ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea

10. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

 Condiţiile existente în Europa începutului de secol XX sporeau probabilitatea unui conflict armat, deşi conflagraţia care avea să se dezlănţuie timp de patru ani între principalele puteri europene nu era, fireşte, inevitabilă. Un conflict european de asemenea proporţii a fost generat, în principal, de un ardent naţionalism şi din influenţa a două sisteme potrivnice de alianţe. Combinaţia dintre puterea rusească şi naţionalismul slavilor din sud reprezenta o ameninţare căreia Habsburgii nu-i puteau face faţă singuri. Numai că Austria avea un aliat redutabil în Germania. În 1871, când s-a format Imperiul German, el a devenit foarte curând cadrul instituţional care adăpostea cea mai puternică naţiune de pe continentul european. De îndată ce a asigurat Germaniei poziţia dorită, cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o acţiune de protejare a intereselor naţiunii prin instituirea unui sistem complicat de alianţe îndreptat în primul rând împotriva Franţei. Cât timp a fost la putere, Bismarck a reuşit să ţină atât Austria, cât şi Rusia legate de Germania, zădărnicind astfel efortul Franţei de a-şi găsi un aliat puternic pe continent. Acest rezultat a fost obţinut în deceniul al optulea prin formarea Ligii celor trei împăraţi, asocierea liberă a Germaniei, Austriei si Rusiei. Conflictele dintre imperiul Romanovilor si cel al Habsburgilor au determinat Rusia să iasă din Ligă în 1878, însă Bismarck a găsit o altă modalitate de prevenire a unei alianţe franco-ruse. Interesele germane cereau mai presus de orice menţinerea legăturilor cu Austria. Aşadar, în 1879, Bismarck a încheiat în secret o alianţă cu Imperiul Habsburgic. Cele două puteri se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei dacă această ţară ar fi atacat fie Germania, fie Austria. În 1882, Italia s-a alăturat structurii diplomatice austro-germane, creându-se Tripla Alianţă. Prin caracterul secret al acestor acorduri şi prin iscusite manevre diplomatice, Bismarck a reuşit sa menţină relaţii amicale între Germania şi Rusia pe tot parcursul deceniului al optulea, deşi Alianţa îi desemna pe ruşi ca fiind potenţialii duşmani. Cu toate acestea, structura de securitate s-a modificat rapid şi periculos după retragerea lui Bismarck în 1890. Succesorul lui Bismarck, Leo von Caprivi, nu era interesat de continuarea relaţiilor amicale dintre Germania si Rusia. După expirarea acordurilor cu Germania, în 1894, statul ţarist a încheiat o alianţă cu Franţa. Începând din deceniul al nouălea, Germania s-a slujit de Tripla Alianţă cu scopul de a promova iniţiativele agresive ale Austriei, în loc să le limiteze. Ca urmare, atitudinea Austriei faţă de Rusia a devenit mai îndrăzneaţă. Evoluţia structurii de putere de pe continent reprezenta o problemă gravă pentru Anglia. Rivalităţile imperialiste îi menţinuseră pe britanici în conflict cu ruşii şi cu francezii, însă consolidarea rapidă a puterii militare a Germaniei şi progresele ei remarcabile în comerţul internaţional au devenit până la urmă principalul motiv de îngrijorare al englezilor. Aşadar, în 1904, Franţa şi Anglia au încheiat „Antanta Cordială”, pact de apărare reciprocă, dar nu o alianţă propriu-zisă. În 1907, aceste două naţiuni au încheiat acorduri similare cu Rusia, creând Antanta. Acum marile puteri ale Europei erau grupate în două alianţe. Această structură diplomatic oferea garanţia că, dacă vreuna dintre naţiuni ar intra în vâltoarea războiului, toate celelalte o vor urma.

