ALEGEREA LUI CUZA CA DOMNITOR AL MOLDOVEI.

 

ALEGEREA LUI CUZA CA DOMNITOR AL MOLDOVEI

 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859. A fost o victorie a unioniștilor moldoveni care deja plănuiau alegerea lui Cuza și la București la timpul potrivit. Este paradoxal azi, să te gândești că Alexandru Ioan Cuza și eroii acelei zilei se aflau în locuri neobișnuite pentru a face istorie. Se știe că unioniștii nu aveau majoritate. Unul din fiii fostului domnitor regulamentar Mihail Sturdza, care reprimase Revoluția din 1848 din Moldova încă din fașă, avea șanse mari să fie domnitor. Unioniștii însă aveau alte planuri! Ritualurile masonice și ședințele masonice s-au ținut lanț. Așa se explică de ce nominalizarea de la Iași a avut loc cu două zile mai devreme față de ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Asta, dată fiind importanța Sfântului Ioan  pentru Masonerie.

Cuza și discuțiile de la Sala Elefantului: Elefantul Gaba fusese o atracție a Ieșilor din epoca regulamentară (1832-1849). Fusese adus de un circ de pe Colina Ciricului, de către artiști ambulanți de etnie rromă tocmai din India. Era așadar, elefant indian, cunoscut pentru faptul că este ușor de dresat, în India, elefanții lucrând și azi în domeniul forestier. Din cauza condițiilor grele, a neștiinței celor ce aveau animale de circ, elefantul care încântase în mai multe reprezentații publicul ieșean, a murit. Cum din 1834, în Casa Roset, care aparținuse unui membru al familiei Sturdza. domnitorul Sturdza (azi locația este pe Bulevardul Independenței 16), se făcuse muzeu, domnitorul i-a convins cu 135 galbeni pe artiștii circului să îi vândă cadavrul elefantului. Scheletul acestuia a fost instalat acolo. Legătura cu Alexandru Ioan Cuza este că, fix lângă „Sala Elefantului” era camera de lucru și odihnă a unui intelectual ieșean, Costache Rolla (1818-1879). Acolo, unioniștii țineau ședințele masonice și discuțiile secrete. Ca de obicei, totul era secret. Rusia complota să împiedice venirea unui domn unionist. De Austria și Turcia se știa ce intenții aveau. Unioniștii nu s-au gândit inițial la Cuza.

Cuza, ales domnitor deși nu era de față la discuții! Unioniștii se gândeau la boieri de viță, Vasile Alecsandi, Costache Negri. Cei doi, erau într-un fel cumnați. Elena Negri a fost marea iubire a poetului Alecsandri, dar va muri de tuberculoză deși o dusese la tratament la Veneția, aflată atunci în Imperiul Habsburgic. Costache Negri s-a întâmplat să fie țintuit în casă, fie de scarlatină, fie de o toxiinfecție alimentară care i-a produs erupții alergice. Desigur, Cuza nu a fost ales domn întâmplător. Cuza era moldovean după tată și grec-italian din Fanar după Sultana Cozadini. Ea descindea din greci din Thessalia după tată și italieni de la Genova după mamă. Aceștia se amestecaseră în Fanarul Levantin. Cuza era mason, sau apropiat de masoni. Era apropiat de consulii francezi din Iași și Galați, doar le dăduse companiilor de navigație spații generoase pe faleza Dunării în Galați cât fusese prefect. Chiar mutase și pichetele de jandarmi din unitățile militare în care erau.

Viitorul domnitor se afla în așteptarea momentului potrivit: Cuza era la Cazinou când Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu îl vor chema de urgență. În sala lui Gaba Elefantul, Nicolae Pisoschi, căpitanul poreclit Moș Pisoi de Alecsandri scosese sabia și îi amenințase pe unioniști că îi va tăia dacă nu se va ajunge la alegerea lui Cuza. Pisoschi va ajunge colonel. Se născuse la 1810 la Botoșani și va fi aghiotant și bodyguard al lui Cuza. Va muri la 14 martie 1888, tot la Botoșani, regretând amarnic că în fatidica noapte de 10/11 februarie 1866, nu fusese de serviciu la Palatul Domnesc, fiind detașat cu altă misiune. Precis, deși ar fi fost un om de 56 de ani atunci, poate mai scotea sabia o dată ... Cuza a venit din Cazinou și a acceptat nominalizarea. Agenții secreți ruși, austrieci, turci fuseseră cumva izolați. Conservatorii până la urmă înțeleseră că era mai bine să fie un om agreat și de Europa și de Imperiul Otoman. Poate chiar originea sa era „cheia de boltă” a Unirii. Eram la Porțile Orientului, unde totul era luat ușor, cum avea să scrie mai târziu Raymond Poincare.

GARDA PRETORIANĂ A PROVOCAT CĂDEREA ROMEI?

 

GARDA PRETORIANĂ A PROVOCAT CĂDEREA ROMEI?

 Motto: Churchill avea o vorbă: „Învață istoria. În istorie sunt toate tainele politicii.”

 Sfârşitul Republicii l-a găsit la conducerea statului roman pe Augustus, cel care s-a autoproclamat Princeps (cel dintâi), fără a avea o legitimitate. Aşa a decis să-şi înfiinţeze propria legiune, formată din bărbaţi puternici, alogeni, în stare să-i apere Suveranitatea. Pentru că nu putea instaura dictatura militară, i-a deghizat pe pretorieni în civili, capabili să adune informaţii din plebe şi să provoace diversiuni, toate menite să protejeze măreţia uzurpatorului. Se întâmpla în anul 38 î.H.. Deşi proveneau din soldaţi obişnuiţi, cu ajutorul Împăratului s-au transformat într-un corp de elită. Erau de trei ori mai bine plătiţi decât legionarii. Şi ieşeau la pensie cu privilegii mai mari, după 12 ani de activitate. Augustus le-a creat şi posturi de prefecţi. Toţi i-au fost loiali „celui dintâi”. Uşor, uşor ambiţiile de putere ale armatei paralele creştea. Statul paralel are astfel o ancoră istorică înainte de Hristos. Calvarul dominaţiei pretorienilor a început în timpul domniei lui Tiberiu, obligat să se retragă pe insula Capri. Prefectul Sejanus s-a dovedit „personajul veninos” din memoria antică. Extrem de perfid şi de abil, a manipulat armata, astfel încât portretul său era asociat împăratului din exil. A fost primul care s-a amuşinat în treburile politice şi a ordonat primele crime împotriva membrilor familiei imperiale, pozând într-un mare apărător dinastic. Totuşi, Senatul a avut puterea să-l condamne pe uzurpator la moarte. După execuţia acestuia, Tiberiu ar fi trebuit să limiteze puterile prefecţilor pretorieni, dar n-a făcut-o. Succesorul lui Tiberiu, Caligula, încă de la început a încercat să verifice loialitatea gărzilor pretoriene. Nu s-a convins în urma linguşelilor prefecţilor. I-a ironizat. A încercat să se debaraseze de puterea prea mare a personajului veninos, întrupat în prefect. N-a mers. Cel din urmă cu abilitate a dat o lovitură de stat. L-a ucis pe Caligula. După moartea celui de-al treilea împărat roman, Senatul n-a avut candidat. Unii dintre pretorieni l-au găsit după o perdea pe bolnăviciosul Claudius, unchiul lui Caligula. L-au susţinut din umbră şi a ajuns Împărat. Pentru a nu sfârşi ca nepotul său, a încercat să limiteze puterea ascunsă a gărzii pretoriene prin oferirea de cadouri şi de beneficii. Nu a rezolvat situaţia. După moartea lui Claudius (prin mijloace naturale sau prin otrăvire), Nero a ajuns la putere, dar a păstrat tradiţia oferirii de privilegii pretorienilor. Deşi mic la stat, se fălea prin garda sa de gealaţi. Aşa se considera mai puternic. După moartea prefectului Burrus, lacomii ce l-au urmat au încercat să-l discrediteze pe împărat, fiind cei care au incendiat Roma şi au acuzat creştinii conduşi de Apostolul Pavel că ei ar fi piromanii. Prin influenţele lor, i-au trimis pe creştini la moarte. Ce a urmat? Nero, cunoscut pentru cruzimea sa, mai mult promovată de „apărătorii” săi din gărzile pretoriene, a dejucat un complot organizat de prefecţi. Trei ani au convieţuit. Lăcomia privilegiaţilor era prea mare şi l-au trădat pe împărat, recunoscându-l pe răzvrătitul Galba ca nou împărat. Uzurpatorul nu i-a cinstit pe trădători, nu le-a mai dat donaţii, precum predecesorii săi. Rapid, hunta începutului de mileniu s-a răzbunat. Prefecţii pretorieni au început propaganda contra împăratului, afirmând că acesta este un egoist şi nu merită să mai stea pe tron. După dispariţia lui Galba, au urmat optzeci de ani de linişte. În care pretorienii au mimat că nu se mai amestecă în politică. Traian, cuceritorul Daciei, i-a urcat pe bodyguarzi până şi pe Columnă, în semn de omagiu şi pentru loialitate. Pe timpul lui Commodus, „apărătorii” au sesizat slăbiciunea acestuia pentru huzur şi lene. Prefecţii au domnit în locul său. Iarăşi, pofta ancestrală de sânge le-a revenit eroilor din poveste. Au organizat asasinarea Împăratului. Până la reformele lui Diocleţian şi Constantin, pretorienii au făcut jocurile la vârf timp de trei secole. Au uzurpat tronuri, au ucis împăraţii şi aleşii, au slăbit puterea Senatului, a armatei tradiţionale, ducând la sărăcie şi dezastru. După scoaterea lor pe tuşă, s-au dedat la ce au ştiut tot timpul să facă: jafuri, minciuni şi crime. Se poate spune că, Garda Pretoriană a dus la căderea Romei. O simplă asemănare cu ce fac băieţii din statul paralel de azi este doar o pură întâmplare?

AMESTECUL RUSIEI - DOAR UN PRETEXT?

 

AMESTECUL RUSIEI - DOAR UN PRETEXT?

 Alegerile prezidențiale din România au fost anulate din cauza presupusei ingerințe ruse. După mai multe săptămâni, încă nu există dovezi clare. Consecințele pentru nivelul de înțelegere al oamenilor unei țări membre NATO sunt dramatice. Țara este condusă, în prezent, de un președinte neales. Mandatul lui Klaus Johannis s-a încheiat pe 21 decembrie 2024. Fostul președinte al României și-a prelungit mandatul cu încă cinci luni. Poporul va alege un nou șef de stat abia în mai, pentru că alegerile inițiale au fost anulate. La sfârșitul lunii noiembrie, în primul tur de scrutin, Călin Georgescu a trecut primul cursa electorală, apărând ca din senin. El este considerat de Die Welt drept un politician care se situează undeva între teoria conspirației, extremismul de dreapta și revizionismul istoric. Cu două zile înainte de scrutinul planificat, Curtea Constituțională a anulat rezultatul alegerilor. Procesul electoral a fost manipulat prin numeroase încălcări ale legii electorale. Georgescu a acuzat o „lovitură de stat”. Cu două zile mai devreme, informațiile desecretizate vorbeau despre încercări de manipulare și campanii de dezinformare pe rețelele de socializare de către grupuri rusești, precum și despre finanțarea ilegală a campaniilor. S-a vorbit și despre un atac cibernetic al unui actor statal. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Guvernul român are, așadar, puține argumente pentru a contracara acuzațiile de „lovitură de stat”. În weekendul trecut zeci de mii de români au manifestat pe străzile Bucureștiului în favoarea lui Georgescu și au cerut demisia lui Johannis. AUR a organizat mitingul. Și acest partid este prezentat ca extremist de dreapta. Au apărut, de asemenea, dovezi care au indicat implicarea din altă direcție. Portalul de investigații Snoop.ro, citând surse din cadrul autorităților fiscale, a relatat că partidul de centru-dreapta PNL a pompat bani în campania Tiktok a lui Georgescu. De asemenea, a ieșit la iveală că PSD-ul și-a invitat propriul electorat să voteze pentru politicianul de dreapta George Simion.

„Oamenii și-au pierdut total încrederea în instituții și politicieni”: Argumentele celor care suspectează o conspirație majoră sunt cel puțin alimentate de comportamentul elitei politice. Elita politică românească acuză Rusia de conspirații. Potrivit lui Armand Goșu (un istoric român care a studiat la Moscova), nu există niciun indiciu al amestecului Rusiei în alegerile din România: „Ar fi fost ciudat dacă războiul hibrid al Rusiei ar fi ocolit România. Doar că aceste lucruri trebuie dovedite, dacă vrei să fii credibil.” Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat a avut un impact dramatic asupra democrației românești. „Oamenii și-au pierdut toată încrederea în instituții și politicieni,” explică el. „În ultima lună, s-a cristalizat ideea că așa-zisa ingerință a Rusiei este doar o scuză pe care cele două partide principale, național-liberalii și social-democrații, o folosesc pentru a rămâne la putere. „Curtea Constituțională și-a pierdut toată credibilitatea”. Multe întrebări rămân deschise. De ce, inițial, Curtea Constituțională a validat rezultatele alegerilor, când deja existau dovezi de manipulare a opiniilor? - se întreabă corespondentul Die Welt. De ce Johannis nu știa la început despre nicio ingerință și apoi, serviciile sale secrete au vorbit despre acestea? Dacă alegerile prezidențiale au fost fraudate, de ce nu există suspiciuni și în cazul alegerilor parlamentare, care au avut loc doar o săptămână mai târziu? Va fi lăsat Georgescu să candideze din nou? La succesul lui Georgescu a contribuit probabil și deziluzia mulțimii față de politică. Ceea ce se întâmplă acum întărește acest sentiment. Goșu spune astfel: „În aceste circumstanțe, mulți dintre prietenii mei au declarat că nu vor mai vota niciodată în România.”

RETROSPECTIVĂ - ARTICOLE POLITICE SCRISE ÎNTRE IANUARIE 2023-DECEMBRIE 2024.

 

RETROSPECTIVĂ - ARTICOLE POLITICE SCRISE ÎN PERIOADA IANUARIE 2023-DECEMBRIE 2024

1. LINIȘTE! IMPOSTURA LUCREAZĂ!

 În apropierea României are loc un război cum nu s-a mai văzut în Europa de la a doua mare conflagrație mondială. La început a existat teama că trupele ruse vor ajunge la Prut. Însă rezistența ucrainiană îi blochează pe ruși, ajutorul Occidentului fiind esențial. România este parte a Vestului din punct de vedere al apartenenței la NATO și Uniunea Europeană. Oficialii români fac declarații de adeziune la aceste cluburi de valori, fac poze la reuniuni internaționale sau în baze militare unde sunt soldați străini. Războiul din Est pare a fi o ocazie pentru elitele politice și administrative românești de a-și crește puterea, influența și controlul asupra societății. Calitatea joasă a majorității politicienilor români este deja un loc comun. Este vorba de oameni precari din punct de vedere intelectual, nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, preocupați de aranjamente, destui dintre ei vulnerabili, corupți, prinși în jocuri de putere și de interese care contravin interesului public, chiar dacă unii au grijă să pună deasupra o glazură de vorbe alese. Mulți dintre șefii de instituții sunt din aceeași specie, selectați dintre politicieni sau după chipul și asemănarea acestora. Există un cuvânt definitoriu pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: impostura. Aceasta a fost mereu lângă noi, acoperită adesea în haine scumpe, chiar strălucitoare, uneori cu diplome conforme, alteori seducătoare prin discurs. O perioadă impostura a fost ceva mai discretă, numai că de la o vreme se află în ofensivă, s-a generalizat. Asistăm în fiecare zi la un festival al înșelătoriei, al mediocrității, incompetenței și inadecvării. Asta se vede în intervențiile publice, fie că este vorba de pupitrele oficiale, de platourile de televiziune ori de rețelele sociale. Sunt implicați aici reprezentanți ai celor mai importante instituții ale statului, de la Președinție la Guvern și ministere, de la Parlament la Curtea Constituțională a României. Administrația locală este și ea bine reprezentată, prin multe consilii județene și primării, la fel și companiile controlate de stat. Iar deasupra tuturor sunt partidele, care se reinventează mereu, cu echipe de veleitari și/sau mediocri scoși din subterană ori din spatele clasei.  

Chipuri ale imposturii: Aflat deja la jumătatea celui de-al doilea mandat, președintele Klaus Johannis s-a dovedit un personaj preocupat în primul rând de propriul confort. Mai grav este că s-a dovedit necinstit cu propriul electorat. După ce ani de zile a clamat că scopul său este lupta contra PSD, pentru a putea reforma instituțiile și a dezvolta România, președintele a sfârșit prin a moși, între două partide de schi sau de golf, un guvern în care a pus alături PNL și PSD, împreună cu UDMR. Iar mandatul de premier i-a fost încredințat lui Nicolae Ciucă, un om care pare să își imagineze că România este o cazarmă în care societatea nu contează. Miniștrii din cabinetul Ciucă au fost aleși potrivit unui algoritm politic, competențele contând prea puțin spre deloc. Oricine își poate da seama, urmărind „realizările” și intervențiile publice, că Lucian Bode, Marius Budăi, Adrian Câciu, Gabriela Firea, Sorin Grindeanu și alții sunt doar disciplinați soldați de partid, parcă anume puși să-și arate incompetența ca oameni de stat. Mulți dintre aceștia au probleme de integritate, în frunte cu premierul, acuzat de plagiat. Popularea instituțiilor cheie ale statului cu indivizi nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă, care au probleme în raport cu legea și cu morala comună, reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru corpul nostru politic. Klaus Johannis nu-și asumă nicio responsabilitate în privința nerealizărilor din acest guvern al său. Pentru criza economică, pentru inflație a găsit un vinovat la îndemână, Vladimir Putin. Pentru politicienii aflați în corzi, găsirea unui responsabil extern este un colac de salvare. Asta face și președintele României. Dincolo de contextul european și global, niciun om rezonabil nu poate ignora că responsabilitățile interne sunt mari. Și nu sunt de azi, de ieri. Reformele despre care se tot vorbește de ani și ani s-au amânat. Bune doar atunci când trebuie atacați adversarii politici, clamate doar în campanie, reformele din educație, sănătate, finanțe, sistemul de pensii ș.a.m.d. întârzie să apară. Reformele asumate prin Planul Național de Redresare și Reziliență rămân doar niște înscrisuri într-un document guvernamental. Parlamentul României înregistrează frecvent nivele de încredere extrem de reduse în sondaje. Probabil joacă un rol și educația democratică deficitară a unei părți importante a populației, dar cu siguranță prestația submediocră a multor parlamentari a făcut cel puțin la fel de mult în percepția nefavorabilă a cetățenilor cu privire la simbolul democrației reprezentative. Este de înțeles, dacă avem în vedere că președinția Senatului este deținută de Florin Câțu, iar cea a Camerei Deputaților de Marcel Ciolacu. Primul este cunoscut pentru scandalurile din tinerețe și pentru abilități reduse de comunicare, cel de-al doilea pentru vechea tovărășie cu Liviu Dragnea și pentru populism. În plus, când avem parlamentari plagiatori ca Florin Roman și Ioan Mang, închipuiți ca Alfred Simonis sau Pavel Popescu, agresivi ca George Simion și Adrian Solomon sau dacopați ca Daniel Gheorghe ori Mircea Chelaru, cum am vrea să fie văzut „templul democrației”? Curtea Constituțională a României, instituția constituită pentru a veghea la respectarea legii supreme, a fost populată frecvent cu oameni ai partidelor și președintelui statului. Unii judecători au fost onorabili, alții, cei mai mulți, s-au dovedit de la început păpuși politice. Spre exemplu, chiar în preziua încheierii mandatului său - și de membru, și de președinte al Curții -, Valer Dorneanu i-a invitat pe jurnaliști să-l pupe undeva. Cel care i-a urmat în funcția de președinte, Marian Enache, un închipuit revoluţionar în 1989, unul cu dosar de reţea la Securitate, a trecut de-a lungul carierei sale politice prin mai multe partide. Unul dintre noii membri ai CCR, Bogdan Licu, fost prim-adjunct al procurorului general al României, s-a remarcat ca un student mediocru, iar acuzat că și-a plagiat teza de doctorat a intentat un proces în justiție pentru a renunța la titlu. Între timp, CCR a avut grijă să dea o veritabilă amnistie mascată pentru cei acuzați de plagiat. Deși dovediți din punct de vedere al normelor academice, cei acuzați că și-au plagiat tezele de doctorat își vor păstra titlurile. Ministerul Educației va trebui să meargă în instanță pentru a demonstra frauda. Dacă se va întâmpla așa ceva, cauzele se vor judeca în ani și probabil nu se vor rezolva niciodată. Acuzațiile de plagiat la adresa unor politicieni, miniștri, parlamentari și șefi de instituții s-au înmulțit în ultimul deceniu. Dovezile furnizate de jurnaliști și academici sunt convingătoare pentru oricine știe cum se realizează o lucrare științifică. Iar regulile erau aceleași și ieri, și acum zece sau treizeci de ani. Este vorba de doctorate obținute preponderent la academiile instituțiilor de forță - ale Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informații -, dar și la universitățile vechi și prestigioase ale României. Spre finalul perioadei johannisiene, România este de fapt subeducată, cu procente în creștere de copii care din diverse motive - sărăcie, izolare geografică, număr insuficient de profesori calificați în mod real -, ajung să termine școala cu o brumă de cunoștințe sau chiar să abandoneze. Mulți dintre plagiatori au ocupat și/sau ocupă funcții de primă importanță în politică, administrație, educație, justiție, poliție ș.a.m.d.. Însă plagiatul nu este cunoscut doar la vârf, ci s-a întins ca o cangrenă peste tot unde deținerea diplomei aducea prestigiu și beneficii salariale. O responsabilitate mare revine celor ce au coordonat tezele plagiatorilor, care fie își acceptă cu bună știință postura de complici, fie sunt incapabili să-și înțeleagă rolul și să-și onoreze obligațiile. Administrația locală este sufocată și ea de impostură, incompetenții având culori politice diferite, fiind adesea interfața unor grupuri de interese politice și economice sau constituindu-și în timp veritabile curți de adulatori. Asemenea exemple întâlnim la Iași și Craiova, la Baia Mare și Suceava, în sectoare ale Bucureștiului sau în nenumărate comune din toate regiunile României.

Consecințe asupra societății: „România educată” ne-a fost prezentată ani de zile ca un mare proiect al aceluiași președinte Johannis. Ceea ce părea o idee bună s-a dovedit doar o nouă formă fără conținut. Criticile nu au lipsit, și nu doar cele dinspre politicieni, ci și dinspre corpul profesional. Învățământul superior românesc este la coada clasamentelor europene. În loc să fie un motor al schimbării societății românești, educația este o cenușăreasă. La fel cum este și cercetarea fundamentală și aplicată. Procentele alocate din PIB pentru acestea sunt extrem de mici. Consecințele neglijării învățământului și cercetării, recursul la paliative pe post de reforme sunt vizibile, subliniate în analizele academice și în media. Nu este întâmplător că perspectivele antiștiințifice și conspiraționiste înfloresc în societatea românească. Consecințele slabei pregătiri, a superficialității și lipsei de probitate se văd oriunde, practic în orice privește viața comunitară modernă. Mărci naționale au devenit sistemul politic și cel administrativ, organizate clanic și ineficiente, învățământul în derivă, sistemul medical în care pacienții riscă să moară cu zile, infrastructura făcută cu întârziere și prost, cu autostrăzi care se surpă și poduri care se prăbușesc, fotbalul ajuns pe mâna unor combinatori de peluză, iar lista poate continua. Impostura este direct legată de corupție, este deopotrivă un rezultat și un generator al acesteia. Avem de-a face cu un carusel ce nu se mai oprește. Oficialii - politicieni sau șefi de instituții uitați în funcții - nu își asumă consecințele propriilor acțiuni. Impostura este strâns legată de neasumarea răspunderii. Având numeroși impostori în poziții de decizie sau intermediare, partidele aflate la guvernare și instituțiile  servesc mai puțin interesul public și mai mult pe cel al unor grupuri de interese care acționează netransparent.

2. DESPRE … JOHANNIS!

 Toți președinții ziși „de dreapta” și-au dezamăgit fundamental electoratul: Constantinescu și Băsescu au plecat din funcții disprețuiți și huliți de cei care i-au susținut și votat, iar Johannis (sau Iohannis cum scriu mulți) va avea aceeași soartă. De bine, de rău, primii doi au lăsat câte ceva în urma lor, sau măcar au încercat să schimbe niște lucruri, în timp ce după Johannis va rămâne un mare vid! Ales pe un mesaj anticomunism ferm, Emil Constantinescu a ratat lustrația, retrocedarea proprietăților confiscate, reforma educației și acapararea statului de către foștii securiști și nomenclaturiști. Convenția Democrată, slabă, divizată și neexperimentată politic, nu a avut o majoritate confortabilă în parlament și s-a confruntat cu mineriadele instrumentate de FSN. Constantinescu, personaj mediocru, măcinat de ambiții și frustrări, a sfârșit „învins de servicii”, dar nu a făcut compromisuri cu partidul lui Iliescu și a păstrat linia prooccidentală a României, făcând gestul care ne-a deschis ușa NATO: a acordat drept de survol navelor Alianței către fosta Iugoslavie. Când se trage linie, acesta rămâne jalonul mandatului prezidențial și acum, mai mult ca niciodată, realizăm importanța lui. Din cele două mandate ale lui Traian Băsescu, definitoriu rămâne primul, pentru că al doilea a fost unul absolut distructiv! Conflictual, bolnav de putere și mincinos, dar cu un teribil instinct politic, Băsescu și-a marcat trecerea pe la palatul Cotroceni printr-o lungă listă a lucrurilor rele pe care le-a făcut. Constantinescu și Băsescu au demonstrate, după încheierea mandatelor, că dezamăgirea foștilor lor susținători era justificată. Primul a ajuns să susțină PSD, beneficiind în contrapartidă de sinecura numită Institutul Levantului, al doilea a fost demascat drept colaborator al Securității sub numele de cod „Petrov”, iar rețelele de corupție construite de apropiații săi, în frunte cu Elena Udrea, operează și în zilele noastre. În ceea ce-l privește pe Klaus Johannis, cei aproape doi ani rămași din mandat nu mai contează, bilanțul dezamăgirii este încheiat. Este vorba de proverbiala sa absență de pe scena publică în momente-cheie și de faptul că nu lasă în urmă nimic, o schimbare cât de cât semnificativă în vreuna dintre zonele de așteptare ale propriului electorat, fie că vorbim de educație, sănătate, legi electorale, administrație publică. Mai rău, din dorința de control a generat crize politice în PNL, precum făcea și Băsescu cu PDL, a pus umărul la destrămarea fostei coaliții de guvernare PNL-USR și a adus PSD la guvernare pe termen lung, ceea ce predecesorii săi nu au făcut. Rezultatul? Regrese pe toată linia, o întoarcere în timp. Exemplul notoriu, care va rămâne emblematic pentru mandatele sale, este plagiatul, pe care l-a protejat atât personal, în cazurile Ciucă și Bode, cât și prin noua lege a educației. O lege care are doar declarativ legătură cu acea Românie educată enunțată cu emfază de președinte și care este departe de o reformă autentică. Al doilea mandat al lui Johannis a fost/este cu mult sub primul, când confruntarea societății cu PSD-ul lui Dragnea i-a creat fereastra de oportunitate a „elefanților din încăpere” la OUG 13. Dar să nu uităm că semnalul fugii de responsabilitate fusese tras în acei ani - revocarea Laurei Codruța Kovesi de la șefia DNA a anunțat-o prin … purtătoarea de cuvânt, chemată din concediu de maternitate pentru a-l înlocui. Inexplicabil este că având PNL la putere după alegeri, președintele a reușit contraperformanța de a aduce PSD în guvern și în coaliție. Contribuția lui Johannis a fost decisivă în acest episod, dar a reprezentat finalul carierei sale în fruntea statului, pentru că a pus capăt oricăror reforme. Președintele a tolerat fără nicio reacție lucruri extrem de grave, care întrec cele mai negre așteptări: cumpărarea presei de către partide din banii contribuabilului, implicarea serviciilor secrete în zone-cheie ale statului, menținerea sistemului de pensii speciale cu riscul pierderii celei de-a treia tranșe din PNRR, politizarea până la saturație a tuturor instituțiilor, degradarea sistemului medical. Deși opinia publică nu mai are nicio așteptare de la Klaus Johannis, sunt momente care trezesc revolta. Doar ultimele două exemple: reacția întârziată și palidă față de planul rusesc de destabilizare a Republicii Moldova și absența de la inaugurarea Capitalei Europene a Culturii Timișoara. Mulți se întreabă dacă este vorba de o comoditate a spiritului, de o lipsă de înțelegere a problemelor țării sau, pur și simplu, de nesimțire crasă. Greu de spus, probabil un amalgam. Dar nici nu contează, epoca Johannis se va încheia așa cum a început: în insignifianță. Când se va face bilanțul, un singur lucru va fi de spus: bine că nu a aruncat România în brațele rușilor, așa cum face Viktor Orban cu Ungaria.

3. ROMÂNI VI SE PREGĂTEȘTE CEVA! - NOUA „REFORMĂ” DIN EDUCAȚIE!

Politizarea educației, - la loc comanda:

 Proiectul legii învățământului preuniversitar nu mai conține incompatibilitatea directorilor și inspectorilor școlari cu funcțiile de consilier local sau județean, care exista în versiunea proiectului obținut pe surse de Edupedu.ro. Eliminarea acestor incompatibilități a fost cerută public de numeroase voci din societate, iar absența prevederilor din proiectul consolidat arată că Ligia Deca a cedat presiunilor partidelor politice din coaliția de guvernare. Reamintim că toți inspectorii școlari generali și adjuncți  sunt numiți politic, cu una sau două excepții, toți sunt lideri locali ai partidelor și au și funcții de consilieri locali sau județeni. În versiunea proiectului legii învățământului preuniversitar, publicată de Ministerul Educației,   „funcțiile de conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt incompatibile cu: a) funcția de președinte sau vicepreședinte în structurile de conducere ale partidelor politice, la nivel local, județean/al municipiului București sau național; b) funcția de primar, viceprimar, președinte sau vicepreședinte de consiliu județean/Consiliul General al Municipiului București; c) cu orice funcție de conducere în organizațiile sindicale”, potrivit Art.163, alin. (9). Varianta anterioară, obţinută pe surse de Edupedu.ro, includea funcțiile de consilier local și județean și nu conținea incompatibilitatea cu orice funcție de conducere în organizațiile sindicale. „Funcţiile de conducere, de îndrumare şi control din învăţământul preuniversitar sunt incompatibile cu funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional, precum şi cu funcţiile de primar, viceprimar, consilier local, preşedinte sau vicepreşedinte de consiliu judeţean, consilier judeţean”, conform Art.163. Eliminarea incompatibilităților cu funcțiile politice de consilier local și consilier județean a inspectorilor școlari și directorilor a fost făcută la presiunea politicienilor. Reamintim că Vasile Dâncu, vicepreședinte PSD, susținea pe 28 ianuarie că în proiectul Deca „există în acest moment un sistem de incompatibilități care discriminează și limitează libertățile definite prin Constituție”, fără a spune exact care sunt aceste incompatibilități pe care le critica. Singurele noutăți în regimul incompatibilităților introduse de ministra Ligia Deca erau incompatibilitățile cumulării funcțiilor de directori școlari sau inspectorii școlari cu funcțiile politice de conducere și cele de primar, consilier local sau județean, potrivit proiectului legii obținut pe surse de Edupedu.ro. În proiectul fostului ministru al Educației, Sorin Câmpeanu, directorii de școli nu puteau avea funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale. Nu există vreo precizare despre incompatibilitatea între funcția de inspector școlar și funcția politică. „Directorul, directorul adjunct și directorul administrativ din unităţile de învăţământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale. Directorul administrativ nu are dreptul de a ocupa alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice”, potrivit Art. 163. Funcțiile didactice de conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt următoarele, potrivit Art. 189, alin. (2): „a) funcțiile de conducere de la nivelul DJIP/DMBIP (Direcții Județene de Învățământ Preuniversitar/a Municipiului București - n.n. B.M.): director general, director general adjunct; b) funcțiile de conducere de la nivelul birourilor județene ale ARACIIP  (Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii şi Inspecţie în Învăţământul Preuniversitar - n.n. B.M.) și CCD  (Centrele pentru Cariera Didactică - n.n. B.M.): directori al biroului județean ARACIIP și director al CCD; c) funcțiile de îndrumare și control de la nivelul DJIP/DMBIP și al birourilor județene ale ARACIIP: inspector școlar; d) funcțiile de conducere de la nivelul unității de învățământ preuniversitar/unități de educație extrașcolară: director și director adjunct”. Cum este Legea educației în vigoare, la secțiunea „Funcțiile de conducere, de îndrumare și de control”: La articolul 256 din Legea Educației Naționale 1/2011 apare că funcțiile de conducere din unitățile de învățământ sunt: director și director adjunct. Funcțiile de conducere din inspectoratele școlare sunt: inspector școlar general și inspector școlar general adjunct.  „Funcțiile de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar sunt: a) la inspectoratele școlare: inspector școlar; b) la Ministerul Educației și Cercetării: inspector general, inspector principal de specialitate și alte funcții stabilite prin hotărâre a Guvernului.” La articolul 257 din Legea Educației Naționale, alin.(4) se precizează că „directorul și directorul adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcția de președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid politic, la nivel local, județean sau național.” Edupedu.ro a semnalat politizarea profundă a inspectoratelor școlare. Reamintim cazul inspectoarei Onorica Dorca care a mulțumit PSD, pentru că a repus-o în funcție la Inspectoratul Școlar Maramureș.  În 2021, Virgil Guran (PNL) declara că „fiecare își dorește să aibă în partidul lui un director de școală, mai ales într-o comună, unde directorul de școală dă tonul, este adevărat”. 

O lege depășită: Unii concetățeni sunt mirați că nu are loc o dezbatere cu publicul interesat de această  lege. Dar când a avut loc cu adevărat o dezbatere pe vreo lege de importanță deosebită în regimul ciocoiului Johannis!? Jocul în continuare cu legislația educației naționale va costa enorm. Mai ales că situația educației de azi este mai dramatică decât a fost odinioară. Chiar ministrul învățământului declara cu câteva luni în urmă că s-a atins nivelul cel mai de jos al educației din România. Un prestigios vizitator observa că ceea ce este mai interesant în universitățile românești de azi sunt festivitățile (sic!). Sunt  multe alte remarci lucide ale stării în care s-a ajuns. După date publice, pe care suntem nevoiți să le evidențiem de fiecare dată, scade profesionalismul în domenii în care România avea industrii în avangardă. În multe domenii, inovația și capacitatea de sinteze majore s-au stins - elocvent este faptul că nu s-a putut scrie, exploatând arhivele, nici istoria țării la Centenar. „Fuga” de sistemul indigen de învățământ este acum nu doar la dascăli și studenți, ci și la elevi - în sondaje, două treimi exprimă aspirația emigrării. România a devenit în ultimii ani țara cu cea mai puțină lectură pe cap de locuitor, cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional din Europa. Universitățile ating cea mai extinsă corupție din istorie, cu expansiunea plagiatului și a titlurilor false. Mii de copii au fost privați de școlarizare din cauza desființării de unități școlare, iar, în pandemie, s-a bătut recordul european la măsuri greșite. S-a înregistrat cea mai vastă emigrare a cetățenilor dintr-o țară a lumii în timp de pace - inclusiv din cauza neîncrederii în educație. Dezbaterea publică este redusă și trece rar dincolo de mărturisirea neputinței. Țară cu un potențial natural și uman dintre cele mai remarcabile, România se trezește azi dezindustrializată și devalizată de resurse. Ea a înregistrat, în ultimele decenii, cum ne spun istoricii, declinul cel mai mare în timp scurt și un  jaf mai amplu decât oricând. Lumea se restructurează, însă, sub un nivel nou al științei și tehnologiei și o uimitoare proliferare de idei noi. Întrucât educația poate fi una dintre locomotivele scoaterii României din situația actuală, legii educației se cuvine să i se acorde o importanță majoră. Cine ar fi normal să o conceapă? O politrucă de cea mai joasă speță ca Ligia Deca, cea care a făcut celebra plecăciune în fața ciocoiului Johannis!? Proiectul legilor educației reia soluții din „reformele” anilor trecuți, care au fost dezastroase. Dar degeaba se preiau acum „soluții” din trecut, când viziunea este birocratică, ideile noi prea puține și abundă lacunele, neînțelegerile și erorile. Proiectul legilor din 2023 are lacune de concepere a legii. El conține prea multe generalități în locul reglementării juridice propriu-zise. Bunăoară, deși „principiile” se proclamă îndeobște în preambulul unei legi și mai ales în motivarea ei, căci legea propriu-zisă reglementează acțiuni și comportamente, proiectele legilor educației de acum alunecă într-o retorică a „principiilor” - unele suprapuse cu altele, de slabă valoare operațională („principiul relevanței”, „principiul garantării identității culturale” etc.), după ce nu se știe ce-i „principiul”. Acesta este confundat cu scopul sau cu reguli de acțiune sau chiar cu opțiuni politice („principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare” (sic!)). Valorile - „echitate”, „integritate” etc. - sunt rău operaționalizate și rămân mai mult dorințe. În lege se folosesc cuvinte mari, precum „prioritate națională”, „excelență”, etc., fără consecințe juridice. Nu ar fi de preferat un limbaj moderat, cu rezolvări legislative inteligente? Sunt apoi lacune de concepere a educației. De pildă, proiectul axează educația pe „competențe”. Se știe, însă, că atunci când este ruptă de „abilități de bază” și de „educația pentru valori”, formarea de „competențe” sucombă. În fapt, tripticul „competențe, abilități de bază, educația pentru valori” stă la baza educației actuale. În Franța, chiar ministrul de resort scria că „științele cognitive nu sunt busola absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” (Jean-Michel Blanquer, L’Ecole de demain. Propositions pour une education nationale renovee, Odile Jacob, Paris, 2016, p.11), educația urmând să-și asume „idealul unei națiuni avansate”. În Germania se caută plasarea educației în „mediul vieții”, în China  educația este concepută pentru societate, în SUA are loc restabilirea educației civice. Un alt exemplu:  „misiunea” universităților este înțeleasă restrictiv - „a genera, a transfera, a certifica cunoaștere”, în vreme ce acțiunea lor în societate este ignorată. Universitățile sunt, desigur, autonome, dar se verifică prin efectele acestei acțiuni. Nu poate fi universitate în ordine cât timp țara rămâne săracă! Proiectul de legi rămâne tributar confuziei create după 1989 între interesul pentru societate, care este datorie civică a oricui, și politică! În mod firesc, studentul este „partener”, dar formula „centrarea educației pe student” (art.120) nu a dat rezultate. Multe sisteme de învățământ nici nu o proclamă. Profesorul este centrul universității care se ia în serios. De aceea, universitățile de referință caută profesori competenți și creativi, capabili să sprijine studenți performanți și inovativi. În proiectul legilor se prevede că „internaționalizarea este răspunderea fiecărei instituții de învățământ superior” (art.116). O fi, dar legea se cuvine să stabilească contururile internaționalizării. O țară participă cu succes la schimburile internaționale asumându-se pe sine. Proiectul prevede în exces comitete, consilii, programe adiacente, cu costuri inutile și cu diluarea răspunderii. Sunt multe „confecții”, precum Programul Național de Reducere a Abandonului Universitar, Centrele de Consiliere și Orientare în Carieră, Programul Național pentru Internaționalizare Universitară. Toate pot fi acțiuni ale inspectoratelor și universităților. Potrivit proiectului, ministerul educației consultă în decizii tot felul de autorități pe domenii, consiliul rectorilor, sindicate, studenți (art.4). Dar cine mai răspunde? De altfel, este detectabilă în proiect o voință de a scăpa de răspundere. De pildă, „politicile de etică universitară și deontologie” sunt plasate la universități (art.11,14) și se pune (art.158) pe umerii universităților ceea ce făcea CNATDCU. Or, în mod normal, „politicile” sunt ale ministerului, programele de aplicare ale universităților. Apoi, un  alt exemplu: obligațiile autorităților locale față de școală ar trebui stabilite prin legea educației, nu prin acorduri cu Ministerul dezvoltării și administrației locale (art.8). Alocația pentru copii se cuvine să fie în lege (art.14), nu în dependență de altă lege. Opțiunea pentru „școală în comunitate” ar trebui să fie necondiționată. Relația public-privat în educație (art.20) și învățământul dual (art.30) ar trebui să aibă Ministerul educației ca responsabil clar, fiind învățământ, iar liceele agricole ar trebui să-și recupereze pământul pierdut, nu doar să capete pământ (art.31) și multe altele. Proiectul legilor educației nu înțelege că în România este ora stabilizării de organizări făcute cu cap. Autorii lui copiază din reforma anilor 1997-2000 (vezi Adrian Gorun, Cătălin Baba, Ciprian Tanul, Anii reformei 1997-2000 în reglementări, UNESCO, 2002) fără să o înțeleagă. În acei ani, ministerul a încurajat elaborarea Cartei fiecărei universități, fiind vorba de reformă, dar de aici nu rezultă că acest document se modifică oricând. Ca un exemplu, Universitatea Harvard are Cartă de la înființare (1650), iar „acest document s-a schimbat mai puțin decât Constituția SUA” (cf. Richard Bradley, Harvard Rules ... Harper Collins, New York, 2005, p.62). În 1998, s-a pus în aplicare curriculum-ul național, dar nu înseamnă că acesta se schimbă în fiecare an. În acei ani s-a intervenit cu ordine de ministru pe multe subiecte, căci trebuia reformă neîntârziată, dar, acum, legea însăși trebuie să regleze lucrurile. Ar trebui înțeles că una este reforma și alta este să o duci, eventual, mai departe. Or, în proiectul legilor se prevede curricum-ul adoptat de guvern, bacalaureat stabilit de minister, alocări de ore de către minister etc.. Doar erori costisitoare!! Sunt numeroase idei discutabile, unele greșite, și inutilități în proiect. De pildă, ideea „portofoliului personal, educațional” (art. 61) atrage prin izul birocratic, dar orice elev poate atinge dezvoltări surpriză pe traseu. „Educația pentru viață” este o idee slab elaborată, căci persoana este  formată de discipline riguroase, nu de prelucrări ideologice. Se înființează „direcțiile județene” (art.95) - dar de ce nu s-ar păstra tradiția ce vine de mai mult de un secol, cu „inspectorate școlare”? „Directorul” unității este asistat în decizii de Comisia Calității și Comisia Dezvoltare Didactică (art.99), dar nu cumva răspunderea sa se trimite pe alți umeri? Se prevede că universitățile pot înființa „unități de învățământ preuniversitar” (art.16), ceea ce este inutil! Cum să înființeze universități care ele însele nu sunt în ordine astfel de unități?  Cât despre „consorțiile” din lege, ele nu sunt decât expediente. Conducerea din educație este mai departe rău rezolvată, căci, doar ca un exemplu, prevederea stabilirii rectorului fie prin concurs, fie prin vot universal (art.129) nu dă rezultate. S-a văzut, inclusiv în experiența ultimului deceniu, că prin concurs, s-a ajuns la selecții arbitrare, iar prin vot universal la convertirea universităților în câmpuri de luptă electorală a unor coterii. Alegerea de către Senat a rectorului și prorectorilor rămâne cea mai capabilă să aducă în fruntea universităților oameni de valoare și să exprime pluralismul vederilor dintr-o universitate, Senatul fiind corpul electoral cel mai calificat. „Decan ales prin concurs public” (art.130) este soluție dacă concursul public se deschide și pentru specialiști din afara universității respective. „Șeful de departament ales prin vot universal” nu mai dă rezultate, căci închide instituțiile. De ce să nu se încerce desemnarea prin concurs, cu participare de candidați de oriunde? S-ar pune, astfel, în mișcare universitățile, devenite stagnante! Limitarea efectivului de mandate doar în Carta instituției (art.114), și nu prin lege, va duce la perpetuarea în funcții a unor simpli activiști. Ceea ce se prevede în proiect pentru a combate cea mai mare corupție din istoria universităților din țară este ocolirea problemei. Or, se poate spune că dacă infracțiunile ar fi definite univoc (de pildă, plagiatul este definit prea larg la art.168), cu consecința sancțiunii, inclusiv pierderea titlului respectiv, comisia  prevăzută la nivelul universității poate duce la capăt cazul (art.47). Nu ar fi nevoie de contencios. Așa cum se dovedește astăzi, contenciosul poate fi luat doar ca supapă pentru infracțiuni. Se prevede că acele „comisii de etică din universități” duc la îndeplinire ordinele ministrului (art.167). Or, înțeleasă la propriu, etica nu ține de ordine ale ministrului! Iar prevederea după care se constată plagiatul, dar nu se retrage titlul, căci s-a exercitat deja dreptul subiectiv aferent (art.171), este doar o șmecherie! Dinamica ocupării posturilor este prea mică. În România, biografiile universitare sunt liniare, necreative, de funcționari. Mișcarea între societate și universități, între universități, între universități din diferite țări, încurajarea inovării ar trebui să aibă un capitol aparte în lege. Statisticile dovedesc faptul că un candidat valoros, dar neagreat de persoane deja în funcțiune, nu poate pătrunde în aproape niciun departament universitar. Dacă se vrea normalizarea, ar trebui reglementat accesul nu doar la funcții, ci și, mai profund, la posturi universitare. Și din acest punct de vedere, este eronată trecerea, în forma birocratică în care se face, a eticii și deontologiei la universități (art.17), căci legea, înainte de orice, trebuie să aibă cuvântul. Mai ales în situația actuală! Multe noțiuni folosite în proiectul legilor educației sunt slab stăpânite. Se operează cu „instituții de învățământ superior de stat, particulare și confesionale” (art.6) - de ce nu publice, private și confesionale? „Guvernanța” , care, la propriu, înseamnă transferul de decizii la bază,  este confundată cu administrația (art.159).  „Școala bună”, este caracterizată sumar prin „starea de bine dobândită prin cunoaștere” (tare nu-i așa?) (Art.160). Standardele profesionale sunt confundate cu criteriile acceptate. Se vorbește de „instituțiile de învățământ superior care și-au asumat ca misiune și cercetarea științifică” (art.108), contrazicându-se astfel misiunea învățământului superior (din art.2). În plus, se ignoră faptul că, dacă nu are cercetare științifică, o instituție nu are cum să dea licență, decum masterat sau doctorat. Apoi,  „doctoratul” este mai departe greșit perceput în proiect doar ca „ciclu III” (art.60), în vreme ce masteratul rămâne confuz (art.56), fiind luat mai mult ca o prelungire a studiilor. Proiectul spune că, pentru a conduce doctorate, cineva să aibă „abilitarea”(art.7), dar, cum se știe, „abilitări” (în accepțiunea uzuală de la noi) s-au dat copios în reciprocitate, încât conduc doctorate persoane fără valoare. Fiecare articol din proiect ar trebui reelaborat mai întâi pentru a lichida lacunele și a face față crizei actuale a educației, apoi, pentru a debirocratiza sistemul și a relansa inițiativa în educație. O viziune personalistă, ce pune în valoare dascălul, elevul și studentul, în condițiile autonomiei personale și instituționale și ale motivării pentru performanță, ale racordării la cultura și științele vremii și la schimbarea lumii, cu rezolvări juridice adecvate, este soluția. Propun un exercițiu. Atunci când s-a pus în joc proiectul legii învățământului din 2010, de la Universitatea Babeș-Bolyai s-a reacționat cu numeroase observații din partea fiecărei facultăți și a sute de cadre didactice din diferite generații. Ele au fost reunite într-un volum (Nicolae Păun, Eunicia Maria Trif, ed., O lege eronată, Presa Universitară Clujeană, 2010) ce merită consultat azi, căci obiecțiile la legea din 2011, adoptată în cele din urmă, cum se știe, fără dezbatere parlamentară, s-au confirmat. Unde a dus această lege se vede ușor. Nu ar fi cazul să se ia în seamă argumentele critice ale concetățenilor și să se evite o altă prăbușire a educației ca efect al legii înseși?

Dezastrul se prefigurează!! Dezastrul care guvernează Ministerul Educației în Guvernul Ciucă s-a etalat în toată splendoarea sa joi, 9 martie 2023, în conferința susținută de Ligia Deca la Palatul Victoria. Ce a auzit o societate întreagă, de la ministrul care tocmai a scris două legi ale educației? Că oficialul cu gândire presupus strategică își împarte propriii angajați în profesori de discipline „importante” și restul - dar fără să ne spună care sunt disciplinele neimportante, de ce mai învață copiii materii lipsite de importanță și când le va scoate din curriculum; că a menținut titularizarea pentru că „profesia didactică nu atrage neapărat cei mai buni absolvenți” - deci, de ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul PNL-PSD-UDMR condus de Ciucă pe angajații care nu sunt „neapărat buni”, introducând evaluarea tuturor profesorilor, - nu doar a suplinitorilor care n-au avut norocul sau șansa de a se titulariza pentru că n-au avut pile -, salarizare pe bază de performanță și făcându-le dreptate profesorilor buni care se simt tot mai singuri în cancelarii? Și dacă titularizarea era cheia succesului, magnetismul de care are nevoie școala pentru a mai atrage totuși absolvenți de facultăți cu vocația profesoratului, atunci cum am ajuns în această fundătură după „performanța” aplicării titularizării timp de peste 30 de ani? De ce am ajuns la deprofesionalizarea profesiei didactice și la apogeul analfabetismului funcțional, dacă atragem încă tineri sclipitori în sistem, vrăjiți de beneficiile titularizării? Nu cumva această inamovibilitate a cadrelor didactice titulare în sistem are partea ei de vină în problemă!? Am mai aflat din aceeași conferință găzduită de Palatul Victoria că angajații din licee pot „allege” ei elevii care nu au luat admiterea, pe care în etapa de repartizare să-i bage pe ușa din dos în licee (what???). Declarația exactă și uimitoare a ministrului Ligia Deca: „Chiar dacă un copil ar avea o zi proastă în ziua concursului de admitere, dacă el va fi ales de către liceu, are şansa să concureze din nou pe baza repartizării computerizate” (ne-am tâmpit de tot!!???). Deci cine va alege ce copil merită și ce copil nu merită un loc la colegiu/liceu? Angajații din licee selectați din „nu neapărat cei mai buni absolvenți”? Profesorii numai de la „disciplinele importante”? Acesta este motivul pentru care ministrul Ligia Deca lasă Evaluarea Națională neschimbată, tot doar cu 2 materii de examen? Sunt Româna și Matematica singurele discipline „importante” pentru ministrul Educației din România care a propus societății două legi ale învățământului? Este această concepție a disciplinelor „de bază” rațiunea pentru ca interdisciplinaritatea și conceptele de Științe și Arte ocolesc legile educației și realitatea copiilor noștri și pentru următorii cel puțin 10 ani? Din păcate, Ligia Deca nu poate beneficia de prezumția de a fi greșit, de a fi exprimat în mod eronat un gând „corect”. Realitatea este că avem de-a face cu o recidivă transformată în literă de lege a gândurilor identice semănate încă de-acum 4 ani de Ligia Deca, pe atunci consilier prezidențial pe educație și coordonatorul proiectului România educată, în proiectul lansat de Cotroceni. Ce spunea în 2018 proiectul „România educată” lansat în dezbatere de Klaus Johannis, noul ciocoi al patriei: „Evaluarea națională de la finalul clasei a VIII-a va include un test standardizat național, acoperind materiile de bază”. „Tranziția către învățământul superior se face în baza rezultatelor unui examen de bacalaureat care acoperă materiile de bază (limba și literatura română, matematică, o limbă străină) la nivelul trunchiului comun minim oferit pentru toate cele trei trasee”. În aceeași conferință susținută de Ligia Deca la Palatul Victoria aflăm că ministrul Educației nu a găsit soluția juridică pentru a opri rectorii cu 2-3 mandate să mai candideze pentru a conduce universitățile încă 10 ani; asta deși soluția juridică nu doar că a fost identificată încă din 2011 de specialiștii din Ministerul pe care îl conduce, dar a și fost aplicată de Legea nr.1/2011, - altminteri o lege catastrofală, la rândul său -, din care Ligia Deca a păstrat articole întregi (din întâmplare oare?) neschimbate în propriile legi și a oprit veșnicia unor rectori care nu au mai putut candida atunci la conducerea universităților.  Tot joi am aflat că ministrul Ligia Deca nu are niciun pic de încredere în școlile de stat, cărora paradoxal le menține prin lege aceleași mecanisme de funcționare și dependența de centru și politic. Explicația pe care Deca a oferit-o la întrebarea de ce nu le-a dat posibilitatea directorilor de școli de stat să-și poată angaja personalul, inclusiv profesorii, și să-i poată concedia pe bază de performanță, în Consiliul de Administrație, așa cum a lăsat însă să se petreacă în privat, a fost: pentru că „soluția de acum din lege este cea potrivită”. Soluția de acum, adică angajarea prin titularizare veșnică pe post și imposibilitatea profesorilor buni, a directorilor, a comunității locale de a scoate din școli profesorii neperformanți, angajații care nu au ce să caute în Educație. Ba mai mult, Deca a declarat că „vom încerca să vedem cum ar arăta o autonomie crescută, inclusiv în ceea ce privește selecția cadrelor didactice” prin pilotare în școlile pilot. Doar că școlile-pilot nu mai pot pilota noi modele de carieră didactică pe textul proiectului de lege propus de Ligia Deca, iar dintre cele care pilotează în prezent diverse măsuri, niciuna nu testează autonomia în alegerea profesorilor. În aceeași conferință de joi, ministrul Ligia Deca motivează păstrarea angajării centralizate în școli, prin minister sau inspectorate, cu „dorința de a asigura o integritate a examenului de intrare în profesie și de stabilizare pe post și având în vedere nevoia de a asigura cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”. Exact asta a eșuat să facă acest sistem bazat, în fapt pe pile, să asigure „cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”, conform datelor de la toate testările interne și internaționale, de stat sau independente. De ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul PNL-PSD-UDMR, condus de Ciucă, pe angajații care nu sunt „neapărat buni”, introducând posibilitatea ca școala să le facă dreptate profesorilor buni și să îi poată demite pe cei cu efecte dezastruoase la nivelul elevilor? Iar când a fost rugată, în aceeași conferință de joi, să detalieze singura promisiune care ar putea sprijini atragerea de profesori buni în școli, Ligia Deca a refuzat să facă orice fel de estimare cu privire la salariile viitoare ale profesorilor. Deși a vorbit în repetate rânduri despre „stimulentele din punct de vedere financiar pe care legile le prevăd” pentru profesori, ministrul Educației a fost incapabil să spună exact ce le promite profesorilor. La întrebările repetate ale jurnaliștilor, ministrul Educației, Ligia Deca a refuzat să spună ce se va întâmpla cu salariile debutanților, a refuzat să comenteze pe tema salariului la care s-ar putea aștepta un profesor cu 10 ani vechime, a refuzat să spună ce se va întâmpla cu sporurile, a refuzat să comenteze care ar putea fi cel mai mare salariu în învățământ! În prima conferință de presă organizată după ședința de Guvern în care ministrul Educației a introdus pentru prima dată în analiza colegilor de executiv proiectele sale de legi ale educației, Ligia Deca a eșuat să explice de ce vrea să realizeze o nouă lege a educației: structura învățământului preuniversitar rămâne neschimbată, ciclurile de învățământ sunt aceleași, materiile de Evaluare Națională la clasa a VIII-a sunt la fel, peste care aplică o admitere la liceu pe același model aplicat în România în 1999, titularizarea rămâne neschimbată, angajarea la școli la fel, alegerea rectorilor le permite în continuare celor „aleși” să-și continue hegemonia. Schimbările potențial benefice sunt punctuale, puse în umbră de înșurubarea politicului și a mediocrității în școli și universități și insuficiente pentru a justifica bulversarea societății printr-un act nou de puterea Legii educații.

Note: 1. Pentru mine Klaus Johannis nu mai este doar PREȘ-edintele patriei, ci și noul ei      ciocoi, după faza cu avionul privat și escala de la Sibiu, în drum spre ... Japonia!

          2. Prima parte a titlului articolului, - Români vi se pregătește ceva! -, face trimitere la anii 90! Vă amintiți?

4. PNL ȘI TRĂDAREA!

 Niciun partid nu și-a trădat electoratul ca PNL. A făcut-o în 2011, când s-a aliat cu PSD formând USL, în 2021, când a adus PSD la guvernare, distrugând alianța formată după alegeri, și se pregătește să o facă din nou punând la cale liste comune cu PSD pentru alegerile locale, cel puțin. Despre un astfel de scenariu - fie liste comune pentru Capitală și alte mari orașe, fie o alianță electorală - se discută de mai multă vreme în PNL, iar demisia lui Ciprian Ciucu de la șefia organizației București a scos mai repede gunoiul de sub preș. Ciucu, primarul de la sectorul 6, era cel mai bine plasat candidat liberal într-o competiție cu Gabriela Firea și înlocuirea lui la vârful filialei București cu Sebastian Burduja, aflat în grațiile lui Marcel Ciolacu, spune multe despre jocurile care se fac în spatele ușilor închise. Faptul că Ciucu a plecat pentru că aflase de marele blat care se punea la cale, pentru că presiunile de la vârf pentru renunțarea la alianța cu USR în favoarea uneia cu PSD în consiliul local depășiseră anumite limite, la fel și cele pentru retragerea sprijinului politic lui Nicușor Dan, nici nu mai are importanță. Important este că liberalii au pe masă o asemenea strategie care nu este decât o palmă și mai apăsată pe obrazul propriului electorat. Pentru că a face liste comune cu PSD, livrând Bucureștiul Gabrielei Firea, plus alte câteva orașe mari unde candidații social democrați sunt mai bine plasați, asta înseamnă. Și pentru ce? Pentru supraviețuire politică, pentru salariile și pensiile speciale grase, sinecurile la stat, banii din PNRR (dacă vor mai veni) și contractele publice pe bani grei. Într-un cuvânt, pentru căpușarea statului și umplerea propriilor buzunare. Este o ecuație simplă, valabilă pentru toate partidele. Doar că PSD nu și-a trădat electoratul, oricum unul mult mai puțin pretențios, pentru ea. Chiar dacă a intrat alături de PNL la guvernare, a rămas tartor pe plantație și a făcut cărțile, nu a ajuns să lustruiască ghetele liberalilor. Semne că nu doar premierul are mare nevoie de inteligență artificială, ci și toți liderii liberali, ca să nu mai vorbim de președinte, a lor fiind sub cotele de avarie, sunt de mult. Un  „Ion” la cabinet le-ar fi spus probabil că este  prostie curată să propui legi care transformă, prin comparație, PSD într-un campion al integrității, eticii și apărător al societății civile și democrației. Lunga listă de proiecte și amendamente liberale, venite probabil via servicii (Daniel Fenechiu, unul dintre inițiatorii acestora, spunea că le-a primit în plic de la „un coleg liberal care se ocupă de zona asta”), a provocat ilaritate la PSD. Are toate motivele. Ultima mișcare, prin care senatorii PSD și-au retras semnăturile de pe proiectul de lege care sugrumă libertatea ONG-urilor, este doar o mostră. Lăsați în ofsaid, liberalii tot nu au priceput că și-au pus societatea civilă în cap, așa că insistă cu proiectul. Vorba-ceea, unde-i ordin se execută, nu se discută! Din puțul insondabil al prostiei liberale pot fi extrase și legea Ciucă-Bode prin care se înăspresc pedepse pentru tulburarea liniștii și ordinii publice, astfel încât protestatarii care aduc „atingeri grave demnității” persoanelor strigând, de exemplu, „Ciucă, plagiatorul” pot înfunda pușcăria pentru cinci ani. Ce să mai zicem de amendamentele liberale prin care instituțiile de forță - servicii secrete, armată, jandarmerie - își pot secretiza declarațiile de avere sau de proiectul de lege prin care SRI și STS asigurau securitatea platformei utilizate de avocați în relația cu clienții. Astfel de năzbâtii par parașutate direct din epoca Dragnea, dar spre deosebire de liberali, PSD și-a învățat lecția și a ajuns băiatul bun și democrat al coaliției. Este, desigur, un joc de scenă, dar ce trist joc! Toate acestea prefigurează însă marele blat cu PSD - listele comune -, care sunt în logica ultimelor acțiuni. Pentru că PNL este pur și simplu în degringoladă, cu un lider nevolnic, fără idei, anvergură și dispus la orice compromisuri pentru a-și apăra postul și plagiatul, impus de marele strateg de la Cotroceni, cu o conducere obedientă, fără nicio direcție, oscilând între naționalism, putinism și Occident, de o calitate morală și intelectuală la genunchiul broaștei. Cu așa garnitură, nici nu-i de mirare că PNL scade în sondaje, ajungând pe locul al treilea, în spatele AUR. De aici și groaza liberalilor că alegerile îi vor aduce undeva la 15%, după cum spun surse din partid, condiții în care li se pare mai avantajos să-și securizeze funcțiile pentru conducerea centrală și baronimea locală bătând palma cu PSD. Pentru ei nu contează că partidul va ajunge anexa PSD și că puțin probabil să mai poată vreodată să aspire la altă postură. Acesta este un scenariu de lucru, dar simplul fapt că el există este extrem de grav și arată dimensiunea degradării partidului. Mai ales în condițiile în care reușise la alegerile trecute să obțină un 25% și să ajungă la guvernare în coaliție cu USR. A aruncat totul la coșul de gunoi doar din prostie, orgoliu, lipsă de lideri și servilism față de Cotroceni. Sunt însă lideri în partid care se opun ferm unui astfel de scenariu, care, atenție, trebuie aprobat de Biroul Permanent, lideri care, sunt convins, ar prefera să plece decât să achieseze la o așa mizerie. Problema lor este că au ales să asiste pasivi la aneantizarea partidului - impunerea unor lideri precum Florin Câțu și Nicolae Ciucă, coaliția cu PSD. Vocile lor s-au auzit atunci în surdină, apoi au amuțit de-a binelea, așa încât publicul crede, pe bună dreptate, că PNL este pierdut. Temerea că liberalii vor recurge la această manevră pentru localele din București, vedem, a avut efecte. A prins deja contur o coaliție în jurul lui Nicușor Dan la București, formată din USR, PMP, Forța Dreptei. Ea se poate extinde și în alte zone, ca să nu mai vorbesc de parlamentare și prezidențiale. Este, poate, începutul alternativei la acest monstru pe cale să se nască. Unii ar spune „tot răul spre bine” - partidele și electoratul reacționează doar atunci când pericolul devine iminent. O alianță a acestor partide mici de centru-dreapta ar putea fi o soluție. Nu pentru că ele au acum mulți membri sau susținători, cu excepția USR, dar poate coaliza electoratul scârbit de PNL pe principiul „răul cel mai mic”. Care a funcționat și va mai funcționa multă vreme. Scenariul cu adevărat negru este cel în care aceste partide nu vor reuși să-și dea mâna din diverse și perverse motive, orgoliul fiind primul pe listă, și atunci în fața coaliției PSD-PNL, care se pregătește deja de guvernare din 2024 (rocada nu contează în ecuație), va exista doar un mare vid.

5. EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA CIOCOISTĂ JOHANNISTAN:

1. Președintele nimicniciei noastre!

 Liderii PCR făceau zid în jurul lui Nicolae Ceaușescu. La fel fac zid în jurul lui Klaus Johannis și liderii PDL-ului mascat în PNL! Ce putem spune, așadar, despre călătoria de lux a lui Klaus Johannis în Japonia? Miercuri, 8 martie 2023, comentând imaginile din avionul ultraluxos, dar și pozele cu cei doi soți - Klaus și Carmen - ținându-se de mână și având obiectivul turistic în spate, semn că s-au fotografiat în stilul provincialismului din secolul anterior, Robert Turcescu a recomandat părinților să ureze copiilor să ajungă precum Klaus Johannis în Japonia. Johannis era fericit că zbura în Japonia cu aleasa inimii, despărțit definitiv de problemele țării pe care o conduce, sau, se presupune că o conduce. Ce-și poate dori mai mult un om pe lumea asta decât o asemenea situație? Avion privat, de luxul celor folosite de șeici, care te ia de acasă, de la Sibiu, shopping și plimbări romantice prin Țara Soarelui Răsare. Putem evidenția faptul evident că, domnul PREȘ-edinte Klaus Johannis este un analfabet moral! Bunul simț, expresie și a culturii organic asimilate, cere să nu-ți afișezi luxul, bogăția, superioritatea nivelului de trai față de nivelul de trai al celor din jur. Luxul după care Klaus Johannis se dă în vânt mărturisește mentalitatea unui parvenit, unui ciocoi! Pe vremea lui Harun al Rashid, luxul în care se scălda califul era semnul puterii. Erai chiar obligat să-ți afișezi luxul pentru ca supușii să te considere Cel Ales, deosebit de ei. În lumea occidentală de azi nici măcar bogații nu se mai dedau luxului afișat. A rămas luxul afișat, lux ostentativ, apanajul oligarhilor din Est. Nu al politicienilor, ci al oligarhilor. Din acest punct de vedere Klaus Johannis este o apariție stranie în lumea politică a Europei de azi! Prin toate notele sale, - obsesia de oligarh pentru luxul greoi și inutil, disprețul față de românul rămas acasă pentru a se lupta cu gropile și facturile, folosirea banilor de la Buget, dați de cetățeni prin taxe și impozite, pentru a face excursii costisitoare în străinătate, grija de a nu-și bate capul, hotărârea de a profita la maximum de avantajele materiale ale funcției de președinte -, au stârnit bombăneli populare. În acest condiții, te-ai fi așteptat ca politicienii români să ia poziție critică față de noua călătorie de lux a cuplului Klaus Johannis-Carmen Johannis. În cele mai multe țări din Europa lui Klaus Johannis i s-ar fi cerut demisia. La noi însă, politicienii au oferit spectacolul grețos al oportunismului și slugărniciei. Liderii PSD, în frunte cu Marcel Ciolacu, au bătut câmpii despre necesitatea de a se cumpăra o aeronavă prezidențială. O nenorocită încercare de a abate atenție de la esența dezbaterii: nu faptul că, Klaus Johannis n-a luat o cursă de linie, ci faptul c-a închiriat un avion privat de un lux orbitor, avion care l-a luat de acasă, de la Sibiu, când ar fi fost normal ca președintele să plece de la Otopeni, fie și pentru a conferi plecării nota de necesară acțiune oficială și nu conjugală. Este limpede că liderii PSD au avut grijă să nu-l supere cumva pe Marele Padișah. Cei al PNL, - partidul care și-a asumat rolul de spălător de serviciu a flegmelor prezidențialului Johannis -, au sărit în ajutorul noiului ciocoi național. Președinta interimară a Senatului, Alina Gorghiu, a reușit chiar să fie dezgustătoare în slugărnicia ei deplină. Este limpede că între reacțiile liderilor PNL și reacția poporului s-a întins o prăpastie. Nu știu liderii PNL de o asemenea stare de spirit? Nu-și dau seama că scufundă și mai tare PNL, de bolovanul care este Klaus Johannis, agățat de gâtul partidului, atârnându-se și ei, cu declarațiile lor în favoarea turistului de lux? Își dau seama, firește. Și atunci de ce o fac? În recenta sa carte de memorii, marele istoric Ioan Scurtu încearcă pe pagini întregi să dezlege marea enigmă a ultimilor ani de domnie a lui Nicolae Ceaușescu. Pe cât creștea ura față de Conducător, pe atât creșteau laudele deșănțate aduse de membrii CPEx. Eu sunt de acord cu Ioan Scurtu că nu era vorba de slugărnicie. Era vorba de oportunism. Liderii PCR, chiar și cei luminați precum Ștefan Andrei, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Gogu Rădulescu știau că funcțiile lor, funcții care le aduceau privilegii, nu depindeau de popor, ci de Nicolae Ceaușescu. Totul era să te pui bine cu Nicolae Ceaușescu. Poporul nu conta. Ca și liderii PCR, liderii PNL nu sunt slugarnici. Sunt oportuniști. Așa cum au fost și liderii PDL, care-l cântau pe Traian Băsescu, căruia îi ziceau Zeus, câtă vreme bunăstarea lor depindea de el și nu de popor, ca acum, când fostul nu mai are putere, să-l înjure pe rupte. Liderii PNL, de fapt tot PDL, știu că funcțiile lor depind de Klaus Johannis și nu de Popor. Alina Gorgiu a ajuns președinte al Senatului nu pentru c-a fost aleasă de popor, ci pentru că a binecuvântat-o Klaus Johannis. Marcel Ciolacu știe că funcția de premier, la care râvnește, nu depinde de popor, ci de Klaus Johannis. De aceea se zbat să se pună bine cu Klaus Johannis. De aceea, îl vor înjura când nu va mai fi președinte!! Se spune despre o țară că are președintele pe care îl merită. A fost votat, deși plictisea până și ghinionul nucului, a fost aplaudat, deci încurajat. Unde au fost cetățenii când și-a încălcat promisiunile electorale, când a cheltuit fără grija zilei de mâine a țării, când a făcut averea țării cadou unor cămătari internaționali? Unde sunteți, cetățeni? Mai respirați? Nu pot să nu mă întreb cum s-a făcut de a ajuns Johannis președinte. Ba mai mult, cum s-a făcut de-a ajuns primar la Sibiu? Ce-a făcut să merite așa onoruri? În afara faptului că are o cadență de discurs care a adormit până și virușii de laborator mai știți ceva? Nu este de mirare că a fost un adept al măștii, el însuși un impostor, sub mască putea să tacă fericit. A fost Johannis cel mai bun profesor de fizică din Sibiu? L-au iubit elevii? Cum a reușit să se distingă printre atâția alții la fel? Discursul nu-l ajută. De idei nici vorbă. Domnul Johannis a fost un profesor de provincie, tern, căruia i-au plăcut dintotdeauna concediile și banii. Cum s-a pricopsit cu sprijin internațional pentru o funcție, cea mai înaltă în stat, și cu o ofertă de a lucra pentru NATO, - care nu cred că se va concretiza-,? Un singur program a avut domnul Johannis, făcut în numele lui pentru țară, așa cum altădată oamenii de știință își dedicau polimerii Elenei Ceaușescu, în rest au fost doar ordine și reclamații din afara țării. Programul „România educată” i se va pune probabil pe piept când i se vor lua măsuri pentru sicriu, să aibă CV prefabricat și pe lumea cealaltă. Dacă apucă să-și facă și mausoleu, pe-acolo pe undeva printr-un cimitir sibian, cred că și moartea o să se întrebe cine au fost proștii care au plătit pentru marmură! Fără suport dinspre masonerii și din afara țării, Johannis nu ar fi ajuns nici măcar director de școală. Ședințele ar fi durat cât un concediu. Ziarele au scris despre implicarea familiei Johannis în adopții internaționale. Copii cărora li s-a pierdut urma. Rețelele de trafic de copii nu sunt administrate de prostime. Vă mai întreb o data, cum a fost posibil ca un profesoraș leneș, lipsit de farmec, greu de ținut minte să ajungă președinte? Până și cartea de istorie fuge de el. Din fericire mandatul i se apropie de sfârșit și atunci va trebui să dea explicații. Privind din acest unghi, călătoria în Japonia și Singapore pare mai mult o ultimă dorință de concediu de lux înainte de a încerca și pușcăriile țării! Pentru ce le-a făcut unor copii nevinovați nu a plătit, dar pentru ce a făcut pădurilor, Deltei Dunării, industriei, agriculturii, mineritului, românilor în naivitatea lor va trebui să răspundă!! Că i-a servit pe alții este problema dumnealui, poate să-i dea la rândul dumnealui în judecată, la Haga de exemplu, pentru a-și pansa onoarea pierdută, deși politicienii nu au dureri în onoare, au dureri în cot. Nu înțeleg de ce se vorbește atât de mult despre rochiile doamnei Carmen Johannis. Nu a făcut cine știe ce, aceasta este de fapt problema și nu cu ce se îmbracă. Având în vedere că a fost implicată în adopții internaționale i s-a recomandat probabil să stea departe de orfelinate. Nici de case de bătrâni nu s-a apropiat, probabil din aceleași motive. Faptul că, gazetele din România au sugerat la un moment dat intersectarea rețelelor de adopții cu cele de trafic de organe, o recomandau pe Carmen Johannis doar pentru excursii internaționale și vizite în unități militare. Ar fi putut și dumneaei, la fel ca doamna Biden, altă „intelectuală”, să împartă sarmale soldaților, care nici ei nu fac mare lucru. În privința îmbrăcăminții, doamna Johannis a ales un designer din România. Nu cred că doamna respectivă era foarte cunoscută la acea vreme. Poate erau prietene. Sau rude. Rochiile mi se par simple, modeste, fără despicături până la brâu, nici în partea de sus, nici în partea de jos, poate că nu respectă lungimea protocolară a mânecii sau a fustei, dar nu înșală cu mult, și nici nu-și expune lenjeria intimă. La ce se perindă pe ecranele televizoarelor din România, orice străin s-ar fi așteptat la vulgaritate. Așa că televiziunile care comentează să-și evalueze mai întâi lungimea propriilor rochițe. CNA la ce face măsurători? Vulgarității trebuie însă să-i ceară cineva demisia. Vulgarității textile, vulgarității de text, vulgarității de discurs, vulgarității implicite, vulgarității corupției, vulgarității misogine, vulgarității minciunii. Acelea sunt obiectul muncii CNA. Rochițele i-au adus lui Carmen un nășit de orhidee, singaporezii neștiind că familia Johannis preferă case. Acum doamna Johannis va trebui să-și mai cumpere un pervaz. Nu mă interesează nici culorile rochițelor doamnei Johannis. A fost o vreme, inclusiv în Evul Mediu, când doar regii aveau voie să poarte haine, țesături violet, mov, albastre. Erau considerate culori împărătești, nobile. Culorile nu au nicio vină, cei ce le-au dat înțelesuri de care nu aveau nevoie sunt vinovați. Și-am ajuns la exhibiționism: exhibiționismul țopârlăniei, al nesimțirii, al parșiveniei fără suporteri. Cine l-a îndemnat sau l-a aprobat pe Klaus Johannis când a poftit să-și închirieze un avion de maharajah a pus deja umărul la debarcarea președintelui. Imbecilitate prezidențială mai mare nu s-a văzut. Cine i-a dat brânci din nemeritatele privilegii nu a făcut-o pentru vreuna din caprele lui Soroș, ci pentru o căpriță pe care nici măcar Soroș, cu toata camarila de miliardari metafizici, nu o poate stăpâni, imprevizibila Diana Șoșoacă. Nu asul din mânecă, ci mâneca decarului. Ce ar fi putut să facă cuplul prezidențial în Japonia fără a atrage mânia poporului? Recent am descoperit în online filmulețele unui vlogger român, Cosmin Avram, din Orientul Îndepărtat. Cosmin Avram ne arată acea parte a Orientului de nemenționat în ghidurile turistice. Deși Japonia este socotită a fi una dintre cele mai curate țări din lume, am văzut mizerie pe străzi, sărăcie, barăci pentru săraci, camere ca niște celule de închisoare, pe străzi înguste și insalubre, dezinteres emoțional. Japonezul a creat și produs roboți ignorând faptul că îi vor lua locul de muncă. Roboții prăfuiți, cu mesaje presetate, fără miros de parfum, prăfuiți, non-empatici, lipsiți de arta conversației, lipsiți de atingeri și lacrimă au făcut Japonia mai săracă, mai plicticoasă, au îndepărtat-o de haiku, de poezie. Am aflat din filmulețe că în Japonia există companii care îi ajută pe japonezi să-și piardă urma. Japonezii nu suportă starea de ratare, societatea și-au clădit-o doar pe ideea de succes. Cei ce ratează își schimbă numele, adresa, serviciul!! La fel cei ce nu vor să plătească pentru divorțuri sau pensii alimentare. Se practică și în țările din Occident. Pe lângă faptul că infractorii în serie, pentru a nu fi linșați, au fost protejați prin schimbarea de date, fiind considerați vindecați (pedofili, violatori, criminali) pe cheltuiala plătitorilor de taxe și în detrimentul lor. Familia Johannis ar fi putut să-și piardă urma, încercând ceva inedit, poate la schimb cu o familie de chinezi. Cine știe, din amestecul de chinezi și japonezi, cu puțină aromă românească, comuniști, capitaliști și nu-se-știe-ce-iști, s-ar fi putut naște o societate mai justă. Tot în Japonia se pot închiria neamuri!! Carmen și Klaus Johannis ar fi putut deveni unchiul și mătușa cuiva, bunici, părinți, verișori. Pe lângă turism ar fi putut face și niște bani, - că poate n-or avea destui? A vrut familia Johannis să creeze impresie? Ceva tot le-a reușit, dar poate nu cum se așteptau. În loc de concluzie, citez din povestirea lui Haruki Murakami „Sărbătorita”/„Birthday Girl”: „Indiferent de ce-și doresc, indiferent de cât de departe merg, oamenii nu pot fi decât ei înșiși. Atât.”

2. Despre … Bâstroe:

 15 martie, ora 18:30. Premierul Ciucă apare pe ecrane, cu zâmbetul îngropat într-o față de priveghi, și ne spune că acordul scris din partea Ucrainei pentru efectuarea măsurătorilor de către partea română pe canalul Bâstroe, care trebuia transmis astăzi, pur și simplu n-a venit. Navele românești așteaptă pregătite să înceapă treaba. Iar premierul României ne comunică nimic altceva decât că guvernul ucrainian nu respectă înțelegerea care ar fi fost făcută. De parcă ar fi vorba de o învoială pe colț de masă, la o bere. La o lună de la bomba patriotică aruncată de ministrul PSD Grindeanu: „Ucraina draghează ilegal canalul Bîstroe”, bazată pe nimic, dar aducătoare de voturi, situația este  cam aceeași. Dacă Ucraina nu-și va da acordul pentru verificări, diplomația română are o mare problemă de prestigiu și credibilitate. Imaginea va fi că, după ce Austria își bate joc de România în chestiunea Schengen, și Ucraina face același lucru, că se poate. Eticheta Schengen-Bâstroe se lipește cu scuipat pe fruntea guvernului Ciuca Bătăilor - dacă nu s-a lipit deja. Dacă acordul până la urmă vine, se pune întrebarea: care este scenariul cel mai rău pentru PSDNL (adică, FSN)? Răspunsul este paradoxal doar la prima vedere: cercetările să nu descopere nimic în neregulă în ce a făcut Ucraina pe canal. Probabilitatea să fie așa este de luat în considerare, mai ales că observațiile experților de la Apele Române arată că nu au apărut variații semnificative ale debitului de apă pe brațele Chilia și Bâstroe, în comparație cu datele din ultimii ani. În cazul ăsta, nu ne rămâne decât să inventariem muniția politică electorală trasă de partide la auzul petardei lui Grindeanu. Ciolacu: „Canalul Bâstroe este una dintre liniile roșii nu numai ale mele, ci ale României. Delta este sacră”. Ciucă: „Există date și informații că s-a dragat mai mult decât 3,5 m, cât era agreat”.  G. Simion, din barcă, de pe Bâstroe: „Ucraina fură din noroiul nostru românesc. Este un rapt teritorial în toată regula. Guvernul vinde țara”. Românosul prim-vice Rareș Bogdan declară că l-ar da afară pe ministrul de Externe Aurescu. Înaltul diplomat, la rândul său, nu vrea să pară fraier, așa că răspunde, uluitor, ca un gurnalist de canal, comparându-l pe Bogdan cu pompa de propagandă rusească Sputnik. Însuși șeful diplomației, președintele-ciocoi: „Nu cred că în acest moment este potrivit să atacăm ucrainienii pe baza unor date incerte. Ei nu au nevoie să fie certați”. Dl. Johannis spune asta pentru că nu-i mai pasă (dacă i-a păsat vreodată) de părerea românilor despre el, ci de niscai proptele pe la Bruxelles, pentru o președinție europeană, ceva. Până să fie sondat de români, canalul Bâstroe a sondat el politica românească. Rezultatul: până la alegerile din 2024, pescuit de voturi în ape tulburi. Și după. 

3. De ce a declanșat Rareș Bogdan jihadul?

 Multă lume se întreabă ce a fumat europarlamentarul liberal Rareș Bogdan înainte de celebra emisiune, în care a stârnit jihadul împotriva lui Bogdan Aurescu, „ăla Mic cu trabucul mare”? În primul rând Rareș Bogdan nu fumează. În al doilea rând, este  neastâmpărat. În weekend, când inițiativele pălesc și gândurile sunt persecutate de trândăvie, s-a pus nevoie mare să anunțe că Bogdan Aurescu trebuie remaniat, făcându-l vinovat de eșecul Schengen, de o diplomație deficitară, de lipsa de idei și de neimplicare. Poate că totul ar fi pălit, ca salata la înghețul de primăvară, dacă ministrul împricinat n-ar fi sărit să spună că Rareș Bogdan critică asemenea Radioului rusesc Sputnik. Mai pe șleau l-a încartiruit în celebra listă neagră a „oamenilor lui Putin.” Asta este culmea, l-a acuzat pe cel care ar fi renunțat oricând la batistuță și la machiajul tv pentru a se năpusti asupra tiranului din Kremlin. Parcă îl și vedeam pe front strigând din tot sufletul: „la atac!” Acum este și el în clubul select al putiniștilor.

Aurescu a ratat momentul de aur: În popor se zice: „dacă tăceai filosof rămâneai.” Ministrul s-a autoflagelat, din prea mare orgoliu. Știe că nu depinde de voința PNL pentru a mai rămâne în minunatul loc al gornistului propagandei de război. Că el este la liber impuse, nu la liber alese. Ciudat este că mai multe voci disparate din PNL au susținut atacul nefumătorului asupra lui Aurescu. Nepricepuții vieții politice s-au hazardat în a susține ideea că tocmai s-a organizat un complot asupra lui Bogdan Aurescu, dar nu este așa. Din toată panoplia de lideri politici sau din tot arcul guvernamental, n-am auzit pe vreunul să-l înghită pe omul pus de Johannis să conducă diplomația română. Nefiind susținut de niciun partid politic, este vulnerabil la orice rotativă guvernamentală. Riscă să rămână în afara vâltorii, el care nu se poate duce nici la bazin neasistat.

Pe când un Péter Szijjártó românesc? Sigur că orice asemănare a lui Bogdan Aurescu, ministrul nostru de externe cu omologul său de la Budapesta,  Péter Szijjártó, este o insultă adusă gândirii libere. Dacă șeful diplomației maghiare are predicat în orice declarație publică, românul din Aleea Alexandru vocalizează partitura propagandei. „Ăla Mic cu Capul Mare” nu duce o politică activă, ci doar una reactivă. Dacă îi urmăriți discursurile nu vedeți decât un imens plagiat în vorbele sale. Este ca un tonomat al Bruxelles-ului.

Păi și atunci? Care este quelque chose-ul furtunii din paharul cu apă? Unii comentatori susțin că, de fapt, Rareș Bogdan a dat semnalul despărțirii PNL de Klaus Johannis, protectorul lui Bogdan Aurescu. Europarlamentarul a lovit cu boltă, după principiul bate șaua ca să priceapă iapa. Dacă secretarul general al PNL a ieșit public pentru a-i calma pe contestatari, mujahedinii acțiunii de lepădare de Johannis sunt tot mai apți combatanți. Lideri cu mare experiență politică din PNL știu că Johannis le este balast și trebuie aruncat din cală, doar că nu pot spune ce gândesc cu gura mare, pentru că șeful statului încă mai are putere să tragă firele decorurilor din instituțiile de forță. Guralivii se pot trezi peste noapte „penali.”! Așa că preferă să lovească prea puternicul cu mantră. În al doilea rând, situația din PNL nu este deloc roză. Dacă președintele Nicolae Ciucă este adeptul marilor împăcări, spirtiul vindicativ al unor lideri nu poate fi domolit. Bătrânii grei din parrtid își dau seama că electoratul liberal este matur și nu poate fi sedus prin lozinci. Conclavul euro-atlantic nu scoate fum alb. Porumbeii păcii sunt arestați. Nimeni nu întrevede normalizarea situației geopolitice și a reîntoarcerii la contextul antebelic. Frica guvernează ca molia dulapurile neaerisite. Lupii tineri își caută o identitate nouă. Știu că Johannis îi duce în jos, la fel ca încuscrirea cu PSD.

PNL nu are decât proiectul politic al Bruxelles-ului și al NATO! Revoluțiile n-au fost făcute niciodată de taciturni și de plicticoși. Ce îi lipsește Partidului Național Liberal este un proiect național de genul celui al lui Nehammer „Orizont 2030.” Capitalismul este în derivă. Norii inflației sărăcesc oamenii. Instabilitatea politică și financiară stârnesc frici. Și orice responsabil știe că frica nu păzește bostănăria. Jihadul lui Rareș Bogdan este o acțiune eminamente politică. Încearcă să coaguleze energiile disipate, în vederea construcției unei noi identități liberale.

Liberalilor le face cu ochiul curentul suveranist: Mulți s-au săturat de conformismul politic și administrativ. Curentul suveranist vrea altceva decât copierea directivelor UE, care - multțumită lui Dumnezeu - nu sunt obligatorii. Și mai este ceva. Poate că Rareș Bogdan l-ar vedea ministru de externe pe amicul său Emil Hurezeanu sau că liberalii vor să cedeze PSD-ului șefia diplomației române, în schimbul a două ministere de forță. Înainte de a salva Ucraina, trebuie să ne salvăm pe noi. „Prin noi înșine,” vorba brătieniștilor de condiție.

4. Ciucă întreabă, Ion înjură:

 Dacă situația ar fi fost roz și lucrurile ar fi mers strună, găselnița generalului (în rezervă) Nicolae Ciucă ar fi fost simpatică, poate chiar un semn de modernitate. Am fi zis și noi: Uite, dom’le, cum ne modernizăm! Ne-am dat dracului că vocea poporului se aude și în ședințele de guvern. Numai că lucrurile merg prost în toate domeniile. Aducerea lui Ion în scenă, în loc să stârnească admirație și simpatie, enervează și provoacă o bășcălie pe termen lung. Consilierul onorific al premierului va fi rapid inclus în toate bancurile românilor și, alături de Bulă, de Zeroni sau de Radio Erevan, va face carieră. Niște sfetnici cu cap de nucă l-au împins în această scenetă. Nicolae Ciucă a fost împins să se folosească de ingeniozitatea unui colectiv de studenți și profesori pentru a scoate în evidență comunicarea sa cu poporul. Marketing politic naiv și nimic mai mult.  „Te reprezint. Voi fi prezent în ședințele de guvern în numele tău”. Cum adică? În ședințele de guvern, premierul apasă pe buton pentru a afla ce zice poporul? Și ce va auzi? Circ și înjurături peste înjurături, întrerupte de revendicări de pensionari nefericiți. „Invit românii să intre pe ion.gov.ro. Așa pot învăța să-i reprezint, ca într-o oglindă, noi suntem Ion”. Caraghioslâc în toată legea! Lansarea lui Ion nu-i decât o făcătură de propagandă menită a semnala startul premierului într-o campanie electorală. Nimic mai mult. Găselnița cu Ion a fost scoasă pe mare grabă și nu arată decât sărăcie de gândire și prefăcătorie prețioasă. Dacă premierul are nevoie de un robot ca să afle ce gândește poporul, atunci mai bine demisionează și se duce la popotă sau acasă. Un premier care nu știe ce vrea populația și care sunt problemele ei și așteaptă cu urechea la înregistrările de pe robot să vadă ce-i zic compatrioții este doar un bou fără coarne!! Dacă ar fi fost așa, mai bine îi făceau cadou un robot încălțat cu bocanci, care, în fiecare săptămână, să-i dea un șut în fund și să-l trimită prin provincie și prin cartierele bucureștene să afle ce gândește poporul și ce așteaptă de la guvernanți. Din câte știu, premierul s-a întâlnit cu diverși oameni grei din agricultură și știe ce-i doare și ce necazuri au. A vizitat și fabrici românești performante și a aflat de la manageri și investitori ce corecții sunt necesare în economie. Așadar, nu-l bănuiesc pe Nicolae Ciucă a fi străin de țară, ca un căprar căzut din Lună. Dimpotrivă! Am sentimentul că îl apasă doar lipsa de experiență și nu știe cum să le descurce. Și nici nu are cu cine. Vânătorii de afaceri și de tunuri din PNL numai de transmis mesajele poporului și de trudit la bunul mers al treburilor nu se ocupă!

5. Un sondaj la telefoane ascultate:

 La comanda liberalilor (sic!) apare un sondaj de opinie care dă PSD-ul pe primul loc cu 31% și cîștigător de alegeri dacă ele s-ar desfășura în zilele următoare. De ce să câștige PSD-ul alegerile parlamentare? Serios, chestia cu pensiile majorate le-a ieșit ca un praf în ochi, tot demersul lor cu protecția socială s-a terminat într-un balamuc al cartelelor și încadrărilor că nu îl mai descurcă nici dracu’! Ce-a făcut PSD-ul să mai lase loc de atâtea speranțe? Că Marcel Ciolacu a scăldat-o mereu față de Uniunea Europeană, față de americani, față de Klaus Johannis, față de SRI, față de toți și de toate? După ce s-a ținut de haina lui Ciucă doar pe rațiunea că țara trebuie guvernată, acum duce scena politică în situația „ori eu premier, ori alegeri anticipate!” Ce „prăjituri” a oferit PSD-ul populației din moment ce abia lucrează la un nou program de guvernare cu care nu poți scoate o frizerie din faliment? Nu PSD-ul a dat inodorul ministru al Finanțelor, cel care a băgat țara în groapa Marianelor financiare? Nu PSD-ul a pompat mereu facilități, protecție, sprijin și nu pe soluțiile lui a crescut numărul bugetarilor? Nu PSD-ul a umplut ministerele și agențiile cu tot soiul de proști, de ibovnice și de neamuri, continuând tehnica predecesorilor cu promovări bezmetice? PSD-ul și Marcel Ciolacu pot câștiga liniștiți. Nu-i concurează liberalii! Doar că nu înțeleg de ce oamenii încă le-ar acorda voturile? Pe ce bază? Cu ce argumente? Pentru ce performanțe? Pentru împleticirile verbale ale președintelui rostite la televiziunile lui Voiculescu și Ghiță? CNN-ul de Dâmbovița face campanie la cine plătește, dar mai ales pe partea PSD-ului, frate de sânge și de vicii. Și mai mare surpriză în sondajul apărut este procentul avansat ca rezultat al opțiunilor alegătorilor chestionați telefonic pentru PNL. Probabil că unele procente vin de și de la comandarea (plătirea) sondajului.

Sondaj! Cine ar câștiga duminică alegerile? Cică românii care s-ar prezenta duminica viitoare la vot ar susține PNL-ul în procent de 22,3%! Gogoașă ieftină la chioșcul din gară. Nu cred asemenea cifre nici să mă tai! Pentru ce ar mai pune cetățeanul o ștampilă pe săgeata din căsuța cu PNL? Pentru că unii liberali știu să citească, au firme cu profit umflat și apar la televizor îmbrăcați la costum și cravată? De ce să mai votezi PNL-ul după guvernarea chinuită și după toată relația de slugărnicie cu Klaus Johannis? Că președintele a închiriat un avion cu un living zburător și luxos, ca la Cotroceni? Să ne mai arate și un iaht cu piscină, și o vilă cu heliport și gata, populația ar mai mai da un 10 procente în plus PNL, asta așa ca să răsplătească educație comercială și popularizarea bogăției și a banilor căcălău făcuți din contracte și jonglerii! Insist! De ce 23% din alegători să voteze duminica viitoare PNL-ul când duminica trecută viața compatrioților noștri era fără bani și fără orizont? Pentru că PNL-ul ne-a dat-o pe Alina Gorghiu (pușculița cu valorile lui Lucian Isar) pe post de curea de transmisie între partid și Cotroceni? Pentru că Rareș Bogdan orăcăie în funcție de comenzile primite și se învârte ca un titirez între SRI, șmecherii, bancă, Italia și intră prin telefon la televiziunile din țară? Cu cine să ne scoată PNL-ul din șanț dacă sub comanda unui președinte sas și a unui general ne-a băgat în groapă!? Citesc o știre care circulă pe ici și pe colo. Cică PSD-ul și PNL-ul s-ar înfrăți într-o nouă alianță de tip USL ca să lupte împotriva unui nou dușman! Cică pericolul reprezentat de ascensiunea AUR ar fi periculos pentru țară și pentru Europa! Dar ei, liberalii și social-democrații, nu sunt un pericol!? Sincer, nu cred că o să avem de-a face cu un nou USL! Oricât ar fi de financiar fomiști și unii și alții, peneliștii și social-democrații tot nu sunt dispuși să renunțe la jumătate din cozonacul puterii. Decât să riște o opoziție fără bilete de tramvai și de avion, mai bine împart profitul la doi și spun că luptă împotriva extremismului!!

6. Nu Putin este de vină!

 Prăbușirea Euroins este doar unul dintre episoadele serialului fluviu despre dezintegrarea statului român. Chiar în acest domeniu al asigurărilor este al patrulea faliment din 2015, după Carpatica, Astra și City Insurance. La un asemenea bilanț, în mod evident, ai o problemă de sistem la instituția cu angajați plătiți regește tocmai pentru a nu exista probleme de sistem. Trei dintre asigurătorii prăbușiți erau lideri de piață. Ultimele două mari falimente au avut loc în mandatul aceluiași președinte ASF, plătit lunar cu peste 60 de mii de lei.  ASF s-a acoperit cu amenzile date Euroins și consideră că și-a făcut datoria. De aici două categorii de victime. Pe de-o parte, toți șoferii ale căror polițe se vor scumpi spectaculos, ca după falimentul City. Mai ales cei tineri, cei mai disponibili să plece din țară. Pe de altă parte, nu atât cei cu polițe RCA Euroins, cât cei care vor fi păgubiți de șoferi cu polițe RCA Euroins. Ce face statul? În loc să vadă ce nu este în regulă și să ia măsuri pentru corectarea pieței, etatitzează. Statul disfuncțional va arunca o companie pe piața asigurărilor RCA care va acționa ca inhibitoriu pentru dezvoltare și concurență, de care chiar ministrul Finanțelor spune că este nevoie. Și nu este vorba doar despre piață asigurărilor. Oriunde te uiți, statul român se destramă, atât ca eficiență, cât și ca autoritate.  Scapă infractori pe bandă rulantă după decizia CCR privind prescripția, pentru că din 2018 până în 2022, adică între cele două decizii pe această temă ale Curții Constituționale, - nici măcar nu mai contează dacă justificate sau nu, cât timp sunt general obligatorii -, niciun partid, niciun parlament, niciun guvern, niciun ministru al Justiției nu a găsit cu cale să procedeze la o intervenție de urgență. Niciun sistem public nu funcționează măcar mulțumitor, aproape nu există reglementare care să nu aibă nevoie de modificări pentru că este greșit redactată.  Și nu este vorba doar despre ceea ce numim generic hoție, adică abuz și corupție, este vorba și despre multă nesimțire, dar și multă incompetență a clienților politici promovați fără niciun argument profesional în poziții cheie, unde se comportă ca maimuța cu briciul în mâna. Nimeni nu își asumă însă nimic! Pentru toate nenorocirile vina este dată fie pe război, fie pe reglementările europene, PNRR-ul care nu lasă românii să trăiască mai bine. Nimeni nu spune că inflația din România are în primul rând cauze structurale, interne, care vin cu mult dinaintea războiului care doar le-a acutizat. Că nu poți avea energie ieftină dacă nu investești în producția de energie. Că nu poți evita inflația dacă arunci cu bani în tot felul de găuri negre. Că imporți inflație dacă nu stimulezi dezvoltarea producției interne. Nimeni nu spune că pensiile nu cresc pentru că baza contributorilor la bugetul asigurărilor sociale a scăzut inclusiv din cauza alungării românilor unde văd cu ochii. Dar și pentru că, în pofida taxării prin inflație, bugetul tot în deficit major este, că de aceea am ajuns la o datorie publică la nivelul unei jumătăți din PIB. Nu beneficiem de toate avantajele UE, inclusiv Schengen sau despăgubiri la nivelul celor posibile pentru fermierii români, nu pentru că Bruxelles-ul este rău și are ceva cu noi, ci pentru că liderii noștri sunt incapabili să valorifice aceste șanse. Așa cum sunt pe cale să rateze și PNRR pentru că nu sunt capabili să facă reformele asumate. După cum explica fostul comisar Corina Crețu, din cele 80 de miliarde de euro pe care le are la dispoziție în total, România a fost în stare să folosească doar 150 de milioane, pentru casele de marcat electronice. Pentru că habar nu are ce să facă pe fond, politicul inventează dușmani cu care să mute atenția și pe care să mute răspunderea: UE care ne umilește, Kievul care ne omoară Delta, oculta mondială care ne vrea săraci. Singurii care ne umilesc, ne ucid potențialul, inclusiv Delta, și ne sărăcesc sunt politicienii noștri! Loviți din toate părțile, fără a mai putea avea încredere în vreo instituție publică, manipulați cu vinovați închipuiți, românii se refugiază în furie suveranistă și antisistem, în teoriile conspirației, în frustrare. Este mâna propagandei lui Putin în aceste trasformări? Nu cred că este nevoie de ea, cu mult mai eficientă este clasa politică, cea care a adus România în poziția unui stat abandonat și românii în poziția unor oameni pe cont propriu. Nu Putin umflă AUR și eurosepticismul. Nu Putin ne pune pe contrasensul Europei. AUR, suveranismul, euroscepticismul cresc pentru că suntem un popor cu totul abandonat, furios, frustrat, mințit și îngrozitor de obosit de sportul extrem care este viața de zi cu zi. Un popor pentru care cel mai mare dușman este propriul stat.

6. ORDONANȚA 13 REDIVIVUS!

 Monumentala tâmpenie politică a pragului de 250 de mii de lei pentru abuzul în serviciu a devenit un cartof fierbinte care zboară dintr-o mână în alta până ori se răcește, ori pârlește pe cineva. Deocamdată pare că se califică la pârlire ministrul Predoiu, pe care „centrele imaculate” ale celor trei partide aruncă decontul. Personal, nu cred că dl. Predoiu l-a propus, ar însemna să-și fi pierdut complet instinctele în raport cu Bruxelles-ul și să nu fi anticipat reacția de acolo. Dar faptul că l-a asumat cuminte nu este cu nimic mai bun, la fel cum nu este nici faptul că nu a stabilit un prag atunci când a trimis proiectul spre aprobarea Guvernului și apoi în Parlament. Ironic este că în povestea asta PSD și-a compromis și singurul candidat mai cu ștaif pentru Ministerul Justiției, dacă ar fi să-l ia. Pe dl. Cazanciuc, unul dintre inițiatorii formali ai amendamentului „250 de mii”. Ceea ce nu spune nimeni este că, indiferent cine a făcut propunerea, vina este a celui care decide. Deci,  pentru pragul nerușinat de 250 de mii de lei, vina aparține celor trei lideri ai coaliției din conclavul de la Vila Lac. Plus cel de-a patrulea, vânătorul de elefanți. Unde a fost dl. Johannis când elefantul cel mare și gras intra pe ușa din față a Palatului Parlamentului? Alegea avionul pentru viitorul sejur exotic? Unde este președintele măcar acum, când coaliția și partidul domniei sale se comportă ca niște găini fără cap în căutarea unui vinovat și scot de urechi din joben alt prag? Dincolo de jalnicul spectacol politic, tema pragului pentru abuzul în serviciu este una reală și care trebuie clarificată. CCR a stabilit prin Decizia 392/2017 că el trebuie să existe. Că este bine, că este rău, rămâne încă de discutat. Cert este că, dacă nu va fi introdus, ne putem trezi la un moment dat în aceeași situație în care am fost cu prescripția. Dar cât să fie el? Aici a fost prima mare mizerie a deciziei de conclav, dar și a soluției corectoare pregătită pentru Camera Deputaților. Nici 250 de mii de lei, nici 9 mii de ei nu au nicio explicație fundamentată, solidă, profesionistă. Ministrul Predoiu admite că nu au existat repere, deci arbitrariul, pentru că nici CCR , nici Comisia de la Veneția, nici sistemul judiciar nu ar fi oferit așa ceva. Nu era treaba lor. Este treaba politicului, reprezentat de minister, să caute criteriile aplicabile. Ele pot fi multe și am să dau și exemple cu care sunt, și exemple cu care nu sunt de acord. O propunere ar fi ca pragul să fie apropiat de nivelul cheltuielilor făcute de stat pentru un caz de abuz în serviciu de la deschiderea dosarului până la condamnare. Adică un raport cost/beneficiu. Până unde prejudiciul este mai mic decât costul, să fie contravenție și banii să fie recuperați fără proces penal. Nu sunt adeptul acestui sistem, inclusiv pentru că în timp costul procesului este variabil, dar este o variantă. Altă variantă este raportarea la un număr de salarii minime brute pe economie. Ministrul a menționat ceva despre pragurile din cazul evaziunii fiscale. Sau un prag foarte scăzut, simbolic, pentru a stăvili un fenomen, nu infracționalitate sporadică, varianta a cărei adept sunt. Pentru că nu este vorba doar despre prejudiciu, ci și despre raportare la extensia cazuisticii și la încercarea de descurajare. Pot fi și alte variante, esențial este ca un reper să existe, să-l găsească asimilații cu salarii și pensii de magistrați din Ministerul Justiției, și orice sumă ar fi avansată, ea să poată fi argumentată și fundamentată, nu scoasă dintr-un joben sau un plic. Deocamdată văd un singur reper aplicabil, dar unul pervers: 250 de mii este foarte puțin sub pragul până la care sunt permise achizițiile directe, fară licitație publică. Sunt și niște dosare care ar intra binișor sub acest prag,  ale dn.-ilor Chesnoiu și Alexa, de exemplu. A doua chestiune esențială este ca pragul și reperul care îl fundamentează să fie transparente, supuse dezbaterii publice. Ceea ce au făcut cu acest amendament a fost o combinație de nerușinare și prostie distilate. Discuții secrete la ceas de seară în cerc ultra-restrâns, praguri fără paternitate certă trimise cu porumbelul călător, amendamente trântite direct în plen și votate cu turma. Care este  diferența faţă de Dragnea? Da, sondajele îți arată că aderența la tema Justiției este scăzută, din multe motive, dar știi că Bruxelles-ul a rămas cu ochii pe tine (cel mai bine știe chiar dl. Predoiu și, de aceea, am dubii că propunerea i-a aparținut sau doar i-a fost pusă în brațe). Vigilența este cu atât mai mare cu cât, absolut nemeritat și circumstanțial, a fost ridicat MCV. Dacă Bruxelles-ul a învățat ceva despre România este că liderii ei sunt niște adevărați golani pe al căror cuvânt nu te poți baza. Dacă nu ai mâna pe portofel și ochii pe ei, în orice clipă de neatenție te poți trezi cu o găinărie. Deci era greu spre imposibil ca o asemenea porcărie să treacă pe sub nivelul radarului CE. Cu atât mai mult cu cât o ai și pe LCK la EPPO, gata oricând să dea alarma, cum s-a întâmplat și cu avertizorul de integritate. De remarcat, în treacăt, că noul șef al DNA, Voineag, și noul sef al PICCJ, Florența, scoși și ei dintr-un plic, nu au avut nimic de comentat despre pragul de 250 de mii de lei. Doar nu era vorba de un plagiat prescris de 14 ani. Nu am nicio îndoială că reacțiile CE informale au existat încă de marți, poate miercuri, însă joi a venit și un avertisment la vedere. Și de teama lor au făcut pasul înapoi, dar în același stil netransparent, ca hoții prinși cu mâna în geantă.

Reacția lui Rareș Bogdan: Prim-vicepreşedintele PNL Rareş Bogdan afirmă că „reinventarea” OUG 13 cu concursul liberalilor este o „mizerie fără seamăn”, iar pragul de 9.000 de lei propus pentru dezincriminarea abuzului în serviciu este „nesimţit de mare”. Totodată Bogdan critică și decizia Curții Constituționale care a introdus obligativitatea unui prag „la HOȚIE, un prag ce urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la noi, la nimenea.” Postarea integrală a lui Rareș Bogdan pe Facebook: „Ieri a fost cea mai RUȘINOASĂ zi de când am intrat în nenorocita asta de politică, în urmă cu 4 ani. Nu credeam că voi trăi să văd cum OUG 13 este reinventată cu concursul propriului meu partid, PNL. O mizerie fără seamăn! Culmea e că principalii promotori și inițiatori din cadrul Coaliției de Guvernare stau pitiți și tac ticălos. Unii au inițiat si au insistat pe inițiere, alții au tăcut maiestuos si de neînțeles, doar ca sa fie linișteee!!!!! Să o ia naiba de liniște! Vom muri politic în liniște, dacă continuăm așa! Unii au scris, iar soldățeii de teracotă au executat. Răul a fost făcut. La Bruxelles s-au aprins beculețele roșii, din nou. Societatea Civilă și Presa au reacționat nervos și corect, înspăimântați pe bună dreptate. Un partid, plus un plecat din acel partid au fost readuși pe teren pe o temă preferată, singura în care sunt antrenați să combată. Toate acestea cu un popor destul de mimetic, care privește de câteva zile bune la ce se întâmplă în Israel și în Franța. Moment perfect! Aștept în continuare să scoată capul de la cutie adevărații promotori si inițiatori, să își ceară scuze sau pur și simplu să își explice demersul. Și încă ceva: pentru un om de rând, simplu, cu resurse modeste de existență, pragul de 9000 lei este mare! Foarte mare. Nesimțit de mare. Adică abuzul care produce o pagubă de 8999 lei nu mai este abuz? Faptul ca CCR se dovedește încă o dată ticăloasă nu mai este o surpriză pentru nimeni. De două ori a anulat demersul tăierii pensiilor speciale în 2020, cu largul concurs al Avocatului Poporului, apoi a introdus obligativitatea unui prag la HOȚIE, un prag ce urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la noi, la nimenea.”

7. NESIMȚIREA TOTALĂ A PREȘEDINTELUI!

 A greși este omenește, a persevera este diabolic. Turneul în Japonia și Singapore al cuplului prezidențial, în urma cu câteva săptămâni, a creat scandalul avionului faraonic închiriat în acest scop. Să zicem că ar exista pe undeva o justificare pentru care un șef de stat să nu călătorească cu o cursă de linie, mai ales dacă ea presupune și schimburi de avioane. Să admitem că în anumite situații, pentru curse foarte lungi, pentru turnee, se justifica, inclusiv din rațiuni de securitate, închirierea unei aeronave. Dar nimic nu justifică închirierea unei aeronave de un lux orbitor, demnă de un oligarh, nu de președintele unei țări cu important deficit bugetar și cu multe categorii sociale în sărăcie sau prag de sărăcie. Sigur că banii cheltuiți pe închirierea unei aeronave nu ar rezolva aceste probleme, dar ar fi un semnal. Pe de-o parte, un semnal de respect și empatie către cei necăjiți, pe de altă parte, un semnal de reținere către aparatul bugetar. Un semnal important cu atât mai mult cu cât dezmățul bugetar este la cote extrem de înalte, începând cu supradimensionarea aparatului administrației centrale, ajuns la cele mai înalte cote din ultimii 30 de ani. Ceea ce nu poate avea sub nicio formă o justificare însă este refuzul Administrației prezidențiale de a comunica la ce nivel s-au ridicat costurile închirierii avionului oligarhic. Există doar estimări ale celor care se pricep, sume între 300 și 500 de mii de euro. Fapt este că instituția care ar trebui să fie modelul de funcționare a statului român, inclusiv sub aspectul transparenței, refuză obstinat să clarifice o cheltuială din bani publici. Este absolut inadmisibil și ridică, desigur, o întrebare legitimă despre motivele acestui secret. Să fie suma chiar mai mare decât estimările? Dacă este o cheltuială rezonabila și justificată, ce este secret? Reacția publică în privința turneului asiatic a fost foarte proastă și ea ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe președinte. O minimă dovadă de bun simţ prezidențial ar fi fost să nu repete fapta. Dar ce face președintele Johannis? Pleacă într-un nou turneu, sud-american de această dată, destul de discutabil sub aspectul obiectivelor și eficienței diplomatice, dar în mod cert extrem de profitabil din punct de vedere turistic, cu același avion și în aceleași condiții de secretizare a costurilor. În opinia mea, aceasta este însăși definiția nerușinării. V-ați enervat? M-ați criticat? Luați-o din nou peste ochi! Pentru că pot, pentru că îmi permit orice, fraierilor care m-ați votat și acum trebuie să-mi suportați toate mofturile de parvenit. Această repetare a faptei îi răpește președintelui orice șansă de a-l considera în eroare, victima unei echipe care a ales fără știrea sa. Dacă era așa, după primul incident, ar fi dispus clar o schimbare de strategie și ar fi avut grijă ca al doilea turneu să fie în condiții decente de călătorie. D.-lui Johannis nu-i mai pasă însă de nimic în afară de propriul confort și propriile beneficii, în afară de mulgerea până la ultima picătură a privilegiilor și oportunităților acestui final de mandat. Ruptura d.-lui Johannis de poporul care l-a votat este absolute totală. România nu a fost norocoasă în privința președinților. Niciunul nu a fost până la capăt la înălțimea așteptărilor și încrederii investite în el. Dar parcă niciunul, nici măcar Ion Iliescu, nu a fost atât de sfidător cu poporul votant. Niciunul nu a simțit nevoia să scoată limba și să ridice degetul mijlociu cu fiecare ocazie. Undeva mai era o reținere, mai ales față de propriii alegători, o urmă dacă nu de respect și decență, măcar de abilitate și inteligență politică. Domnul Johannis nu are așa ceva. Dar vina nu este doar a lui. Instituția suspendării președintelui și trimiterea lui la votul poporului este făcută tocmai pentru ca memoria dependenței de electorat să fie vie. Doar că nevolnica majoritate parlamentară care ar putea să-l țină în șah pe președinte nu este cu mult diferită de el. Și, de fapt, nu visează decât să aibă aceleași privilegii pe care să le folosească la fel de discreționar. Ca dovadă, toată discuția despre imensul abuz comis prin închirierea în condiții de secret total a avionului faraonic s-a redus la nevoia de a cumpăra un avion prezidențial!

8. ACTUALITĂȚI:

1. Vin vremuri grele!

 Execuția bugetară prevestește vremuri grele pentru români. „Ne așteaptă taxe mai mari în 2023. Economia încetinește semnificativ.” Execuția bugetară după primele trei luni din an indică o încetinire a economiei, dar și o scădere semnificativă a încasărilor Scăderea puternică a încasărilor la bugetul de stat, asociată cu o creștere a cheltuielilor publice, ce au dus deja la un deficit bugetar de 1,5% din PIB după doar primele trei luni din an, ar putea obliga Executivul la creșterea taxelor și impozitelor pentru firme și populație, sunt de părere analiștii financiari. Ministerul Finanțelor Publice a publicat datele privind execuția bugetară după primele trei luni din an. Sunt primele date oficiale ce vin de la MFP după ce ministrul Adrian Câciu a anunțat „gaura bugetară de 20 de miliarde” ce a determinat discuțiile din cadrul coaliției pentru reducerea cheltuielilor publice și chiar majorarea unor impozite și taxe pentru firme și populație. Datele de la Ministerul Finanțelor arată că pe partea de venituri, veniturile fiscale au crescut cu doar 7,9% față de începutul anului 2022, un procent mult sub rata inflației și, mult mai grav, mult sub procentul de creștere a cheltuielilor publice, acolo unde creșterea a fost de 14,3%! MF subliniază în analiza publicată odată cu execuția bugetară că, față de anul 2022, veniturile bugetului general consolidat au crescut în termeni nominali cu 9,7%, iar ca procent în PIB s-au redus cu 0,3 puncte procentuale la 7,1% din PIB. Veniturile din economia internă, fără fondurile UE, au crescut cu 9,6% (6,6% din PIB), totuși, indicatorul cel mai important, veniturile fiscale „au însumat 57,64 miliarde lei și s-au realizat în proporție de 93%. Acestea au reprezentat 3,6% din PIB, fiind cu 7,9% mai mari comparativ cu încasările primului trimestru al anului 2022”. Cea mai importantă scădere în ceea ce privește sursele de venit o reprezintă încasările din impozitul pe profit, în scădere față de anul precedent cu 43,9% (!) (-0,44 miliarde lei), unde gradul de realizare față de ținta stabilită a fost de 50%. Ministerul Finanțelor spune că această scădere majoră se datorează modificării termenului legal de plată a impozitului și de depunere a declarației anuale privind impozitul pe profit aferent anului fiscal 2022 de până la data de 25 iunie, dar și din cauza instituirii măsurii prin care operatorii economici au redirecționat din impozitul pe profit suma de 0,18 miliarde lei pentru efectuarea de sponsorizări și/sau acte de mecenat sau acordarea de burse private. Pe de altă parte au fost înregistrate scăderi și în ceea ce privește impozitele pe venit și câștigurile din capital (-11,1%), dar și în ceea ce privește veniturile din accize (-2,2%) și impozitele pe bunuri și servicii (-8%). „Volumul cifrei de afaceri din comerțul cu amănuntul (cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete), serie brută, în perioada 1.I-28.II.2023, comparativ cu perioada 1.I-28.II.2022, a înregistrat o creștere, pe ansamblu, cu 3,9%, datorită creșterilor vânzărilor de produse alimentare, băuturi și tutun (+5,9%) și vânzărilor de produse nealimentare (+5,4%). Comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate a scăzut cu 2,7%”, se mai arată în comunicatul Ministerului Finanțelor.

Dovadă că economia încetinește: Economiștii sunt de părere că aceste cifre ne arată o încetinire clară a economiei, încetinire începută încă din a doua jumătate a anului trecut. Scăderea veniturilor bugetare vine și în contextul încetinirii ratei de creștere a inflației, proces ce a favorizat și o creștere a cheltuielilor. Ca imagine de ansamblu, vedem cum cheltuielile publice cresc mult mai repede decât veniturile publice. Trendul pe care l-am văzut de la începutul anului se menține. Avem creșterea veniturilor fiscale cu 8% - ne uităm la acest capitol pentru că statul va contabiliza venituri în creștere în perioada următoare și anul următor din fonduri europene. Ritmurile datorate infuziei de fonduri europene sunt cam aceleași, pe partea de cheltuieli și venituri. Și atunci, ceea ce contează sunt veniturile fiscale. În vreme ce acestea au crescut cu doar 8%, cheltuielile au crescut cu 14%. Pe măsură ce ritmul de creștere al PIB-ului încetinește, pe măsură ce inflația se domolește, statul nu mai are puterea de a colecta taxe în ritmul în care a făcut-o anul trecut.

2. Imposibila reformă teritorială:

 Ideea reformei administrativ-teritoriale, o necesitate veche de 30 de ani pentru dezvoltarea României, nu are nicio șansă. O știu partidele politice, administrația, serviciile secrete și baronimea. Doar mediul de afaceri, exasperat de birocrație și de cheltuirea aiuristică a banului public, mai speră într-o minune. Dar chiar și așa, te întrebi din ce cotloane (Camera de Comerț, fost imperiu al lui Vlasov- Păcănele, condusă acum de traseistul Mihai Daraban, nu este chiar cea mai credibilă instituție) răsare sistematic inițiativa, cu atât mai mult acum, când anul electoral se apropie cu pași repezi. Pur și simplu nu face sens decât dacă cineva cu epoleți vrea să acapareze dezbaterea publică, lansând un subiect mort din fașă. Dezbaterea pe această temă este o culme a ipocriziei, tocmai pentru că reforma este atât de necesară, aproape obligatorie, cum au arătat diversele studii făcute în acești ani, dar nimeni nu o vrea. Își poate imagina oare cineva întreg la cap că PSD, PNL sau UDMR vor da din mână găina cu ouă de aur în prag de alegeri locale? Păi pe cine se bazează partidele mari ca să scoată oamenii la vot, să le facă propagandă cu „mărețe realizări” și viitorul luminos, dacă nu pe baroni, primari, consilieri locali și județeni, pe familiile și prietenii acestora, o întreagă clientelă de partid care își trage seva exact din actualul sistem politico-administrativ. Mii de oameni se hrănesc din el și dau parandărăt la partide voturi, comisioane și sponsorizări. Nu mai departe de luna septembrie 2022, Parlamentul a votat mărirea salariilor în administrația publică locală, iar pensiile speciale pentru primari așteaptă după colț să treacă valul cu cerințele Comisiei Europene pentru PNRR.  Își imaginează cineva că toți aceștia vor renunța de bunăvoie și fără scandal la privilegii? Să fim serioși! Fără acest sistem, PSD nu ar fi stăpânit țara atâta amar de ani și PNL/PDL ar fi dispărut cu certitudine din panoplia „partidelor tradiționale”. O Românie cu doar 15 județe în loc de 41, cu 12% dintre comune și jumătate dintre orașe dispărute, ar însemna apocalipsa pentru marile partide care funcționează pe modelul rețelelor locale, dependenței de clienții politici. O analiză realizată de g4media pe cele  3.189 de unități administrativ-teritoriale din România arată că din cele 318 orașe din România, doar 170 au mai mult de 10.000 de locuitori (53,50%), în timp ce din cele 2.862 de comune, doar 12,40% se încadrează între 5.000 și 10.000 de locuitori. În România sunt 375 de comune cu o populație sub 1.500 de locuitori, peste jumătate din localități au sub 3.000 de locuitori, iar 75% au sub 5.000. Mai mult, există trei județe - Tulcea, Brăila și Mehedinți - care ar rămâne cu un singur oraș, reședința de județ, iar 38 de orașe nu ar putea aspira nici măcar la statutul de comună. Ca să nu mai vorbim de acele sate rămase aproape pustii, populate de doar câteva zeci de oameni, și aceia bătrâni. Asta este realitatea, una tristă, cunoscută de toți decidenții politici nu de ieri, de azi și despre care vorbesc demagogic atunci când vor să arate că n-au somn de grija țărișoarei. Toți știu că reforma administrativ-teritorială este esențială pentru dezvoltarea României, că ar debloca miliarde de euro prin scăderea birocrației și micșorarea pe verticală a numărului direcțiilor de soiul așa-ziselor deconcentrate. Știu că ea ar duce la scăderea taxelor, ar elibera mii de angajați de la stat care ar putea lua drumul privatului, în lipsă acută de forță de muncă. Eficiența reformei administrative este dincolo de orice dubiu, dar tocmai de aceea nu are șanse. Să ne amintim de încercarea din 2011 a lui Traian Băsescu de a face reforma teritorială - în loc de 40 de județe rămâneau 8 - un eșec răsunător datorat opoziției baronilor PDL. „Gigi și Nelu” (Gheorghe Ștefan și Ioan Oltean) s-au opus, mărturisea atunci Băsescu. Dacă o mână de fier precum Băsescu nu i-a putut convinge, vă dați seama cam care sunt șansele unora precum Ciucă, Ciolacu, ei înșiși un soi de baroni. Cu reorganizarea, dar în sens invers, a mai cochetat și Victor Ponta în 2013 - nu desființa județele, dar înființa 8 regiuni - ceea ce nu făcea decât să mărească birocrația și clientelimea. Anul trecut, Coaliția a scos pe țeavă un proiect de lege prin care se puteau înființa voluntar consorții formate din mai multe localități învecinate. De fapt, afară era vopsit gradul, iar înăuntru se plimba agale leopardul fără dinți al așa-zisei reforme administrative. Dacă este vreo reformă de-a dreptul imposibilă în România, aceasta este cea administrativ-teritorială, actualii politicieni nu vor avea suficient curaj nici acum, cu doar un an înainte de locale, nici după 2024 să miște fie și un centimetru în direcția asta. Este simplu: și-ar tăia craca de sub picioare. Într-o situație relativ asemănătoare sunt mai toate reformele din România, chiar dacă s-a mai încercat câte ceva în Educație, Sănătate, Justiție etc., în final au fost un eșec. De ce? Clasa politică, indiferent de coloratură, judecă exclusiv prin prisma intereselor pe termen scurt, al calculelor electorale și financiare. Interesul public, dezvoltarea țării sunt ultimele găini de la Aprozar, cum se spunea pe vremea Împușcatului. Chiar dacă Aprozarele s-au desființat, mentalitatea, fricile și interesele oculte sunt aceleași. Să nu ne facem iluzii, șansele să se schimbe ceva fundamental în următorii ani sunt extrem de reduse. PSD și PNL se pregătesc pentru marele blat, nu știm cum va arăta el, dacă va presupune susținerea reciprocă a candidaților în marile orașe sau a celui la prezidențiale. Ceea ce știm cu certitudine este că vor să-și împartă țara pentru următorul ciclu electoral, iar asta înseamnă stagnare. Nu vor și nu pot mai mult!

3. Liberalii (în fapt pedeliștii mascați în liberali) își sapă groapa!

 PNL plătește din greu alianța cu PSD, a cărui slugă umilă a ajuns, precum și îndelungata abdicare de la valorile liberale și subordonarea partidului tătucului de la Cotroceni. Coaliția de la putere intră în anul alegerilor cu un imens bagaj negativ la capitolele esențiale în funcție de care electoratul își dă, de regulă, votul. Scandalurile sunt atât de multe și se țin lanț, încât este de mirare cum de PNL și PSD au reușit până acum să iasă basma curată. Este greu de înțeles pe ce se bazează cele două partide, care domină fără drept de apel scena politică, atunci când pun pe agendă subiecte cu un potențial exploziv garantat, cum sunt refuzul de a da curs cerințelor Comisiei Europene în ce privește pensiile speciale și OUG 13, ca să dăm ca exemplu doar ultimele două tărășenii. Sunt oare PNL și PSD prea sigure pe ele, având convingerea că nu există alternativă la formula pe care o reprezintă și că vremea protestelor care le pot pune sub semnul întrebării succesul electoral, așa cum li s-a întâmplat lui Ponta și Dragnea, a trecut? Probabil. Mizează pe dezinformare, dominație mediatică, apatie, ascensiunea suveranismului și naționalismului? Cu certitudine. Coaliția USL 2.0 are însă toate șansele să facă exact aceeași greșeală ca surata ei de acum câțiva ani: întinde coarda, crezând că memoria socială s-a șters. Ignoră puterea negativă a emoțiilor, pune, iarăși, în ecuație privilegiile unora față de nevoile celor mulți. Cum altfel se poate explica scoaterea de la naftalină a infamei OUG 13? Socoteala politrucilor de rang înalt a fost cât se poate de simplă și de veche: toți cei care pot aduce voturi la alegeri trebuie să primească semnalul că puterea îi sprijină și îi va sprijini să‑și umple buzunarele fără să mai privească peste umăr cu teama că vor fi călcați de procurori. Cu o elementară lipsă de intuiție politică, USL 2.0  a aruncat pe piață o enormă sfidare, apăsând butoanele revoltei, cele care i-au  adus lui Dragnea o înfrângere usturătoare, pe care și-a consumat-o parte la pușcărie, parte, mai nou, prezentând rețete culinare (nu de spălare a banilor) în direct. Butoanele revoltei, contrar socotelilor Coaliției, au funcționat și acum, desigur, nu prin proteste, ca în 2017, ci prin poziționări ferme ale societății civile. Și ale Bruxelles-ului, ceea ce a luat pe nepregătite puterea de la București, care a crezut că ridicarea MCV este echivalentă cu ieșirea de sub radar și o undă verde dată corupției. După izbucnirea scandalului, mai marii Coaliției au cedat (pragul a fost scăzut, tot din pix, la 9.000 de lei) și au găsit și țapul ispășitor: Cătălin Predoiu, șoricelul cu un caracter cât bobul de mazăre, care nu a cutezat să pună în proiect un prag valoric la abuzul în serviciu, deși știa prea bine că CCR impunea asta, dar care l-a propus în spatele ușilor închise. Dar Predoiu efectiv nu contează în ecuație, ci faptul că PNL și PSD și-au dat mâna într-o infamie și că așa vor face mereu atunci când interesele le-o vor cere! Mai mult, însuși președintele Johannis le-a dat binecuvântarea: „Sunt mulțumit de funcționarea Coaliției”. Fostul căutător de „elefanți” tropăind prin guvern, acolo unde PSD emana OUG 13, nu a suflat nicio vorbuliță despre pragul de 50.000 de euro pentru abuzul în serviciu, fabricat acum de PSD & PNL, în loc să le dea cu capul de el. Cât privește pensiile speciale, aici lucrurile sunt clare de mai mult timp: Coaliția se încăpățânează să nu îndeplinească cerințele Comisiei Europene pentru reforma pensiilor speciale: contributivitate și sustenabilitate, riscând trei miliarde de euro din PNRR pentru a satisface niște categorii socio-profesionale de ale căror privilegii nu vor să se atingă. Motivul? Politicienii înșiși, cum este premierul Ciucă, dar și mulți alții, profită de pensiile speciale ale militarilor, iar magistrații este bine să fie ținuți dependenți de stat și de politic, cu ciocul mic și simbolica balanță înclinată în partea care trebuie, căci, nu-i așa?, o justiție independentă este ultimul deziderat. „Depopularea” instituțiilor este o altă gogoriță: în 2015 când a avut loc o plecare (pensionare) masivă din armată și alte instituții de forță, nu s-a prăbușit nici sistemul, nici țara, iar magistrații se pensionează periodic „pe capete” și justiția nu merge mai prost decât înainte. De fapt, problema esențială nu este că va rămâne România fără militari, sereiști, judecători sau procurori, ci că perpetuând sistemul privilegiilor, generații întregi vor fi condamnate să plătească din buzunar pensii tot mai multe și mai mari, până când sistemul va crăpa. Asta spune în esență Comisia Europeană: rupeți pisica până nu-i prea târziu. Dar cine s-o rupă? Ciucă, premierul care și-a îngropat dosarul de plagiat exact cu ajutorul corupt al unui judecător? Ciolacu, falsul revoluționar de Buzău, al cărui dosar a fost tărăgănat de justiție până la prescriere? Desigur, există deciziile Curții Constituționale, ai căror magistrați sunt ei înșiși beneficiari ai pensiilor speciale, există cutume europene, există incompatibilitățile pe care magistrații le au și mai există ideea că salariile mari vor alunga corupția din sistem. Românii pot înțelege toate astea, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului de ce raportul dintre pensia specială a unui magistrat și cea a unui profesor, de pildă, trebuie să fie de 7 la 1, cea mai mare din UE. De ce același profesor trebuie să muncească până la 65 și magistratul (sau, mai corect spus, așa-zisul magistrat, pentru că în categoria „specialilor” intră și juriștii de tot soiul) până la 45 de ani, după care se poate reangaja (eventual tot la stat) și câștiga bani și mai frumoși. Nu principiul în sine este problema, ci nesimțirea discrepanței! Exemplar, de manual, am putea spune, este cum au reușit liberalii să-și dea cu stângul în dreptul în acest an de guvernare comună cu PSD. Nu doar că au ratat tot ce putea fi ratat, dar au și scos din manșetă (mulți bănuiesc, dintr-una de la Cotroceni sau de pe la servicii) tot felul de subiecte care contrazic flagrant politicile anterioare. Să ne amintim de antidemocraticul proiect de lege care sugruma libertatea și activitatea ONG-urilor, de pe care PSD și-a retras strategic semnăturile, lăsând PNL în ofsaid, de legea Ciucă-Bode care înăsprește pedepsele pentru tulburarea liniștii și ordinii publice sau de amendamentele prin care instituțiile de forță își puteau secretiza declarațiile de avere. OUG 13 Bis este doar ultima pe firmament și ea a fost votată în bloc de toți senatorii liberali. Este un  dezastru de imagine, dar se înscrie într-o logică a prostiei și lipsei de valori. Un dezastru pe care PSD l-a evitat și pentru că propriul electorat este mult mai puțin interesat de subiect, dar și pentru că a știut să se replieze rapid, pasând pisica la PNL. Dacă până și Frans Timmermans, unul dintre cei mai vehemenți lideri UE care au denunțat abuzurile din perioada Dragnea, a spus că PSD și Ciolacu și-au demonstrat profilul proeuropean, vă dați seama în ce situație a ajuns PNL! Ce să mai discutăm despre legile Educației, emanate de Ligia Deca și care produc mai mult haos și nemulțumire decât a reușit pe vremuri Ecaterina Andronescu! Ratarea aderării la spațiul Schengen tot la PNL s-a decontat, prin eminențele cenușii Bode și Aurescu. Iar cedarea în ce privește supraimpozitarea contractelor part-time a făcut ca unica redută păstrată de PNL să fie cota unică de impozitare, pe care o va pierde fără nicioo opoziție notabilă după ce Ciolacu va prelua cu totul frâiele guvernării.

Suplimentar: Evoluția pragului la abuzul în serviciu: În 2017, guvernul PSD propunea, prin OUG 13, un prag de 200.000 de lei pentru abuzul în serviciu, care l-ar fi scăpat pe Liviu Dragnea de acuzații. Ordonanța a fost abro­gată. Tot în 2017, CCR a decis că Parlamentul trebuie să stabilească pragul. În 2023, Coaliția PSD-PNL a propus un prag de 250.000 de lei, iar după scandal acesta a fost coborât la 9.000 de lei. Discuțiile acum sunt în jurul sumei de 6.000 de lei.

4. Eșecul moral ca politică națională!

 Colaborarea lui George Simion cu serviciile secrete rusești nu scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe președinte, nu generează nici măcar o dezbatere publică semnificativă. Știrea condamnării jurnalistului rus Vladimir Kara-Murza la 25 de ani de închisoare de către un tribunal din Moscova pentru criticile aduse lui Putin și războiului din Ucraina făcea înconjurul lumii, iar discursul jurnalistului în fața judecătorilor era reprodus in extenso și comentat admirativ. În România, însă, s-a vorbit prea puțin despre Kara-Murza, cum se vorbește puțin și de Alexei Navalnîi, cel care s-a întors în Rusia din exil știind că va deveni un martir al luptei democratice și care este supus acum unui regim de detenție menit, se pare, să-i pună capăt vieții. Asemenea exemple de curaj moral sunt privite cu atâta indiferență în România, încât te poți întreba în mod legitim dacă mai există conștiință civică în țara noastră. Ea pare redusă la câteva ONG-uri, iar lideri cu statură morală și discurs puternic - precum Kara-Murza, de pildă - nu găsești  oricât ai căuta. Din partea puterii auzim un discurs rudimentar și în cel mai bun caz șmecher, iar din partea opoziției, prin care înțeleg exclusiv USR, auzim critici bine articulate pe chestiuni concrete, dar nu și un discurs de forță, care să ne scoată la luptă. În ce mai cred deci politicienii români? Registrul discursurilor, când nu este penibil, ca la PSD, PNL și UDMR, este minor, iar lideri de anvergură națională nu mai generăm. De sacrificii pentru o cauză nobilă nu are rost să vorbim. Este adevărat, nu trăim într-un regim totalitar, ci într-un sistem, de bine, de rău, democratic, în UE. Nu ne închide nimeni pentru opiniile noastre, doar se taie microfonul celor care nu sunt pe lista aprobată de comentatori. Dar această situație care amorțește gândirea critică prezintă riscuri majore, cum ar fi absența unui antidot la propaganda putinistă. Fenomenul este perfect ilustrat, de pildă, de „lideri ai politicii naționale”, care au devenit megafonul propagandei ruse, dar și chineze. În discursul său rostit în instanță, Vladimir Kara-Murza afirma că singurul său regret este că „nu am reușit să conving un număr suficient de mare de compatrioți, dar și de politicieni din țările democratice de pericolul  pe care actualul regim de la Kremlin îl reprezintă pentru Rusia și pentru întreaga lume. Astăzi, toată lumea a aflat acest lucru, dar cu un preț înfiorător - prețul războiului!”. Ca țară care știe ce înseamnă asuprirea sovietică, România ar fi trebuit să fie vigilentă față de asemenea pericole, dar iată că nu este - am putea spune chiar că joacă un joc murdar și periculos, pentru că este greu de înțeles ușurința cu care s-a trecut peste informațiile prezentate de un fost ministru al Republicii Moldova și un general ucrainian cu privire la colaborarea lui George Simion cu serviciile secrete rusești și, se pare, cu oamenii lor de legătură de la Chișinău. Vorbim despre liderul unui partid care crește în sondaje, totodată senator al României, care are interdicție de a intra în Republica Moldova și în Ucraina. Și totuși, faptul nu scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe președinte, nu generează nici măcar o dezbatere publică semnificativă. În mod normal, elitele politice erau obligate să forțeze o clarificare din partea serviciilor de informații românești, care aveau datoria să lămurească faptele. Dar, nederanjate, serviciile au tăcut, astfel încât avem doar două variante de concluzie: 1. Nu știu nimic, deci nu merită plătite din bani publici; 2. Știu exact ce se întâmplă, cine este și ce face George Simion, dar le convine, poate sunt chiar complice cu el, ceea ce înseamnă că fac jocuri politice contrare politicii oficiale a statului român, membru al UE și al NATO. Să taci într-un asemenea caz este însă iresponsabil, cum tot iresponsabil, chiar lipsit de inteligență pentru opoziție, este să nu forțezi o lămurire oficială din partea autorităților. Ambiguitatea în care a rămas suspendat cazul Simion și tăcerea suspectă a factorilor responsabili ne vulnerabilizează pe plan internațional, căci nu vă imaginați că situația trece neobservată în marile capitale occidentale. Se știe deja că serviciile românești au o slăbiciune pentru oligarhul fugar Plahotniuc și pentru partidul său, partener de dialog al PSD, de altfel. Ce se ascunde în spatele acestor atitudini? Ce riscăm lăsându-ne duși de val și guvernați de oameni aleși pentru loialitatea față de interesele unor personaje dubioase din politică și din servicii? Respingerea interferenței Kremlinului în viața noastră publică nu este o chestiune desuetă, o atitudine revanșardă, cum ar zice Ion Iliescu, ci o necesitate stringentă mai ales acum, când lumea devine tot mai conștientă de caracterul infracțional și mafiot al statului rus, când ambasadele Rusiei au devenit centre de spionaj electronic în capitalele europene. Nu vreau să fac vreo tentativă de a schița psihologia poporului român, nici să reiau trista sa istorie postdecembristă, dar nici nu mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva acesta privește inconștient și nepăsător la debutul decăderii sale, prezidat de o elită politică pentru care eșecul moral este un deziderat politic! După cum a scris mai de mult poetul T.S. Eliot, într-un poem intitulat sugestiv „Găunoșii” (The Hollow Men), lumea nu se sfârșește neapărat cu o explozie, ci cu un simplu scâncet.  Sau, în spațiul carpato-danubiano-pontic, cu o simplă ridicare din umeri și un rictus zeflemitor.

9. DIN MINUNATA ȚARĂ „EDUCATĂ”  A LUI JOHANNIS!

1. Balet cu rocada:

 Rocada s-a împotmolit în greva profesorilor și era normal să se întâmple așa. Decontul dezmățului bugetar, clientelismului, lipsei de reforme și al proastei guvernări a sosit. Într-un „moment prost” pentru coaliție, prinsă cu halca puterii în colți, de care partidele trag disperate să înhațe cât mai mult. Un spectacol dezgustător. Marcel Ciolacu a descoperit că este neconvenabil să ajungi premier într-un context în care orizontul de până la alegeri este întunecat de stoluri de lebede negre care pot transforma visele de mărire și îmbuibare într-un coșmar. Așa că Ciolacu a spus „pas” negocierilor, inventând două pretexte: greva profesorilor și pensiile speciale. „Agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică, iar eu am promis că niciodată nu am să pun interesele politice mai presus de intereselor românilor. De aceea cred că, în acest moment, prioritatea tuturor decidenților politici trebuie să fie rezolvarea solicitărilor sindicatelor, dar și restanța majoră privind reforma pensiilor speciale”. Fabuloasă mostră de populism! Chestia este că niciuna, nici alta nu pot fi soluționate chiar peste noapte. Salarizarea profesorilor a fost extrasă din legea educației și trebuia să fie rezolvată prin legea salarizării unitare (jalon în PNRR) de către ministrul pesedist al Muncii, Marius Budăi, care nu a fost capabil să pună pe masă nici măcar draftul. Plus că de unde bani, când gaura de la buget încă nu a fost umplută? Iar dacă le dai profesorilor, vor sări ca arși să ceară și alți bugetari. Cine să te creadă că bugetul nu-i sac fără fund, când ai majorat salariile parlamentarilor, primarilor, magistraților, ai inventat noi categorii de speciali și clientela a trăit împărătește? De pensiile speciale au ținut toți cu dinții, în pofida criticilor Băncii Mondiale și a riscului de a pierde banii din PNRR. Peste noapte, la ordinul cavalerului neprihănirii, Ciolacu, posesorul unei indemnizații de fals revoluționar, or să apară și niște amendamente, cel mai important fiind creșterea „treptată” a vârstei de pensionare a specialilor până la 65 de ani, ca pentru muritorii de rând. Problemele rămase în stand by sunt însă mult mai multe și nemulțumirea socială va crește, căci așa se întâmplă după doi ani de guvernare antireformistă, clientelară și habarnistă. Marcel Ciolacu a înțeles că toate se vor sparge în capul lui și al PSD, așa că încearcă să amâne neplăcutul moment al datului cu capul de realitate sau să se extragă complet, dacă-i ține. Desigur, PNL are partea lui majoră de vinovăție. În fond, a avut premierul și ministere cu greutate, dar Nicolae Ciucă, submediocru și obedient, nu a avut curajul să facă vreo mișcare fără binecuvântarea Cotroceniului și a lui Ciolacu. A stat ghiocel și a acceptat toate compromisurile posibile și imposibile, partidul a căzut în sondaje, AUR a crescut, dezamăgirile s-au acumulat pe toate fronturile. Ciucă ar fi fericit să scape cât mai repede de pacostea numită prim-ministeriat, o pălărie mult mai mare decât chipiul de general. Întrebarea este ce au de gând Marcel Ciolacu și Klaus Johannis. Pentru PSD, cel mai convenabil din punct de vedere politic ar fi ori să-i lase pe liberali cu funcția de premier, adică pe incompetentul dovedit deja Ciucă, ori să plece de la guvernare și să susțină un guvern minoritar PNL. Pe scurt, ambele variante i-ar împinge pe liberali să-și frângă gâtul până în alegeri, iar PSD să chibițeze/critice de pe margini, făcând opoziție în timp ce e la putere. Este formula aplicată cu succes între 2007 și 2008, cu guvernul Tăriceanu. Scenariul are însă câteva inconveniente majore. În primul rând, este vorba de accesul la resurse, funcții și sinecuri, care va fi mai limitat. Nemulțumirea și presiunea baronilor locali, ale clientelei și activului de partid vor fi imense și se vor răsfrânge asupra lui Marcel Ciolacu. În al doilea rând, Ciolacu și-ar putea pierde din influența în partid și lupta pentru putere dintre tabere va intra într-o nouă paradigmă. Căci una e să fii premier en titre și candidat la prezidențiale și alta doar un aspirant la putere. Pentru liberali, adică pentru unele minți mai înfierbântate, cum este a lui Rareș Bogdan, perspectiva anulării rocadei și continuării guvernării sub flamura ofilită a lui Nicolae Ciucă este atrăgătoare („poate să rămână premier în următoarele luni, ba chiar ani”). Doar că această variantă va fi sinucigașă din mai multe motive: PNL nu are un lider, Ciucă este și va fi un premier slab, PSD în opoziție mascată este periculos, reformele vor fi ratate ca și până acum, nemulțumirea socială va crește și întregul decont al guvernării va fi achitat de PNL în cabina de vot. Pe fond, PNL este la fel de antireformist ca și PSD, dar mult mai lipsit de vlagă și comunicatori. În realitate, nici PSD, nici PNL nu ar avea niciun interes să preia frâiele guvernării în anul preelectoral, cel mai bine ar fi ca povara responsabilității să cadă pe umerii celuilalt. Dar au încotro? Opoziția este haină grea, după ce ai fost conectat la conducta bugetului. Mai mult, nu există o altă variantă de majoritate parlamentară, iar des invocata „stabilitate” nu e chiar vorbă-n vânt în contextul războiului din Ucraina. Are Ciolacu o reală alternativă fără să fie acuzat că abandonează corabia la greu și fără să-l sfâșie baronii? Nu prea, dacă Ciucă își dă demisia cum a promis. Iar acesta depinde de președintele johannis, care după ce i-a nenorocit pe liberali și a pus umărul la România needucată, ar trebui să înțeleagă că a venit timpul să strice prietenia cu PSD.

2. Greva profesorilor încurcă socotelile coaliției:

 „Sunt probleme care trebuie rezolvate pe verticala sistemului de educație în ceea ce privește o serie de aspecte care de-a lungul timpului au dus la aceste distorsionări.” Fraza aparține (încă) prim-ministrului Nicolae Ciucă, dar poate fi ușor folosită ca exemplu de consistență a mesajului executivului către profesori. Nu numai în ultimele luni, ci de-a lungul întregii „epoci de aur” a României educate (ca să nu mai aducem în discuție și precedentele administrații). Pe 22 mai s-a declanșat greva generală în învățământul preuniversitar, prima de acest fel în Educație după 18 ani, după cele din 2000 și 2005. Participă, potrivit liderilor sindicali, aproximativ 150.000 de cadre didactice, la care se adaugă în jur de 50.000-60.000 din personalul auxiliar și nedidactic. Decizia a fost luată după negocierile eșuate de la Guvern din 21 mai, unde prim-ministrul le-a reproșat, se pare, sindicaliștilor că „și-au ales cel mai prost moment posibil din ultimii 10 ani”. Nu neapărat pentru că bat la ușă bacalaureatul și evaluarea națională, ci pentru că se produce exact în perioada transferului funcțiilor în interiorul coaliției guvernamentale, ceea ce ar genera „instabilitate”. Într-o perspectivă mai generală, pentru executiv niciun moment nu este bun pentru declanșarea unui conflict de muncă, așa încât iritarea unui politician deranjat din programul duminical de negocierile cu profesorii nici nu poate stârni prea multă mirare. Pe de altă parte, profesorii au la dispoziție puține momente în anul școlar când pot atrage atenția guvernanților și opiniei publice: o grevă în octombrie sau februarie nu are nici pe departe impactul uneia în mai-iunie. Perioada examenelor este, din păcate, și una dintre puținele când opinia publică își mai aduce aminte de școală și de problemele ei sistemice. Pentru PSD, greva profesorilor este un teren de negociere suplimentar în reîmpărțirea portofoliilor, ceea ce se și întâmplă sub acoperirea unei intense preocupări legate de revendicările sindicatelor. Pentru liberali și pentru patronul maxim al educației, locatarul de la Cotroceni, situația este mai puțin confortabilă: portofoliul liberal-prezidențial are deja în compoziție chinuitele legi ale Educației, un tablou general dezolant al învățământului și un minim istoric al alocației bugetare pentru Educație. Un palmares dificil de împachetat mediatic în campania electorală care bate la ușă, chiar dacă departamentul media al liberalilor se străduiește deja, fără rezultate notabile, să construiască imaginea unui premier care cunoaște agenda și se implică. Pe lângă iritarea vizibilă a puterii, deranjată din baletul ei penibil și costisitor de redistribuire a resurselor și portofoliilor, există inevitabil corul rostitorilor de mantre lansate și întreținute și ele de foști premieri sau președinți: profesorii primesc cât merită, au viața mai ușoară și vacanțe mai lungi, profesorii se îmbogățesc toți din meditații, profesorii sunt plagiatori, profesorii sunt abuzatori etc., etc.. Traian Băsescu în cele două mandate prezidențiale, Călin Popescu Tăriceanu în perioada șefiei executivului au contribuit masiv la fixarea acestor falsuri și generalizări catastrofale pentru percepția publică a unui domeniu oricum victimă a subfinanțării și a lipsei de prestigiu. Ca să nu mai amintim cum au contribuit toți cei evocați mai sus și mulți alții la politizarea Educației și, în consecință, la decredibilizarea galopantă a sistemului. Nu e de mirare, așadar, după ani la rând de dezinformare și demolare a statutului unei profesii, că publicul este destul de împărțit: nu pare a se degaja o masă critică de susținere a grevei, deși ea este în sine un exercițiu de salutat și, de ce nu, de urmat și de alte categorii profesionale, mai cu seamă în contextul unei fracturi masive între agenda publică reală și cea a puterii politice. Este greu de anticipat în acest moment dacă declanșarea grevei va avea rezultatele preconizate, sperate de liderii sindicali. Nu au existat prea multe momente, de 9 ani încoace, ca să nu spunem de 33 de ani încoace, când profesia și domeniul educației să fi fost în mod consecvent considerate prioritare în politicile publice. Nu sunt aici locul și timpul pentru un istoric al nepăsării, delăsării și ideologizării care au marcat pe termen lung educația României democratice. Dar există un amestec toxic în narațiunea publică propagată, care combină exaltarea „performanței” cu lapidarea „eșecului”: nu există nimic în mijloc, vârfurile sunt premiate, repetenții sunt ascunși sub covor. Regimul politic românesc a avut doi președinți profesori: unul în universitar, Emil Constantinescu, altul în preuniversitar, Klaus Johannis. Primul a fost prea repede învins de sistem ca să se mai poată dumiri ce e de făcut, în termeni generali, cu Educația. Al doilea a avut prea mult timp pentru îngustimea viziunii. Cu totul, am avut foste cadre didactice în cea mai înaltă funcție a statului, ceea ce putea să imprime o direcție în orientarea programelor, mai bine de o treime din perioada post-1989. Și cu toate acestea, nu numai că Educația și statutul profesiei nu s-au consolidat, ci și par să se fi erodat masiv, pornite oricum de la ceea ce consideram la vremea respectivă că este un „minim istoric”.

3. Dezbinarea și frica, ultimele arme ale lui Johannis, zis Ceaușennis!

 Într-o relație normală între guvernați și guvernanți, radicalismul profesorilor poate părea excesiv. Cum să nu înțeleagă oameni cu un nivel de educație peste mediu, în multe cazuri chiar foarte ridicat, că orice majorare de proporții bruscă, peste puterile bugetului, chiar dacă va fi acordată nu poate decât să se topească rapid și cu supramăsură în inflație? Dar exact asta este problema mai mare decât cea salarială  însăși: relația anormală între cei care dețin puterea și cei care le-au încredințat-o și ar trebui să fie beneficiarii, nu victimele exercitării ei. Iar sursa acestei relații anormale, manifestată prin neîncredere totală, are cauze cronice, nu doar ale actualei guvernări, dar pe care le-a perpetuat. În primul rând, continua înșelătorie, minciuna, incorectitudinea flagrantă. Să nu uităm că majorări promise, chiar statuate în legi, au fost apoi eludate. Nici măcar legea salarizării acum în vigoare nu a fost respectată. De ce ar crede profesorii că eșalonarea majorării salariale pe 3 ani propusă acum va avea altă soartă? Apoi, vedem că în acest conflict, guvernul a plecat de pe poziția - nu se poate nimic acum, urmează legea salarizării. După instalarea haosului, a pus pe masă niște vouchere și abia când lucrurile au părut complet scăpate de sub control, au avansat o majorare imediată și prevederea procentului de majorare totală, independent de legea salarizării. Dacă toate acestea se puteau de la început, de ce nu au fost puse pe masă pentru a fi evitate zilele de haos și, mai ales, radicalizarea protestului? Și dacă ele au fost ascunse 10 zile, de ce să creadă profesorii că nu mai există spațiu de manevră și nu pot obține mai mult? Cum se face că acum două zile ministrul Budăi se jelea că din cauza PNNR este interzisă orice OUG salarială și acum, iată, se poate OUG? Pentru că, după cum spune fostul ministru al Educației, Remus Pricopie, la Europa FM, banii pentru majorări salariale nu există, de fapt, ei trebuie luați de undeva, printr-o rectificare bugetară. De altfel, OUG adoptată pe 1 iunie are aviz negativ al CES și al Consiliului legislativ tocmai pentru că lipsește sursa de finanțare. Da, sigur că așa este, dar cum se face că polițiștii au primit de la prima strigare? Cum se face că parlamentarii și-au majorat singuri sumele forfetare? Cum se face că pentru medici s-a putut totul deodată? Cum se face că angajații AFM, ai Curții de Conturi și mulți alții nici nu au fost nevoiți să ceară ca să primească? Dubla măsură este o altă cauză pentru care argumentele raționale au fost abolite. Nu pot fi valabile doar pentru unii. Și nu în ultimul rând, totala desprindere a puterii de popor. După ce, în sfârșit, au propus o ordonanță de urgență, d.-nii Ciucă și Ciolacu păreau convinși că au rezolvat problema. Ceea ce denotă că ei nu au înțeles fondul problemei, neîncrederea, disperarea, furia dincolo de bani. Oamenii aceștia, în lumea lor minunată, în frunte cu dl. Johannis care vrea vești bune, muzică veselă și promovarea „României educate” medievale, au pierdut contactul cu realitatea României! Dl. Johannis nici măcar nu și-a mai ascuns din R. Moldova enervarea disprețuitoare pentru profesorii care au stat în grevă „un pic cam mult” și îndrăznesc nu doar „să pună în pericol examenele naționale”, ci să nu leșine de recunoștință pentru medierea prezidențială. „Împăratul” nu suportă ideea că este refuzat, că România educată nu e glorificată în ode ceaușiste, că stabilitatea se dovedește o butaforie putredă și sticla e cioburi, că mandatul său este un faliment total al încrederii! Pe ce mizează acum guvernul și dl. Johannis sunt, în mod evident, dezbinarea, intimidarea și frica. Socotesc că unii profesori, cei pentru care majorarea de 1.000 de lei brut este la nivelul de 25% solicitat sau foarte aproape, vor fi tentați să cedeze, mai ales că fiecare zi de grevă este o zi pierdută din leafa și așa mică. Este cumva ceea ce a sugerat și dl. Johannis: ați primit bani, nu mai aveți motive de grevă! Dacă nu, tonul inacceptabil amenințător al împăratului sugerează că ar putea urma represalii. Dacă nu a mers cu banii incerți aruncați pe masă, poate merge cu forță și intimidarea. Ce a exersat cu liderii sindicali ieșiți foarte pacifiști de la Cotroceni? Să zicem că le vă ieși. Dar după aceea? Deja mulți profesori, cei mai buni în general, au bagajele făcute ca să plece din învățământ sau chiar din țară. Și acum sunt materii pentru care școli importante din orașe mari nu reușesc să facă angajări. Se va funcționa cu un deficit și mai mare de personal și cu o calitate și mai proastă a cadrelor didactice și, de aici, cu produse și mai slabe ale școlii romanești. Cine își va permite meditații va mai avea o șansă, cine nu, va fi condamnat. 

4. De ce profesorii ar trebui să oprească greva?

 Mulți părinți își pun tot mai îngrijorați întrebări dacă anul școlar va fi înghețat, prelungit și dacă examenele se vor da la timp. Elevii nu s-au mai dus la școală de peste o săptămână, iar profesorii au anunțat că nici marți, 6 iunie, nu vor ține cursuri. Mișcarea de protest care s-a bucurat de susținerea cetățenilor tinde să devină nepopulară. Orice conflict e format din trei etape: contextul, interacțiunea dintre părți și rezoluția. Conflictele se încheie, întotdeauna, cu învingători și învinși, chiar dacă, de multe ori, aceștia nu sunt clar definiți la sfârșitul confruntării.  În plus, există pierderi colaterale de tot felul, de la cele materiale, până la cele fizice și psihice. În confruntările sociale interacționează comunități, grupuri profesionale, familii sau simpli cetățeni cu cei care dețin puterea, cu cei care ar putea să rezolve problemele cu care se confruntă protestatarii.  Conflictele sociale se declanșează din cauza nemulțumirilor provocate, în general, de dificultățile resimțite de cei care hotărăsc să-și manifeste nemulțumirea, a calității vieții, a aspirațiilor sau a modului în care sunt plătiți la locul de muncă. Prezentarea schematică de mai sus am făcut-o pentru a încerca să arăt punctul în care se află greva profesorilor. În opinia mea, s-a ajuns în momentul în care protestatarii sunt pe cale să piardă sprijinul opiniei publice și de aceea, pentru a marca micile victorii obținute în confruntarea cu Executivul, dar și pentru a avea o nouă șansă de a construi un protest credibil în viitorul apropiat, cadrele didactice ar trebui să renunțe la grevă.

O mare surpriză: România e o țară care are în jur de 6 milioane de salariați, iar 4,5 milioane dintre ei lucrează în mediul privat. De asemenea, numărul cadrelor didactice este de 255.000, iar între cei pe care îi educă, majoritari sunt copiii celor care nu sunt angajați în domeniul public. Spre surprinderea celor din Guvern și a președintelui Johannis, dar și spre surprinderea liderilor sindicali și a dascălilor care au hotărât să se confrunte cu autoritățile, protestele și greva celor din învățământ s-au bucurat de o susținere importantă din partea opiniei publice. Toate datele premergătoare arătau că părinții urmau să se poziționeze împotriva profesorilor din cauza pericolului de înghețare a anului școlar, a decalării examenelor naționale, din cauza costurilor legate de educație, în principal prețul meditațiilor, slaba pregătire a cadrelor didactice și faptul că la multe școli nu se învață mai nimic. Dar, surpriză, o mare parte a societății a susținut protestul, considerându-l legitim pentru că, în repetate rânduri, reprezentanții guvernelor, indiferent de culoarea politică, au contribuit activ la subfinanțarea sistemului de educație. Strategia inițială a lui Nicolae Ciucă a fost să ofere sume punctuale la negocieri, care să nu se transforme în modificări de salarii.  A pus pe masa negocierilor vouchere și carduri, sperând ca sindicatele să dea înapoi din cauza tensiunilor dintre profesori și părinți. Dar strategia a fost una greșită, iar Ciucă, Ciolacu și Johannis au realizat acest lucru abia în ziua de marți, 23 mai, când în stradă s-au adunat în jur de 20.000 de protestatari susținuți și aplaudați de trecători, deși circulația din București a fost dată peste cap.

„Cum îndrăznește cineva?” Brusc, mult discutata „rotativă” a premierilor nu a mai avut loc, deși Ciucă își strânsese obiectele personale din birou, iar Ciolacu se pregătea să se așeze în fotoliul de la Palatul Victoria. O săptămână mai târziu, sindicatele din învățământ organizează un nou protest în stradă și un marș spre Cotroceni. Într-o săptămână, starea de spirit a protestatarilor, dar și a opiniei publice s-a schimbat. Au fost mai puțini participanți, iar ceea ce urma să fie un punct culminant al grevei, protestul din fața Palatului Cotroceni, nu și-a atins scopul pentru că, acolo, au ajuns destul de puțini greviști, iar Johannis a primit liderii la negocieri. A fost momentul în care guvernul a preluat controlul negocierilor, a dat o ordonanță de urgență prin care a răspuns parțial și minimal la solicitările profesorilor, iar Johannis i-a atacat pe greviști și pe liderii sindicali. „Cum îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale?”, s-a întrebat retoric președintele într-o conferință de presă ținută cu ocazia întâlnirii din Moldova a Consiliului Politic European. „E o generație întreagă care trebuie să dea BAC-ul și să meargă la universități. Deci, îi punem în dificultate? E o generație întreagă care dă examenul de capacitate. După ce Guvernul le-a dat tot ce au cerut, încă o dată, le-a dat tot ce au cerut, acum în ce temei să mai continue greva?”, a continuat Johannis, folosind un ton dur. „Și dacă liderii de sindicat naționali și județeni nu se înțeleg între ei, dascălii vor înțelege foarte bine acest semnal”, a mai spus președintele României.

Neînțelegeri între liderii sindicali și greviști: După doi ani de pandemie și eșecul parțial al sistemului de educație on-line, punerea în pericol a anului școlar ar fi o catastrofă pentru elevii din România. E un risc pe care unii profesori par hotărâți să și-l asume, decizia fiind un coșmar pentru părinți și o vulnerabilitate a protestului pe care Guvernul Ciucă vrea s-o exploateze. Sunt semne că a apărut o deconectare între liderii sindicali, care ar dori să încheie greva, și mulți profesori care vor să o continue, nemulțumiți de modul în care au fost tratați la negocieri și de oferta primită. „Ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este următorul lucru: a existat un anumit mandat de negociere. Prelungirea negocierilor a condus la amplificarea nemulțumirilor legitime ale colegilor noștri, astfel încât așteptările lor au devenit mult mai mari. În condițiile în care așteptările sunt mai mari, eu personal am solicitat un nou mandat din partea colegilor mei care să vină să stabilească clar limita nouă în cadrul căruia să pot negocia”, a declarat Marius Nistor, președintele Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”.  Din precizările liderului de sindicat reiese că șefii mișcării de protest sunt depășiți de amploarea luată de acesta, iar la nivelul membrilor s-a instalat confuzia. În mod clar, unii profesori vor să oprească greva, iar alții s-o continue, iar conducătorii protestului au pierdut o parte din susținere din moment ce au ajuns în situația să ceară un nou mandat de negociere.

Cinismul oamenilor politici! De aici înainte lucrurile vor lua o întorsătură tot mai urâtă și mai complicată pentru greviști din cauza faptului că reprezentanții guvernului au construit și un caz pe care să-l prezinte, eventual, în fața judecătorilor pentru a solicita o decizie de încetare a grevei. În acest mod trebuie înțelese publicările succesive ale unor ordonanțe de guvern în care sunt trecute ofertele autorităților, dar și negocierile sterile atât de la Palatul Victoria, cât și de la Cotroceni. Mișcarea de protest a cadrelor didactice a fost, în opinia mea, un succes important, care a arătat o maturitate neașteptată a unei mari părți a opiniei publice, care a înțeles și a perceput criza din învățământ. A mai arătat un sentiment profund de nemulțumire și frustrare la adresa guvernanților din partea cetățenilor, afectați de creșterea prețurilor, dar și revoltă față de corupția din executiv și din administrație. Greva a scos în evidență și cinismul oamenilor politici care au încercat să compromită mișcarea de protest, dar a arătat și o profesionalizare a negocierilor desfășurate pe baza unei strategii dure a președintelui și a premierului care au încercat să întoarcă desfășurarea protestului în favoarea lor. Și pentru că la mijloc e vorba de șansa de funcționare a unui sistem social important, cum e cel de educație, cred personal că profesorii trebuie să se întoarcă rapid în clase, dacă nu vor ca toate eșecurile politice din ultimii 30 de ani ale celor care ne-au condus să se spargă în capul lor. 

5. În loc de concluzii!

 Ordonanța abuzivă este o bătaie de joc. O umilință suplimentară administrată întregului sistem de educație. Ieșirea dură a președintelui Johannis împotriva profesorilor aflați în grevă arată, fără putință de dubiu, că este principalul susținător al ordonanței abuzive. A fost dată cu acordul lui deplin. Vede în profesorii aflați în grevă niște „crizatori”, - cuvântul inventat de el. Îi disprețuiește, îl irită, a vrut neapărat să-i umilească. De 1 iunie, Ciucă și  Johannis au dat o ordonanță împotriva profesorilor - care e, de fapt, o ordonanță împotriva copiilor. Și care arată ce e „România educată”: cea mai sistematică distrugere a educației, după cea din timpul lui Băsescu!! Cu profesori umiliți, față de care președintele Johannis se comportă ca un vechil cu șerbii de pe moșia lui. Cu elevi pe care nu-i ascultă nimeni. Cu o finanțare de 2 ori, aproape de 3 ori mai mică decât prevede legea. Un președinte care jignește sute de mii de profesori jignește, de fapt, milioane de copii. Și milioane de părinți. Și o țară întreagă. Îmi e rușine că președintele acesta e profesor!! Nu așa trebuie să arate un profesor. Un profesor, fie el chiar și președinte de țară, nu umilește alți profesori, nu-i amenință din poziții de putere, nu vorbește despre „proiectul meu România educată” cu sentimentul că e o proprietate personală a lui, și nu un serviciu public pe care a eșuat în a-l oferi. Un profesor nu numește plagiatori în poziții de putere - de la prim-miniștri la miniștri ai Educației sau ai Internelor! Un profesor nu subfinanțează Educația. Un profesor nu minte, cerând votul pentru un lucru - ca să facă apoi cu nerușinare exact opusul!! Un profesor nu mimează negocierea, susținând ordonanțe de urgență refuzate de ceilalți profesori - și pretinzând apoi că le-a oferit exact ceea ce au cerut. Nu așa arată un profesor, dragi eleve și elevi. Profesorii reali sunt cei din stradă, cei aflați în grevă, cei care știu că demnitatea există. Și sunt dispuși să lupte pentru ea. Așa că vă rog să nu uitați: la Cotroceni nu locuiește niciun profesor! Acolo locuiește cineva care, după ce a ratat totul ca președinte, a ținut să rateze totul și ca profesor. Și a devenit cel mai îndârjit inamic al unei Românii cu adevărat educate. Îmi e rușine, cum ziceam, că o astfel de formă fără fond se poate recomanda drept profesor român. Să nu-l credeți nicio secundă: n-are nimic de-a face cu demnitatea meseriei de profesor. N-o va înțelege vreodată. Noi ceilalți, profesori, elevi și părinți, va trebui să construim cumva România cu adevărat educată. Și o vom face, în pofida disprețului și urii lor față de educație. „Cum îndrăznește cineva ...” Și individual își continuă amenințarea cu minciuni: „guvernul le-a dat tot ce au cerut”. Acesta nu este un președinte. Și mă îndoiesc tot mai mult că a fost vreodată un profesor!!

10. ACTUALITĂȚI DIN REPUBLICA GHEBOSISTĂ ROMÂNIA:

1. Marcele nu ți-e rușine?

 Primul ministru Marcel Ciolacu s-a văicărit într-o recentă ședință de guvern după ce a aflat că mulți bucureșteni nu au apă caldă din cauza lui Nicușor Dan. Probabil i-a spus cineva de la comunicare, pentru că cel mai probabil Marcelino are centrală și, prin urmare, și apă fierbinte, pe lângă mașină, girofar, pensie specială și cafeluță gratis de la bufet.  Domnule, poate că Dan putea să facă mai mult, dar nu l-am auzit pe Marcelino să se vaite când era Gabriela Firea primar, iar apa caldă și căldura dispăruseră definitiv din apartamentele cetățenilor. În plus, să-i dea cineva datoriile pe care le-a lăsat Firea la primărie și pe care Dan le-a achitat. Ceea ce nu o să reușească niciodată Marcel Ciolacu, să șteargă datoriile statului. Însă, nerușinarea acestei declarații pare și mai ticăloasă după ce asculți știrea difuzată de Europa FM potrivit căreia nu mai sunt bani pentru tratamentele necesare bolnavilor de cancer, după cum atrag atenția asociațiile care îi reprezintă pe pacienți. „Unele contracte pentru furnizarea medicamentelor au expirat și nu au fost prelungite. Situația critică apare pentru că bugetul statului a fost prost calculat, iar sumele pentru programele naționale au fost insuficiente”. Președintele Federației Asociațiilor Bolnavilor de Cancer, Cezar Irimia: „Trăim din mila celor care produc medicamentele respective când ne dau în continuare, dar oare cât timp?” Ce-a zis Marcel Ciolacu: „Nu reușesc totuși să realizez cum este posibil în aceste condiții ca în Capitala României primarul Nicușor Dan să condamne în continuare și în acest an sute de mii de locuitori să se spele luni întregi cu apă rece. Mi se pare inuman și degradant, și asta la trei ani după ce domnul primar a promis revoluția apei calde.”

2. Rechizitoriu privind 10 august 2018:

 La cinci ani de la reprimarea brutală a protestului din 10 august 2018, procurorii Secției parchetelor militare  din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au finalizat cercetările și au dispus trimiterea în judecată a 16 inculpați, cercetați în stare de libertate în acest dosar. Potrivit rechizitoriului din Dosarul 10 August, Jandarmeria a folosit peste 500 de grenade împotriva manifestanților pașnici și peste 300 de cartușe împotriva unor cetățeni pașnici veniți din toate colțurile țării și ale lumii, inclusiv copii și bătrâni. Ministrul de Interne, prim-ministrul și prefectul nu fac parte din acest dosar, fiind instrumentat de Parchetul Militar, chiar dacă au fost decidenți în acest caz.

Rechizitoriul Dosarului 10 august: „S-a constatat că, în baza ordinelor primite la ora 23.11 de la inculpații mr. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN, col. SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN și col. CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN, de a se interveni în forță asupra protestatarilor adunați în Piața Victoriei în vederea dispersării acestora, efectivele de jandarmi au utilizat importante cantități de muniție asupra protestatarilor, constând în grenade de mână cu efect acustic, grenade de mână cu efect iritant lacrimogen, pulverizatoare de capacitate mărită și cartușe calibru 38 mm. și 40 mm. cu efect iritant lacrimogen. O parte din această muniție a fost utilizată în mod necorespunzător de către efectivele de jandarmi provocând unor manifestanți leziuni corporale constând în arsuri, entorse, fracturi sau afecțiuni ale căilor respiratorii, ce au necesitat pentru vindecare între una și 50 de zile de îngrijiri medicale. Astfel, potrivit actelor existente la dosarul cauzei în perioada 10/11.08.2018, militarii jandarmi au folosit cu ocazia executării misiunii respective un număr total de: 63 grenade de mână cu efect acustic, 489 de grenade de mână cu efect iritant lacrimogen, 316 cartușe cal. 38 mm. și 40 mm., de asemenea cu efect iritant lacrimogen, 8 pulverizatoare de capacitate mărită, 168 pulverizatoare de mână, în condițiile în care, la o adunare publică unde au fost prezenți un număr mai mare de demonstranți (cca. 60.000), cea din 01.02.2017, efectivele de ordine publică au utilizat un număr total de 44 grenade de mână cu efect acustic, 189 de grenade de mână cu efect iritant lacrimogen, 41 cartușe cal. 38 mm., 4 pulverizatoare de capacitate mărită și 5 pulverizatoare de mână”, arată procurorii. Procurorii acuză comandanții din Jandarmerie că au mințit și dezinformat în cazul „jandarmeriței bătută de protestatari” pentru a justifica intervenția brutală. „Sustragerea de la martora sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA a pistolului model Carpați împreună cu muniția aferentă (un încărcător cu 6 cartușe) concomitent cu agresarea sa fizică de către mai mulți protestatari, într-o zonă adiacentă Pieței Victoria, a reprezentat un eveniment care putea determina intervenția efectivelor de jandarmi doar pentru a izola zona respectivă și ulterior extrage manifestanții violenți din mulțime în vederea dispunerii măsurilor legale față de aceștia. Acest incident nu putea constitui un motiv care să fundamenteze decizia unei intervenții în forță asupra întregii mase de manifestanți existentă în Piață, mai ales în modalitatea agresivă în care s-a derulat și fără a lăsa timp suficient pentru defluire. Din probatoriul administrat în cauză a reieșit, de asemenea, că, deși era cunoscută starea reală de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA încă din jurul orei 01:30, relevante fiind în acest sens atât declarațiile martorului RAED ARAFAT, care a precizat că în jurul orei 01:30 a informat conducerea MAI cu privire la starea de sănătate a sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA, cât și conținutul convorbirilor purtate prin intermediul canalelor de comunicare ale stațiilor Tetra55, când suspectul mr. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN a comunicat efectivelor din subordine la ora 02:13:20 că: „Pentru cei care mă recepționează, să știți, ambii colegi ai noștri, și fata și colegul nostru, nu sunt într-o stare gravă, sunt ok”. În dimineața zilei de 11.08.2018, la conferința de presă, martorul lt.col. MILITARU MARIUS, purtător de cuvânt al IGJR la momentul respectiv, a furnizat informații eronate presei cu privire la starea de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA, în sensul că acesta a menționat următoarele: „ … dincolo de intervențiile dificile pe care le-am avut aseară, de departe cea mai dificilă intervenție a fost să explicăm părinților colegei noastre că fata lor s-ar putea să rămână paralizată pe viață …”. Datele cunoscute la nivel instituțional de către IGJR cu privire la starea reală de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA erau astfel în vădită contradicție cu cele prezentate în mod oficial reprezentanților mass-media, aspect de natură a amplifica emoțional necesitatea unei intervenții în forță asupra manifestanților, în noaptea de 10.08.2018”, subliniază procurorii. Cine sunt inculpații în Dosarul 10 august? „În privința inculpaților col. CAZAN LAURENŢIU VALENTIN, col.(r) CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN și col.(r) SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că, în data de 10.08.2018, la ora 23.11, cu ocazia mitingului de protest ce a avut loc în Piața Victoriei din mun. București, în calitate de comandant al acțiunii respectiv șefi ai Inspectoratului General al Jandarmeriei Române și coordonatori ai aceleiași acțiuni (col.(r) CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN inspector general iar col.(r) SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN prim adjunct al inspectorului general) și au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu și au ordonat efectivelor de jandarmi din subordine, cu încălcarea dispozițiilor art. 33, art. 34 alin. 1, art. 36 și art. 37 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, art. 19 alin. 1 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, art. 15 din ordinul I.G.J.R. nr. S/37/2013 privind pregătirea și executarea intervenției și a acțiunilor speciale de către structurile Jandarmeriei Române și art. 34 din O.M.A.I. nr. S/72/02.07.2018 privind pregătirea și desfășurarea acțiunilor de asigurare și restabilire a ordinii publice, intervenția în forță în vederea dispersării întregii mase de protestatari prezente în Piața Victoriei (aproximativ 30.000 persoane), intervenție pe care ulterior au și condus-o, îngrădindu-le libertatea de întrunire și dreptul la integritate fizică și psihică, drepturi fundamentale prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), și cauzând unui număr de 433 de persoane suferințe fizice sau leziuni ce au necesitat între una și 50 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. În ceea ce-l privește pe inculpatul col. CAZAN LAURENŢIU VALENTIN cercetările efectuate în cauză au stabilit că, la data de 11.08.2018, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a întocmit, conform dispozițiilor O.M.A.I. nr. S 72/2018, raportul de acțiune preliminar nr. 229.115 unde a atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului, în sensul că a menționat că prefectul mun. București, martora CLISERU SPERANȚA, ar fi fost cea care a aprobat intervenția în forță a militarilor jandarmi asupra demonstranților adunați în Piața Victoriei și nu inculpații col. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN, col. CUCOŞ GHEORGHE-SEBASTIAN și col. SINDILE IONUŢ-CĂTĂLIN, astfel cum s-a întâmplat în realitate. În privința inculpaților col.(r) CIOBANU LAURENȚIU CRISTIAN, col. POPESCU CĂTĂLIN RĂZVAN, col. ZĂVOIANU MARIAN, lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL, mr. MOLDOVEANU LUCA FLORIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. BELECCIU ALIN, plt.maj. BÎRSAN MARIAN CRISTIAN, plt.maj. BUZATU GEORGE, plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL și plt.maj. BOLAT CRISTIAN, din probatoriul administrat în cauză a reieșit că, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul dispozitivului de asigurare și restabilire a ordinii publice din Piața Victoriei, distinct de ordinul de intervenție în forță dat de către inculpații col. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN, col. CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN și col. SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN, au înlesnit utilizarea forţei fizice și mijloacelor tehnice din dotare sau le-au folosit împotriva unor protestatari în mod nejustificat, cauzându-le acestora suferințe fizice și/sau leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare între una și 45 zile de îngrijiri medicale. În ceea ce-l privește pe inculpatul col.(r) CIOBANU LAURENȚIU CRISTIAN, comandant de batalion în cadrul DGJMB la data de 10.08.2018, din probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către subordonații săi, inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți militari jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. De asemenea, în sarcina inculpatului col.(r) CIOBANU LAURENȚIU CRISTIAN s-a reținut și faptul că, în după amiaza zilei de 10.08.2018, în jurul orei 17.15, în timp ce se afla în Piața Victoriei din mun. București, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a utilizat în mod abuziv și nejustificat dispozitivele conținând substanțe iritant-lacrimogene din dotare asupra părții civile BADEA NICOLAE, în condițiile în care situația din teren nu impunea acest lucru, nefiind incidente vreuna din situațiile prev. de art. 29 din Legea 550/2004, agresiune ce a cauzat părții civile BADEA NICOLAE suferințe fizice. În ceea ce-l privește pe inculpatul col. POPESCU CĂTĂLIN RĂZVAN, ofițer specialist I în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Compartimentul Organizare Coordonare Misiuni la data de 10.08.2018, din probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari  jandarmi în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți militari jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. În sarcina inculpatului col. ZĂVOIANU MARIAN ION, comandant al Detaşamentul 2 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018, s-a reținut faptul că, în după amiaza zilei de 10.08.2018, în jurul orei 17:15, în timp ce se afla în Piața Victoriei din mun. București, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit în mod abuziv și nejustificat partea civilă DIDE CRISTIAN MIHAI în zona feței cu porta vocea din dotare, agresiune ce a cauzat părții civile suferințe fizice. În privința inculpatului lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL, comandant al Detaşamentul 4 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018, probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, în fața intrării în sediul Băncii BRD, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit în zona mâinilor, în mod nejustificat, cu bastonul de cauciuc din dotare, părțile civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU și MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN, agresiune ce a cauzat părții civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare iar părții civile MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN suferințe fizice. De asemenea, în sarcina inculpatului lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL s-a reținut faptul că, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB – Batalion 3, și alți militari jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. În noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, în fața intrării în sediul Băncii BRD și fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către subordonații săi, inculpații cpt. MIHAI MARIUS DANIEL și plt.maj. BUZATU GEORGE, asupra părții civile TOCANĂ COSTEL, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanei vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindule inculpaților precizați sprijin moral în comiterea infracțiunii de purtare abuzivă. În ceea ce-l privește pe inculpatul mr. MOLDOVEANU LUCA FLORIN, comandant al Detaşamentul 1 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018, probele administrate în cauză au stabilit că, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți militari jandarmi neidentificați până în prezent, aflați la rândul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. În privința inculpatului cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, comandant al Grupei I - Detaşament 4 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018, s-a stabilit că, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, în fața intrării în sediul Băncii BRD, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, i-a aplicat părții civile TOCANĂ COSTEL, în mod repetat și nejustificat, mai multe lovituri în zona capului, spatelui și membrelor superioare, cu bastonul de cauciuc din dotare, agresiune ce a cauzat părții civile leziuni ce au necesitat între 8 și 9 (opt-nouă) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. De asemenea, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache de pe raza sectorului 1, mun. București, inculpatul cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a lovit în mod repetat cu bocancii și cu bastonul de cauciuc din dotare partea civilă SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în timp ce aceasta era imobilizată la sol de către mai mulți militari jandarmi, agresiune ce a cauzat părții civile multiple suferințe fizice. Referitor la inculpatul plt.adj. (r) BELECCIU ALIN, subofițer în cadrul Grupării de Jandarmi Mobile „Alexandru cel Bun” Bacău, din probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că, în noaptea de 10.08.2018, în jurul orei 23:15, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice din Piața Victoriei, a utilizat în mod abuziv și nejustificat dispozitivele din dotare conținând substanțe iritantlacrimogene asupra părții civile RĂUŢU GHEORGHE, în condițiile în care situația din teren nu impunea acest lucru, nefiind incidente vreuna din situațiile prev. de art. 29 din Legea 550/2004, agresiune ce a cauzat părții civile leziuni ce au necesitat între 2 și 3 zile  de îngrijiri medicale pentru vindecare. Inculpatul plt.maj. BÎRSAN MARIAN-CRISTIAN, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit în zona mâinilor și a bruscat, în mod nejustificat, părțile civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU și MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN, cu bastonul de cauciuc și scutul de protecție din dotare, agresiune ce a cauzat părții civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare iar părții civile MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN multiple suferințe fizice. Inculpatul plt.adj. BOLAT CRISTIAN, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 4 - Detaşament 4 - Grupa nr. 1, în data de 10.08.2018, în jurul orei 23:15, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice din Piața Victoriei, a imobilizat și introdus forțat, fără drept, partea civilă FÎRDEA IOAN MARIN într-o autospecială a jandarmeriei, situată pe strada Paris, Sector 1, București, în vederea sancționării sale contravenționale, timp în care a și agresat-o fizic, aspect ce a cauzat părții civile leziuni traumatice ce au necesitat între 5-6 (cinci-şase) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Inculpatul plt.adj. şef BUZATU GEORGE, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit cu bastonul de cauciuc din dotare, în mod nejustificat, partea civilă ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU, și cu bocancii partea civilă TOCANĂ COSTEL, agresiuni ce au cauzat părții civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare iar părții civile TOCANĂ COSTEL multiple suferințe fizice. Inculpatul plt.adj. CARMOCANU FLOREA, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, în mod nelegal a bruscat partea civilă FLOREA GEORGIANA ADINA, fotojurnalist de profesie, împingând-o cu brațele de pe trotuar pe partea carosabilă și solicitându-i în același timp să nu mai filmeze un incident în care erau implicați mai mulți colegi jandarmi ai inculpatului, agresiune ce a cauzat persoanei vătămate suferințe fizice. De asemenea, în aceleași împrejurări, inculpatul plt.adj. CARMOCANU FLOREA a lovit cu piciorul peste mâini partea civilă SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în timp ce aceasta era imobilizată la sol și înconjurată de mai mulți militari jandarmi, agresiune ce a cauzat acesteia multiple suferințe fizice. Inculpatul plt.adj.şef(r) CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, subofițer în cadrul  DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit în mod repetat cu picioarele partea civilă SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în timp ce aceasta din urmă era culcată la pământ și lovită în același timp de mai mulți militari jandarmi, neidentificați până în prezent, cu bocancii și bastoanele de cauciuc din dotare, agresiune ce a cauzat acesteia multiple suferințe fizice. Inculpatul plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, în mod nelegal a imobilizat după care a culcat la pământ partea civilă SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, fără ca în prealabil să o legitimeze și să-i comunice motivele pentru care a fost extrasă cu forța din taxiul condus de partea civilă RĂDULESCU VALERIU IONUȚ, agresiune ce a cauzat acesteia multiple suferințe fizice.”

3. Magistrații - elita de carton presat a societății românești!

 Fracturile logice, urechismul, cra­sa incultură istorică (și nu numai), împletite strâns cu ticăloșia, reaua-credință și nesimțirea, au fost devoalate de cazul Gheorghe Ursu. Pentru că dincolo de achitarea în sine a asasinilor lui Gheorghe Ursu, care, poate, suportă o discuție juridică între specialiști, este vorba despre aprecierile pe care le fac cei trei judecători cu privire la perioada ceaușistă. Sunt pur și simplu opiniile unor neaveniți în materie care nu se bazează pe nimic, nici pe studii, cărți, documente, mărturii, nici măcar pe articole de lege. Iar asta, pentru că judecătorii nu doar că par a fi trăit într-un univers paralel în acești 33 de ani postrevoluționari, dar nu au avut nici bunul-simț să pună mâna să citească măcar în al 12-lea ceas, dacă nu au făcut-o până acum. Când ai pe mână un caz de anvergura aceasta, un minimum de conștiință profesională îți cere să te documentezi, să‑ți acoperi golurile de cunoaștere, ca să înțelegi, eventual să interiorizezi despre ce este vorba. Asta, ca să nu ajungi să te faci de râs spunând enormități și neadevăruri, să nu fii un părerist de duzină. Dacă îți iei informațiile din ce pescuiești de pe la televizor sau, mai grav, din propaganda securistică făcută de tot felul de tovarăși cu epoleți ascunși sau la vedere, atunci iese un text care sfidează istoria unei perioade îngrozitoare pentru români. Faptul că niște magistrați relativ tineri, absolvenți ai INM, de la Curtea Supremă, deci trecuți, teoretic, printr-un concurs, sunt pur și simplu paraleli cu realitățile comuniste, așa cum probabil sunt paraleli și cu realitatea în care trăiesc, este îngrijorător pentru justiție și pentru capacitatea acesteia de a face dreptate. Căci, dincolo de articole, alineate și „litera legii”, asta trebuie să facă justiția. Nu degeaba opinia publică este indignată, iar istoricii spun că ceea ce au făcut cei trei judecători este o „sfidare”, un act de „negaționism”, iar Gheorghe Ursu a fost „ucis pentru a doua oară, de data aceasta simbolic”. Căci a susține teza că Ursu nu a fost un veritabil disident și nu s-a aflat în stare de „adversitate” cu sistemul comunist și cu Securitatea, asta înseamnă. A clama, cum au făcut-o cei trei corifei de la Supremă, că în perioada ceaușistă nu mai exista „reprimare”, că odioasele mijloace de supraveghere a populației, de la microfoanele montate în casă, urmărirea telefoanelor, filaje, până la percheziții și interogatorii, sunt simple „proceduri” folosite și de parchetele din ziua de azi, este mai mult decât necunoaștere și prostie, este ticăloșie. Să nu ai habar (sau să te faci că nu ai) că Securitatea înscena oponenților regimului infracțiuni de drept comun (cum ar fi deținerea de valută, cazul Ursu) este rea-credință. Dar ce să ne mirăm, acesta este corpul magistraților (parte din el, ca să evit generalizările), plasat în elita societății. Există, fără îndoială, destui judecători și procurori, unii de toată isprava, tobă de carte, onești și cu bun-simț, alții, destul de mulți, din păcate, sunt niște mediocrități ambulante, plini de ifose și de pretenții, cu un ego cât Everestul, hrăpăreți, șmecheri și profitori fără scrupule de pe urma funcției. Dar ca trăsătură comună este lipsa de cultură, uneori elementară, lipsa de lectură, fie ea și nesistematică, plafonarea profesională. Spuneam că dosarul Ursu a încununat decredibilizarea magistraților și a justiției, în general. De ani și ani, cu rarisime excepții, cum au fost protestele din perioada Dragnea, din partea magistraților nu se aude decât un singur cuvânt: bani. Vrem bani, vrem privilegii, vrem să ieșim la pensie la 49 de ani, după care să frecăm menta sau să intrăm în avocatură ori afaceri. Vrem! De ce? Pentru că ni se cuvine, noi împărțim dreptatea! Toate aceste alegații, aflate în subtextul blocării oricărei tentative de a le atinge fie și cu un pai privilegiile, cerbicia cu care se opun oricărei reforme, salariile și pensiile fabuloase și nesimțite chiar și comparate cu cele din Europa, permanenta văicăreală și victimizare i-au transformat pe magistrați în cei mai huliți și disprețuiți dintre privilegiați. Pe bună dreptate, pentru că tot ce investește societatea în această categorie are o singură rațiune: justiția să funcționeze bine, iar dreptatea să aibă partea leului. În loc de asta, magistrații oferă procese care durează decenii, achitări și prescripții, dar, mai ales, multă, foarte multă nedreptate și aroganță. Până și Curtea Europeană de Justiție a ajuns să tragă Înalta Curte de urechi pentru poziția față de prescripție, una care n-are nici în clin, nici în mânecă cu interesul general al societății, acela ca vinovații să ajungă să fie pedepsiți, și nu achitați. Dar unii magistrați, suficient de mulți cât să vicieze întregul sistem, devenit unul clientelar, obedient în fața politicului și desprins de realitate, sunt preocupați doar de propriile interese meschine. Banii, ca și puterea, smintesc. Cazul Ursu cu a lui motivare insultătoare este o mostră a decăderii justiției și a mediocrității intelectuale și profesionale, dacă nu chiar a ticăloșiei unei părți a corpului magistraților, elita de carton presat a societății.

4. Azilele groazei, o lebădă neagră pentru Coaliția PSD-PNL:

 Puține scandaluri au devoalat în cei 33 de ani de la revoluție putreziciunea sistemului așa cum a făcut-o cel al „azilelor groazei”. Corupția, relațiile sulfuroase dintre politicieni și instituții ale statului, clientelismul politic, cârdășia funcționarilor publici cu diverși protejați și afaceriști conectați la banul public, o întreagă rețea care căpușează țara și suferința oamenilor a fost devoalată de acest caz mult mai mult decât altele. De aceea a și șocat într-o măsură atât de mare. Nu lipsește niciunul dintre ingredientele care au transformat România într-un stat eșuat. Un stat care va continua să fie așa până când nu va avea loc acea reformă de profunzime despre care se vorbește de atâția amar de ani. Demisia celor doi miniștri și a altor câtorva funcționari responsabili cu supravegherea azilelor se impunea, este o indiscutabilă victorie a presei și societății civile, dar nu rezolvă fondul problemei din simplul motiv că actuala guvernare este parte a acestei caracatițe care sufocă țara, este antireformistă structural și strigător la cer de incompetentă. Nu știe, nu vrea și nici nu poate să facă ceva. Plecarea miniștrilor Firea și Budăi dă satisfacție opiniei publice, salvează pe cât se poate din imaginea deteriorată a PSD, implicat, indirect deocamdată, până în gât în afacere, dar este și o strategie de a îngropa subiectul. Traversăm o perioadă de heirupism în care la ordinul lui Ciolacu s-au verificat centrele, dar au fost verificări de formă, și s-au tăiat capete alese pe sprânceană. Controalele și formulele patetice n-au fost decât o demonstrație că Ciolacu și guvernul său sunt preocupați de aparențe, nu de soarta bătrânilor și a copiilor instituționalizați. Un exercițiu de imagine, unul dintre cele multe, care însă în final nu face decât să pătreze status -quoul. Principiul de bază: câinii latră, caravana trece, până la alegeri mai este un an. Sistemul va rămâne la fel de nereformat, pentru că o reformă a serviciilor sociale înseamnă mult mai mult decât hrană decentă, așternuturi curate și paturi în număr suficient, adică minimum pentru supraviețuire. Controlalele de acum seamănă izbitor cu cele la buticurile de pe litoral. Reformă înseamnă să comanzi un audit extern și să pui în aplicare recomandările, să schimbi complet arhitectura sistemului, să faci angajări, de sus în jos, pe criterii profesionale, și nu politice, să verifici permanent și să dai acces ONG-urilor și presei în azile. Nimic din toate astea nu se va întâmpla, iar puținul care se va petrece va fi de ochii lumii. Poate o vreme, până când se va stinge complet scandalul, bătrânii și copiii nu vor mai fi maltratați, abuzați, tratați cu dispreț, răutate și cinism extrem, așa cum s-a văzut la Voluntari. Dar nu va dura mult și se va reveni la relele apucături gravate adânc în ADN-ul sistemului. Corupția renaște mereu și mereu din propria cenușă. S-a întâmplat asta în absolut toate așa-zisele reforme eșuate din Educație, Sănătate, Administrație etc. Istoria nu ne dă speranțe de optimism. Din punct de vedere politic, Ciolacu a încercat în extremis să salveze ce mai poate fi salvat. A făcut-o cu întârziere și ezitând, sub presiunea mediatică a scandalului. Nu este o întâmplare că a amânat decizia în privința Gabrielei Firea - gruparea Stănescu din PSD continuă să fie puternică. Pe de altă parte, neobrăzarea ministrei, încrengătura minciunilor, felul în care s-a victimizat și a acuzat în dreapta și-n stânga, sulfuroasele legături cu patronul azilelor și cu prietena consilieră Ligia Gheorghe, faptul că a intrat în conflict cu purtătorul de cuvânt al BOR, țopenia care a atins recorduri ce păreau imposibile au transformat-o în indezirabilă chiar și pentru baronii care o susțineau. Plecată din funcții, Firea se va răzbuna într-un fel sau altul, dacă nu va primi ceea ce cere: adică un loc eligibil pe listele de europarlamentare și susținerea partidului pentru încă un mandat la Primăria Voluntari a soțului Pandele. Lui Ciolacu îi va fi însă greu să-și țină promisiunile, bagajul negativ al Gabrielei Firea va rămâne intact până la alegeri, mai ales că s-ar putea să vină și niște dosare penale pe numele consortului. Azilele groazei ar putea fi lebăda neagră pentru PSD și aliatul său PNL. Liberalii au avut prea puțin de profitat din acest caz, iar poziția ambiguă față de Gabriela Firea, a cărei demisie nu a fost cerută de nicio voce cu greutate din partid, darămite de Ciucă, fidelul cu epoleți al lui Ciolacu, arată, de fapt, cât de apropiate structural sunt cele două partide. Și cât de implicate în construcția și susținerea sistemului „corupt și inert”, după cum îl eticheta premierul. O lebădă neagră pentru că prin posibila ieșire a Gabrielei Firea din cursa pentru Primăria Capitalei se resetează jocul politic. Din toate sondajele de opinie reieșea clar că singura capabilă să-l învingă pe Nicușor Dan era Firea. Social-democrații și-au pierdut primadona și alta nu au, vor trebui deci să scoată din manșetă un candidat, ceea ce va fi o problemă. Pentru că, totuși, șarlatania cu ie și închinătoare la cele sfinte nu-i chiar pe toate drumurile. Fie ele și pesediste. În felul acesta s-a dus de râpă și planul PNL de a merge pe mâna Firei la Primăria Generală. Vor trebui și liberalii să scotocească după un candidat - și ei sunt în grea suferință de când l-au trecut pe Ciucu pe linie moartă, ca să-l împingă în față pe favoritul lui Ciolacu, Burduja. Mai este varianta în care Firea va candida pentru partidul fostului ei patron de la Antena 3, Dan Voiculescu, asta pentru că ambâțurile madamei trebuie cumva satisfăcute. La fel și socotelile serviciilor secrete, aripa Secu. În această situație, voturile de stânga se vor împărți și șansele lui Nicușor Dan cresc semnificativ, pentru că vorbim de alegeri într-un singur tur de scrutin. Este acea situație în care PSD și PNL pot să cadă în groapa pe care au săpat-o cu dinții și ghea­rele pentru USR. Au mai pățit-o și altă dată. Nu le-au lipsit lebedele negre, dar nici nu au învățat cum să le prevină. Bucureștiul este, ca întotdeauna, un semnal important, cine îl pierde nu are o soartă prea bună la alegerile parlamentare. 

5. Un nou „star” - Gheboasă!

 Un tânăr „artist” de 21 de ani se află în centrul unei controverse naționale din cauza interpretării unui cântec, la Untold. Mai mulți lideri de opinie au reacționat împotriva cuvintelor folosite, care incită la violență împotriva femeilor și rasism. Reprezentantul organizatorilor festivalului spune că în urma acestui episod se „va face o analiză”. Marți, 8 august, melodia, cu versurile interpretate în timpul spectacolului live, rula încă pe rețelele sociale, deși încalcă mai multe prevederi legale. Scandalul Untold se extinde, tot mai mulți oameni arătându-se revoltați de incitarea la ură de rasă și violență împotriva femeilor prin melodia „Dă-i țiganca!” a artistului Gheboasă, cântată la celebrul festival din Cluj-Napoca, în fața a mii de spectatori, promovată pe rețelele sociale.  În ultima lună, două clipuri video realizate pentru articole despre războiul din Ucraina au fost cenzurate, pe bună dreptate, de rețelele sociale YouTube și TikTok pentru încălcarea „regulilor comunității”, într-unul erau prezentate scene de război cu trupele Wagner, iar în al doilea, episoade violente în care turiștii ruși se confruntau cu localnici din țările vizitate și care îi considerau invadatori. Chiar dacă clipurile prezentau realitatea dureroasă a războiului, ele încălcau regulile site-urilor și au fost interzise. Marea problemă este atunci când platformele sociale funcționează cu o dublă măsură. Dacă este vorba de un „influencer” care face trafic masiv pe rețeaua respectivă, de un brand important care are un buget mare pentru promovarea unui eveniment sau dacă este  vorba de un „actor statal”, nu contează că e vorba de o dictatură sau un regim autoritar, a se vedea întregul univers „fake news” creat de Rusia pe rețelele sociale, atunci regulile de mai sus se suspendă. Așa s-a întâmplat și în cazul scandalului „Gheboasă”, în care o melodie rasistă, care incită la violență împotriva femeilor și folosește un limbaj care încalcă regulile oricărei comunități civilizate, este bine-mersi pe YouTube, sub sigla celebrului festival UNTOLD. 

Atac suburban la adresa femeilor: În context, amintim faptul că, Guvernul României, alături de organizații ale societății civile de la noi din țară, au marcat „Ziua Europeană de Comemorare a Holocaustului împotriva rromilor”. „În data de 2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz II-Birkenau, mii de persoane de etnie rromă - femei, bătrâni și copii din așa-numitul „lagăr al țiganilor” - au fost exterminați în camerele de gazare”, se arată în comunicatul Guvernului. „Acțiunile nazismului, în cadrul Holocaustului împotriva rromilor, au fost mult mai puțin studiate decât cele din holocaustul evreiesc, și numai în ultimii ani, atunci când comunitatea rromă a cerut recunoașterea membrilor săi ca victime ale regimului nazist. Din cauza faptului că rromii au fost mai slab organizați comunitar, este dificilă estimarea numărului victimelor. Istoricii apreciază că în lagărele de exterminare au murit sute de mii de oameni”, se mai subliniază în declarația oficială a autorităților române. Două zile mai târziu, la câteva sute de kilometri distanță, în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca, orașul considerat un bastion al conviețuirii pașnice și al promovării păcii sociale, pe scena festivalului Untold are loc un atac suburban la adresa femeilor, a minorității rrome din țara noastră, venit la pachet cu promovarea violenței domestice. S-a întâmplat în timpul spectacolului susținut de Gheboasă, un artist de 21 de ani, pe numele său adevărat Gabriel Gavriș, care interpretează muzică trap - o combinație de manele cu rap, cu o mare priză la publicul din România, dar și din străinătate. În melodia „Dă-i țiganca”, prin versurile cântate pe scenă, se incită la ură rasială și la violență împotriva femeilor. În dezbaterile care au urmat după ce scandalul de la Untold a luat amploare, multe persoane au amintit că și BUG Mafia sau Paraziții, două formații rap cu mare succes la public la sfârșitul anilor ’90, foloseau cuvinte vulgare și promovau violența.

Gheboasă, pro și contra: „ … mizeriile anatomice debitate de Gheboasă reprezintă o Weltanschauung - (o viziune cuprinzătoare a lumii și a vieții umane, conform Vocabulary.com) - pentru tinerii care îl aclamă în cor. Ce spun de fapt aceste vorbe? Că ființa umană este redusă la corp, în primul rând, la sex și tot ce ține de asta”, a scris jurnalistul Cristian Tudor Popescu, într-un articol pentru Republica.ro. „Băieți și fete se privesc unii pe alții ca pe obiecte vii, care pot fi folosite. Creierul nu numai că nu contează, dar e un apendice care încurcă. Rațiunea, cultura, bunul simț sunt „căcaturi” (poate mă simpatizează și pe mine cineva, că vorbesc cool), sexul, alcoolul, drogul sunt „adevărăciuni”. „Asta-i viața”, cred toți cei care îl consideră pe Gheboasă Gheboss”, a mai scris CTP. Și alți lideri de opinie au susținut ideea că reprezentația artistului de la Untold a avut un impact negativ asupra spectatorilor, a întregului festival și a societății, în general. Reacțiile de pe rețelele sociale au fost, în cele mai multe cazuri, critice, dar există și persoane care au luat apărarea artistului. „Pentru toți oripilații care se dau de ceasul morții de versurile muzicii actuale, luați de citiți doar una dintre „capodoperele” uneia din trupele care erau la putere în vremea mea, deci și a lor. Unul dintre cei care cântau în acea trupa e un rasist notoriu, un misogin și promotor al arienilor. Peste toate e și infractor cu cazier, condamnat doar pentru vreo doi anișori. Cu suspendare, ce-i drept. Că e mare vedetă de televiziune chiar și în 2023, nu deranjează pe nimeni”, a scris sociologul Gelu Duminică, pe pagina sa de Facebook, făcând referire la Cheloo, membru al trupei Paraziții.

De ce avem reguli și legi dacă nu le aplicăm? Dar lăsând la o parte calitatea muzicii, a versurilor, a genurilor muzicale, pe care trebuie să le analizeze și să le explice specialiștii, marea problemă este că, în această situație, avem de a face cu un mesaj rasist și violent, propagat către milioane de oameni prin intermediul celui mai popular și important festival de muzică din România, dar și pe rețelele sociale. Sunt mulți oameni care susțin tot felul de teorii, oameni care sunt violenți, rasiști, xenofobi, unii cred că Pământul este plat, alții că Putin este un om bun, problema este atunci când minciuna, extremismul și ura devin dominante într-o societate, se transformă din excepții într-un mod de viață. De ce avem legi împotriva violenței domestice dacă nu sunt aplicate, iar apoi ne mirăm de suferințele a mii de femei din România, unele bătute cu bestialitate și chiar ucise de partenerii lor? De ce avem legi împotriva urii de rasă, dacă nu sunt aplicate? De ce avem reguli ale comunității pe rețelele sociale, dacă funcționează cu excepții? „Gheboasă este exponentul curentului trap, care are o priză tot mai mare în România și în străinătate, la publicul tânăr. Pe de alta parte, el reprezintă doar unul din cei peste 250 de artiști, la o scena secundară, care a mai fost invitat la multe evenimente din țară, în acest an”, a scris Edi Chereji, directorul de comunicare al festivalului Untold, pe pagina sa de Facebook.  „Vom face o analiză să vedem care e cea mai potrivită cale între libertatea actului artistic și impactul pe care l-ar putea avea mesajele lui din timpul concertului. Însă nu ne putem preface că nu există un întreg gen muzical când el este atât de popular în România, cât și în străinătate, în rândul tinerilor”, a mai adăugat domnul Chereji. Libertatea este bunul cel mai de preț al individului și trebuie exercitată plenar, fără nicio limită, cu o singură condiție, să nu limiteze libertatea altui individ, a unui grup sau a unei comunități. Instigarea la violență și la ură rasială nu poate fi ascunsă în spatele libertății de exprimare, cum susține directorul de comunicare Untold, pentru că reprezentația artistului Gabriel Gavriș, alias Gheboasă, pune în pericol, chiar dacă indirect, libertatea și siguranța femeilor, dar și pe cea a comunităților de rromi de la noi. Când spui de pe scena Untold, în fața a mii de spectatori și a milioane de utilizatori de pe rețelele sociale: „Dă-i țiganca. Rupe-i banca. O, ce țigancă frumoasă, cum dă din găoază. Filme de groază, este jegoasă”, cuvintele nu mai au legătură, în niciun fel, cu libertatea de exprimare, ci cu infracțiuni prevăzute în Codul Penal! „Avem ce merităm, după ce am permis ca jegul periferiilor să ocupe centrul civilizației. Ce înainte era tolerat, acum este celebrat. Ce se consuma în zone promiscue și nefrecventabile, acum se lăbărțează în piața centrală”, a scris profesorul Adrian Papahagi, criticând lipsa aplicării regulilor de bună conduită și a legilor care garantează libertatea tuturor cetățenilor, indiferent de sex, etnie sau credință.  La patru zile după concert, artistul Gabriel Gavriș, alias Gheboasă, a fost amendat de Jandarmeria Română cu 1.000 de lei pentru spectacolul „în timpul căruia acesta a avut versuri vulgare şi rasiste”, se arată într-un comunicat al instituției, precizându-se că în urma spectacolului a fost sesizat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Gheboasă a anunțat că nu plătește, ci va contesta amenda.

6. Mai poate fi Gabriela Firea primar general al Capitalei?

 Revenită după șocul unei demisii cam strânsă cu ușa și după tihna unui cuvenit concediu de consolare, doamna Gabriela Firea a declarat la un post TV că intenționează să candideze din nou la Primăria Capitalei și că, mai mult decât atâta, „dl. președinte (Marcel Ciolacu - n.n.) mi-a spus că eu sunt candidatul, că nu vede o altă persoană din cadrul PSD București”. Ca să-și pregătească de pe acum viitoarea candidatură, doamna Firea a simțit nevoia să mai explice încă o dată situația care a dus la nedorita de către dânsa demisie: „Vina mea este faptul că consiliera mea a avut legătură cu acea persoană implicată în cămine, nu eu direct, nici consiliera direct”. Poate era mai bine dacă fostă ministresă nu s-ar fi lansat în asemenea explicații încurcate. Domnia sa este destul de inteligentă ca să observe că nu-i pune cineva vreo vină în cârcă. Dacă era să fie vorba de o vină, s-ar fi ocupat deja justiția de cazul ei și numai instanța ar stabili dacă are sau nu vreo vină. Până acum, nu s-a întâmplat așa ceva. Deci nimeni n-o poate scoate pe doamna Firea vinovată și regret că domnia sa se dezvinovățește în public de ceea ce nu este acuzată. Nu este vorba de vreo vină, dar o responsabilitate trebuie să existe, atunci când oameni neajutorați sunt încredințați de familiile lor unor stabilimente de îngrijire, iar acolo sunt batjocoriți cu sălbătăcie, furându-se și banii alocați de stat pentru îngrijirea lor. Iar, în timpul acesta, familiile de bună credință, cărora respectivii internați le aparțin, își văd liniștite de treabă, convinse că bunicii lor, bolnavii sau cei cu dizabilități sunt îngrijiți într-un cadru empatic și cu profesionalism. Sub aspect juridic, ministrul Familiei ar putea fi nevinovat, poate chiar nu avea atribuții formulate pentru cei din azile, așa cum se apără unii, aflați în situații similare, dar cineva trebuie să fie răspunzător sub aspect moral, politic, social și etic. Iar acest cineva nu poate fi o entitate din afara Guvernului, cel instalat ca să guverneze toate treburile și interesele tuturor cetățenilor țării, nu, selectiv, doar al celor tineri, sănătoşi și fără dizabilități. În definitiv, dacă nu Ministerul Familiei, atunci ce alt minister ar trebui să poarte responsabilitatea celor întâmplate? Al Afacerilor Externe? Al Digitalizării? Al Energiei? Să fim serioși! După ce ne-am oferit acest lux, de a înființa un minister al Familiei, pretindem acum că titularul n-ar avea responsabilități, atunci când familia, în loc să fie ocrotită, este batjocorită? Ar fi o abordare naivă, într-o problemă foarte serioasă. După cum tot naivă mi se pare și afirmația despre domnul Ciolacu, că „ … știe că sunt nevinovată și că în momentul acesta este dificil, dar că din punctul domniei sale de vedere, rămân candidatul PSD la Primăria Capitalei”. Este foarte plauzibil ca domnul Ciolacu s-o fi asigurat de susținerea sa, dar doamna Firea știe că promettre c’est noble și, cel puțin pentru acest motiv, nu cred că era recomandabil să aducă la cunoștința tuturor un fel de gentlemen’s agreement, intervenit între dânsa și liderul PSD, care ar fi asigurat-o că ea va fi candidatul PSD la primărie. Hai, că domnul Ciolacu are stofă de politician și este destul de hâtru (ce frumoasă și de neînlocuit sună vorba lui Alecsandri), ca să atragă interesul interlocutorului, atunci când este nevoie, și s-o dea cotită atunci când altă nevoie cere altfel. N-aș spune asemenea vorbă mare, dacă nu mi-aș aminti de precedentul cu Viorica Dăncilă, când - tot ca să obțină o demisie - îi promitea scaunul de senator la alegeri. Dar n-a fost să-i dea nici măcar un taburet. De altfel, inteligența incontestabilă a fostei prezentatoare TV i-a șoptit la ureche că nu de bunăvoința șefului politic va depinde visul său de aur, cel al unui nou mandat la primărie. Recunoaște că trebuie să conteze doar pe bunăvoința bucureștenilor. O vor vota ei, oare, tot pe cea care promitea să reglementeze traficul și am ajuns unde suntem, să rezolve termoficarea și acum o rezolvă alții, plus poluarea, plus multe altele? Ia să fi făcut doamna Firea acum patru ani ceea ce face Nicușor Dan acum: organizează vara lucrări de proporții în sistemul de termoficare, pentru ca la iarnă s-o ducem cu căldura mult mai bine decât în trecut - adică, trecutul guvernat de foștii edili. Ce ziceți? Dacă doamnei Firea i-ar păsa cu adevărat de bucureșteni, s-ar muta cu domiciliul în București, nu s-ar ascunde în turnul de fildeș din Voluntari. Cu locuința din Voluntari, unde nu simte nici lipsa apei calde din Capitală, nici întreruperile încălzirii, nici poluarea, nici multe altele, ce imbold poate avea Gabriela Firea, ca să rezolve problemele dureroase ale bucureștenilor? Nu mă îndoiesc că fosta primăriță dorește și chiar poate să candideze, dar, mă întreb, ce uriaș pocinog ar face domnia sa partidului și domnului Ciolacu personal, dacă din nou, ca și rândul trecut, candidând, ar pierde! Cu ce ochi ar privi pesediștii din întreaga țară, spre vârful partidului, când ar vedea instalat iarăși un primar de dreapta în București? I-ar pica asta bine liderului Ciolacu? În opinia mea, este destul ca domnul Nicușor Dan să câștige la iarnă pariul cu termoficarea, pentru ca imaginea fostului edil să pălească și mai mult în ochii bucureștenilor, iar cea a matematicianului Dan să strălucească. Trebuie să recunoaștem că fosta prezentatoare TV era foarte apreciată cândva de telespectatori și a ajuns să facă o carieră fulminantă în politică, tractată în mare parte și de imaginea sa profesională din televiziune. O apreciau chiar și unii simpatizanți ai dreptei, mai ales după ce a făcut publică acea îndrăzneață scrisoare deschisă, prin care își permitea să atace autocrația lui Dragnea. Dar orice succes în politică își pierde strălucirea, dacă nu este mereu întreținut de alte reușite. Numai că, în locul reușitelor așteptate, bucureștenii au servit-o acum trei ani cu refuz și n-au mai votat-o. Din păcate pentru GF, ea n-a știut să gestioneze eșecul, cum ar face un politician inteligent, ci s-a pretat la acuzații de fals, la contestarea alegerilor și la grotescul spectacol al cramponării de scaunul pierdut. Colac peste pupăză, l-a determinat pe liderul partidului s-o propună candidată la Senat, chiar a doua zi după ce tot el anunțase că nimeni din cei care pierduseră la locale nu va fi propus pe nicio listă, nicăieri. În loc să-și respecte propria condiție, domnul Ciolacu și-a etalat deodată o inexplicabilă slăbiciune față de Firea și a înființat, parcă anume ca să-i facă moftul, un cogeamitea minister, ca o tichie de mărgăritar pe capul Guvernului României. În opinia mea, succesul doamnei Firea în politică nu se datorează extraordinarului său simț politic, ci popularității câștigate meritat în cei vreo 20 de ani, cât a servit cu succes micul ecran. Acest succes a propulsat-o cândva în postura de locomotivă a Partidului Social-Democrat, iar partidul a răsplătit-o, oferindu-i tot ce și-a dorit, cu siguranță mai mult decât ar fi meritat. Astăzi, indiferent dacă este vinovată sau nu, indiferent dacă are legătură sau nu cu tragedia azilelor, indiferent dacă partidul o va propune sau nu la Primăria Capitalei, sunt destule semnale că s-a cam terminat spectaculoasa carieră politică a domniei sale. Iar cariera se poate încheia în două feluri onorabile. Ori se va retrage de pe acum și am convingerea că ar ridica ratingul oricărei televiziuni, fiind din nou iubită și prețuită de telespectatori ca o talentată prezentatoare de știri, ori se va retrage după pierderea aproape sigură a alegerilor locale, dar atunci nu știu dacă ar mai face vreun rating, după ce i-a dezgustat pe alegători de tot. Chiar și așa, încă n-ar fi totul pierdut, iar doamna Gabriela Firea ar mai putea fi de mare folos societății, dacă profită de timpul rămas până la alegeri și exersează în acest răgaz cum se beau cafelele numai cu cine trebuie! 

11. ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMÂNIA TUTUROR DEZASTRELOR:

1. PNL, „ospătarul” PSD:

 Dacă nu va apărea vreuna dintre faimoasele lebede negre care au venit și altă dată de hac PSD, în 2024 România va fi împărțită între coaliția PSD-PNL, în care PNL va face figurație, și AUR. „Marea revoltă” din PNL împotriva adoptării măsurilor fiscale pritocite de PSD și a lui Ciucă, personificarea obedienței, s-a dovedit un mare fâs. Doar trei din cei 50 de lideri din BPN au votat împotrivă. Previzibil. Așa arată partidul care plutește în derivă pe apele tulburi ale statului eșuat. La cârma bărcii se află Marcel Ciolacu și veșnic relaxatul Klaus Johannis. Decizia liberalilor de a merge până la capăt pe mâna PSD prin asumarea răspunderii pentru așa-zisa „reformă” fiscală, în fapt măriri de taxe și impozite, oricum considerate insuficiente de Comisia Europeană pentru a reduce deficitul bugetar, vine în contextul succesivelor nenorociri care au lovit România în ultima perioadă. Dacă nu ar fi devenit un președinte pesedist, Johannis ar fi putut spune caustic „Ghinion, Marcele”. Într-adevăr, de când Ciolacu a urcat treptele palatului Victoria, dezastrele se țin lanț, ai zice că astrele s-au aliniat ca să arate un stat corupt până la măduvă, aservit clanurilor mafioto-politice, cu instituții a căror menire este să slujească interesele șefimii și nu ale cetățeanului.  Este țara condusă peste 20 de ani de PDS și de acoliții săi, fie că s-au numit liberali, fie peremiști sau oameni ai securistului Dan Voiculescu. Cusăturile statului plesnesc acum mai mult ca oricând pentru că racilele s-au agravat de când coaliția PSD-PNL a venit la putere și a clientelizat, deprofesionalizat și prăduit statul. Practic, prin decizia lor, liberalii se fac părtași la toate acestea și nu le mai rămâne cale de întors. Firavele critici de azi nu vor mai avea nicio relevanță, chiar dacă ele vor deveni mai apăsate în campania electorală. Dar nu vor deveni. De altfel, întrebat dacă s-a pus sau se va pune problema ieșirii de la guvernare, Nicolae Ciucă a pus placa stabilității și a interesului național în contextul războiului din Ucraina. În numele lor, țara poate fi spoliată și prost guvernată acum și în următorii patru ani pentru care PSD și PNL își fac planuri împreună. PNL a ajuns într-o situație jalnică, sondajele îl dau undeva la 19%, dar există altele interne care arată și mai prost, iar șansele de redresare se îngustează cu fiecare zi care trece, cu fiecare atitudine care arată că nu există nicio diferență între el și PSD. Liberalii sunt, vorba unui vechi slogan „aceeași mizerie”. În tragedia de la 2 Mai, cea de la Crevedia sau scandalul azilelor groazei, nu au spus nimic despre faptul că în toate aceste cazuri au fost implicați primari PSD, în frunte cu Pandele și consoarta Firea, că șeful Poliției Române, căruia i se datorează prăbușirea instituției, faimosul Despescu, este prieten cu Ciolacu. Nu au spus pentru că, la rândul lor, liberalii au primari, șefi de instituții și de consilii județene care funcționează fix în aceeași paradigmă a incompetenței, a intereselor de clan și răspunsului comenzilor de partid. Cei care încă își mai leagă, poate, onest iluziile de PNL, sperând într-o revenire a partidului, o desprindere de PSD, pot să-și ia adio. Chiar în ședința de dinaintea votului privind asumarea răspunderii pe măsurile fiscale, au ieșit la iveală socotelile ascunse ale partidului. Atunci când Lucian Bode, fostul ministru plagiator de interne, acolitul lui Ciucă și Johannis, a pus pe tapet un pact de neagresiune cu PSD în alegeri, acesta a fost respins cu argumentul (adus de prim-vicepreședinții Iulian Dumitrescu și Rareș Bogdan) că nu se știe încă dacă PNL va merge sau nu pe liste comune cu social-democrații, dacă va negocia candidatul la prezidențiale. Ce mai poate fi de așteptat de la un partid în care până și antipesediștii de serviciu sunt gata oricând să stea ghiocel pentru niște locuri pe liste. Realist, Vasile Blaga le-a atras atenția că „o să ajungem să ne fie dor de 10% în ritmul ăsta”. Da, și? Este partidul-balama, cel care asigură supraviețuirea liderilor și a clientelei, accesul la resurse. Nu le trebuie mai mult, cu cât statul este mai eșuat, cu atât le merge lor mai bine. Mulți nu-și pot explica cum și de ce a ajuns PNL să devină un partid la fel de toxic ca PSD. Este simplu: lideri de mucava, instalați de Johannis, înlăturarea oamenilor cu principii autentic liberale, inflația de habarniști, fripturiști și oameni fără caracter, care iau forma dictatelor de partid. Să nu uităm că liberalii au fost nu o singură dată în barca PSD - au fost susținuți din umbră în timpul guvernării Tăriceanu și au format USL. Acum, lucrurile sunt însă mult mai grave, pentru că au înșelat electoratul luptând ipocrit cu „ciuma roșie”, pe care au ajuns să o pupe în bot, contribuie din plin la finalizarea eșecului unui stat aflat oricum pe butuci și sunt gata de orice pentru a mai fi încă patru ani la putere. Practic, retează orice speranță că PSD va putea fi tras pe tușă la următoarele alegeri. Alegând fără rest PSD, liberalii amanetează țara celor care au distrus-o după revoluție. Să fim realiști, USR, chiar dacă va face alianțe cu PMP sau Forța Dreptei, nu va putea surclasa nici măcar AUR. De fapt, marea deziluzie nu este PNL, ci USR, care timp de trei ani a reușit să piardă cea mai mare parte din încrederea, speranțele și susținerea cu care a fost învestit, datorită retoricii neomarxiste și anticreștine.

2. „Vorbe, nu fapte”:

 Marcel Ciolacu a preluat fotoliul de premier de trei luni. Debutul este ezitant. Și în planul acțiunii guvernamentale, și-n cel politic. Avem un prim-ministru care vorbește mult, fără să treacă la fapte. Numirea liderului PSD în fruntea guvernului n-a fost făcută în ziua când fusese stabilită declanșarea „rotativei”. A fost amânată până la oprirea grevei profesorilor. Întârzierea a avut o consecință politică importantă. A creat impresia că M. Ciolacu nu vrea să-și asume o mediere într-o situație de criză, ci preferă să aterizeze lin pe o pistă eliberată de alții. Au urmat câteva amânări semnificative. Cea mai însemnată este cea privitoare la deficitul bugetar. Despre care se discută din aprilie încoace. „Gaura din buget” a devenit expresia la modă a vocabularului politic românesc. După preluarea mandatului, primul dintre pesediști nu a fost capabil să definească o soluție clară pentru a diminua deficitul. Au fost scurse în presă diverse variante. Taxe noi - de pildă, pentru proprietari. Ori modificare majoră de impozit pentru firme, pornind de la cifra de afaceri, nu de la profit. Sau scăderi de personal etc. etc. La un moment dat, gazetele au anunțat că Parlamentul va fi chemat din vacanță pentru a tranșa. După care ideea a fost abandonată. Apoi, premierul a amenințat cu plecarea din funcție: ori votați ce propun - dar nu știm ce anume va propune -, ori vă las baltă. Zilele trecute, strategia s-a schimbat: nu facem nimic, a anunțat guvernul, până nu obținem OK-ul de la Bruxelles. Mai exact, până ce oficialii europeni nu acceptă o sporire a deficitului de la 4,4%, cât se angajase executivul pentru 2023, la 5,5%. Mai mulți miniștri au fost trimiși la Comisia Europeană, ca să smulgă un acord. Ciolacu însuși a luat avionul, însoțit și de Ciucă, fără a obține deocamdată nimic. Comisia așteaptă, la fel ca orice cetățean român rațional, decizii efective. Nu vorbe despre ele. Doar că strategia lui M. Ciolacu pare să fie alta. O ilustrează lupta cu prețurile la alimente de bază. Este una dintre temele insistent pomenite în prima lună și jumătate de mandat. Rezultatul e ridicol: premierul a convins câteva rețele de magazine să scadă prețurile la o mână de produse. Efectul n-a fost resimțit, conform sondajelor, decât de un număr infim de persoane. Pare să fie clar că M. Ciolacu se bazează pe publicul care crede și azi că Iliescu a fost, într-adevăr, „un președinte pentru liniștea noastră”. De altfel, la un moment dat, premierul a declarat: „A sosit vremea să trecem de la fapte la vorbe”. Gura păcătosului adevăr grăiește. Din punctul de vedere al comportamentului politic, premierul îl copiază pe predecesorul său. Într-adevăr, dacă N. Ciucă blocase alegerea unui președinte al Senatului după debarcarea lui Florin Câțu, Marcel Ciolacu a blocat și el numirea unui președinte la Camera deputaților, după ce el însuși a abandonat postul, ca să vină la Palatul Victoria. Îi ține locul un interimar. PSD confirmă disprețul față de Parlament pe care-l vădea și PNL. Nu e nouă nici modalitatea de a folosi funcția de premier pentru a dicta în partid. Ca și Ciucă, actualul prim-ministru folosește autoritatea pe care i-o dă șefia guvernului pentru a reașeza relații din PSD. A profitat de crizele ivite. Cea mai spectaculoasă „mutare” este decapitarea Gabrielei Firea, aruncată în brațele lui D. Voiculescu, după scandalul azilelor de bătrâni din Voluntari. Pe de altă parte, Ciolacu încearcă să readucă în PSD foste vedete. L-a cooptat deja pe Victor Ponta în aparatul guvernamental, pregătind astfel fuziunea PSD cu Pro România. Toate acestea s-au petrecut în săptămânile în care țara a fost bulversată de drame, fiindcă dezvăluirea terorii din azile nu a fost, din nefericire, singura. O femeie a născut pe trotuarul din fața spitalului, o alta a murit într-o maternitate fiindcă nu a fost tratată cum se cuvenea, doi tineri au fost uciși de un șofer drogat, alte două persoane au pierit după explozia unei cisterne GPL care funcționa fără autorizație. Statul nu este capabil să garanteze siguranța persoanei, deși acesta e atributul său esențial. Iar noul prim-ministru pare depășit de mandatul care i-a fost încredințat.

3. Țara care a dat-o lumii pe Ana Aslan își lasă bătrânii să moară în chinuri!

 România nu a avut niciodată grijă de bătrâni. În drumurile noastre grăbite, îi vedem singuri, triști, îndoiți de nevoi, dar trecem mai departe preferând să ne facem că nu există și că nu vom ajunge niciodată ca ei. România este țara care a dat-o lumii pe Ana Aslan, medicul care a revoluționat geriatria și gerontologia, și, totuși, România este țara în care nu există nicio cultură pentru sprijinul persoanelor în vârstă. Pomenile sezoniere, mai ales înaintea alegerilor, acele ajutoare pentru bătrâni, sunt ca un scuipat pe obrazul lor brăzdat de vremuri. Pentru că ai noștri vârstnici sunt tratați de prea multă vreme ca niște cerșetori. Însă ochii lor nu cer bani, vor doar un pic de atenție, un mic semn că le înțelegem suferințele și că nu i-am uitat. Lucrurile astea nu le pot înlocui niciodată două sticle de ulei, o pungă de făină și una de zahăr. Uitați-vă pe stradă, în drumurile voastre, la oamenii în vârstă. Faceți abstracție de orice altceva. Încercați asta măcar o zi, și puneți-vă în locul lor. Faceți acest exercițiu și când mergeți în străinătate, în țările din Vest, în special. O să vedeți peste tot grupuri de persoane în vârstă care-și trăiesc viața. Îmbrăcați colorat, cu zâmbetul pe buze, plimbându-se prin parcuri, muzee sau stând de vorbă pe la terase. Îi simți cum se bucură de viață și te gândești că așa ți-ai dori și tu să fii când vei ajunge, dacă vei ajunge, la vârsta lor. Apoi te întorci acasă și, până să afli despre noi orori din azilele groazei, ți se rupe sufletul de bătrânii noștri care, chipurile, trăiesc bine. Majoritatea sunt singuri, triști, mereu cu teama zilei de mâine, nici vorbă să vrea să plece în vreo excursie. Pentru cei mai mulți, viața înseamnă drumul până la magazinul din colț și un popas pe banca din fața blocului. Unii au copiii departe, îi văd doar în poze, pe telefon, alții au copiii în țară, dar prea ocupați ca să îi facă să simtă pe părinții și bunicii lor că încă mai contează în viețile lor. Îi mai găsești cuminți, așteptând cu orele prin spitalele și policlinicile de stat, să le vină și lor rândul la „serviciile medicale gratuite”, oferite de multe ori în alte localități decât cele în care locuiesc. Fără să aibă vreo vină, neajutorați ca niște copii, bătrânii noștri ne cer mereu ajutorul din priviri, dar suntem prea grăbiți să ne uităm în ochii lor. Că politicienii noștri dau fără scrupule tot felul de afaceri ciracilor lor, chiar dacă e vorba de viețile unor oameni, știam. Din partea lor mă aștept la orice. Nu mi-am imaginat însă cruzimea acelor angajați din aceste azile ale groazei care le puneau ardei iuți în mâncare bieților bătrâni doar ca să se distreze, îi băteau ca să nu se mai plângă, îi înfometau și îi țineau într-o permanentă teroare. Apoi se lăudau către ceilalți cu grozăviile făcute unor oameni fără nicio apărare, care puteau să le fie părinți sau bunici. Care ar fi pedeapsa potrivită pentru astfel de animale? Pedeapsa reală, nu cea din Codul Penal. Pentru că vor exista, cu siguranță, condamnări cu închisoare pentru capii acestor rețele, însă cei care erau uneltele lor vor scăpa mai ușor, iar autorii morali, politicienii care i-au girat, vor scăpa neatinși. N-am nicio speranță că sistemul se va schimba în profunzime prea curând. Politicienii îi vor trata pe bătrâni ca pe o masă de votanți, nu ca pe niște oameni care au dreptul la liniște și fericire după o viață de muncă. Însă fiecare dintre noi poate să schimbe ceva. Și putem începe sunându-ne mai des prăinții și bunicii și având răbdare să-i ascultăm. Și nu doar pe ei. Toți avem oameni care ne-au ajutat la un moment dat în viață: foști colegi, foști profesori, mentori. Și lor le putem arăta că nu i-am uitat, că nu ne-au fost de folos doar într-un moment al vieții, că încă înseamnă ceva pentru noi. Este momentul să le întoarcem ce am primit când am avut nevoie, pentru că fără să ne dăm seama vom fi curând la fel ca ei.

4. Guvernul și reformele:

 Ar fi naiv să ne așteptăm la reforme radicale sau la ajustări semnificative în sectorul bugetar. Presiunea grupurile de interese influente și lipsa de apetit a publicului față de orice măsuri care să-i afecteze veniturile, indiferent de argumentele aduse, fac acest lucru extrem de improbabil. Cu Franța aflată în pragul falimentului regele Ludovic al XVI-lea, care avea să moară ghilotinat în 1793, a încercat prin ultimii săi miniștri de finanțe, Turgot, Calonne și Jacques Necker, să promoveze reforme fiscale radicale prin introducerea unor impozite asupra clerului și nobilimii, care nu plăteau niciun fel de taxe. Nu a reușit, în fața opoziției acerbe a acestora. Așa s-a ajuns la Revoluția Franceză din 1789, cu rezultatul știut. O primă lecție este aceea că atunci când te atingi de privilegiile unor categorii influente din societate șansele de reușită sunt aproape nule indiferent de retorica și promisiunile din spațiul public. O altă lecție, a cărei validitate a fost confirmată constant în ultimele trei decenii, este aceea că sunt tot șanse nule ca liderii sindicali implicați în negocieri cu guvernanții să accepte legarea salarizării pe criterii de performanță, de exemplu în educație, pentru că asta i-ar face extrem de nepopulari în rândul membrilor de sindicat. Confruntat cu un deficit de peste 37 miliarde lei pe primele 6 luni din acest an, după ce România a înregistrat al treilea cel mai mare deficit bugetar între țările europene, de 5,9% din PIB (datele se referă la o perioadă de 12 luni, de la finalul primului trimestru din 2022 până la cel din 2023) guvernul este angrenat într-un adevărat balet politic. Pe de o parte, PNL și PSD evaluează fiecare impactul electoral al unor potențiale noi reglementări fiscale, pe de alta se lovește de rezistența unor influente structuri sindicale și grupuri de interese. Scurse pe surse (voit sau nu) diferitele propuneri stârnesc, previzibil, proteste vehemente din zona fiecărei categorii vizate. După cum bine știm și de prin alte părți, am văzut ce s-a întâmplat recent în Franța, mai toată lumea salută în teorie reformele cu condiția ca acestea să nu ajungă pe terenul propriu. Protestul de la Finanțe, un minister cu 24 de mii de angajați, este ilustrativ pentru întregul sector bugetar. Oamenii nu vor nici disponibilizări și nici tăierea sporurilor. Nici măcar tăierea celor 200 de mii de posturi vacante pentru că asta ar implica automat dispariția unor posturi de conducere, precum șefii de birouri. În unele cazuri au dreptate, cu siguranță sunt sectoare care au probleme serioase de personal, însă sectorul bugetar este supradimensionat în ansamblu, mai ales în condițiile în care în teorie (dar nu și în practică) digitalizarea ar fi trebuit să permită creșteri semnificative de eficiență.  România are în prezent în jur de 1,28 milioane de angajați în sectorul bugetar, dintre care două treimi sunt în administrația publică centrală (820 de mii) și cea locală (462 de mii). În ansamblu angajații din sectorul public reprezintă 22,3% din totalul acestora din întreaga țară. Nu suntem în fruntea clasamentului european din acest punct de vedere (în Suedia, de pildă, procentul este de 29%, în timp ce Estonia și Croația sunt, cu 23%, practic în aceeași categorie) însă trebuie totuși să precizăm că țări ca Germania (cu 11%) sau Olanda (cu 12%), cu economii performante, deci cu o capacitate semnificativ mai mare de alimentare a bugetului, stau mult mai bine. În  Statele Unite ponderea este de 17,5%. Problema este în altă parte. Mai ales prin demersurile PSD am asistat în ultimul deceniu la un adevărat festival de creșteri salariale în multe zone ale sectorului bugetar, din considerente evident electorale. Creșteri semnificative au fost la cheltuielile de asistență socială, care au ajuns la aproape 100 miliarde lei (o creștere de 11% față de 2022) și la cheltuielile de personal, care au depășit 63 miliarde lei (o creștere de 8% față de 2022). În același timp, de-a lungul anilor au apărut o mulțime de sporuri. Unele au o anumită logică, de exemplu voucherele de vacanță au și rolul de a sprijini turismul autohton. Altele par însă ridicole, precum sporul de condiții vătămătoare pentru personalul din birouri. Este adevărat, nici din acest punct de vedere nu suntem o excepție. Sindicate puternice au impus adesea și în Occident tot felul de sporuri care au fost menținute adesea de o manieră hilară chiar și atunci când nu mai exista niciun fel de justificare pentru ele. De pildă în Franța, în administrația Căilor Ferate încă exista cu câțiva ani în urmă un spor special introdus în perioada în care locomotivele mergeau cu cărbuni deși nu mai existau de mult astfel de locomotive. Tot acolo, se inventase pentru cei din birouri un „spor pentru lipsa de sporuri”. De altfel și la Bruxelles, zecile de mii de funcționari, oricum bine plătiți, se bucură de o mulțime de alte beneficii suplimentare. Dacă este să revenim la România s-a ajuns în situația nefirească ca salariile medii pentru sectorul public să fie cu aproape 30% mai mari decât cele din mediul privat. Există evident un serios impact financiar. Cu 37% România se află primul loc în UE în ceea ce privește ponderea costurilor salariale din sectorul publică în ansamblul bugetului. Spre comparație media în UE este de 24%, în Germania 16% iar în Ungaria 20%. În afară de asta a apărut, inevitabil, un alt impact negativ, cel puțin la fel de important, fuga angajaților din zona privată către stat, ceea ce a provocat distorsiuni majore pe piața muncii. Acum când sunt nevoiți să găsească soluții pentru a se încadra în ținta de deficit guvernanții sunt în vădită dificultate. Sigur, cel mai simplu pare a fi să umbli la taxe și să oprești acordarea unor facilități precum cele din sectorul de construcții, agricultură și IT. Mugur Isărescu și alți finanțiști spun că nu poți menține la nesfârșit aceste facilități și în teorie au probabil dreptate. Însă în actualele condiții, de exemplu în construcții, cu numeroase proiecte de infrastructură și cu creșteri masive de costuri pentru materii prime și materiale care au dus la destule renunțări la proiecte, este oare momentul potrivit? Pe de altă parte, experiența din alte țări ne arată că în general creșterile de taxe nu aduc bani în plus la buget. Duc la falimente, disponibilizări cu șomeri care ajung în grija statului sau creșterea pieței la negru sau gris. Nemaivorbind de faptul că în viitor prevederile introduse de Green Deal-ul impus de la Bruxelles riscă să devină sufocante pentru mediul de afaceri autohton. De exemplu, prin obligațiile asumate prin PNRR și dacă ne uităm și la recomandările Băncii Mondiale „pentru reducerea emisiilor” guvernul ar trebui să crească prețul la benzină cu 50%, la motorină cu 62% (cu impact teribil pentru transporturi și agricultură) și la gaze naturale cu 32%. Pe termen scurt, dar cu efecte negative majore pe termen lung, e mai simplu să te îndrepți către sectorul privat decât către cel public deși, logic, în această ultimă direcție ar trebui acționat cu prioritate. Cum spunea cineva „firmele nu ies în stradă”. În principiu este de la sine înțeles că ar trebui o reformă amplă a sistemului bugetar. La fel cum, discutăm asta aproape non-stop, ar trebui revizuit din temelii sistemul de pensii speciale sau ar trebui să încasăm mai mult de la multinaționale. În ultimul caz mai toate marile corporații de retail (Carrefour, Metro, Auchan, Selgros, Flanco, Altex, etc.) a căror cifră cumulată de afaceri depășește 10 miliarde de euro, au profituri impozabile mai mici de 3% (impozitul maxim pentru microintreprinderi!). Dar dincolo de asta ce este de reproșat guvernărilor succesive este că nu au avut niciun fel de strategii coerente de sprijin pentru mediul de afaceri. Alte țări, precum Austria sau Germania, prin camere de comerț și prin alte pârghii, fac asta deși companiile de acolo sunt sensibil mai puternice și mai bine finanțate ca la noi. Discursul pro-reformist, așa cum îl vedem acum la USR sau AUR, funcționează bine doar în opoziție sau în studiourile de televiziune. Când trebuie să fie luate efectiv astfel de decizii lucrurile devin extrem de dificile. Explicația simplă, cea mai populară, este că „nu se vrea”, că partidele își protejează clientela politică. Este doar în parte adevărat. În realitate lucrurile sunt mai complicate. De aceea reforme precum cea administrativă, cea a aparatului bugetar sau a pensiilor speciale, ca să luăm doar câteva exemple, se lovesc de dificultăți aproape insurmontabile. Mai ales într-o democrație. Iar vine este împărțită, nu poate fi pusă exclusiv pe seama clasei politice. Cu 200 de ani în urmă Alexander Fraser Tytler, scriitor, profesor de istorie scoțian, spunea că „o democrație nu poate exista ca formă permanentă de guvernare. Ea poate exista doar până când alegătorii descoperă că își pot vota pentru ei înșiși beneficii generoase din vistieria publică. Din acel moment, majoritatea votează întotdeauna pentru candidații care promit cele mai multe cadouri din tezaurul public, rezultatul fiind că o democrație se prăbușește din cauza unei politici fiscale laxe, urmată întotdeauna de o dictatură”. Și chiar dacă verdictul lui Tytler privind democrația este probabil excesiv de pessimist, e greu de crezut că promisiuni de restrângeri bugetare sau de austeritate în perioada unor crize financiare ar putea fi o platformă electorală de succes. În afară de asta este extrem de dificil să introduci reforme care să afecteze serios interesele unor grupuri relativ restrânse și influente precum magistrații, cei din serviciile secrete sau din marile corporații care au o mare capacitate de lobby, inclusiv prin intermediul țărilor lor (vezi cazul Austriei) nu doar în țară ci și, în cazul nostru, la Bruxelles. De aceea discutăm de multă vreme despre reforme, la fel ca personajele Vladimir și Estragon din piesa „Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Beckett, dar acestea se încăpățânează să nu vină. Într-o lucrare celebră din 1965, „Legea acțiunilor colective”, Mancur Olson oferă explicația: „O organizația tipică de acțiune colectivă din cadrul unei societăți va avea, dacă reprezintă doar un segment îngust al societății, un stimulent redus sau chiar inexistent pentru a face sacrificii semnificative în interesul societății; aceasta poate servi cel mai bine interesele membrilor săi încercând să acapareze o parte cât mai mare din beneficii pentru ei”. Iar când aceste structuri posedă pârghii de putere redutabile, precum magistrații (între altele prin Curtea Supremă sau Curtea Constituțională) sau financiare (marile corporații prin grupurile de lobby de la Bruxelles sau Washington) ele se opun cu succes oricăror inițiative care le-ar leza privilegiile. De unde și tărăgănările guvernamentale și confuzia momentului. Oricum e greu de crezut că vom asista la inițiative radicale și curajoase. Doar la o serie de cârpeli în combinație cu încercări de a obține unele păsuiri de la Bruxelles. Însă pe termen mediu și lung suntem într-un blocaj structural cu consecințe primejdioase - de exemplu, intrarrea în incapacitate de plată!

5. Cazul „drona”:

 Klaus Johannis a ajuns în doar 24 de ore de la „nu a existat nicio piesă şi nicio dronă şi nicio altă parte a unui dispozitiv care a ajuns în România” până la o „situaţie complet inadmisibilă şi o violare gravă a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, stat aliat NATO”, fără ca o investigație profesionistă să fi fundamentat una dintre poziții. Și investigația nu a existat pentru simplul motiv că președintele de-abia acum a cerut-o, adică după ce a vorbit, angajând în poziții diametral opuse greutatea funcției prezidențiale. Este o situație mostră pentru amatorismul administrației Johannis, al președintelui egocentric, un amatorism care s-a infiltrat până în profunzimea statului român ajuns la diagnosticul de „eșuat”. Sigur că nu este exclus ca autoritățile române, de la cel mai înalt nivel, să fi mințit în privința dronei despre care să fi știut din prima clipă, pentru că în fața unei chestiuni greu de gestionat reflexul lor este minciuna. Să ne facem că nu există și să așteptăm să treacă. Nu cred că este așa de această dată, pentru simplul motiv că echipa MApN, condusă de chiar ministrul de resort, s-a dus a treia zi în secret în „junglă” (după cum spunea premierul), după ce resturile dronei fuseseră descoperite de primarul din Ceatalchioi. Ca pădurarul care a descoperit avionul în Apuseni în timp ce autoritățile triangulau triangulația. Echipa ministrului a avut ghinionul epic să fie descoperită de o echipă TV. Dacă știau de dronă, nu aveau de ce să scormonească pe acolo și dacă nu dădeau nas în nas cu jurnaliștii, nu suflau o vorbă despre descoperire. Deci cea mai credibilă variantă este că România, stat NATO, cu tehnică NATO, în starea de alertă a învecinării cu războiul și a bombardamentelor continue din zona cu pricina, nu s-a prins că i-a picat drona pe teritoriu. E foarte greu de acceptat așa ceva, dar să zicem că niciun sistem tehnic nu este infailibil, mai ales în România. Să nu uităm cum treceau avioanele de contrabandă cu țigări nestingherite și nedetectate prin spațiul aerian românesc, cum s-a defectat SCOMAR fix când intra cocaina, cum nu e aparatul DrugTest fix când e oprit drogatul și tot așa. Premierul invocă ajutorul dat Ucrainei ca generator de deficit, dar noi nu știm care este dimensiunea acestui ajutor. Cum nu am știut oficial dacă România livrează sau nu armament Ucrainei. Apropo, despre mina de la Costinești s-a mai auzit ceva? Minciuna și secretomania caracterizează în cel mai înalt grad actul de guvernare în România. Doar că de această dată cineva a tras semnalul de alarmă. Da, Kievul putea fi suspectat că bagă bățul prin gard, că vrea să tragă o țară NATO și, implicit, întreaga alianță în conflict. Dar când ucrainienii insistă, prezintă și poze, și coordonate, cum să nu simți nevoia unei verificări în teren, a unei investigații profesioniste, cum spune dl. Johannis acum? Aroganță, inconștiență, lene, că doar era zona de „junglă”, nu-i așa? Nici măcar nu se exclud reciproc cu totul. Și genul acesta de atitudine stă la originea multora dintre nenorocirile autohtone. Este de neconceput ca două surse media, Bellingcat și postul german de televiziune ntv, să identifice locul căderii dronei pe teritoriul României, folosind mijloace banale, civile, iar Armata Română să nu aibă nici măcar curiozitatea unei asemenea verificări la îndemâna tuturor. Iar președintele țării nu dispune o investigație profesionistă, ci se aruncă la declarații ferme, fără echivoc, pe care să fie nevoit să le contrazică peste nici 24 de ore. „În situația de război la graniță avem o situație fluidă. Azi avem altă stuație decât ieri. Asta este”,  explică dl. Iohannis. Ce s-a schimbat? Nimic. Situația e aceeași, nu e alta dronă, nu e alt război. Poate că drona găsită marți seară nu a căzut acum, e mai veche. Asta nu schimbă nimic pe fond: suntem praf! Și ca să iasă cumva din situația teribilă, de la masa summit-ului Inițiativei Celor Trei Mări, dl. Johannis a simțit nevoia unei supracompensări: „În cazul în care se confirmă că aceste elemente provin dintr-o dronă rusească, o astfel de situație ar fi complet inadmisibilă și o violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României, stat aliat NATO”. Violarea gravă înseamnă un act intenționat, nu se întâmplă din greșeală. Președintele României, țară NATO, invocă o agresiune gravă și intenționată a teritoriului României, în propoziția următoare celei în care cere o anchetă. Deci înainte de a ști nu numai dacă e dronă rusească, dar mai ales dacă a fost vorba despre un accident sau despre un act intenționat, președintele proclamă agresiunea care, în mod normal, implică NATO în ansamblu. Dacă a fost dronă rusească, dar ajunsă accidental în România, putem vorbi despre o violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României? Cum poate un președinte să facă o asemenea declarație de maximă gravitate pentru tot spațiul NATO, fără să aibă clar până la ultimul detaliu? Și, dacă este așa, dacă există suspiciunea unei violări grave a României, președintele nu simte nevoia convocării unui CSAT? Sau doar a aruncat cu niște vorbe ca să arate poporului că e „alert” și intransigent, după ce s-a dovedit doar un turist superficial? Președintele a primit informațiile de la ministrul PSD al Apărării, Angel Tâlvăr, a doua bătaie de joc a PSD față de acest minister la vreme de război. Faci o superalianță cu argumentul războiului, dar pui tocmai la Apărare doi miniștri complet paraleli cu domeniul, mai întâi dl. Dâncu, sociolog, apoi dl. Tâlvăr, profesor de limba engleză. Și dacă PSD nu a avut ceva mai bun să pună pe masă, președintele țării, care a știut foarte bine să blocheze pe cine nu a vrut în preajmă, nu a considerat cu cale să ceară ceva mai breaz? Așa arată statul român după 9 ani de regim Johannis - un dezastru pe cale să se întâmple în fiecare minut, cu instituții prăbușite, cu incompetenți în mai toate pozițiile importante și cu un canion de neîncredere între popor și conducătorii sai. Asta îi va fi moștenirea, una cu mult mai rea decât cea lăsată de președintele Băsescu!

12. MIZERIILE POLITICII INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE:

1. Cinismul guvernului și Fondul de rezervă:

 Premierul Ciolacu se supără când PSD este numit „ciuma roșie” și „partid-stat”. Dar se supără degeaba, pentru că PSD nu și-a schimbat nici măcar blana, darămite năravurile. Cinic, incompetent, hrăpăreț și lipsit de scrupule, PSD își consolidează atent puterea pentru încă patru ani. Pentru el și pentru remorca sa liberală. Este halucinant să-i auzi pe cei doi Marcel, Ciolacu și Boloș, justificând una dintre marile nerușinări ale momentului: ocolirea rectificării bugetare și împărțirea banilor direct din Fondul de rezervă, sacul aflat la dispoziția directă a premierului și baronului instalat la secretariatul general, Marian Neacșu, fosta mână dreaptă a lui Liviu Dragnea. Boloș este ocolit în povestea asta și își merită pe deplin soarta de papagal de serviciu, ca tot PNL-ul, de altfel. Motivul este simplu: rectificarea urma să fie negativă și atunci se vedea clar că bugetul a fost construit cu picioarele - cheltuielile au fost cu mult depășite, iar veniturile sunt la fel de mici pentru că statul este incapabil să colecteze mai mult de 26% din PIB la buget, rezultatul fiind creșterea exponențială a găurii bugetare. În plus, rectificarea este transparentă, Finanțele trebuie să vină cu cifre clare, indicatori și entitățile către care sunt direcționate sumele, și, mai cu seamă, pentru ce. Or, transparența dăunează grav minciunii de care s-au înconjurat Ciolacu și ai lui. Rezultatul rectificării ar fi fost că deficitul bugetar, care deja este la 3,75% din PIB, ar fi urcat vertiginos. Fondul de rezervă este o pușculiță din care banii se pot împărți prin hotărâri de guvern pentru necesități arzătoare, după cum sunt cele de la Educație și Sănătate, unde nu mai sunt bani pentru salarii și medicamente compensate, sau pentru necesități electorale. Este, așa cum spunea cursdeguvernare.ro, un buget paralel, din care Guvernul a scos doar în ultimele două luni peste 3,23 miliarde de lei, din care cei mai mulți s-au dus pentru plata salariilor. Realitatea este că guvernul Ciolacu este între ciocan și nicovală, campania electorală intră curând în linie dreaptă, primarii țipă ca din gură de șarpe că nu mai au bani să termine proiectele începute, salariile și sporurile au crescut deșănțat și unii, cum sunt judecătorii, și le obțin singuri în instanțe retroactiv, banii din PNRR vin cu întârziere, dacă vin, din cauză că reformele bat pasul pe loc, iar Comisia Europeană insistă ca deficitul să nu sară de 5,5% din PIB. Așa că guvernului PSD-PNL nu-i rămâne decât să păcălească pe cine poate. Adică electoratul, căci Comisia nu are cum, deși probabil că se amăgește că va reuși. În timp ce Marcel Ciolacu face băi de mulțime, taie panglici și se bate cu pumnul în piept că este primul buget din istorie cu un echilibru între cheltuieli și venituri, un raport al UE arată că România deține recordul european în ce privește evaziunea la plata TVA, care este de peste 33%. Mihai Tudose, care va fi probabil șeful campaniei electorale a PSD, cuvântează cu grația unui bolovan prăbușit pe carosabil despre Podul de la Brăila, dat în folosință vara asta, „bine că are unde să se crape ceva, că înainte nu avea unde”. Problema nu este nici măcar că se crapă pe banii noștri, ci că PSD consideră asta normalitatea și ne râde în față. Este același râs sfidător de șmecher, lipit pe față indiferent de cine este condus. E marca PSD. Degeaba face Ciolacu exerciții populiste cu bonul de 100 de lei de la supermarket, încercând să demonstreze că mâncarea s-a ieftinit, că nu prostește pe nimeni, oamenii văd și înțeleg. Grav este că nu mai reacționează, electoratul pare anesteziat. Mulți pun asta pe seama îngrozitoarelor tensiuni din ultimii ani, pandemie, frică, moarte, războaie care amenință să se extindă. Cred că mai degrabă este vorba de lipsa de orizont, de convingerea că partidul-stat PSD și aliatul său neputincios PNL s-au cocoțat la putere pentru mulți ani de acum înainte. Aceasta este și explicația ascensiunii AUR, care atrage nu doar electoratul naționalist, suveranist și conspiraționist, ci și pe acela nemulțumit de guvernare, dar care nu are alternativă. AUR a avut abilitatea, s-o recunoaștem, să se poziționeze ca partid antisistem, ocupând locul pe care îl revendica acum câțiva ani USR, dar care a lăsat scaunul liber. Cum și de ce, e o altă discuție. PSD-ului îi convine situația, asta-i clar, de aceea nici nu se obosește să atace AUR, chiar dacă îi fură și lui din electorat. E mai convenabil să aibă la dispoziție o sperietoare în campanie, cu ajutorul căreia să atragă la votul pentru prezidențiale electoratul educat, de dreapta, decât să încerce să se lupte cu el acum. Creșterea AUR ajută PSD și în discuțiile cu Comisia Europeană sau cu aliații, pentru că toți sunt speriați de ascensiunea extremismului și antisemitismului, mai ales în contextul războiului Israel-Hamas. PSD este cinic. De remarcat că singurele mesaje despre AUR lansate de liderii PSD sunt acelea că acesta nu va ajunge la guvernare. Așa-i. PSD și PNL vor obține suficient ca să facă împreună majoritatea și guvernul. Dar până atunci AUR își dovedește utilitatea. Oricum ar fi, renunțarea la rectificarea bugetară și utilizarea, prin hotărâri de guvern (HG), a Fondului de rezervă al Guvernului amenință democrația financiară a țării. Rectificarea bugetară, despre care ministrul de Finanțe spunea, în urmă cu câteva săptămâni: „E cel mai greu moment al vieții mele ca ministru de Finanțe. Nu sunt bani, e o rectificare bugetară pe datorie”, nu va avea loc. Acum guvernul gestionează nevoile financiare deja bugetate ale țării cu instrumentul Fondului de rezervă. Probabil cea mai serioasă problemă a operațiunii de renunțare la rectificarea bugetară este faptul că Fondul de rezervă poate fi folosit fără a obține aprobarea Parlamentului, pentru a finanța o anumită parte a cheltuielilor deja proiectate. Este adevărat că deficitul bugetar s-a amplificat și a devenit un pericol pentru economia țării, finanțele ei, datoria și viitorul ei. Însă este dificil să nu bănuiești că alocarea banilor necesari administrației publice și locale print-un instrument dirijat și controlat direct de Guvern nu va fi o operațiune cu parfum politic care ar putea influența alegerile de anul viitor. O altă problemă a acestui experiment este riscul prezentat de schimbarea sensului existenței Fondului de rezervă. Un fond de rezervă este, prin definiție, destinat să facă față unor situații excepționale, neprevăzute. Transformarea Fondului de rezervă într-un distribuitor de fonduri bugetare ignoră riscurile neprevăzute, a căror finanțare depinde strict de acest instrument la dispoziția premierului. O criză economică neașteptată, așa cum am putea trăi în următoarele luni dacă se va extinde conflictul din Orientul Mijlociu și se va intensifica războiul din Ucraina, ar putea necesita suplimentarea unor cheltuieli strategice. Folosirea Fondului de rezervă pentru acoperirea cheltuielilor curente poate epuiza resursele disponibile în cazul în care crize neașteptate, dar previzibile, s-ar concretiza. În acest an, Fondul de rezervă a fost dimensionat la nivelul a 686 de milioane de lei. Este adevărat că diverse mișcări de bani l-au redimensionat permanent, însă exact în momentul deciziei de a abandona rectificarea, înlocuind-o cu transferul controlat de bani direct din acest fond, aflăm că pușculița este goală. Pentru că Fondul de rezervă, acest instrument care-și propune să țină în frâu deficitul, „este gol”, Guvernul inventează o nouă măsură care sfidează și ea democrația financiară. Pentru a alimenta cu bani Fondul de rezervă din 1 noiembrie 2023, ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, care nu și-au consumat decât jumătate din alocările bugetare pe acest an, sunt obligați să vireze în Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului minimum 10% din banii necheltuiți încă. Operațiunea este gestionată de Ministerul Finanțelor. Este, de altfel, singura în care Finanțele sunt implicate, pentru că distribuția sumelor din portofoliul Fondului de rezervă se face de către aparatul guvernamental responsabil cu Fondul. Iată cum Parlamentul nu-și mai exercită atribuția de control asupra finanțelor țării, iar Ministerul Finanțelor are un rol de observator și de broker pentru Fond. Opacitatea operațiunilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă ridică și ea semne de întrebare, deoarece utilizarea acestuia nu are transparența rectificărilor bugetare. Deși guvernanții promit o alocare de resurse dirijată de priorități cum ar fi finanțarea proiectelor europene, se ascund neclarități în acest exercițiu. O rectificare bugetară ar fi fost mai eficientă pentru a aloca resursele, poate și pentru că odată aprobată de Parlament, dispărea neîncrederea în oportunitatea economică, socială sau politică a alocărilor, care pot părea discreționare. Nu în ultimul rând, substituirea rectificării bugetare prin alocări din Fondul de rezervă în cazul unor probleme sau scandaluri poate sensibiliza percepția agențiilor de rating și a creditorilor cu privire la stabilitatea financiară a Guvernului și, ca efect, poate mări costurile împrumuturilor, amplificând astfel datoria. Totuși, argumentele utilizării Fondului de rezervă pot avea logică economică, deoarece, într-adevăr, permit o gestionare eficientă a resurselor, asigură o flexibilitate bugetară prin transferul sumelor necheltuite și alocarea acestora pentru nevoi imediate și, bine gestionată, poate evita amplificarea deficitului. În plus, ministerele care stau cu banii necheltuiți ar putea fi stimulate să urgenteze și să finalizeze proiectele pentru care au obținut finanțare de la buget. Transparența și justificarea adecvată, cu mare claritate, a deciziilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă sunt elemente esențiale atingerii scopului anunțat, de ținere în frâu a deficitului și a datoriei și de impulsionare a creșterii economice prin uriașele fonduri europene neconsumate. Este nevoie de responsabilitate și de politici bugetare bine structurate, bine gândite și clar explicate. Declarații de tipul „dezmăţul care ar putea avea loc prin rectificarea bugetară” sau „țara aceasta este într-o situație dificilă”, „suntem în situația de a alege dintre două rele pe cea mai puțin rea” nu țin loc nici de argumente, nici de politici bugetare clare, coerente și eficiente.

2. Scandalul burselor de merit:

 Noua regulă de acordare a burselor de merit, care a făcut ca elevi cu medii sub 5, care nici măcar nu au intrat în examenul de evaluare națională, să fie recompensați pentru rezultate, în vreme ce copii cu medii mari, peste 9, nu primesc aceşti bani, este o mostră pentru felul în care „România educată” încurajează mediocritatea și pentru incompetența crâncenă a Ministerului Educației. Cum pentru rezultate excepționale există deja bursa de excelență, din start e de discutat rostul bursei de merit, - dacă pur și simplu a învăța bine trebuie remunerat. Mutăm astfel accentul de pe importanța învățăturii pentru dezvoltarea personală, și așa în picaj, pe remunerarea învățăturii, deci pierdem importanța scopului ei firesc. E drept că, la cum e conceput învățământul românesc, la cât de teoretizantă e materia, la cât de anostă e adesea predarea, poate fi greu pentru un copil să înțeleagă la ce îi folosește deșertul pe care trebuie să-l străbată și fără un stimulent de tipul bursei de merit să renunțe. Prof. Mihaela Popa de la Iași a întrebat un elev de clasa a VII-a ce crede despre bursele de merit. Copilul de 13 ani i-a răspuns: „încurajează toceala, pe cei care cerșesc note, nu încurajează pasiunea. Eu sunt campion la șah și nu am timp”. Când va fi mare, sunt gata să pun pariu că acest copil nu va conduce educația de la noi, ci va trăi undeva departe de România, unde este încurajată pasiunea. Fapt este că bursele de merit există și până anul acesta criteriul de acordare era media generală de minimum 9,50. Adică măcar legea era consecventă cu obiectivul școlii românești - recompensăm toceala, dar măcar să fie toceală. Criteriul avea măcar meritul că punea copilul în competiție cu sine, nu cu alții. Știa unde trebuie să ajungă, unde e ștacheta și se raporta la ea. Cu noua catastrofală lege a educației, din această toamnă regulile au fost schimbate: nu mai conta media de minimum 9,50, ci locul în clasamentul clasei. Urmau să primească bursă de merit copiii cu primele 30% dintre mediile clasei. Măsura a fost întâi decisă și abia apoi gândită. Așa au descoperit după intrarea în vigoare că noul sistem va lăsa pe afară copii care conform vechiului criteriu, media 9,50, s-ar fi calificat la bursă. Cum să le explici că s-au bucurat degeaba la finalul anului? În schimb, au ajuns să ia burse de merit și copii cu medii sub 9,50, dar care în clase și școli slabe erau în primii 30%. Așa se face că ministerul a introdus, prin metodologia de aplicare a legii, și criteriul alternativ al mediei: ori în primii 30%, ori minimum media 9,50. Veți spune că în acest fel s-a încercat o egalizare de șanse în beneficul celor din medii defavorizate. Greșit, cât timp notarea nu e standardizată, într-un fel se obține 10 la o școală de top, în alt fel într-o școală modestă. Nota oricum ține cont de nivelul clasei, pretențiile sunt adaptate la context și la gradul de calificare a profesorului. Ceea ce se vede la evaluarea națională, când elevi cu medii peste 9,50 la clasă în gimnaziu iau note sub 7, și nu sunt cazuri izolate, ci în masă. De fapt, populist, noua lege a vrut să mai acorde o bursă socială și celor care nu se calificau direct la ea. Conceptual, noul sistem, ca toată noua lege de altfel, este toxic pentru că nu stimulează competiția copilului cu propriul potențial, ci cu restul colegilor. Niciun sistem de învățământ avansat nu mai face asta. Dimpotrivă, este stimulată munca în echipă, cooperarea, participarea la un tot cu propriul potențial, colegul trebuie să fie privit ca un partener, nu ca un rival. Genul acesta de mentalitate are o contribuție majoră la atmosfera de bully din școli, unde cei mai capabili sunt ținta batjocurii celor mai slabi și mai mulți, din cauza comparației continue pe care o fac și profesorii, și părinții între ei. Este încă o dovadă că învățământul românesc nu a ieșit din comunism, este vetust și chiar toxic pentru elevi. Ceea ce nu au anticipat mințile politruce din minister este că noul criteriu poate genera orice aberație. „Vom avea şi anumite colective de elevi, anumite clase, unde ultima medie poate să fie sub 9,50, poate să fie 8,7 depinde care este nivelul fiecărei clase”, spune secretarul de stat Florin Lixandru. De unde știe cât timp abia acum a solicitat ministerul centralizarea burselor cu defalcare pe medii? Fapt este că vedem beneficiari de burse de merit copii cu note foarte mici, chiar sub cinci în cazul școlilor profesionale. Care e logica, de orice fel, pentru ca un copil cu media 8,7, ca să mergem pe varianta domnului Lixandru, să ia bursa de merit și un copil cu media 9,49 să nu o primească? Ce învață cei doi din această situație? Ceva de genul „prost să fii, noroc să ai”? Nu contează ce știi, cât înveți, ce ai în cap, ci doar să fii printre alții mai slabi ca tine. Că raportarea la context trebuie să fie la minima rezistență. Cum regula a fost croită înainte de a fi măsurată, legea trebuie modificată. De-abia adoptată, va fi corectată prin OUG, spune dl. Lixandru. E de văzut care va fi justificarea urgenței. Cumva „pentru că suntem incompetenți”? Cum anume va fi modificată legea nu știm. Probabil ministerul vă zmângali ceva pe genunchi în ultima clipă, după nivelul de competență dovedit. Și oare câte asemenea aberații nevăzute mai sunt în marea lege a domnului/pardon, tovarășului Johannis pe lângă cele deja cunoscute și dovedite, dar menținute cu o încăpățânare feroce, precum admiterea în licee? 

Ministrul Educației, Ligia Deca, nu suportă criticile: În contextul analizei noastre, trebuie să prezentăm și noua „capodoperă” de gândire a dementei de la Minister. Ministrul Educației, Ligia Deca, a fost înregistrată în timp ce se arăta deranjată de comentariile negative care o vizează și care sunt postate pe rețelele de socializare. Într-o înregistrare audio publicată pe site-ul B1 TV se aude cum Deca povestește că angajații „de la comunicare” din minister șterg aceste comentarii: „Cu toate acestea, dacă n-apucă colegii mei să le șteargă suficient de repede, mă încarc negativ. Am o zi proastă!”.  Conform informațiilor difuzate de B1 TV, afirmațiile au fost făcute recent în cadrul unei dezbateri care a avut loc la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din Capitală, pe tema modului în care tinerii ar trebui să folosească internetul în așa fel încât să fie în siguranță.

3. Politica occidentală și evreii: un secol de trădare, de la extrema dreaptă la extrema stângă:

 Acum o sută de ani, începea să se abată asupra evreilor vântul rece al respingerii din societățile europene și apăsarea amenințătoare a extremei drepte, care avea să ducă după 1933 la catastrofa cunoscută. Antisemitismul își plantase adânc germenii culturali în solul european încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, dar abia după 1922-1923, la câțiva ani după căderea celor patru imperii din Europa în urma Marelui Război, mișcările politice antisemite luau avânt în noile state naționale. Terenul cultural și social era deja pregătit. Declarația Balfour din 1917 le promitea într-adevăr evreilor, prin vocea ministrului de Externe de la Londra, un stat al lor, „un cămin național” în Palestina, dar de la încetarea ocupației otomane și instituirea mandatului britanic asupra Palestinei până la fondarea statului Israel avea să treacă cea mai cruntă perioadă din istoria evreilor, legată, din păcate, chiar de Europa. Vom reține și ideea, relevantă pentru conflictul palestiniano-israelian, că Planul ONU de Partiție a Palestinei din 1947 a fost acceptat inițial de evrei și respins vehement de statele arabe„în numele palestinienilor”, astfel încât statul Israel, în lipsa altei soluții, s-a născut practic unilateral, printr-o Declarație de Independență, urmată de războiul din 1948-1949. Israel a fost atacat de cinci state arabe chiar a doua zi după ce a fost declarat, nefiind recunoscut de lumea islamică în general și de palestinieni în particular. Relația politică a europenilor cu evreii merită însă din nou atenție, mai ales în prezent. Nu voi intra în tema controversată a „originii socialiste a extremei drepte” și nici în ideea, neplăcută pentru mulți, că ambele extreme sunt, ca origine intelectuală și esență ideologică, una singură, opusă moderației și centrismului. Viziunea extremistă europeană a fost lansată în lunga ei carieră istorică de distopia socialismului revoluționar marxist și a emancipării poporului prin luptă, în care una dintre facțiuni a luat-o pe drumul leninismului, pretins „internaționalist” și „progresist”, iar cealaltă, negându-și originea socialistă și adăugându-și componente naționaliste, rasiste și antisemite, a luat-o pe drumul nazismului, fascismului, horthysmului, legionarismului etc. Vom relua aici doar observația simplă că Partidul Național Socialist al lui Adolf Hitler a fost continuatorul unui mic partid al muncitorilor germani, evident de orientare socialistă, așa cum îi arată și numele, iar Mussolini era la rândul lui un „socialist ratat”, exclus din Partidul Socialist Italian, care a îmbrăcat cămașa neagră și a avut mai mult succes politic în noua înfățișare. Extrema dreaptă nu mai pare, văzută din această perspectivă, decât o versiune modificată a extremei stângi, cu care păstrează în profunzime multe trăsături comune, reverberate de populism și de iluzia soluțiilor radicale, promovate prin ridicarea poporului la luptă. Fără îndoială, Europa s-a schimbat mult în ultimul secol. Structura societăților este alta. Migrația musulmanilor a fost masivă în Europa de Vest, după 1960. Dispariția clasei muncitoare industriale a lăsat stânga tradițională marxistă fără votanți. Eșecul comunismului în URSS și statele-satelit est-europene, declinul numeric al „proletariatului” și schimbarea modelului economico-social au împins stânga europeană de după 1965 într-o criză politică și ideologică profundă. După protestele din 1968, Școala de la Frankfurt și Noua Stângă au câștigat teren. Nu mai era vorba de „proletari”, de împărțirea pe „clase sociale” și „lupta de clasă”, ci de minorități, feminism, corectitudine politică, progresism și ... imigranți, mulți imigranți. Se estimează că aproximativ 45 de milioane de musulmani din prima, a doua și a treia generație post-migrație, trăiesc în prezent pe continentul european. Nu doar cantitativ politica migraționistă europeană a fost o eroare, ducând la o migrație musulmană excesivă în țările vest-europene prospere, dar și abordarea calitativă, legislativă și politico-administrativă a migrației a fost de asemenea greșită. Multiculturalismul liberal este un eșec major, creând pungi mari de comunități musulmane neintegrate cultural și social, care au înțeles doar că au doar drepturi, libertăți și numeroase beneficii garantate de statele europene, fără să-și asume niciun fel de obligații față de țările care le-au primit. Mai mult decât atât, generațiile a doua și a treia de musulmani europeni au început un proces de radicalizare islamistă, pe care nu l-a manifestat prima generație, venită să muncească în Vest pentru o viață mai bună. „74 la sută dintre tinerii musulmani din Franța consideră că legile islamice sunt superioare legilor Republicii”, spune intelectualul algerian Boualem Sansal într-un interviu recent, adăugând că „faza pe care o trăim de la independența țărilor arabe și musulmane este o fază pregătitoare pentru marele Jihad care va să vină. Această fază s-a concentrat pe reislamizarea popoarelor pervertite de valorile occidentale, moștenite din colonialism sau răspândite în lumea musulmană de cinema, televiziune, turism. Finalizată în țările musulmane, reislamizarea diasporelor musulmane din întreaga lume rămâne de făcut, în special în Europa, fiind pe cale de a se produce”. A se vedea cazurile magrebienilor, turcilor, palestinienilor. Este deja un loc comun să reiterăm astăzi că migrația ilegală trebuie stopată, iar migranții ilegali trebuie expulzați, așa cum, în sfârșit, cere cancelarul Germaniei, Olaf Scholz. Se vorbește de câțiva ani de eșecul politicii migraționiste europene, dar nu s-a făcut mare lucru, dimpotrivă, numărul celor intrați ilegal în Italia anul acesta este aproape dublu față de anul trecut. Și Olaf Scholz, și Giorgia Meloni au dreptate. Așa nu se mai poate. Stânga radicală europeană, neomarxistă în esența ideilor anticapitaliste și antisistem susținute, s-a „reinventat” prin minorități și imigranți. Aceste partide ale extremei stângi au evidentă nevoie de voturile musulmanilor din țările lor. În Germania, Die Linke, partidul stângii dure, critică anunțatele măsuri ale cancelarului Scholz, de accelerare a expulzării migranților ilegali, arătând clar linia de ruptură ideologică între stânga radicală și stânga centristă (SPD). Fără aceste voturi, stânga radicală europeană ar pierde mandate în parlamente. Trecem peste faptul că premierul musulman al Scoției pare să aibă o singură problemă în acest război declanșat de atacul teroriștilor de la Hamas împotriva Israel, anume că nu reușește să dea de socrii lui din Gaza, după ce au căzut telecomunicațiile. Fostul lider laburist britanic Jeremy Corbyn, cunoscut de mult ca socialist radical, nu a condamnat nici el atacul Hamas. Așa cum nu l-a condamnat un alt lider al stângii radicale, Jean-Luc Mélenchon, de la Partidul Franța Nesupusă (LFI), și el în căutarea voturilor arabilor. Ca o bizarerie a noii politici franceze, a ajuns extrema dreaptă prin vocea lui Marine Le Pen să susțină Israelul, iar stânga radicală să reprezinte o amenințare pentru evrei și pentru statul Israel. În fața noii trădări politice din Europa la adresa evreilor, un grup numeros de intelectuali publici israelieni, printre care profesorul Yuval Noah Harari, el însuși de stânga, oponent cunoscut al lui Netanyahu, semnează o scrisoare-declarație prin care își exprimă dezamăgirea provocată de „indiferența” progresiștilor americani și europeni față de atrocitățile comise de Hamas”, acuzând totodată stânga occidentală de „insensibilitate morală extremă și trădare”. Bineînțeles, ceea ce nu spune Harari, dar probabil înțelege, este că „rațiunea electorală” pentru care stânga radicală din Vest înclină spre „cauza palestiniană”, ignorând chiar și atacul terorist abominabil din 7 octombrie, la care Israel are tot dreptul să răspundă prin eliminarea Hamas, ține de voturile stângii și de captivitatea ideologică în care s-au scufundat o parte din democrațiile occidentale. Slăbiciunea și vulnerabilitățile societăților inundate de migrația musulmană, creșterea riscului de atacuri teroriste, criza de idei și clienți a stângii occidentale, blocată în paradigma „corectitudinii politice”, devenită pe alocuri aproape o dictatură a minorităților, toate acestea fac ca UE în ansamblu să devină irelevantă în ecuația noului război. După ce Ursula von der Leyen a condamnat ferm atacul Hamas imediat după 7 octombrie și a exprimat sprijin pentru Israel, un potop de critici venite din unele state membre ale UE au atenuat susținerea politică europeană, până la a face „o reușită” chiar și din declarația negociată cu greu la recentul Consiliu European, oricum o declarație „incoloră, inodoră și insipidă”, în care UE spune banal că vrea „să fie bine, ca să nu fie rău”... Dacă Europa nu va înțelege că atacul asupra Israelului, la fel ca atacul asupra Ucrainei, face parte din războiul mult mai amplu al axei Rusia-Iran-Coreea de Nord (susținută deocamdată „soft” de China) împotriva Occidentului, război care își propune să schimbe lumea și să erodeze puterea democrațiilor liberale, atunci UE și multe dintre țările membre vor plăti, mai devreme sau mai târziu, prețul naivității lor politice și ideologice! De ce câștigă, totuși, Hamas războiul informațional în Occident? Reacția palidă a instituțiilor, universități, mass-media, structuri guvernamentale, față de manifestările ample de extremism islamic scot în evidență criza structurală din societățile occidentale. În deschiderea unui articol din Wall Street Journal, cunoscutul politolog american Walter Russell Mead redă un dialog dintr-un roman de Ernest Hemingway, în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment răspunde: „În două feluri, treptat și apoi brusc”. Plecând de aici, el face o paralelă cu ordinea mondială care, sincron cu eroziunea capacității de descurajare a Statelor Unite, se dezintegrează și aceasta treptat și apoi brusc. Însă această observație este la fel de valabilă în ceea ce privește situația internă din Occident. Erorile masive în materie de politici de migrație, infiltrarea instituțiilor de către radicali ai stângii progresiste, ignorarea pericolului reprezentat de islamul radical s-au acumulat și ne-au adus în situația critică de astăzi. Am asistat în ultimele săptămâni la mari demonstrații, în mare parte explicit pro-Hamas, și la agresiuni la adresa evreilor. Am mai văzut la Londra cum poliția metropolitană, pe cât de intransigentă se arată când este vorba de combaterea „hate speech”, pe atât de timidă a fost să reacționeze atunci când pe străzi răsunau apeluri la Jihad și la eliminarea de pe hartă a Israelului. Benjamin Baird, directorul inițiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urmă că, în urma „dezorientării progresiste”, o „presă favorabilă islamiștilor” a permis grupurilor jihadiste ale Frăției Musulmane din America să câștige influență și putere în mass-media, în interiorul forțelor de ordine și în guvern. E un fenomen de lungă durată, dar care a fost în bună măsură fie ignorat, fie privit drept ceva marginal. De aici și șocul multora, care acum realizează dimensiunea fenomenului.

„Normalizarea” extremismului: Trebuie spus, parafrazând o afirmație controversată a lui Antonio Gutteres, că explozia de antisemitism și marile demonstrații pro-Hamas nu au loc în vacuum. Într-o prelegere recentă, Robin Simcox, șeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, a declarat că a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian, cât și a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici eșuate de migrație în masă și a multiculturalismului”. Adăugând că miile de protestatari care au ieșit în stradă în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au apărut din senin. Există o rețea de susținere a Hamas și a Iranului în Marea Britanie, spune el, care este mai „sofisticată, mai bine susținută și mai capabilă decât mulți își dau seama”. Apoi, o investigație Free Press, cu titlul sugestiv „Bătălia Qatarului pentru mințile tinerilor americani”, relevă că în prezent Qatar, principalul sponsor Hamas, care găzduiește conducerea politică a organizației teroriste, a fost cel mai mare donator străin al universităților americane. Între 2001 și 2021, Qatarul a donat 4,7 miliarde de dolari universităților americane, principalii beneficiari fiind dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din America. Aceste școli au încheiat parteneriate cu regimul pentru a construi campusuri în „orașul educației” din Doha, un district special al capitalei care găzduiește colegii satelit pentru universitățile americane. Unul dintre obiectivele Qatarului în materie de soft power este de a promova ideologia Frăției Musulmane, mișcarea islamistă care a dat naștere Hamas și partidului de guvernământ din Turcia, interzisă în Egipt și în țările din Golf, scrie Free Press. De pildă, Qatar finanțează o organizație care este ramura clericală a Frăției Musulmane, dar și canalul de televiziune Al Jazeera, care are un acord de colaborare cu Școala de Jurnalism de la Northwestern University. Mulți liberali moderați au fost șocați de ipocrizia stângii progresiste foarte preocupată să denunțe prompt „micro-agresiunile”, precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit), pe care le califică drept crime motivate de ură, dar care nu poate condamna fără echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai că aceste voci moderate sunt în prezent în defensivă, în bună măsură din vina lor, pentru că au acceptat compromisuri în numele unei solidarități în fața unor pericole imaginare sau mult amplificate „la adresa democrației”. Yascha Mounk se întreabă de ce nu știe Occidentul pe cine să susțină în războiul Israel-Hamas? „În loc să declare că suntem cu toții pro-israelieni, editorialele din Le Monde au fulminat împotriva „dorinței de răzbunare” a Israelului. Iar atunci când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin, Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei care au fost uciși cu brutalitate, ci în sprijinul teroriștilor”. Maniera rușinoasă în care jurnaliști de la mari instituții mass-media, BBC, CNN, The New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispuse să țină prelegeri despre „claritatea morală”, nevoia de echilibru și de verificări scrupuloase pe baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza pe care au pus-o imediat pe seama Israelului, doar în baza informațiilor furnizate de Hamas nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor prejudecăți înrădăcinate induse de o ideologie din ce în ce mai influentă. În opinia lui Yascha Mounk în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați - și apoi concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați. Și pretinde că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stângii”. De ce atrocitățile Hamas determină stânga să urască și mai mult Israelul?, se întreabă în titlu și un articol din Wall Street Journal. „Activiștii occidentali pro-palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea justificată. Această capcană cognitivă se exprimă în modul în care adversarii Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea pentru a se ajunge la o soluție cu două state nu duce niciodată la apeluri pentru ca palestinienii să se grăbească și să accepte un compromis negociat. Aceștia ignoră faptul că palestinienii au respins crearea unui stat și pacea în 2000, 2001, 2008 și 2014. Ei ignoră faptul că beligeranța Hamas este cauza blocadei Israelului asupra Gazei, o măsură defensivă a unei națiuni aflate sub asalt”.

Propaganda Hamas: În acest context este aproape imposibil pentru Israel să câștige războiul informațional în spațiul occidental, în condițiile în care mass-media a adoptat regula că trebuie să acorde un spațiu egal grupărilor sau mișcărilor care afirmă că luptă împotriva nedreptăților, oricât de violente ar fi acțiunile acestora. De pildă, deși se vorbește despre masacrele comise de Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adică diluate, de narațiunea constantă a preocupării pentru palestinieni. Spre deosebire de bombardamentele cu rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamăgirea palestinienilor, cruzimea ritualică a teroriștilor Hamas asupra civililor a fost salutată cu entuziasm de participanții la marșurile de susținere. Nu a fost una întâmplătoare, s-a dorit să se transmită un mesaj. Au perceput-o ca o revanșă extraordinară, un triumf, față de cei față de care se simțeau neputincioși. Din acest motiv a generat, de pildă, mesaje pline de entuziasm din partea unor profesori de la universități din America sau Marea Britanie și, de o manieră mai reținută, de către regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o dovadă  faptului că liderii Hamas, care i-au instruit special pe „mujahedini” să comită toate aceste atrocități, cunosc foarte bine psihologia majorității palestinienilor, modelată în cursul unui amplu proces de îndoctrinare, stăpânesc la perfecție arta manipulării și cunosc la fel de bine pedalele emoționale cu care pot manevra opinia publică occidentală. În acest fel se creează și o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra crimelor de război, deși armata israeliană este cu siguranță cea mai atentă din lume la acest capitol. Apelul constant la dimensiunea umanitară este însă unul ipocrit. Altfel, aceeași grijă globală, exprimată aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta civililor prinși în confruntări sângeroase în Etiopia sau față de cea a uighurilor din China. De pildă, în războiul civil din Yemen s-au înregistrat un număr de 380 de mii de civili uciși, dar pentru că e vorba de un conflict exclusiv între musulmani, o facțiune fiind sprijinită de Iran și o alta de Arabia Saudită, nici în Orientul Mijlociu și nici pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea. Hamas, ca și ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil și sofisticat în materie de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre deosebire de ISIS care se raporta doar la „războiul global împotriva infidelilor”, își poate asuma o cauză mai ușor de „vândut”, mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestinienilor. De partea cealaltă, reacțiile de apărare în fața acestei agresiuni care amenință valorile fundamentale ale civilizației occidentale sunt palide. „Paradoxul teribil al unei societăți liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de Substack, „este că refuză să ia măsurile iliberale care pot deveni inevitabile pentru apărarea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberală conține semințele propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvăluie acum unui Occident îngrozit”.

13. DIN ȚARA „TURISTULUI” JOHANNIS:

1. Dosarul vaccinurilor. Cum ajunge USR „aceeași mizerie”:

 Dosarul vaccinurilor ridică două mari întrebări: 1) a reînceput DNA să acționeze la comandă politică și 2) își trădează USR principiile în numele cărora a câștigat încrederea electoratului? Deschis în urmă cu doi ani, în mandatul lui Crin Bologa, fost procuror-șef al DNA, dosarul îi acuză pe Florin Câțu, fost premier, pe Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, foști miniștri USR ai Sănătății, că au cumpărat peste 50 de milioane de doze de vaccin anti-Covid, în valoare de un miliard de euro, mult peste necesitățile României. Ca dovadă, majoritatea au rămas nefolosite și au fost distruse. Este o problemă, trebuie să o recunoaștem, pentru că în mai 2021 campania de vaccinare, pornită în trombă la începutul anului cu peste 37 de milioane de doze, suficiente pentru vaccinarea întregii populații de trei ori, deja se dovedea un eșec. În februarie 2021, România se afla pe locul 7 în lume, iar în mai ajunsese la coada plutonului vaccinării. Premierul Florin Câțu, care, alături de președintele Johannis, își asumase campania, socotind că va fi un succes pe care și-l va prinde la butonieră, ceea ce a și făcut o perioadă în pofida evidenței, dădea mesaje disperate către populație îndemnând-o să se vaccineze. Degeaba, vaccinarea nu a sărit de 42%. De ce s-au mai achiziționat atunci încă 50 de milioane de vaccinuri? Populism, iresponsabilitate, dispreț față de banul public, incapacitatea de a spune Comisiei Europene că nu avem nevoie de atâtea vaccinuri? Probabil, toate la un loc. Dar nu e treaba procurorilor să judece asta, pentru că a fost o decizie de oportunitate, chiar dacă discutabilă, iar procurorii, că ne place ori ba, nu au voie să se pronunțe pe oportunitate, după decizia Curții Constituționale din 2017. Mai mult, încadrarea la abuz în serviciu are o mare hibă de fond: lipsește „folosul necuvenit pentru sine ori pentru altul” pe care l-au obținut urmăriții penali. A avut vreunul dintre ei o înțelegere cu Pfizer, Moderna sau Comisia Europeană, cea care, de fapt, achiziționa vaccinurile, au obținut vreun comision, vreo șpagă? Procurorii nici măcar nu sugerează așa ceva. Or, fără folos necuvenit, care nu trebuie să fie neapărat patrimonial, dosarul e un balon de săpun. Așa cum au fost de-a lungul timpului și alte dosare. Să ne aducem aminte de dosarul pe care DNA i l-a făcut lui Ludovic Orban în 2016, în plină campanie electorală, scoțându-l astfel din cursa pentru Primăria Capitalei. În plus, procurorii nu spun clar nici care este legea încălcată de Câțu, Voiculescu și Mihăilă, ci se referă doar la lipsa unor documente/analize care să justifice necesitatea achiziției. Cam subțire. Publicul are tot dreptul să se mire că din acest dosar lipsesc adevărații eroi ai vaccinării, cei care se ocupau practic de campanie și luau efectiv deciziile. Unde este colonelul Valeriu Gheorghiță, coordonatorul en-titre al campaniei de vaccinare? Dar faimosul Comitet Național de Coordonare a Activităților privind vaccinarea (CNCAV), a cărei componență a rămas vreme de doi ani un mister? Cei de acolo luau toate deciziile - câte vaccinuri se cumpără, ce localități intră sau ies din carantină, cum se schimbă regulile și ordonanțele etc. Acești oameni, care aveau linie directă cu Palatul Cotroceni, sunt dispăruți de pe radarul DNA. Îi protejează cineva acolo sus? Nu știm, dar speculațiile nu lipsesc, mai ales că Valeriu Gheorghiță a ajuns manager la spitalul SRI. Suspiciunea multora că aveam de-a face cu un dosar politic nu este lipsită de sens. Dar asta o pot spune analiștii, ziariștii și cetățenii, nu și partidele politice. Nu USR. E limpede că USR a fost lovit în moalele capului cu dosarul. Problema este că în loc să-și călărească înaltele principii de care a făcut paradă ani de zile, le-a făcut ghemotoc și le-a aruncat la gunoi. Demersul „Fără penali în funcții publice” a fost nu doar golit de conținut, ci li s-a întors în față. Iar asta dovedește mediocritatea liderilor USR și demagogia susținerilor de până acum! Discursul lui Cătălin Drulă care acuză că dosarul este unul politic, instrumentat cu ajutorul serviciilor secrete de procurori aflați în slujba PSD și PNL, adică de statul paralel, este identic cu cel folosit de toate partidele care au făcut și fac scut în jurul „penalilor”. Fix așa spunea și Dragnea. Este un discurs antijustiție fără drept de apel și mă întreb dacă activul USR este de acord cu el. Din informațiile mele, nu. Dar partidul este acaparat de echipa Drulă-Barna-Ghinea, iar rezultatele se văd - USR nu reușește să sară de 13%, deși avea cele mai bune perspective în față. Nu doar scandalurile repetate și sciziunile au dus la această situație, ci și o neclaritate morală, o formă sulfuroasă de raportare la valorile pe care partidul le-a asumat. Respectarea principiilor e un demers complicat, nu-i pe măsura oricui, necesită tărie de caracter, inteligență, consecvență. Din păcate, nu sunt punctul forte al actualei conduceri. Întrebarea este de ce tace partidul? A devenit, oare, clona celorlalte? „Aceeași mizerie”? Ar fi trist, pentru că motivul pentru care USR a reușit totuși să rămână alternativa, „răul cel mai mic”, motivul pentru care alegătorii i-ar fi dat votul și în 2024 era exact acest ascendent moral pe care îl avea față de partidele-sistem. Desigur, USR este de mult sub tirul PSD, PNL și AUR, împotriva sa se duce o campanie furibundă, se spun o groază de minciuni și lucruri nedrepte despre el, televiziunile și site-urile plătite din bani publici de acestea îl toacă zilnic, dar a reacționa coborând ștacheta discursului până la nivelul grobianismului și abandonând principiile este profund greșit. PNL este, cum altfel, duplicitar, are corupți și penali pe care îi protejează și îi ține în funcții fără nicio problemă, să ne referim doar la Costel Alexe, dar de fațadă promovează discursul projustiție. În cazul lui Florin Câțu, le convine cu atât mai mult, pentru că omul devenise persona non grata pentru echipa de conducere, cu Nicolae Ciucă în frunte. Este un critic al președintelui Johannis, al lui Ciucă, al coaliției cu PSD și al măsurilor fiscale luate de Ciolacu. Nu-l putem bănui de prea mare sinceritate, ținând cont că o perioadă s-a transformat în servantul lui Johannis și prin modul în care s-a cramponat de funcția de premier a devenit artizanul alianței PSD-PNL. PNL îl va da afară din grupul liberal de la Senat, ba chiar s-ar putea să-l suspende din partid, dacă lucrurile se îngroașă. Ciucă și acoliții răsuflă ușurați că scapă de Câțu și punctează ca imagine. Acum toate tunurile sunt concentrate pe USR, iar social-democrații fac circ. O situație hilară, măcelarii justiției din vremea lui Dragnea pozează în apărătorii ei, în timp ce USR face pavăză în jurul „penalului”!

2. Pensiile, cireașa de pe tortul incompetenței PSD-PNL:

 În plin scandal al pensiilor, pe care Ciolacu le vrea mărite cu 40% în an electoral, fără să aibă însă și banii pentru asta, a ieșit la iveală mai pregnant ca oricând abisala iresponsabilitate a acestui guvern. Ea este plămădită din prostie, populism și instinct feroce al puterii. Faptul că toate acestea vor avea ca efect regresul României și că populația va fi cea care le va deconta nu este niciun secret. Absolut toți economiștii avertizează asupra acestui lucru. Dar toxica alianță de la putere judecă doar pe termen scurt, în paradigmă electorală. Gafele, bâlbele și tâmpeniile făcute de cabinetul Ciolacu în scurtul timp de când s-a instalat definitiv la putere se țin lanț. Legea pensiilor a trebuit votată pe repede-înainte, în doar două zile, fiind unul dintre jaloanele mult întârziate din PNRR, așa că analizele serioase despre soluții și impact bugetar sunt puse între paranteze. Marcel Boloș a fost trimis cu șuturi în dos de Marcel Ciolacu să caute bani în piatră seacă și cu asta discuția s-a încheiat. Liberalii, în frunte cu generalul dezertor de la misiunea de a opri căderea PNL, stau ghiocel și trag cu ochiul spre Cotroceni să primească lumină. Degeaba. Șeful cel mare se relaxează prin țările calde și se întâlnește cu tot felul de dictatori. Pensiile sunt însă doar cireașa de pe tortul incompetenței guvernamentale. Înainte a fost răzgândeala cu plata cash, marota lui Ciolacu, la care a renunțat peste noapte, probabil la presiunile diverșilor mafioți conectați la partid care își vedeau evaziunea fiscală periclitată. Din același ciclu fac parte și geniala idee a ministrei României educate, Ligia Deca, de a răsplăti cu burse de merit loazele cu note sub 5, bulibășeala cu ordonanța de urgență privind scutirea de impozit a angajaților din construcții și sumele fabuloase pe care judecătorii le vor primi anul acesta, un cadou pe care și l-au dat singuri în instanțe, deși Boloș se plângea că bugetul e deja ruinat. Dar una dintre cele mai grandioase mișcări este cea prin care Ciolacu, în loc să facă rectificare bugetară, împarte discreționar banii prin Fondul de Rezervă aflat la dispoziția sa. Stupefiant este că, în pofida acestor mostre de nerușinare și habarneală, PSD nu pierde în sondaje. În schimb, liberalii s-au dus pe tobogan și perspectivele de a se mai ridica sunt reduse. Explicabil. Au fost părăsiți exact de partea liberală a electoratului, rămânând cu cea pesedist-auristă. Votanții de dreapta sunt dezamăgiți nu neapărat de alianța cu PSD, care putea fi înțeleasă în condițiile date, cât de slugărnicia și slăbiciunea emanate de partid și de liderii săi, de abdicarea de la orice principii și valori liberale. Practic, încă din vremea în care Ciucă era premier, PNL a stat în genunchi în fața PSD, acceptând toate compromisurile posibile. Acum se târăște de-a dreptul. Iar râmele ajung de multe ori în cârlig pe post de momeală. Social-democrații îi disprețuiesc pe liberali și nu ascund asta. Nici n-ar avea de ce. I-au testat de prea multe ori, ca să-și dea seama că nu vor primi nicio ripostă și că, orice ar face, leadershipul partidului va tolera. După episodul cu pensiile, Ciolacu a spus ironic despre Boloș că a devenit ca o „păpușă voodoo”, dar că el nu-l „înțeapă”. Nu, el îi arde câte una în direct. După jignire, Ciucă a declarat că PNL va susține fără discuție legea pensiilor, iar Boloș s-a scuzat plângăcios că impactul bugetar pentru pensii este de 30 de mld. de lei și că „orice finanțist se gândește cum va reuși să atragă acești bani”. Răspunsul este simplu, iar liberalii îl știu la fel de bine ca PSD: noi taxe și impozite plătite de toată lumea. Pe care PNL le va accepta, chiar dacă Rareș Bogdan vociferează și se crede important. „La polemică nu-mi face față nimeni” s-a lăudat el. Nici la Rolex-ul de 30.000 de euro, afișat pe mâna cu care prețăluia pătrunjelul în piață. Patrioți de mucava, Ciolacu, Ciucă, Bogdan și alți viteji ai partidelor de la putere au făcut rondul prin piețele patriei, pupând mâini, obraji și zarzavaturi, au făcut băi de mulțime prin țărănimea de la tarabe, au cumpărat pufuleți și jucării de pluș, s-au legănat pe pânza de păianjen a simpatiei populare (ipocrite). Cred că astea țin loc de responsabilitate și bună guvernare. Jalnic! PNL nu înțelege un lucru simplu: nu e așa cum spune noua stea a sondajelor de opinie, fostul și mereu actualul „prostănac” Mircea Geoană, că „locomotiva merge mai repede decât ultimul vagon”. Ele merg la fel de repede, dar prima în gară intră locomotiva. De multe ori ultimul vagon nici măcar nu mai ajunge în dreptul peronului. Iar puținii care mai călătoresc cu el o fac pentru că nu mai prind locuri în celelalte vagoane. Cam asta riscă să fie soarta PNL, dacă va continua așa până la alegeri. PNL e singurul în acest moment care poate spune stop iresponsabilității populiste a PSD opunându-se măsurilor care secătuiesc bugetul de stat. Dar pentru asta are nevoie de un alt președinte și de o altă echipă de conducere, care să desprindă PNL de Klaus Johannis, personaj care nu-și vede decât de propriile interese, și să schimbe radical strategia politică a PNL. Dacă ar intra în opoziție, liberalii și liderii lor ar avea oportunitatea de a demonstra că nu sunt clonele nereușite ale PSD. Mă tem însă că asta au ajuns și că situația le convine. 

3. Mizerii politice:

 Până și sărbătoarea națională s-a desfășurat pe scurt fiindcă Johannis a ținut recepția de seară la prânz ca să plece în Dubai la „Alianța solară” unde a rostit un discurs de 3 minute. Cam cât vorbește acasă într-o lună. Pentru mai multă „reziliență și redresare”, Johannis n-a invitat USR și AUR la recepție considerând că opoziția nu merită niciun pahar de șampanie. E oricum turmentată. În mod sigur, USR și AUR ar fi refuzat invitația dar atunci păcatul era al lor. Simion s-a și mirat: „Ce să caut eu acolo?”. Într-adevăr, n-are ce căuta la Cotroceni. Își dau oricum în petec în Parlament unde Simonis (ăla mic cu capul mic, cum i-a și zis Băsescu) și Simion (ăla mic cu gura mare) s-au înjurat de mamă. Similitudini: Simion l-a făcut pe Simonis „lichea pitică” după care s-au amenințat cu „ruperea de dinți”. Și fiindcă la Senat coaliția a votat cu mare plăcere ridicarea imunității lui Câțu (pentru procesul vaccinării) Simionii deputați au năvălit peste senatori silindu-i să încuie ușa pentru a-l putea executa „în mod decent” pe fostul superman. Crezându-se și ea „Xena, prințesa războinică”, Șoșoacă s-a pornit să țipe: „Ne-au încuiat! Suntem sechestrați!”. Nici vorbă. Șoșoacă e doar încuiată! Ca și Cherecheș aflat acum sub cheie în Germania unde a fugit (făcând de râs poliția de frontieră și pregătirea noastră pentru Schengen) de condamnarea la 5 ani de închisoare. În țară și-a lăsat socrii la zdup, în Germania l-a ajutat o mătușă (mătușa Tamara, vorba lui Năstase) unde Cherecheș își transferase din timp 1,5 milioane euro. Un fleac! Încă un fugar depistat! Numai pe Ionuț Costea, cumnatul lui Geoană, nu-l caută nimeni. Necazul este că prejudiciile rămân mereu nerecuperate. Să vedem dacă dosarul vaccinurilor rămâne la cei 3 indezirabili (Câțu, Voiculescu, Mihăilă) sau ajunge și la marii decidenți (Johannis, colonelul Gheorghiță etc). E un test pentru justiție: se mulțumește cu un sfert de caz? Sau merge până la capăt? USR, care altă dată clama „DNA, să vină să vă ia!” a acuzat acum DNA direct la Ursula „von der Pfeizer” (cum îi se spune prin Parlamentul European!) că atacă însăși „coeziunea europeană” și face „un proces politic”. Penibil! Încântat că mortul e pe strada altora, PSD a și comunicat că „dosarul vaccinurilor e cel mai mare tun din istoria României”. Hai, nu mai faceți pe modeștii! Încă nu i-a întrecut nimeni pe tunarii din PSD. De fapt, au dat cu toții tunuri până a tunat și i-a adunat. Ce simplu! Pui Bode lângă Rafila și consolidezi democrația, pacea și prietenia. Dar cum AUR reprezintă o alternativă periculoasă iar ce-i periculos se vinde bine (droguri, petarde) se estimează că Simion are șanse la finala prezidențială. Ciolacu nu crede: „Nu merită Simion să fie în turul 2”. De parcă mai e ceva pe merit. Seara, la România TV, Ciolacu și Ciutacu s-au înghesuit într-o jumătate de ecran ca să n-o deranjeze pe țața Budeanu care se plictisea singură în cealaltă jumătate așteptând să ocupe tot ecranul. Se subînțelegea că premierul nu face nici cât jumatate de Budeancă. Ciolacu îi convins însă că „România va avea președinte de stânga” întrucât el va evita greșelile din pricina cărora PSD „a pierdut 4 rânduri de prezidențiale”. Curaj! Încă un rând! Nemulțumit de „amatorii din USR” care „au omorât oameni și n-au lăsat nimic în urmă” (doar dacă nu cumva urma scapă turma nevinovaților!), premierul e mulțumit însă de sine: „Nu mi-e rușine de mine și de ce-am făcut”. Mă rog, primul lucru care se pierde în politică e rușinea. Ciolacu a mărturisit însă că „eu vreau să fiu un om fericit”. Hai că are noroc! Fericiți cei săraci cu duhul.

4. Minciuna:

 Chestiunea majorării salariilor profesorilor nu mai este doar despre educație și riscul unei greve. Este despre ceva ce ar putea marca societatea românească pentru mulți ani de cum înainte. Până la urmă, mai ales după testele PISA și felul în care ele au fost comentate de unele cadre didactice, chiar de la școli de prestigiu, o discuție despre calitatea actului de educație, despre criterii de performanță și salarizarea condiționată de ele, despre toxicitatea titularizării pe viață, poate s-ar impune. Este cert că fără salarii mai bune nu pot fi atrași în educație absolvenți de facultate și valoroși ca pregătire și cu talent didactic. Dar odată atrași, cum le împiedici plafonarea și contaminarea cu bolile care macină acum sistemul? Și cum să forțezi schimbarea celor care acum sunt în sistem și perpetuează toceala, acumularea cantitativă, adică ceea ce generează analfabeți funcționali pe bandă rulantă? Cum scapi de cei care nu vor sau nu pot să facă un salt cantitativ? Salarizarea otova, după criterii care nu au nimic în comun cu calitatea, este o rețetă a eșecului, după cum vedem. Premierul i-a trasat sarcină ministrului Educației să găsească criterii de performanță pentru salarizare. Dacă ele vor ieși ca legea educației, și mă tem că madam Deca nu poate mai mult, mai bine lipsă! Pentru că a transforma criteriile de performanță într-un alt bici în mâna unui inspector școlar sau a unui director politruc e chiar mai rău decât acum. Toate cele de mai sus nu schimbă însă faptul că guvernul s-a angajat prin OUG 57 în luna iunie la o majorare salarială de care pare acum gata să se dezică. În iunie profesorii au declanșat greva generală zădărnicind pentru moment rotativa „sticlă” a premierilor. Mai întâi coaliția Ciucă-Ciolacu le-a promis ferm că legea salarizării va intra în vigoare rapid și în noua grilă se vor regăsi întocmai solicitările lor. Legea, li s-a spus sindicaliștilor, va intra în Parlament pe 1 septembrie și până pe 1 ianuarie va fi în vigoare. Profesorii n-au crezut promisiunea, președintele i-a certat că n-au crezut și n-au intrat încolonați la ore. Că au avut dreptate este evident acum. Legea salarizării nu numai că nu a intrat în Parlament la 1 septembrie, dar nici măcar nu este proiect, iar premierul Ciolacu a anunțat că va intra în vigoare abia prin 2025, poate la început, mai degrabă la mijloc. Apoi, pentru ca rotativa să se facă totuși, a fost emisă OUG 57 care prevedea pentru 1 ianuarie o creștere salarială de 50% din diferența dintre salarizarea actuală și cea pe care urma să o prevadă legea salarizării, pornind salariul debutantului la nivelul salariului mediu brut pe economie. Chiar dacă legea salarizării, deci o noua grilă, nu e încă în vigoare, calculul putea fi făcut pornind de la referința deja fixată. Potrivit calculelor edupedu.ro majorarea de la 1 ianuarie ar fi trebuit să fie de 40%. Ce ar urma să primească profesorii la 1 ianuarie? 13%. Dacă lucrurile vor rămâne așa, ar însemna că tot ce li s-a promis profesorilor pentru a ieși din grevă să rămână o simplă minciună. Greva profesorilor a fost mai mult decât o mișcare sindicală pentru bani. Faptul că profesorii nu au acceptat decât o OUG care să prevadă majorarea salarială cerută, că nu au fost convinși de nicio promisiune, de niciun memorandum, de niciun angajament, al președintelui, al premierului în funcție și al celui viitor, a fost simptomul unei crize în primul rând de încredere a cetățenilor în liderii lor. O criză nu doar a profesorilor, ci a întregii societăți, șubrezită de minciuni repetate, de proasta gestiune a pandemiei. De aceea era esențial ca măcar de această dată promisiunea să fie ținută întocmai. La virgulă. Ar fi dat un motiv de încredere, atât de necesară, esențială, pentru viitor. Și pentru cei care cred, și pentru cei care nu cred că profesorii meritau salariile mărite, ceea ce va rămâne esențial va fi minciuna și confirmarea că în ceea ce spune guvernul, în ceea ce spune președintele nu trebuie avut încredere sub nicio formă! Ruptura aceasta face o țară neguvernabilă și neguvernată, distruge democrația la fel de rău ca o dictatură.

5. Raliul lui Johannis prin savană și Emirate:

 Turistul Klaus Johannis vine tot mai rar prin România și tot mai des călătorește prin țările calde. S-a bucurat de arșița ecuatorială, de drumeții și de vânători în savanele africane, pentru că poate, iar acum a tulit-o în Emirate. Agenția de voiaj - numită Administrația prezidențială - i-a rezervat distinsului călător o vacanță de zece zile. Un sejur cu tacâm complet. All inclusive. Dar și ședințe foto cu marcanții lideri africani, pe care i-a cunoscut de la televizor sau prin reuniunile ONU. Aceiași agenție i-a asigurat și „drumeția” în Dubai. Acum, a zis că e momentul să le tragă o vizită prezidențială celor din Africa. Nu le-a spus scopul real - că el n-a mai călătorit demult prin savane și nu s-a fotografiat cu tigrii bengali - ci, chipurile, e interesat de cordialitate și de strângerea relațiilor. Poate că UE l-a trimis în chip de bumerang. Cine mai știe? Fiindcă bugetul prezidențial e nelimitat, s-a dus cu o aeronavă privată, să nu fie deranjat de scâncetul copiilor de la Economy Class. Nu se făcea să apară obosit în fața regilor lei și a împăraților tigri. Din comunicările oficiale, știm că s-a dus cu aura de cordialitate. Adică, îmbrăcat în ținuta de domn cumsecade. Turul ghidat a fost lung. S-a plimbat cu „răvășitoarea” prin Kenya, Tanzania, Capul Verde, pentru a încheia în Senegal siesta africană! Sub aspectul „interesului național” e necesar să precizăm că totalul comerțului cu aceste state africane reprezintă o sumă mai mică decât contravaloarea periplului în aeronava de lux întreprins de președintele Klaus Johannis. Dar cine știe? Poate că există de acum încolo perspectiva unor relații economice înfloritoare, care să jaloneze acest al doilea „Drum al Mătăsii” în stil românesc, preconizat de Klaus Johannis. Pare, totuși, un proiect de domeniul science-fictionului. Declarația dată de președintele Klaus Johannis prin Tanzania s-a rezumat la un argument simplu și sărac. „Prin acest turneu am repus România pe radarul african”. Ce este radarul? DEX menționează că radarul este „Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unui tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.)”. A mințit Klaus Johannis? Nici vorbă! A pus avionul care îl transporta în acest turneu pe radarul african și toți operatorii de la dirijarea traficului au observat un zbor efectuat de o aeronavă VIP contractată în România. A avut un cod de zbor și a putut fi văzut pe radarul din toate țările și regiunile importante ale Africii. La modul general, cam atât. Profesorul de fizică (suplinitor și fără performanțe) Klaus Johannis ne-a păcălit încercând să se ascundă îndărătul unei metafore. Ne-a transmis că prin călătoria sa a pus numele României pe radar, adică pe lângă consemnarea zborurilor a pus țara noastră și pe agenda diplomatică și politică a țărilor din Africa. Nici vorbă! Fals de tot! Poate zice cel mult că a marcat turistic și câteva țări din Africa și că în mandatul său a cam făcut înconjurul turistic al lumii. Atât. În celelalte țări africane, turneul său turistic nu s-a văzut și n-a existat. Doar ziarele și televiziunile din țările prin care s-a preumblat, chiar și de prin cele vecine acestora, i-au menționat vizita. Nici că se putea altfel. Este vorba de o vizită a unui președinte de stat din Europa prin unele locuri prin care n-a mai prea călcat nimeni. Cum să nu-l menționeze? Ba șefii unora dintre aceste țări s-au umflat în pene că primesc o asemenea vizită. În celelalte țări africane n-a însemnat nici atât. Și nici nu avea cum. În cele mai multe nu avem ambasade. Relațiile noastre cu unele dintre ele sunt nule. Cât de activă este România în Africa? Din cele 54 țări câte numără continentul, România are ambasade în 13 dintre acestea - Africa de Sud, Pretoria (ambasadă), în Angola, la Luanda (ambasadă), în Nigeria, la Abuja (ambasadă), în Senegal, la Dakar (ambasadă), în Sudan, la Khartoum (ambasadă), Etiopia, la Addis Abeba (ambasadă) și Kenya, la Nairobi (ambasadă), în Zimbabwe, la Harare (ambasadă). La acestea trebuie adăugate cele cinci din Nordul Africii (Maroc, Tunisia, Egipt, Libia și Algeria). Ce-a făcut Johannis în nouă ani de mandat pentru a relansa relațiile economico-diplomatice cu acestea? Măcar în cele în care avem ambasade? Absolut nimic! A dus-o pe prima doamnă la piramide și gata. De mirare că s-a ostenit să semneze câteva numiri de ambasadori! Vizita de zece zile a președintelui României în Africa este dovada prestației sale submediocre în fruntea statului. Punerea României pe radarul african este o minciună, o păcăleală menită a acoperi cheltuielile unui turneu de plăcere, în care nu s-a chinuit să ia nici măcar reprezentanți ai economiei. Pe zi ce trece, Klaus Johannis rămîne vizibil doar pe radarul nemulțumirii românilor!

14. POLITICA DÂMBOVIȚEANĂ LA ÎNCEPUT DE AN:

1. Ce lipsește pentru a scăpa de alianța PSD-PNL?

 Alegerile din 2024 par adjudecate, PSD și PNL își vor continua guvernarea într-o coaliție în care liberalii vor fi jucăria din tolba social-democraților. Argumentul forte pentru această formulă și care va justifica în campanie blatul dintre PSD și PNL va fi blocarea extremismului. AUR are șanse serioase să fie al doilea partid de pe eșichierul politic. Polul de dreapta, pivotând un USR în pierdere de viteză și imaginație politică, nu va reuși să formeze o coaliție funcțională decât dacă va atrage de partea sa PNL. Acesta este tabloul momentului, dar, deși știm din experiența altor alegeri că lebedele negre nu ezită să se arate pe cerul României, producând surprize greu de anticipat, de data aceasta am sentimentul că lipsesc ingredientele obligatorii pentru așa ceva: dorința de schimbare, alternativa (lider/partid), „omul negru” și presa independentă.

1. Lipsa dorinței de schimbare - dezamăgirea, neîncrederea și lehamitea domină electoratul care, de regulă, era motorul schimbării. Practic, toate formulele de guvernare posibile au fost testate și toate s-au dovedit eșecuri de zile mari. Ultimul ciclu electoral a fost încununarea - coaliția PNL-USR s-a destrămat lamentabil, PSD a ajuns la guvernare în urma unor mașinațiuni cu sprijin de la Cotroceni și în răspărul votului, iar alianța PNL-PSD se dovedește incapabilă de o guvernare coerentă, eficientă și reformatoare, deși are o majoritate covârșitoare. 

2. Lipsa alternativei și a unui lider. Ciolacu, Ciucă, Drulă, Geoană au carisma unui neg, nu stârnesc emoție și vorbesc noua limbă de lemn a populismului. Nu pot mobiliza oamenii, să le ofere o perspectivă, o speranță, idei, ceva nou. Sunt produsul propriilor partide (chiar și Geoană, cu toată cariera lui la NATO), după chipul și asemănarea acestora, rezultatul contraselecției și clientelismului, inclusiv la USR.

 Aceasta este și explicația pentru care personaje caricaturale precum Simion și Șoșoacă sunt singurele care au crescut în sondaje și sunt peste scorul partidelor. Discursul naționalist, suveranist și antieuropean oferit de cei doi are rezonanță la o parte semnificativă a electoratului (sondajul INCSOP arată că AUR și SOS cumulează 25% și pot atinge chiar 30%, iar Simion și Șoșoacă ajung la 28%). Motivul? Discursul răspunde frustrărilor tranziției și integrării, are componenta antisistem (abandonată de USR), făcându-se purtătorul nemulțumirii față de stat și de scăderea nivelului de trai. Totul, la pachet cu promisiuni utopice - creșterea pensiilor și a alocațiilor cu 500%, naționalizarea marilor companii etc. Strategia de manipulare e clară și aplicată eficient. Într-o lume normală, fenomenul extremismului AUR-SOS ar trebui să dinamizeze celelalte partide, dar nu se întâmplă așa pentru că ascensiunea acestuia le este convenabilă.

3. Lipsa „omului negru”, personajul detestat, văzut ca pericol pentru democrație, cel care enervează în așa măsură încât activează votul negativ al electoratului. A funcționat în cazul lui Adrian Năstase, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă. Acest personaj nu există până acum. Marcel Ciolacu și-a învățat lecția de la Ponta și Dragnea, evită să supere electoratul așa-zis de dreapta, deși în ultima perioadă beția puterii, aroganța și înclinațiile autoritariste încep să-și arate coarnele. I-ar putea fi fatale.

4. Lipsa unei puternice prese independente. Chiar dacă întotdeauna a existat presa mogulilor aflată în siajul PSD și al PNL, nu lipsea nici media neafiliată, care reușea să contrabalanseze într-o bună măsură influența acesteia. În ultimii ani nu mai vorbim doar de presă plătită prin contracte preferențiale de publicitate cu statul, de jurnaliști „la plic”, de campanii furibunde împotriva unor magistrați sau politicieni, ci de un fenomen mai amplu. Tuturor acestor practici de subordonare a presei li s-a adăugat plata directă și fără perdea de către partide din bugetul primit prin lege. Adică, din banul public. Sumele sunt fabuloase, de ordinul milioanelor de euro, așa cum au arătat numeroase investigații. Rezultatul? Ocultarea subiectelor sensibile pentru PSD, Ciolacu, PNL, Ciucă și baronii aferenți celor două partide, promovarea partidelor extremiste, a suveranismelor și naționalismelor, a teoriilor conspiraționiste.

 Spuneam că, în lipsa acestor factori, este puțin probabilă schimbarea actualei paradigme politice - guvernarea PSD-PNL. O speranță, totuși, există. De unde ar putea veni ea și ce ar trebui să se întâmple? Răspunsul e simplu: de la PNL și USR. La liberali, unde colcăie de mult nemulțumirea, trebuie forțată desprinderea de sub tutela lui Johannis, schimbarea lui Ciucă, deci și găsirea unui candidat valabil la prezidențiale, o campanie fermă anti-PSD și, cel mai bine, ieșirea de la guvernare înainte de europarlamentare. Cu o nouă garnitură de lideri, o altă strategie față de PSD, liberalii s-ar putea salva in extremis și demara negocieri pentru o alianță electorală cu Polul de dreapta, recte USR. Altfel, sunt sortiți prăbușirii. La USR, se impune, de asemenea, găsirea unui lider și candidat la prezidențiale convingător, altul decât Drulă, sau, eventual, susținerea unuia comun PNL-Pol de dreapta. E nevoie de idei noi, soluții concrete, de o schimbare de stil, de un program clar și scurt și, mai ales, de asumarea greșelilor, inclusiv cele făcute în perioada guvernării. Dacă ambele partide vor recunoaște că au comis o eroare majoră rupând coaliția de dreapta, că au acționat sub imperiul orgoliilor și al presiunilor cotroceniste, ar putea, poate, recâștiga încrederea oamenilor în formula unei coaliții PNL-USR (Polul de dreapta) și reactiva electoratul anti-PSD și pe cel speriat de spectrul extremismului. E o șansă mică, dar nu trebuie neglijată, pentru că este unica.

2. Fantezii liberale cu demisia lui Johannis. De ce scenariul plecării la șefia Consiliului European are șanse spre zero:

 Despre posibilitatea alegerii lui Klaus Johannis la președinția Consiliului European nu se discută în mod serios în Europa, cel puțin nu deocamdată, tema fiind una de interes electoral și tactic pentru PNL. „Mi-aș dori ca dl. Johannis, un român, să devină președintele Consiliului, dar sunt mai multe impedimente”, a explicat pentru SpotMedia.ro  europarlamentarul Renew, Dacian Cioloş, direct implicat în negocierile pentru alcătuirea actualei conduceri a UE. Actualul președinte al Consiliului, Charles Michel (Renew Europe), avea mandat, al doilea,  până în noiembrie, însă a anunțat că va candida la alegerile europarlamentare, deci va demisiona în iulie, pentru a prelua mandatul din PE. Ce va urma? În primul rând, trebuie înțeles că nu există noțiunea de președinte interimar, temporar al Consiliului, spune Dacian Cioloș. Dacă titularul nu își mai poate exercita funcția, există două variante: ori funcția este exercitată temporar, până la alegerea noului președinte, de liderul țării care deține președinția semestrială a UE, așa cum era înainte de Tratatul de la Lisabona din 2009; ori liderii UE aleg un nou președinte pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Cum Ungaria va prelua din iunie președinția UE, după demisia lui Charles Michel, prima variantă ar fi ca președinția Consiliului să fie exercitată de Viktor Orban, ceea ce, din motive lesne de înțeles, nu este o perspectiva prea strălucită.Varianta a doua, adică alegerea unui nou președinte al Consiliului, care să înceapă mandatul în iulie, este, fără îndoială, preferabilă. Dar e nevoie de un spațiu de manevră. Motiv pentru care asupra lui Charles Michel sunt unele presiuni să își anunțe demisia mai repede, încă în președinția UE belgiană, astfel încât să fie timp pentru negocierea și alegerea noului președinte al Consiliului până vine Ungaria la rând, după cum sugerează Politico. Publicația citează politicieni europeni care susțin că nu e normal ca Charles Michel să intre în campania electorală în funcția actuală. Dar pozițiile de top din UE au și ele o logică politică, arată Dacian Cioloş. Nu se poate ca popularii să aibă și șefia Comisiei, și PE, și șefia Consiliului. Celelalte două partide din majoritatea actuală nu vor accepta așa ceva. Iar dacă alegi acum un popular la conducerea Consiliului, practic antamezi aranjamentul politic de vârf post-alegeri și trebuie să faci negocierile post-electorale în funcție de acest element deja fixat, explică Dacian Cioloș. Asta ar însemna ca popularii să prefere funcția de președinte al Consiliului față de președinția Comisiei Europene, ceea ce e greu de crezut. Favoritul pentru Consiliu, potrivit Financial Times, Mario Draghi este independent de marile familii politice. Alti doi candidați vehiculați, premierul Spaniei și cel al Danemarcei, sunt socialiști. „A avea un președinte popular al Consiliului și, în același timp, un președinte tot popular (al doilea mandat al Ursulei von der Leyen, eventual) la președinția CE este aproape imposibil, dată fiind configurația politică previzibilă după alegerile din iunie”, spune Dacian Cioloș. Iar de această dată negocierile se anunță extrem de grele, având în vedere că blocurilor actuale li se va adăuga probabil și un destul de consistent bloc suveranist. Iar dl. Johannis nu are, spun surse politice europene, statura, anvergura politică europeană pentru ca în jurul lui să fie făcute jocurile. La o adică, cu mult mai bine plasat la populari este premierul croat Plenkovic, ceea ce s-a văzut deja în statutul european al țării sale. Politico arăta în decembrie că, de la începutul mandatului său de președinte CE, d-na von der Leyen a avut cele mai multe bilaterale, nouă la număr, cu liderul croat. Și atunci de unde acest scenariu cu promovarea și demisia lui Johannis, analizată și pe lung și pe lat de media din România? Pe de-o parte, este posibil ca dl. Johannis să fi ridicat coada sus doar, doar îl vede cineva de la Bruxelles și se gândește la el. Că ar fi gata să demisioneze și să lase România pentru orice cracă mai înaltă și cu protocol mulțumitor pentru viitor s-a văzut deja de pe vremea când ridicase, la fel de penibil, coada pentru șefia NATO. În mod cert, însă, acest scenariu pare profitabil politic pentru PNL, de unde a și fost lansat, deoarece: 1. Este mobilizator pentru un partid complet demoralizat și fără nicio perspectivă la nivel național în afară de a vedea ștanga cu care stă la remorca PSD. 2. Apoi, este un argument în plus în negocierea cu PSD pentru mutarea prezidențialelor în septembrie, împreună cu localele, un scenariu care nu avantajează cine știe ce PSD. Dacă tot am rămâne din iulie, și oficial, fără președintele ales, să fie pregătiți cu alegerile cât mai rapid.Tot o tactică de negociere a PNL este și amenințarea lansată pe surse că, în cazul unui scor prost la europarlamentare, care scor se va întâmpla dacă PSD le tot torpilează electoratul, vor ieși de la guvernare și va rămâne PSD singur la guvernare să o deconteze singur. Adică, liberalii se vor desprinde singuri de oscior, cât de mititel ar fi el, își vor lăsa primarii pe sec fix în vara dinaintea alegerilor ca să-i vadă plecând încolonați spre PSD, își vor lăsa clienții fără sinecuri și se vor duce să chițăie în Opoziție, în timp ce PSD îi va acuza că lasă țara la greu cum i-au acuzat și ei pe useriști? Foarte greu de crezut. 3. Dacă dl. Johannis demisionează ca să preia protocolul de la Bruxelles, președinte interimar al României devine Nicolae Ciucă. Care Nicolae Ciucă, dacă ar intra în prezidențiale din poziția de președinte interimar, ar avea, cred liberalii, o șansă în plus să câștige, inclusiv să devină candidat unic al celor două partide. Înțeleg că mulți liberali cred și speră sincer în acest scenariu. Altele nu le-au prea rămas.

3. Militantismul violent de tip AUR începe să piardă teren?

 Au crezut că vor da lovitura. S-au aruncat în mijlocul mulțimii cu telefoanele pornite. Sperau să urce pe valul unui mare protest care va dărâma Guvernul, dar au fost primiți cu huiduieli, fluierături și întrebări incomode. Au plecat cu coada între picioare, plângând cu lacrimi de crocodil, într-un selfie nesfârșit, de mila unor oameni care i-au alungat. Marcel Ciolacu se confruntă cu cel mai mare protest de la preluarea poziției de prim-ministru, iunie 2023. În marile orașe din țară, mii de șoferi profesioniști au blocat traficul din cauza creșterii taxelor, a prețului asigurărilor auto și a cozilor uriașe la punctele de frontieră. Mișcarea a fost una spontană și a afectat circulația pe unele șosele de centură, drumuri naționale și autostrăzi. Marcel Ciolacu s-a întâlnit cu reprezentanții transportatorilor pentru „a găsi soluții aplicabile la problematicile semnalate”, se arată într-un comunicat al Guvernului. Alături de șoferi au protestat și fermierii, de asemenea nemulțumiți de creșterea unor impozite. Dar pe lângă contestarea unor decizii ale executivului de a mări taxele pentru a scădea deficitul bugetar, politică riscantă ce provoacă reacții negative în multe segmente active ale societății, protestul a fost văzut de unii oameni politici ca o oportunitate de promovare electorală. Cum s-a întâmplat încă din timpul pandemiei, George Simion, președintele AUR, și senatoarea Diana Șoșoacă, fostă membră a formațiunii, acum independentă, nu puteau lipsi de la un eveniment cu potențialul de a capta atenția opiniei publice. Se producea un incendiu la un spital, avea loc o grevă a cadrelor didactice sau un marș religios, hop, apăreau și cei doi, terorizând mulțimea cu live-urile de pe telefoanele mobile. Atât Simion cât și Șoșoacă și-au construit susținerea politică pe nemulțumirea, frustrarea și durerea oamenilor, profitând de problemele lor fără a veni vreodată cu o rezolvare. Cei doi au un comportament de paraziți politici. Se lipesc de orice nemulțumire, încercând s-o amplifice, s-o transforme într-o mare criză, popularitatea lor urmând să urce pe valul furiei publice. O vreme, strategia a mers. Mulți au crezut că strigătul lor și interminabilele selfie-uri agitate înseamnă participare, susținere și eroism. În timp au realizat că, de fapt, nici Simion și nici Șoșoacă nu dau doi bani pe problemele oamenilor. Se folosesc de ele pentru a-și mări numărul de urmăritori pe rețelele sociale, sperând ca la alegeri, like-urile să se transforme în voturi. Nu știu ce vor obține transportatorii și fermierii de la Marcel Ciolacu. Dacă guvernul va găsi soluții pentru cererile lor, dar în mod sigur, pentru Simion și Șoșoacă parazitismul politic a început să apună. Pe Facebook și TikTok sunt zeci de clipuri în care cei doi sunt apostrofați și alungați de protestatari. Li se cere să plece și să nu încerce să deturneze politic o mișcare socială. Șoșoacă a fost întâmpinată cu fluierături și scandări de „Lasă-ne! Lasă-ne!”. „Unde ai fost până azi, când ne-a fost greu?”, i-a strigat un fermier lui George Simion. „Trebuia să fii aici de la început, nu să vii doar după voturi”, îi mai spune acesta. Șoferii și fermierii, prin reprezentanții lor, pe tot parcursul celor trei zile, au anunțat că în spatele mișcării nu e niciun partid, că e o acțiune spontană, dar și că liderii unor formațiuni încearcă să capitalizeze politic protestul. Nu cred că Simion și Șoșoacă au realizat ce li se întâmplă, dar pentru prima dată de la perioada pandemiei, atunci când s-au afirmat, profitând de nemulțumirea oamenilor față de măsurile restrictive impuse de guvern, lumea a început să se disocieze de ei. Este un moment important pentru extremismul de tip AUR, acela în care noul mod de a face politică prin intermediul live-urilor cu telefonul mobil începe să fie respins de oameni, care realizează că sunt, în realitate, folosiți de politicieni fără scrupule. Prăbușirea lui Simion și Șoșoacă a început în data de 19 decembrie, atunci când a avut loc acea scenă incredibilă din Parlamentul României în care liderul AUR strigă la fosta colegă de partid că vrea s-o „agreseze sexual”. Milioane de români au văzut acel dialog halucinant și, probabil, mulți dintre ei au spus că e prea mult. Violența de limbaj, proasta creștere și josnicia afișate sub cupola instituției fundamentale pentru orice democrație - e vorba de Parlament - au reprezentat depășirea unei granițe după care nu i-a mai urmat nimeni. Simion și Șoșoacă, prin acel episod, s-au transformat dintr-o posibilitate politică în fapt divers. Acesta e motivul pentru care oamenii zdraveni la cap nu mai vor să se asocieze cu ei, iar orice mișcare de protest va fi compromisă de atingerea lor. Alungat de șoferii și fermierii care protestau în Chiajna, George Simion a eșuat undeva prin Afumați, unde s-a filmat mergând pe marginea șoselei și vorbind singur despre un eveniment care i-a fost interzis. După reacțiile protestatarilor, sunt puține șanse ca partidul lui Simion sau Diana Șoșoacă să-și mai mărească numărul de susținători. Dimpotrivă, există posibilitatea să înceapă să-i piardă. AUR și Șoșoacă n-au fost niciodată o alternativă politică veritabilă. Au apărut din anomalia socială creată de pandemie, folosindu-se de teama oamenilor și de izolarea lor provocată de o amenințare invizibilă, de neînțeles, apărută din neant. Naționalismul lor e de conjunctură, fiind tot o manifestare violentă, iar pe violență nu se poate construi nimic. Într-adevăr, coaliția de guvernare a înregistrat eșec după eșec și în loc să limiteze corupția, să reformeze instituțiile publice și să reducă privilegiile elitei politice au mărit taxele, provocând furia oamenilor. Dar oricât de mari sunt tensiunile dintre cetățeni și executiv, pentru mulți este tot mai clar că nu pot fi rezolvate de Simion și Șoșoacă.  

4. Despre comasarea alegerilor:

 Toată discuția despre comasarea alegerilor este logică din punct de vedere politic, dar este purtată într-o cheie grețos ipocrită, cât timp argumentele invocate țin de costuri prea mari și de plictiseala alegătorului. Da, 4,8 miliarde de lei, estimaţi de ministrul Finanțelor drept cost al scrutinelor din acest an, nu sunt bani puțini. Da, democrația nu este ieftină. Dar, oricât de scumpă ar fi, este mai ieftină decât dictatura, iar noi, cu istoria noastră recentă, ar trebui să știm asta mai bine decât mulți alții. În plus, până să ajungem la economii din costul democrației, ar trebui să începem cu economiile din imensa risipă de bani publici pe care nimeni nu o deranjează în mod real. Inclusiv subvenția mamut pentru partidele politice și costul aparatului administraţiei. Că electoratul nu mai simte rostul democrației, deci al acestor cheltuieli, este și vina lui, pentru felul în care votează de peste 3 decenii și, mai ales, pentru așteptările pe care le transmite clasei politice, adică pentru cererea care setează oferta. Când semnalul real al societății va fi toleranță zero la corupție, adică ne va deranja și să dăm, nu doar cei care iau, când va exista interes real pentru educație și sănătate, nu doar pentru scandaluri, când aderența la regulă va fi autentică și se va vedea inclusiv pe stradă, clasa politică va fi nevoită să se adapteze. Da, 4 rânduri de alegeri sunt obositoare, nu numai pentru clasa politică, ci și pentru electorat. Programele, din păcate, nu interesează pe nimeni. Dar dacă nu le vom considera extrem de interesante, dacă nu vom avea o analiză critică atentă a fiecărei candidaturi și oferte, nici așteptări nu putem avea. N-ar trebui să ne plictisească viitorul nostru. Iar politicul este avantajat de plictiseala electoratului. Ea demobilizează, adoarme spiritul critic, se luptă între ele nucleele dure, care nu au nevoie de cine știe ce argumente, ci doar de strigăte de luptă. Despre comasarea alegerilor se discută strict în cheia intereselor electorale și va fi aleasă varianta cea mai profitabilă din acest punct de vedere. Comasarea localelor cu turul întâi al prezidențialelor, fezabilă cu mica modificare legislativă inițiată deja de UDMR, este în favoarea partidelor cu aparate de partid și autorități locale masive. AUR nu are așa ceva, independenții, de exemplu, Mircea Geoană, care ar putea strica socotelile, nu au așa ceva. Alegerile locale sunt momentul de maximă mobilizare a acestor aparate. Toți primarii trag pentru propriul scaun, iar funcționarii din primărie trag pentru primar. După ce se văd cu sacii în căruță, primarii și aparatele lor se demobilizează, se relaxează, nu se mai omoară cu firea. În mod normal, asta nu afectează cine știe ce prezidențialele, unde, tot în mod normal, candidează locomotivele. Acum, însă, partidele mari nu au așa ceva. Deci e nevoie de mobilizarea maximă a aparatelor de partid care să-i azvârle cumva în turul al doilea, ca pe sacii grei de cartofi în căruță. PNL știe că Nicolae Ciucă este o marfă foarte greu vandabilă și alt prezidențiabil nu pot avea decât dacă se apucă de revoluție în partid, o mișcare pentru care nu există masă critică. PSD are problema Geoană, care, chiar dacă nu are procentele vehiculate, poate lua de la PSD destule cât să ridice probleme pentru accederea în turul al doilea. Doar că fiecare ar vrea să ajungă în turul al doilea cu Simion, iar comasarea cu localele ar favoriza un tur al doilea între candidații PSD și PNL. Problema este că temele celor două tipuri de scrutin sunt complet diferite și buletinele de vot multe, ceea ce ar pica pe argumentele pentru care CCR a respins prin Decizia 51/2012 încercarea de comasare a alegerilor locale și parlamentare din acel an. Cu siguranță că o eventuală comasare ar ajunge la CCR, care este însă sub zodia revirimentelor jurisprudențiale, deci o abandonare a argumentelor din 2012 nu ar fi surprinzătoare. Comasarea parlamentare - prezidențiale ar fi cu mult mai logică sub aspectul tematicii și ar ține chiar de arhitectura constituțională inițială, distrusă de modificarea care a majorat mandatul președintelui la 5 ani. Dar această comasare are rost când ai locomotive prezidențiale care tractează și lista de partid. Invers nu funcţionează, pentru că alegerile parlamentare sunt printre cele cu prezență mică și interes foarte scăzut. Această variantă ar funcționa mai degrabă dacă PSD și PNL ar decide să aibă candidat comun și ar crea astfel un efect de tăvălug. Dar decizia candidaturii comune, în principiu acceptabilă, se lovește de numele candidatului și este probabil ca așa să rămână.

15. NOI EVOLUȚII PE FRONTUL POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:

1. Despre comasare și … rocadă:

 Comasarea și rocada președinților - manevrele liderilor PSD și PDL mascat în PNL - urmăresc perpetuarea la putere pe următorii zece ani. Pentru credibilizare folosesc argumentul luptei împotriva extremismului. Comasarea europarlamentarelor cu localele, pentru care liberalii stau slugi în fața PSD, a intrat în linie dreaptă în mod oficial. Disperarea PNL este mare - fără suprapunerea localelor, în care primarii se implică trup, suflet și bani, rezultatul la europene va fi slab, undeva între 15 și 18%, spun sondajele, iar conducerea partidului riscă să fie măturată sau să-și piardă mult din influența și puterea de a decide direcția și alianțele partidului. Și PSD-ului i-ar conveni o astfel de comasare, dar în măsură mai mică - activul lui de partid este mai bine organizat și se mobilizează și în afara interesului limitat al localelor. Dar PSD vrea ceva ce nu a mai pupat de peste 20 de ani: palatul Cotroceni. Mai vrea control total, să revină la vremurile de glorie ale partidului-stat. Problema este că nu poate de unul singur, are nevoie de un PNL micuț și obedient, căruia să-i arunce niște oase de ros. Social-democrații nu sunt însă siguri de PNL, de aici ideea „planului pe zece ani”, adică o înțelegere de împărțire a puterii și țării. Ciolacu se visează președinte, toate acțiunile lui merg în direcția asta, dar se teme de lebedele negre care au prostul obicei să-și tot facă apariția pe apele prezidențialelor. Se mai teme de serviciile secrete, despre care pe la anumite colțuri se șoptește că ar vrea un președinte „mai spălat și mai cu carte”, care să fie în stare să îndruge câteva cuvinte în engleză și să arate un CV mai puțin rușinos. Unul ca Geoană. Poate asta să fie explicația că Geoană e pe primul loc în diverse sondaje. Pe scurt, PSD are un plan măreț de împărțire a țării: tura asta de alegeri merge la Cotroceni Ciolacu, iar la Victoria Ciucă, dacă este băiat cuminte și nu-l dau jos „răsculativii” din partid. Tura viitoare se face rocada în sens invers. Cine o mai apucă, pentru că în cinci ani câte nu se pot întâmpla. Planul rocadei președinților e o „idee bună” a spus Ciolacu, „dar să fie pe mandat complet, că nu ne jucăm”. Așa cum s-au „jucat” la premieri, probabil. Păi, la președinte rocada nici nu are cum să fie altfel decât pe mandat complet, că așa scrie la Constituție. Iar de Constituție nu se pot atinge, deși sunt convins că ar face ca Putin, dacă ar putea! Dar nu le dă mâna, pentru că, totuși, în România poporul are obiceiul să iasă în stradă și să-și ia liderii la huiduieli. Sau chiar mai rău. Ciucă nu a respins năstrușnica idee ferm, așa cum i-ar sta bine unui general, fie el metamorfozat în politruc. Vivace cum îl știm, a spus că „nu s-a discutat în partid” și că o problemă atât de complicată trebuie „analizată cu mare atenție”. Are dreptate! Știe, sărmanul, că nu are nicio șansă la turul 2 al prezidențialelor, că pică între scaunele lui Marcel și Georgel. Apelul lui arată disperarea: „Fraților, ori ne ridicăm și câștigăm toți, ori pierdem toți!”. Aiurea! Unii pierd mai mult, el și conducerea, de pildă, alții, mai puțin, cei care nu au prins abonament la sinecuri și contracte cu statul. Rocada președinților și planul pe zece ani sunt noaptea minții! Totuși, de la revoluție încoace nu a avut niciun partid tupeul să propună așa ceva. Arată disprețul profund față de regulile jocului democratic și de electorat. Chiar dacă nu pot pune între paranteze alegerile, pot face în așa fel încât ele să fie golite de democrație. Comasarea, rocada tandemului președinte-premier, listele comune merg în direcția asta. Chiar dacă manevra nu le va ieși la toate tipurile de alegeri, simplul fapt că le dă în cap una ca asta este extrem de grav, pentru că arată cât de profund viciate sunt partidele mainstream. Cinic este și că folosesc două argumente cvasimincinoase: pericolul extremismului și nevoia de stabilitate. Mesajul este simplu: doar cu noi, PSD și PNL, România poate asigura o guvernare stabilă, fără crize politice, într-o perioadă internațională extrem de tensionată. Doar noi putem opri ascensiunea AUR și SOS, intrarea lor la guvernare. În numele acestor false deziderate, care ascund, de fapt, dorința de a se eterniza la putere, PSD și PNL se credibilizează, se legitimează democratic. Stabilitatea, argumentul în jurul căruia s-a format coaliția PSD-PNL și s-a pus în practică rotația premierilor, ascunde, de fapt, refuzul de a face reforme, menținerea statu-quoului. Este o justificare care, s-a văzut deja, a fost folosită pentru multe decizii nedemocratice. Cât privește pericolul extremismului, liderii PSD și PNL l-au încurajat multă vreme perfect conștienți de ceea ce fac. Pe de o parte, în cele două partide sunt destui care gândesc fix ca Simion și Șoșoacă, având un mesaj asemănător în liniile lui fundamentale. Pe de alta, creșterea extremismului era (și este) utilă în fața Bruxelles-ului în diverse negocieri și pentru confirmarea lui Ciolacu ca partener democratic. În plus, premierul și-a făcut socoteala unei competiții cu Simion în turul doi al prezidențialelor. Mai mult decât oricând până acum, pentru a-și pune în aplicare planurile, liderii PSD și PNL au nevoie de extremiști, de aceea vor face din lupta împotriva lor tema campaniei care a început. Așadar, comasați alegerile, dacă vă este atât de frică de faptul că majoritatea alegătorilor s-au săturat să vă voteze și singura voastră speranță au rămas combinațiile și presiunile făcute la nivel local de către primari! Comasați alegerile, dacă Ciucă și Bode se tem că li se va încheia prematur cariera politică, după ce PNL a ajuns pe locul 3 sau 4 în sondaje, sub magistrala lor conducere! Comasați alegerile, dacă Ciolacu este speriat de perspectiva că va pierde alegerile prezidențiale chiar și în cel mai favorabil context politic pentru PSD din 2000 încoace și, implicit, i se va încheia și lui ascensiunea înainte de a fi apucat să stăpânească toată țara! Comasați alegerile, dacă asta este singura metodă să vă asigurați victoria, după trei ani de decizii proaste, guvernare incompetentă și risipă enormă de bani publici, dar nu mințiți că o faceți pentru noi! O faceți exclusiv pentru voi, nu dați doi bani pe ce credem și vrem noi, iar asta o știu chiar și cei mai îndoctrinați dintre alegătorii voștri. Apropo de vrăjeala cu economia la buget pe care vrea PSD și PNL să o facă renunțând la democrație. Ministrul Finanțelor, Marcel Boloș, susține că toate cele patru tururi de alegeri vor costa circa 4 miliarde de lei. Un miliard de lei pe tur. Sigur, o sumă consistentă. Dar: Expert Forum a lansat un nou raport privind subvențiile politice, pentru anul 2023. Anul trecut au fost înregistrate noi recorduri cu privire la finanțarea partidelor politice: 6 au primit 227 de milioane de lei și au cheltuit 252 de milioane. Cheltuielile pentru presă și propagandă au ajuns la 120 de milioane de lei, care este cea mai mare valoare anuală de până acum. Guvernul a scos din fondul de rezervă, într-o singură ședință din ianuarie, și a dat primăriilor din țară exact un miliard de lei „pentru echilibrarea bugetelor locale pe anul 2024”. Pensiile speciale au costat bugetul de stat, în 2023, aproximativ 12 miliarde de lei. De trei ori valoarea celor patru tururi de alegeri. Câteva miliarde de lei pe an ne costă sinecurile la Autoritatea de Supraveghere Financiară, la toate ministerele, sutele de agenții guvernamentale și companii de stat. 10 miliarde de lei datorii la stat au doar 6 companii ale statului pe care nu le deranjează nimeni. Lista poate continua pentru că, din păcate pentru banii noștri, este foarte lungă. Nici PSD, nici PNL nu se gândesc să facă economii de la toate acestea, nu se gândesc că le este greu românilor să le plăteasă, nu au jenă să inventeze noi taxe și impozite, ca să le acopere. În schimb, ce să vezi, PSD și PNL s-au gândit brusc să facă economie tocmai la democrație. Exact acolo unde, de fapt, pierdem tot noi și câștigă iar doar ei. Căci dacă se prezintă în fața alegătorilor în sistemul clasic (nu mai aduc în discuție cele două tururi la alegerile locale, că dacă s-ar reintroduce, s-ar vedea și adevărata „putere” a primarilor lor de carton), rezultatele lor ar fi foarte proaste. Comasați alegerile, așadar, dar măcar fiți suficient de curajoși să recunoașteți că vă este teamă de votul românilor, vă este teamă că se va vedea, încă o dată, goliciunea voastră!!

2. Republica Penalilor:

 Sub actuala conducere politică, România a devenit din nou Republica Penalilor, o țară în care infractorii fac legea în Parlament și dau verdicte în favoarea altor infractori în justiție. Prahova este, alături de Constanța, probabil cel mai corupt județ al României. De două decenii, cu o excepție mai curând norocoasă, președinții de Consiliu Județean sunt inculpați pentru luare de mită, fals, trafic de influență și toate infracțiunile asimilate corupției. Spunem că sunt inculpați, nu condamnați, pentru că, în Prahova, penalii sunt făcuți scăpați de judecători care nu reușesc să vadă infracțiunile comise de aceștia și atunci când sunt pe cale să le admită, constată că infracțiunea s-a prescris. Așa au scăpat luna trecută fostul președinte al CJ, „contele” Mircea Cosma, și fiul acestuia de condamnările la închisoare pe care le primiseră. La Prahova există rețele foarte puternice formate din oameni politici care ocupă funcții critice în administrație, magistrați corupți, reprezentanți ai serviciilor secrete și oameni de afaceri. Genul de rețea care l-a făcut posibil pe Sebastian Ghiță. La Prahova nu cad penalii, cad procurorii prea zeloși, așa cum a fost cazul procurorilor de la DNA Ploiești, trimiși în judecată de fosta SIIJ pentru „represiune nedreaptă” și achitați de Înalta Curte. Acest istoric al impunității marilor corupți din Prahova nu lasă loc de prea multă speranță că lucrurile vor sta altfel în ceea ce îl privește pe Iulian Dumitrescu, actualul președinte suspendat al CJ, aflat sub control judiciar după ce a fost acuzat de luare de mită și fals în declarația de avere. Ceea ce surprinde la cazul Dumitrescu nu este opulența în care trăia acest lider politic, ci afișarea ei ostentativă. Nu vezi la tot pasul persoane alese într-o funcție importantă de stat circulând cu Bentley și Lamborghini în mod deschis, mașini scoase din garajul unuia dintre cele mai scumpe imobile din București aflat în cartierul Stejari, unde Dumitrescu închiriase un apartament de multe sute de metri pătrați. Această siguranță de sine nu poate veni decât din convingerea lui Dumitrescu că este de neatins. La urma urmei, era șeful suprem al unuia dintre cele mai bogate județe din România și prim-vicepreședinte la nivel național al PDL mascat în PNL, funcție politică din care aștepta probabil să fie propulsat mai sus. Descinderea DNA trebuie să-l fi luat prin surprindere, pentru că l-a lăsat fără cuvinte timp de câteva zile, până când avocații l-au sfătuit să conteste măsura punerii sub control judiciar și să ceară revenirea în funcția de președinte al CJ. Nu și în funcția de partid din care Dumitrescu a demisionat, dar, potrivit unui senator al Forței Dreptei, numai după ce și-a negociat instalarea oamenilor fideli aduși de la Călărași în diferite funcții. În fond nu este acuzat „decât” de primirea a mai bine de 3 milioane de euro dintr-o mită totală de aproape 10 milioane. O nimica toată. Singura explicație a acestei atitudini sfidătoare este că omul crede că „are spate”. Dar oare cine se află în spatele lui Dumitrescu? Pe de o parte, partidul. Și-o fi dat el demisia, dar partidul nu lasă la greu un om care era o sursă importantă de bani pentru partid, pe de o parte, și pe de alta părea să fie pregătit pentru un destin măreț. Omul avea și pregătirea necesară. Apropo, cine oare l-o fi trimis pe Dumitrescu la John F. Kennedy School of Government, „școala de președinți” de la Universitatea Harvard? Nu este ca și cum avea cine știe ce performanțe academice. Iulian Dumitrescu este un inginer eșuat care a făcut facultatea de contabilitate, nu finanțe-bănci sau relații economice internaționale. Și totuși a fost preferat pentru un stagiu la Harvard. Să fi fost partidul, să fi fost serviciile cu care legăturile strânse par să fie o obligație dacă vrei să ai o carieră politică? Nu știm, dar ceea ce știm este că omul nu era un fiștecine, avea putere reală și influență extinsă. Putem vorbi din nou despre un sistem al corupției generalizate protejat de o justiție la fel de coruptă, în care afilierea politică și asocierea cu serviciile joacă rolul principal, iar împărțirea dreptății, pe cel de Cenușăreasă. Procesele pot fi amânate ani la rând, retrimise spre rejudecare de la zero, astfel încât să intervină prescripția, ceea ce evident favorizează infractorii, împotriva deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru că DNA nu mai poate ancheta magistrați corupți, rolul acesta revenind unui procuror al Parchetului General, judecătorilor nu le mai este frică să respingă probe și să răstoarne cu totul întregul proces. La urma urmei era de așteptat. Încă de la formarea coaliției PSD-PNL, unii dintre noi și-au exprimat temerea că această alianță va crea un paradis al corupției generalizate și așa s-a întâmplat. Cu Dumitrescu, corupția a ajuns la vârful PNL și dacă la vârf este atât de grav, ne putem imagina ce se întâmplă dedesubt. La PSD, Ciolacu se laudă că l-a executat pe Buzatu instantaneu, dar nu scoate o vorbă despre faptul că îl ține alături pe Paul Stănescu, baron și latifundiar din Olt, alt focar de corupție generalizată. Această degradare rapidă a statului de drept nu putea avea loc decât sub privirile binevoitoare ale lui Klaus Johannis, care a abandonat laș obligațiile sale prezidențiale! Am văzut cu toții și continuăm să vedem filme cu gangsteri sau cu traficanți în care oamenii se omoară ca disperații pentru câteva sute de mii de dolari, arareori câteva milioane. Pentru noi, cei din România postcomunistă, aceste filme pot fi clasate fără dificultate la comedii: putem râde în hohote când vedem cum se luptă unii cu alții pentru niște mărunțiș, cum se construiesc scenarii sofisticate și seriale lungi pentru intrigi în care sunt implicate asemenea sume derizorii. Cred că realizatorii de filme de la Hollywood ar trebui să facă un „training de update” în România ca să-și actualizeze scenariile și să înțeleagă cum e posibil ca afaceri de sute de milioane de euro, câteodată chiar de miliarde, mereu din bani publici, să poată fi încheiate fără ca nici măcar unui polițist sau procuror să-i tresară o geană. Poate că acest grup de învățăcei americani ar avea nevoie să petreacă mai mult timp în țara noastră ca să înțeleagă mai bine cum se poate trăi pașnic și fără griji într-o societate în care baronii locali pretind comisioane de 3 milioane de euro și, dacă li se întâmplă să fie prinși, nu e din cauză ca au încălcat vreo lege a statului, ci pentru că au supărat un alt baron sau vreun stăpân politic. Cum se poate ca angajați ai statului să conducă mașini de o jumătate de milion de euro sau să plătească o chirie de 6.000 de euro lunar pentru o vilă de dimensiunile celor din Miami dintr-un salariu de 3000 de euro. Și cum se poate ca partidul din care face parte un asemenea personaj să clameze integritatea membrilor săi, după ce presa semnalează cazul vreme de mai bine de zece ani. Ar merita organizate veritabile excursii din județ în județ, fără excepție, pentru a vizita proprietățile luxoase ale baronimii de partid (dar și din poliție, magistratură, sănătate etc.) pentru a înțelege că opulența românească nu are de ce să fie invidioasă pe luxul bogătașilor americani. Mai cred că scriitorii de scenarii ar avea o bogată sursă de inspirație pentru filme de mare succes dacă ar începe să studieze dosarele nesoluționate de DNA și în care valoarea prejudiciilor provocate de corupție depășește 4 miliarde de euro. Cu speranțe aproape de zero că acești bani vor putea fi vreodată reîntorși către serviciile publice de unde au fost furați. Am îndoieli că vom putea cuprinde vreodată cu înțelegerea dimensiunile jefuirii naționale de către mafiile celor două-trei partide aflate la putere neîntrerupt de peste trei decenii. Că dacă măcar zece sau douăzeci la sută din banii publici furați de diferitele ierarhii ale puterii s-ar fi dus acolo unde trebuiau să ajungă (în infrastructură, în sănătate și educație, în administrație sau digitalizare), astăzi am fi trăit cu toții mai bine și am fi avut mai puțini morți pe drumuri sau în spitale, mai puțini copii săraci sau care au abandonat școala. Corupția a devenit atât de întinsă și de profundă încât ea nu ne mai provoacă astăzi nicio emoție. Ne-am revoltat de câteva ori, fără folos, când au fost prinși și arătați public, în spectacole ieftine, câțiva găinari care au furat bani publici pentru aranjamentele lor private, amoroase sau sexuale. După care, ne-am obișnuit cu ideea. Și nu doar noi ne-am obișnuit cu ea, ci și toate organele de cercetare din România. Cei mai mari hoți din avutul public și-au cumpărat (uneori împreună cu cei care trebuiau să-i prindă sau să-i judece), în același timp cu mașinile lor de lux, yachturile sau proprietățile pe Coasta de Azur, și o protecție care îi face practic intangibili pe veci. Cu o condiție: să nu muște vreodată mâna vreunui partener din rețeaua sofisticată de interese care le-au permis să devină ceea ce sunt. În același timp, aflăm că PSD și PNL au plătit în ultimii trei ani 52 de milioane de euro (sic!) pentru a cumpăra știri pozitive în presă și pe rețelele sociale. Se înțelege că cea mai mare parte a acestor bani cu care au fost mituiți presa și jurnaliștii sunt tot bani publici. O sumă care depășește construcția spitalului pentru copii „Dăruiește viață”. O sumă care, dacă ar fi fost investită într-un spital, astăzi atâția dintre cei dragi nouă ar fi suferit mai puțin sau ar fi continuat să trăiască. Nici nu ne mai revoltăm știind că cel puțin jumătate dintre noi îi vor vota pe aceiași baroni la alegerile următoare. Corupția a încetat să fie un scandal, o agresiune la adresa banilor publici, a moralității sau a legalității. Ea a devenit mod de a fi, structură intimă împotriva căreia am dezvoltat anticorpi solizi, astfel încât ea nu ne mai tulbură seninătatea și responsabilitatea civică. Ne-am resemnat, pentru că am fost cumpărați cu propaganda, cu televiziuni mincinoase, cu câțiva kilometri de autostradă, cu câteva parcări, borduri sau clădiri revopsite. Dacă jumătate dintre alegătorii români îi vor vota din nou pe cei care i-au furat, e simplu să deducem că ar face ei înșiși la fel precum cei pe care îi tot votează de o viață, că n-ar avea remușcări să vâre mâna adânc în sacul cu bani publici pentru o casă, o mașină sau un cont gras într-un paradis fiscal. Doar că n-au avut noroc până acum, n-au avut curaj sau stil să o facă. Și atunci se mulțumesc să admire calitățile formidabile ale corupților îmbogățiți, pe care îi iau drept model de reușită în viață. Școli, spitale, infrastructuri urbane, sate dezvoltate? Iluzii. Realitatea de zi cu zi este aceea a averilor copleșitoare făcute din bani publici, a căror istorie ar putea alimenta oricând scenarii de Oscar în cinematografia internațională.

3. Între Geoană și Ciolacu:

 Declarația lui Mircea Geoană, privind propunerea care i-ar fi fost făcută de Marcel  Ciolacu, la el în birou, să candideze la președinție ca independent susținut de PSD, a căzut ca o bombă pe scena politică și mai ales în capul premierului, tocmai când varianta unui candidat comun PSD-PNL se dovedește o misiune imposibilă. Marcel Ciolacu a încercat să arunce în derizoriu dezvăluirea, Mihai Tudose, extrem de nervos și agitat, susține că discuția ar fi extrem de veche, pentru alegerile din 2019. Vasile Dâncu o aduce mai aproape, în urma cu vreo 3 ani. Cu toate acestea, ea este credibilă. Pe de-o parte, pentru că, potrivit unor informații certe, nu a fost Mircea Geoană singurul tatonat de liderul PSD în ideea unei candidaturi. Pe de altă parte, calculul politic invocat de dl. Geoană  este corect și repetat dovedit: voturile PSD nu ajung pentru a câștiga președinția României. Când candidatul PSD este președintele partidului, el nu reușește să iasă din bazinul electoral pesedist și să colecteze voturi în plus, condiție sine qua non pentru victoria în turul al II-lea. Este povestea PSD de 20 de ani. Cel mai aproape de reușită a fost chiar Mircea Geoană în 2009, dar în condiții speciale. Adică în fața unui Traian Băsescu extrem de polarizant, ceea ce i-a asigurat candidatului PSD susținerea liberalilor în turul al doilea. În plus, Mircea Geoană nici nu avea profilul unui pesedist tipic, cum e dl. Ciolacu. Și tot nu a fost suficient. Apoi, dezvăluirea confirmă public ceea ce din punct de vedere politic era logic. Cu siguranță, Marcel Ciolacu și-ar dori să fie președintele României. Nu cred că există vreun politician care să nu-și dorească. Dar nu cred că își dorește să candideze la prezidențiale, cel puțin nu acum, pentru că riscul să piardă este foarte mare, din motivele deja arătate. Iar PSD nu are nici milă, nici considerație pentru învinși. Cu excepția lui Ion Iliescu în 1996, toți au fost devorați. Deci pentru Marcel Ciolacu poziția sigură ar fi fost să împingă în luptă alt candidat din partea PSD. Deși acum neagă vehement posibilitatea candidaturii unui independent din partea PSD, a tot vorbit despre pesedistul nu neapărat cu carnet, ci în suflet. „Când avem discuţia de candidaturi, tot timpul ne gândim numai la oameni politici. De data aceasta, PSD nu va veni neapărat cu un om politic, va veni în schimb cu un intelectual. (...) Eu doresc să modific statutul astfel încât şi altă personalitate, care nu este neapărat în partid, să poată candida”, spunea dl Ciolacu în ianuarie 2023. Deci soluția ar fi fost un candidat suficient de puțin legat de partid încât să nu reprezinte un pericol pentru puterea lui Marcel Ciolacu. Dacă un asemenea candidat învinge, e victoria partidului și, mai ales, a lui „kingmaker”, dacă pierde, e înfrângerea lui, pentru că în PSD înfrângerea e mereu solitară. Cu Mircea Geoană însă PSD are o problemă - îl asociază cu trauma înfrângerii din 2009. Mai mult, pesediștii vorbesc despre niște gesturi de aroganță comise de-a lungul timpului și chiar recent la adresa lor, care au acutizat aversiunea. Pe scurt, partidul nu vrea să audă de Geoană. Detonarea dezvăluirii arată că și Mircea Geoană și-a luat gândul de la susținerea PSD și, aparent, chiar de la varianta de a negocia abandonarea candidaturii în schimbul unei funcții înalte. Mihai Tudose i-a spus în față că numai ce și-a închis și această ușă. Aș zice, așadar, că declarația ar putea echivala cu anunțarea unei candidaturi independente, inclusiv de PSD, iar momentul nu e întâmplător. De altfel, după nici 24 de ore, a fost lansat la apă site-ul oficial al mișcării „România renaște”, având un conținut asociat cu imaginea și declarațiile lui Mircea Geoană. Anunțul a fost ofensiv, într-un moment delicat, și l-a împins pe Marcel Ciolacu în corzi. Negocierile pentru stabilirea unui prezidențiabil comun PSD-PNL par blocate și, cel mai probabil, complet eșuate, cât timp niciunul dintre partide nu îl poate susține pe candidatul celuilalt. Scena va fi așadar și fărâmițată, și extrem de săracă. Niciunul dintre candidații care se profilează din partea partidelor nu are cine știe ce statură politică dincolo de funcția din partid, iar statura personală e fix ceea ce contează în turul al doilea. Iar ca statură Mircea Geoană nu stă deloc rău, având în vedere funcția actuală, secretarul general adjunct al NATO, care a estompat până spre ștergere în mentalul colectiv episoade ridicole din trecut,  având în vedere anvergura incontestabilă și incomparabilă cu a jucătorilor interni, inclusiv cu a actualului titular al funcției. Iar sondajele arată unanim că este pe primul loc. Date nepublice din cercetarea Avangarde, comandată de PSD, îi atribuie 32% încredere, substanțial peste Marcel Ciolacu. Nu e clar dacă Mircea Geoană poate avea logistica electorală a unui partid, oameni care să alerge în campanie, să îi strângă semnături, să îi organizeze evenimente și, cel mai important, să îi păzească voturile în secții. Lipsa acestei logistici a fost motivul pentru care în politica românească independenții nu au fost soluții de succes, cel puțin până acum. Marcel Ciolacu a ironizat dezvăluirea lui Mircea Geoană, dar nu cred că situația este chiar amuzantă pentru domnia sa. A fost aruncat în defensivă și, în pofida infirmărilor, pentru partid semnul de întrebare va rămâne. Și, odată cu el, sentimentul că președintele lor se teme, ezită. Presiunea și așteptarea partidului, mai ales după negocierile eșuate din cauza prezidențiabilului, era oricum să candideze. Acum a crescut exponențial. Iar riscul să piardă este imens. Dacă va candida și Mircea Geoană, există chiar riscul să nu ajungă în turul al doilea, având în vedere ruperea voturilor în zona de stânga. Marcel Ciolacu este în menghină și îi trebuie extrem de multă abilitate pentru a nu sfârși strivit.

4. Și dacă se rupe coaliția care-i problema?

 Cică se rupe coaliția, fierbe cazanul, scena politică e din ce în ce mai agitată, iar exponenții cei mai de seamă ai partidelor ies pe media cu manifestări din ce în ce mai belicoase. Era de așteptat, atâta timp cât anul 2024 înseamnă reașezarea strategică în arhitectura de putere pe următorii 4-5 ani. Pe fondul acesta, economia se afundă în eșecuri istorice: putere de cumpărare în scădere, productivitate în scădere, nivel de trai în scădere, calitatea serviciilor publice în scădere. Acum, unii cârcotași, cei care apără imaginea coaliției, ar putea spune, pe bună dreptate, că eu și încă vreo 15 milioane de români, vedem doar partea goală a paharului și, tocmai de aceea, aducem în discuție doar scăderile. Total de acord cu ei, se înregistrează și creșteri: inflație în creștere, împrumuturi în creștere, datorie publică în creștere, deficite în creștere. Halal parte plină a paharului! Una peste alta, parafrazându-l pe Stiglitz, care spunea că, în actuala ordine mondială, am ajuns să privatizăm câștigurile și să socializăm pierderile, tot așa am putea să sintetizăm și noi că în anul 2024, în România, se fac demersuri pentru sechestrarea puterii pentru aceleași personaje care au eșuat lamentabil și se externalizează sărăcia către cei mulți care au dus greul și până acum. Paradoxul intervine atunci când realizăm cu toții că, pentru legitimarea puterii celor puțini, este nevoie de mobilizarea celor mulți. În acest sens, auzim tot felul de clișee că cine nu votează nu contează, că democrația se exercită la vot sau că soarta țării stă în mâinile votanților. De ce nu vorbim despre democrație când vedem portbagajele unora îndesate cu milioane sau când contemplăm saloanele auto din garajele personale ale altora, când admirăm colecțiile de ceasuri și bijuterii ale consoartelor celor aleși sau când salivăm la postările din resorturi exotice exclusiviste pe care le frecventează elita șmecherită? Răsună trompetele că se rupe coaliția, iar instabilitatea politică va genera seisme în viața socială a poporului român! Pe bune!? Cu alte cuvinte, pierderea ciolanului de către unii sau alții, dar mereu aceiași, va arunca țara într-o sărăcie și mai cruntă decât cea existentă? Nici vorbă de așa ceva, hai să împingem lucrurile către zona în care și lor le pasă și apoi să venim, sau nu, cu un vot în consecință! Prestația trucată a polilor de putere, președinție, guvern, parlament, încurajată îndeaproape de justiție, duce la o adormire în care unii se fac că votează, iar alții că guvernează. Credeți că nea Buzatu de la Vaslui e cioara vopsită din altarul PSD sau că musiu Dumitrescu de la Prahova e oaia neagră din fieful PNL? Hai să fim serioși ... gândiți-vă la Stănescu, Firea, Tudose, personaje la fel de toxice precum Rareș Bogdan, Blaga, Flutur și mulți alții asemeni lor. Diferența între proscriși și protagoniști este că unii au fost prinși, iar alții nu ... deocamdată. Ce rămâne ... un AUR care se ridică pe greșeala adversarului și un USR automulțumit cu o poziție de critic universal. Despre AUR numai de bine, știm cu toții ce hram poartă, dar deziluzia USR nu o ia nimeni în calcul? Un partid format din individualități născute colectiv (!) la umbra stejarului Cioloș, mulțumite să prindă un loc la masa mirilor și pentru care un 15% este un deziderat confortabil. USR actual are deja o istorie de 8 ani, cu toate acestea, îmi poate spune cineva câte figuri noi au intrat în cercul de reprezentativitate al partidului? Vă spun eu ... niciuna. Cumva, zic ei, o ținem așa, la foc mic, ca să ne asigurăm locurile în zonele de putere, cu potențial spre o guvernanță hippie, dar pe fond cu o critică zombie pentru tot ce zboară. Un dolce far niente politic de mai mare frumusețea. Prestația partidelor e ieftină, iar jocul de glezne făcut de PSD ca să forțeze mâna unui PNL de 15%, dar cu pretenții egale, tinde să reașeze matricea puterii nu la vot, ci în culisele puterii. Amenințarea cu ruperea coaliției este doar o stratagemă PSD care joacă la două capete: obținerea de promisiuni ferme din partea PNL că posturile cheie vor fi cedate, sau lăsarea PNL în offside, singur la guvernare, într-o nouă coaliție deșănțată cu USR, combinație care ar trece PSD peste pragul de 50% la alegeri. Dar dacă li se rupe lor coaliția, de ce nu s-ar rupe și încrederea pe care am fi dispuși noi să o acordăm unora sau altora? După cum se vede, indiferent cui am acorda-o, rezultatul e același. Așa cum nu există deznodământ fără intrigă, obiectiv fără rezultat și construcție fără fundament, tot așa putem concluziona și noi: ceea ce vedem este perimat, iar a continua în acest joc mizer de-a puterea și opoziția înseamnă că ne complăcem în ceea ce s-a întâmplat până acum. Soluția este să fim deschiși către stimuli noi, vectori care ar putea genera o schimbare, mișcări reprezentative pentru idealurile celor mulți. Poate că aici intervine rolul intelectualității, al mediului academic și al diasporei de elită care, împreună cu mediul de afaceri onest și performant, ar putea declanșa un curent de luare în seamă a unor exponenți cu vădite calități de lideri, dispuși să pună în slujba societății experiența acumulată și rezultatele obținute. Țara asta nu înseamnă numai kilometri de șosea, mai mulți sau mai puțini, nu înseamnă doar absorbție de fonduri europene, mai multă sau mai puțină, și nu înseamnă doar prețul la benzină sau mâncare, mai mare sau mai mic. Toate acestea sunt instrumente pentru a ajunge la ceva. E capabil cineva din cercul de putere să ne spună acum care e acel ceva? Ne învârtim într-o paradigmă simplificată la un nivel rudimentar de existență. Avem nevoie de o viziune economică puternică, de o consolidare a încrederii societății, de o perspectivă identitară bine conturată din punct de vedere economic, social, cultural. Trebuie căutat acel declic apt să angreneze întreaga populație în atingerea unor deziderate comune, să fie asigurată o curea de transmisie între putere și popor, să se explice clar unde suntem și unde vrem să ajungem. Calculele ieftine ale politicienilor, care se bazează pe zona electorală deja delimitată și susținută de structurile loiale din teritoriu, se vor izbi ca de un zid în fața unui curent pragmatic, performant, vizionar și profesionist. În loc să stăm cu sufletul la gură dacă li se rupe sau nu lor coaliția putem contracara prin ruperea noastră de un raționament simplificat indus de actuala arhitectură politică. Ne-am săturat să vi se rupă numai vouă, este timpul să ni se rupă și nouă! 

16. EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA COMASATISTĂ JOHANNISTAN:

1. Comasații:

 Prin alegerea unui independent drept candidat comun, PSD și PNL par să se fi resemnat că mai bine  pierd împreună Bucureștiul decât să-l piardă separat. O renunțare care ar putea avea costuri ridicate. Socotelile înțelepților din PSD, PNL și Cotroceni nu se prea potrivesc cu realitatea din teren. Sondajele de opinie arată că listele comune duc la o pierdere de vreo 10% față de ceea ce ar fi obținut candidând separat. Pentru PNL este clar că, doar așa putea să-și camufleze scorul prost, să salveze scaunul lui Ciucă și să-i facă pârtie lui Johannis spre șefia NATO. Dar nu e clar de ce a acceptat Ciolacu pierderea. Probabil că speră să aibă susținerea PNL și să ajungă candidatul comun la prezidențiale. Până atunci, multe se pot însă întâmpla. Cum ar fi ca alianța să se destrame după europarlamentare/locale. De tot hazul este cum coaliția, care vrea să se înșurubeze la putere încă patru ani cel puțin, ne repetă zi-lumină că este performanța întruchipată, singura capabilă să asigure stabilitatea și buna guvernare, aleargă cu limba scoasă după independenți și profesioniști, semn că este mare suferință la capitolul acesta în propriile partide. Ca dovadă, situația de la Capitală. Cele două partide au discutat peste o lună despre candidatul comun, fără să ajungă la o înțelegere, și în cele din urmă au apelat la formula unui independent. Doar că toate sondajele de opinie arată că niciun independent, indiferent cum îl cheamă și din ce joben e extras, nu are șanse în fața lui Nicușor Dan sau a lui Popescu Piedone. Probabil că vreun papagal de consultant le-a spus liderilor coaliției că pot repeta figura cu Sorin Oprescu, independentul vopsit care a câștigat Primăria Generală. Doar că Oprescu a fost înainte senator PSD și vedetă media. Dar cum de au ajuns comasații să apeleze tot la un independent? Simplu. Nu au oameni necompromiși, capabili, carismatici și cu viziune pentru București. Tot ceea ce au putut pune pe masă PSD și PNL sunt Gabriela Firea și Sebastian Burduja, care au anvergura unor administratori de scară de bloc. Așa se face că, de fapt, singurul care pare emanat direct din măruntaiele coaliției și s-ar potrivi profilului candidatului comun este Popescu Piedone - șmecheraș, hoțoman fără scrupule, om din popor, reprezentantul sistemului clientelar și securistic cu tot ce are el mai sinistru. Dacă ar fi convinse că îl pot controla, PSD și PNL l-ar pune și mâine pe Piedone candidat comun. Chestia e că individul și-a luat-o în cap și ar putea să nu mai răspundă la pârghiile obișnuite de constrângere și manipulare.

Singurătatea domnului candidat comun: Gabriela Firea, șefa pe parte de PSD a campaniei pentru București, aproape nu putea rosti numele lui Cătălin Cârstoiu. Cu buze strânse și un dispreț pe care nici măcar nu cred că se străduia să-l disimuleze se referea aproape exclusiv la „domnul candidat comun”. Probabil că, psihologic, la rostirea numelui, deci la personalizarea celui pentru care a fost dată la o parte, ar fi existat riscul de a se nărui instantaneu în urlete și vârteje de smocuri de păr smuls. Apoi, pentru că devenise ostentativă, a fost trimisă la TV să-l rostească, dar a reușit doar printre dinți, aproape ca un scuipat obidit. Pentru pierderea candidaturii, doamna Firea a fost recompensată cu o poziție eligibilă pe lista de europarlamentare, deci cu bani mulți, dar care vin la pachet cu un exil politic. E greu să fii în miezul politic al partidului de la mii de km și doamna Firea știe asta. Ceea ce nu pare a pricepe, respingând ostentativ sondajele de opinie, este că i s-a făcut, de fapt, o favoare. Nu avea nicio șansă să câștige Capitala, pentru că are o uriașă rată de respingere. Să ai notorietate aproape maximă și 70% respingere este rețeta eșecului sigur! Ar fi mobilizat la vot adversarii ca niciun alt candidat, la fel ca acum 4 ani. „Mai bine votez un tomberon decât pe Firea”, îmi spunea recent cineva care e departe de a fi un fan al lui Nicușor Dan. Nici să fi fost candidatul comun PSD-PNL n-ar fi ajutat-o. Liberalii, care au ieșit masiv la vot împotriva ei acum 4 ani, cu siguranță că nu se înghesuiau să o voteze acum. În cel mai bun caz ar fi stat acasă, dar cei mai mulți probabil că l-ar fi ales pe Nicușor Dan. Iar eșecul ei ar fi fost unul al unui lider PSD, nu al unui independent. Nu știu dacă doamna Firea chiar nu înțelege acest lucru sau înțelege, dar preferă să se victimizeze în tușe groase pentru ca, mai apoi, în cazul unui eșec al „domnului candidat comun” să se poate prezenta ca soluția de victorie refuzată, din cauza temerii lui Marcel Ciolacu pentru propriul scaun, pe care să-l atace furibund exact cu acest argument. După toate semnalele reale pe care le dă și în pofida asigurărilor de implicare în campanie, doamna Firea nu va sta, ca în celebrul proverb chinezesc, pe marginea râului alegerilor așteptând să vadă plutind cadavrul politic al „domnului candidat comun”. Dorește vădit să contribuie la „asasinat”. Asta și este capcana în care o împinge visceralitatea. Toate săgețile către „domnul candidat comun” îi pun arma crimei în mână și, în caz de eșec, când cel mai valoros va fi vinovatul căruia să îi fie atribuit, doamna Firea va fi suspectul perfect! 

2. Președinte eșuat, caut funcție internațională:

 Estul Europei merită o funcție înaltă în UE sau NATO, dar Johannis, cu bilanțul său intern și extern binecunoscut, nu o merită; cum, de altfel, nu a meritat nici votul românilor. După ani de inactivitate, marcați de lipsă de inițiative și de proiecte, Klaus Johannis s-a manifestat în arena internațională într-o încercare vădită de a obține un post important, după ce mandatele sale puțin glorioase de președinte al României se vor fi încheiat. Anul trecut a tatonat discret posibilitatea de a deveni președintele Consiliului European în urma demisiei anunțate de Charles Michel. Răzgândirea acestuia din urmă combinată cu anunțarea candidaturii Ursulei von der Leyen la un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene i-au stricat socotelile, căci, potrivit algoritmului politic după care se împart funcțiile de top în UE, PPE, partid din care fac parte atât Ursula von der Leyen, cât și Klaus Johannis, poate ocupa un singur post la vârf și este greu de crezut că doamna von der Leyen i-l va ceda președintelui României. A rămas deci NATO, unde de asemenea România și-a manifestat, din nou discret, interesul încă de la începutul anului, după cum am aflat de pe site-ul Bloomberg. Marile puteri din NATO, SUA, Marea Britanie, Germania și Franța, nu au fost impresionate și și-au afirmat sprijinul deschis pentru premierul olandez Mark Rutte, deși nu toate statele membre au fost mulțumite de această alegere. Și atunci Klaus Johannis, în pofida acestui semnal dat de partenerii majori, a ieșit la atac, cu un decalog pentru NATO (plin de banalități previzibile) publicat pe POLITICO și cu o declarație publică a candidaturii sale, ceea ce Rutte nici măcar nu a făcut, limitându-se la o expunere de principii cu prilejul Conferinței pentru Securitate de la München, unde Johannis nu s-a manifestat. De altfel, cu o excepție care merită comentată, reacțiile la adresa candidaturii sale nu au fost favorabile.

Primirea glacială a Vestului și problematica susținere a lui Orbán: Comentată de unii susținători ai președintelui drept o inițiativă justificată de eforturile României pe flancul estic al NATO și ajutorul acordat Ucrainei, pe fondul retoric al dreptului statelor din Est de a deține o funcție internațională importantă, candidatura lui Klaus Johannis a fost bine primită până acum doar de Ungaria, care însă nu a mers atât de departe încât să-și declare susținerea deplină. Tot ce spune Budapesta, de fapt, este că nu îl va vota pe Rutte, care a fost foarte categoric față de derapajele iliberale ale guvernului Orbán. Dintr-odată, așadar, iată-l pe candidatul României asociat de omul-problemă al UE și al NATO, cel care tocmai a cerut „să ocupăm Bruxellesul”, manifestă ostentativ relații prietenoase cu Moscova și cu Beijingul și a anunțat că „hegemonia occidentală s-a încheiat”. