. Iar domnul Johannis a dat la Washington o nouă dovadă că sigur nu este. În încheiere - Du-te pe pustii Johannis cu tot cu susținătorii tăi fanatici din PDL-ul mascat în PNL!