O perioadă de crize - cauzele imediate ale războiului: O serie de crize internaţionale cu evoluţie rapidă au încurajat formarea alianţelor menite să garanteze o mai mare securitate a statelor membre. Conflicte din ce în ce mai frecvente au afectat relaţiile din interiorul grupărilor rivale şi interacţiunile dintre aceste grupări - alianţele s-au strâns iar cele doua tabere au devenit şi mai agresive. Imperiul african al Franţei includea cea mai mare parte a Marocului, amplasat pe coasta nord-vestică. În 1905, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a dus la Tanger, în Maroc, unde s-a angajat să susţină eliberarea Marocului de sub dominaţia franceză. El intenţiona să demonstreze că într-o asemenea confruntare francezii nu puteau să conteze pe sprijinul Angliei, partenera lor în noua Antantă. O conferinţă internaţională ţinută în 1906 la Algeciras, în Spania, a dovedit exact contrariul. Anglia nu numai că a susţinut dreptul Franţei de a-şi exercita dominaţia în Maroc, dar a şi iniţiat proiecte de colaborare militară în cazul unui război cu Germania. O confruntare similară între Franţa şi Germania, în 1911, a consolidat şi mai mult relaţiile militare din cadrul Antantei, accentuând ostilitatea statelor membre faţă de Tripla Alianţă. Conflictele internaţionale care în 1914 au dus la izbucnirea Marelui Război au avut însă loc în Peninsula Balcanică. Astfel, regiunea şi-a meritat denumirea de „butoi cu pulbere” al Europei. Componentele acestei „bombe” erau: lupta micilor state (Grecia, Serbia, Bulgaria şi Muntenegru) pentru a-şi extinde puterea sau teritoriul în detrimentul ţărilor din jur, inclusiv Austria şi Turcia; lupta turcilor otomani de a-şi păstra supremaţia asupra unei porţiuni cât mai întinse din Balcani, încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, eforturile Austriei de a face faţă ameninţărilor Rusiei şi forţelor naţionaliste din Balcani. Prima criză balcanică a început prin anexarea neaşteptată a Bosniei-Herţegovina de către Austria, în 1908, cu scopul de bloca ambiţiile turceşti sau sârbe în această regiune. Serbia nu putea face nimic atâta vreme cât Rusia, slăbită de recentul război cu Japonia şi de revoluţia din 1905, nu-i oferea sprijinul. Totuşi, la nevoie, trupele germane erau gata să intre în luptă de partea Austriei, astfel încât stratagema Habsburgilor a reuşit. În urma acestui incident, Austria a devenit tot mai îndrăzneaţă, iar inamicii imperiului tot mai ostili. După patru ani de relativă linişte în sud-estul Europei, în Balcani au izbucnit două războaie, la scurt timp, unul după altul. Primul a izbucnit in 1912, când Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru şi-au unit forţele pentru a anexa teritorii turceşti. La o lună după încetarea ostilităţilor, lupta pentru împărţirea prăzii a generat războiul dintre Bulgaria şi aliaţii ei. Bulgaria a fost învinsă. Totuşi, ameninţarea austriacă i-a împiedicat pe sârbi să profite de această victorie aşa cum ar fi dorit. Serbia a considerat faptul drept un afront, aşa că situaţia din Balcani a devenit mai explozivă. În deceniile dinaintea declanşării războiului, în 1914, europenii au cochetat cu ideea de putere militară mai mult ca oricând în decursul istoriei. Această adeziune provenea într-o oarecare măsură din satisfacţia şi emoţia de a privi desfăşurările de forţă militară dublate de certitudinea că forţe masive apărau interesele ţării. Experienţa sugera şi considerentele de ordin practic care justificau admiraţia faţă de puterea militară. De la jumătatea secolului al XIX-lea, războaiele au fost, de regulă, rapide şi decisive, aducând rezultatele dorite cu preţul unor pierderi umane şi materiale relativ scăzute. Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene să se angajeze într-o cursă a înarmărilor care a dus la formarea celor mai mari şi mai distrugătoare armate cunoscute în istorie. Dimensiunile acestor armate şi înzestrarea asigurată de epoca industrială necesitau o planificare atentă pentru mobilizarea lor. Angajamentele între aliaţi complicau şi mai mult planurile strategice. De exemplu, conducătorii germani erau nevoiţi să se pregătească pentru un război pe două fronturi. Ei considerau că mai întâi era necesar să înfrângă Franţa, care se dezvolta rapid, apoi să întoarcă armele împotriva Rusiei. Aceste circumstanţe au determinat adoptarea unor strategii şi proceduri de mobilizare complicate şi rigide, care, o dată iniţiate, ar fi fost greu de modificat. Chiar dacă scopul acestei competiţii războinice era în primul rând defensiv, complexitatea situaţiei sporea temerile şi antipatiile naţionale, amplificând fiecare criză.

Primul Război Mondial, 1914-1918: Criza din Balcani care a declanşat Primul Război Mondial a început la 28 iunie 1914. În acea zi, la Sarajevo, în Bosnia, a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei. Austria i-a făcut răspunzători de acest act terorist pe slavii naţionalişti influenţaţi de Serbia şi a făcut asupra acesteia presiuni menite să ofere un pretext pentru declanşarea războiului. Guvernarea habsburgică era hotărâtă să înlăture definitiv pericolul slav, iar Germania a făgăduit o dată în plus să sprijine Austria, cu care era aliată. Rusia nu-i putea dezamăgi din nou pe slavii din sud. Ca atare, a asigurat ajutor Serbiei. O luna mai târziu a izbucnit Marele Război, printr-o reacţie în lanţ a mobilizărilor. Declaraţia de război făcută Serbiei de către Austria la 28 iunie 1914 a determinat Rusia să-şi mobilizeze trupele la graniţa Austriei şi Germaniei, la 29 iulie. Doua zile mai târziu, Germania a cerut Franţei să-şi precizeze intenţiile şi totodată a trimis un avertisment categoric Rusiei să înceteze mobilizările. Cum conducerea ţaristă nu a dat atenţie avertismentului, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei. În aceeaşi zi în care Germania şi Rusia au intrat în război, a început mobilizarea trupelor franceze. Peste doua zile, Germania a lansat un atac prin Belgia în direcţia Franţei. Anglia a declarat că un tratat semnat în 1829 o obliga să apere statutul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 august, a intrat în război împotriva Germaniei. Planurile de război ale tuturor acestor combatanţi anticipau victorii rapide, deci un război scurt. Din nefericire, previziunile lor nu au fost sortite să se îndeplinească. Când Tripla Alianţă şi Antanta au dezlănţuit războiul, Italia a rămas la început neutră. Dar Germania şi Austria şi-au găsit alţi aliaţi. În noiembrie 1914 li s-a alăturat Turcia. În anul următor, Bulgaria s-a aliat cu Germania şi Austria. „Puterile Centrale” dispuneau de avantajul strategic de a-şi putea coordona relativ uşor operaţiunile militare. Un dezavantaj mai important era efortul epuizant al luptei pe două fronturi. Pe frontul de vest, unde se decidea soarta războiului, Germania se confrunta cu trei dintre „puterile aliate”- Franţa, Anglia şi, din mai 1915, Italia. În 1917, Statele Unite au devenit o „putere asociată” de partea aliaţilor. În anul 1917, printre puterile aliate asociate se numărau şi România, Grecia, Portugalia şi multe state din America Latină. Pe frontul de est, Rusia ducea greul războiului luptând de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Frontul de Vest: La câteva săptămâni după invazia Franţei, a devenit limpede că ofensiva germană pe frontul de vest suferise un eşec. Forţele masate aici s-au rezumat la un război de rutină, fără prea multe manevre şi cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Armatele potrivnice au săpat o serie de tranşee de-a lungul liniilor frontului care străbăteau estul Franţei pe o lungime de circa 800 de km. Aici au rămas să se supravegheze una pe alta peste o fâşie de pământ neutră, scurmată de obuze şi înţesată de sârmă ghimpată. Mitralierele, „reginele tranşeelor”, poziţionate astfel încât să acopere liniile frontului cu foc încrucişat, făceau ca atacurile să fie extrem de distructive. Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabilă, şobolanii au făcut din aceste tranşee iadul pe pământ. Noua tehnologie militară - gaze toxice, tancuri şi avioane – a sporit ororile acestui război de tranşee. Două din cele cele mai importante bătălii de pe frontul de vest ilustrează natura şi consecinţele luptei duse în asemenea condiţii. După un război greu şi costisitor, purtat pe toată durata anului 1915 aproape fără nicio deplasare a liniilor frontului, în 1916, comandamentul german a decis iniţierea unui atac la Verdun, mai mult cu scopul de a ucide soldaţi francezi decât de a crea o breşă. Atacurile care durau de aproape un an „scăldaseră Franţa în sânge”, cum se şi dorea, pierderile cifrându-se la aproximativ 350.000 de vieţi. Dar şi nemţii au avut mult de suferit, înregistrând un număr aproape egal de victime. În timp ce la Verdun se dădeau lupte crâncene, Anglia a lansat o ofensivă pe râul Somme. 70.000 de militari britanici au murit aici, înainte ca vreunul dintre ei să ajungă la liniile germane. Încă din prima zi de luptă un batalion canadian a pierdut 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni. Aliaţii nu au reuşit să înainteze mai mult de 10 km., fără să facă vreo cucerire mai important. În schimb, în cele şase luni ale campaniei de pe Somme au pierdut peste 600.000 de oameni. Pierderile Germaniei sau ridicat la aproape 700.000 de soldaţi.

Frontul de Est: Pe frontul de est armatele au purtat un război mai dinamic. Cu toate acestea, în primul an rezultatele nu s-au deosebit prea mult de cele din vest - pierderi grele şi nicio victorie remarcabilă în încleştarea dintre armata rusă şi cea germano-austriacă. Totuşi, în 1916, şansa părea să le surâdă germanilor (care duceau greul efortului de război al Triplei Alianţe). Cum în 1917 economia Rusiei apoi sistemul socio-politic au început să se prăbuşească, Germania avea toate motivele să spere că-şi va muta în curând întregul efectiv pe frontul de vest.

Războiul naval: Încă de la începutul războiului, Anglia a deţinut supremaţia pe mare, folosind acest avantaj pentru a menţine o blocadă împotriva Puterilor Centrale. În cele din urmă, lipsa de materii prime şi de hrană a zădărnicit în mare măsură efortul de război, provocând o adevărată foamete. Submarinele germane dominau adâncurile, având posibilitatea de a bloca Anglia, dar numai prin generalizarea atacului, împotriva tuturor navelor, inclusiv ale ţărilor neutre ca Statele Unite. Germania a ezitat mult timp înainte de a-şi lansa submarinele într-un astfel de război naval întrucât atacurile împotriva vaselor naţiunilor necombatante i-ar fi determinat cu siguranţă pe americani să declare război Puterilor Centrale. Dar cum în 1916-1917 se întrezăreau perspectivele unei victorii germane, iar efectele războiului începeau să se facă simţite asupra poporului german submarinele au pornit la atac.

Anii 1917-1918: În aprilie 1917, Statele Unite au declanşat război Puterilor Centrale, conflictul devenind „o cruciadă morală”, care reflecta atitudinea preşedintelui Woodrow Wilson faţă de această campanile militară. Wilson a descris conflictul drept o luptă pentru democraţie, pentru „libertatea mărilor”, autodeterminare naţională şi o lume guvernată prin diplomaţie cinstită şi deschisă, sub îndrumarea „Ligii Naţiunilor”. El a rezumat aceste idealuri în cele „Paisprezece puncte”, făgăduind că acest conflict va fi „un război care va pune capăt tuturor celorlalte războaie”, astfel încât „lumea aflată în siguranţă să poată instaura democraţia”. Revoluţia din Rusia, din martie 1917, a înlocuit autocraţia printr-o guvernare care părea orientată către o democraţie parlamentară. Cu toate acestea, noii conducători s-au bucurat de o slabă adeziune din partea maselor, fără a beneficia de alte baze de putere. Ei au mai greşit şi prin faptul că au continuat un război pe care majoritatea ruşilor nu-l mai puteau suporta. Astfel , în noiembrie 1917, a izbucnit un al doilea val de revolte, care a adus la putere un guvern decis să scoată ţara din război. La începutul anului 1918, Rusia s-a recunoscut învinsă. Chiar şi după încetarea războiului de pe frontul de est, Germania tot nu mai putea ieşi învingătoare împotriva forţelor unite ale Puterilor Aliate occidentale. O ofensivă germană iniţiată în primăvara şi vara anului 1918 s-a oprit la 80 km. de Paris, după care a urmat un contraatac al Aliaţilor. Până în toamnă, această ofensivă a adus victoria. La 11 noiembrie 1918, Germania a semnat armistiţiul care punea capăt războiului.

Pacea de la Paris şi urmările războiului: Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. El a luat această iniţiativă fără precedent pentru un preşedinte al Statelor Unite pentru a se asigura că scopurile sale pacifiste vor fi consemnate în tratate. Numai că premierul francez Georges Clemenceau reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germanii care pierduseră războiul. Proiectele pacifiste ale lui Wilson stăteau în calea unui astfel de tratat cu caracter punitiv. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât ale lui Wilson. Pacea încheiată la Paris s-a concretizat în cinci documente, începând cu cel mai important, Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919. Acest acord şi cele încheiate cu celelalte Puteri Centrale conţineau multe elemente pe care Wilson le socotea indispensabile. Dar atitudinea francezilor şi a englezilor, pe lângă alte aspecte, a împiedicat realizarea în totalitate a scopurilor lui Wilson. De exemplu, răspândirea eterogenă a grupurilor naţionale în estul Europei făcea imposibilă aplicarea consecventă a ideii sale de autodeterminare naţională. Măsura reuşitei lui Wilson poate fi apreciată în parte printr-o trecere în revistă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Wilson dorea o pace cât mai puţin revanşardă cu putinţă; eforturile sale au reuşit să atenueze întrucâtva spiritul vindicativ, fără însă a-l anula complet. Tratatul stipula ocuparea de către învingători a bazinului Rinului, zonă de importanţă industrială şi strategică, pe o perioadă de 15 ani. În ansamblu, această prevedere făcea ca Germania să piardă un teritoriu în care locuia o zecime din populaţia sa. În plus, armata germană urma să funcţioneze fără un comandament general, fiind limitată la numai 100.000 de oameni. Germaniei i se interzicea accesul în noua Ligă a Naţiunilor, iar coloniile sale trebuiau cedate învingătorilor, urmând să treacă sub controlul Ligii. Articolul 231 al tratatului de la Versailles dădea Germaniei o lovitură extrem de cruntă. Astfel, ea se vedea nevoită să accepte o clauză prin care era socotită răspunzătoare de toate distrugerile provocate de război. De asemenea, Germania trebuia să se angajeze că va plăti aceste distrugeri (reparaţii). Când delegaţia germană a formulat obiecţii cu privire la aceste clauze, Puterile Aliate au obligat-o să le accepte. Revoltaţi, naţionaliştii germani au început curând să atace acest tratat umilitor. Totodată, ei i-au condamnat cu asprime pe guvernanţii care îl acceptaseră. Indiferent de intenţiile lui Wilson, era limpede că Germania se simţea pedepsită. Până la data parafării documentelor diplomatice, forţele naţionaliste reuşiseră să zdruncine din temelii Imperiul Habsburgic. Puterile Aliate au cerut Austriei, redusă acum la un sfert din fostul său teritoriu, să semneze tratatul de la Saint Germain (septembrie1919), iar noului stat al Ungariei să accepte tratatul de la Trianon (iunie 1920). Aceste documente conţineau prevederi restrictive şi punitive similare cu cele din tratatul de la Versailles. Turcia şi Bulgaria au fost tratate identic. De asemenea, tratatele au consfinţit edificarea a ceea ce s-a numit România Mare.

Urmările imediate ale Marelui Război: La încheierea Primului Război Mondial, pierderile umane se cifrau la cca. 11 milioane de vieţi, iar cele materiale la aproape 400 miliarde de dolari. Rusia fusese grav afectată. De fapt, pierderile omeneşti, materiale şi financiare au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, Rusia Sovietică şi la independenţa Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi Finlandei. Războiul a zdruncinat un alt stat de mari proporţii: Imperiul Austriac. Astfel, minoritatea slavă din sud era acum liberă să se alipească Serbiei, formând un nou stat - Iugoslavia. Minoritatea cehă s-a desprins şi ea de Austria, întemeind o ţară de sine stătătoare, Cehoslovacia, împreună cu slovacii. Un vechi stat dinastic a dispărut de pe harta Europei. Fostele sale teritorii s-au reorganizat într-o structură de state naţionale care va dura până în anii ‘90.

Prăbuşirea autocraţiei țariste, martie 1917: Lipsit treptat şi de sprijinul aristocraţiei, regimul ţarist se apropia cu paşi repezi de sfârşit. Totuşi, cei care au dărâmat vechiul regim au fost oameni de rând. Pâinea şi combustibilul insuficient au determinat o parte din populaţia chinuită de foame şi frig a Petrogradului să intre în grevă. Curând după izbucnirea războiului cu Puterile Centrale, conducerea statului dăduse capitalei numele rusesc de „Petrograd”, în locul celui germanic de „Sankt Petersburg”. Forţele revoluţionare au ieşit pe străzile capitalei de ziua internaţională a femeii, la 8 martie 1917 (23 februarie după vechiul calendar iulian care a rămas în vigoare până după revoluţia comunistă). Statul a încercat fără succes să reprime prin forţă revolta. La sfatul Alexandrei, ţarul Nicolae a recurs la ultima armă: a ordonat rebelilor să înceteze demonstraţiile. Nimeni nu l-a luat în seamă. Atunci liderii Dumei (Parlamentului), care până atunci fuseseră uneltele obediente ale ţarului, au luat atitudine împotriva conducătorului. La 12 martie ei au format un guvern provizoriu alcătuit din douăzeci de membri. Majoritatea erau liberali burghezi, totuşi grupul includea şi un cunoscut revoluţionar socialist de orientare moderată, Alexandr Kerenski. Acest guvern provizoriu intenţiona să desfiinţeze autocraţia şi să instituie o guvernare parlamentară. Nicolae al II- lea nu a avut de ales. La 15 martie el a fost nevoit să abdice. În ziua în care a fost creat guvernul provizoriu, s-a format în paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Curând, în toată Rusia s-au format Soviete revoluţionare similare. Reprezentanţii acestor consilii locale s-au întrunit la Petrograd la 16 iunie 1917, în cadrul primului Congres al Sovietelor din întreaga Rusie. Participanţii (285 revoluţionari socialişti) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin popular, nu însă şi guvernul provizoriu. Faptul că guvernul provizoriu nu a reuşit să câştige adeziunea maselor reprezintă consecinţa unei anumite linii politice şi a incapacităţii de a rezolva gravele probleme cu care continua să se confrunte. De exemplu, noii lideri promiteau o reformă funciară de perspectivă, nu una imediată, cum pretindea ţărănimea. Mai mult decât atât, întreaga populaţie continua să sufere din pricina inflaţiei galopante, a scăderii drastice a producţiei industriale şi a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat fidel alianţei de război, deşi era din ce în ce mai limpede că Rusia nu avea nicio şansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu continua să adopte o politică pe care masele o respingeau, bolşevicii s-au pregătit să pună mâna pe putere.

Revoluţia din Octombrie: Lenin, care, după eşecul revoltei din iulie se refugiase în Finlanda, a trimis mesaje prin care îndemna Partidul să preia puterea în ţară. La 5 noiembrie Lenin s-a întors deghizat la Petrograd şi, cu mare dificultate, a obţinut adeziunea celorlalţi lideri bolşevici la insurecţia armată. Leon Troţki, marxist înveterat şi proaspăt convertit la bolşevism, s-a dovedit cel mai înflăcărat suporter al lui Lenin în problema revoluţiei. În noaptea de 7 noiembrie (25 octombrie, după vechiul calendar) trupele rebele au preluat controlul asupra nodurilor de transport şi comunicaţii din capitală. În zorii zilei de 8 noiembrie o „Gardă roşie” formată din muncitorii oraşului, o unitate de soldaţi din Petrograd condusă de bolşevici şi marinarii de la baza Kronstadt din apropiere, care s-au alăturat proletariatului, au atacat Palatul de Iarnă, în care se afla sediul guvernului provizoriu. Aici nu au întâmpinat aproape nicio rezistenţă. O lovitură de stat practic fără vărsare de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasa muncitoare a preluat puterea. În ciuda acestei schimbări lipsite de violenţă, ruşii aveau să treacă printr-o perioadă de tranziţie brutală. În martie 1918, bolşevicii au schimbat denumirea organizaţiei din care făceau parte, numind-o Partidul Comunist. În această organizaţie, poziţiile cele mai înalte erau deţinute de trei mici grupuri. Aceste organe executive erau biroul politic (Politbiuro), secretariatul şi biroul organizatoric (Orgbiuro). Politbiuro şi secretariatul aveau puterea cea mai mare, deşi în statutul partidului se prevedea că ele trebuiau controlate de un comitet central. Teoretic, aceşti membri erau aleşi şi îndrumaţi de marea masă a membrilor de partid. Începând cu micile organizaţii (celule) de partid locale de la baza ierarhiei, fiecare grup de comunişti ar fi trebuit să-şi aleagă delegaţii care să-i reprezinte la următorul nivel ierarhic, printr-o succesiune de verigi ajungând până la Congresul partidului şi la Comitetul central. Practic, conducătorii partidului desemnau liderii, trecând peste organizaţiile locale şi decideau linia politică fără a cere avizul celor aflaţi pe trepte ierarhice inferioare. Deşi după Revoluţia din noiembrie 1917 puterea supremă era deţinută de partid, din punct de vedere tehnic, statul se baza pe structura sovietelor. În iulie 1918, conducătorii noului stat au adoptat o constituţie care descria acest sistem oficial de „Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă” (RSFSR), instituit în locul autocraţiei şi guvernului provizoriu. Organizarea statului în soviet şi principiile de funcţionare a acestora erau identice cu cele ale partidului, în sensul că, teoretic, consiliile inferioare îşi trimiteau delegaţi la nivele succesiv tot mai înalte, până la Congresul naţional al sovietelor din Rusia. Şi de această dată, conducerea la vârf controla de fapt, majoritatea alegerilor şi liniilor politice. O dată cu elaborarea constituţiei în primele luni ale anului 1918, liderii ruşi au mutat şi capitala noii RSFSR la Moscova. Întrucât Congresul sovietelor nu se întâlnea decât periodic, în cadrul lui au fost alese un Comitet central executiv şi un Consiliu al comisarilor poporului (Sovnarkom), care urmau să funcţioneze ca organe de conducere permanente. În linii mari, Consiliul comisarilor poporului era analog cu cabinetul miniştrilor dintr-un sistem parlamentar. Membrii acestor organe executive ale sovietelor aveau o poziţie înaltă în partid. De exemplu, Lenin conducea atât Biroul politic al partidului, cât şi Sovnarkom. Această practică ştergea deosebirile la vârf între cele două sisteme; punct de vedere organizatoric, partidul domina sistemul de guvernare şi controla statul sovietelor.

„Împlinirile” Revoluţiei: În primele luni după instalarea sa la putere, noua conducere a decretat revoluţia socio-economică. S-au înlăturat reminiscenţele vechiului regim, prin interzicerea titlurilor nobiliare şi prin confiscarea averilor aristocraţiei, ale unei părţi din clasa mijlocie şi ale Bisericii. De asemenea, liderii comunişti au început să naţionalizeze economia, luând pământul de la ţărani, favorizând preluarea controlului fabricilor de către muncitori şi transformând toate băncile şi marile industrii în proprietăţi de stat. Deşi aceste măsuri revoluţionare, precum şi altele aplicate până în 1921 nu au fost întotdeauna duse până la capăt, începuse totuşi o transformare radicală. Asemenea schimbări generale, operate de un singur partid, au stârnit proteste. La începutul anului 1918, comuniştii au ripostat prin suprimarea tuturor celorlalte partide, în afara revoluţionarilor socialişti cu vederi de stânga. În următoarele câteva luni, revoluţionarii socialişti de stânga s-au îndepărtat de comunişti, drept care toate partidele de opoziţie au fost desfiinţate. Ca o garanţie suplimentară a puterii, în decembrie 1917, conducătorii sovietelor au înfiinţat o forţă de securitate numită CEKA. Această organizaţie condusă de Feliks Dzerjinski, a fost precursoarea „poliţiei secrete”, care a operat sub diverse denumiri până la desfiinţarea KGB, în 1991.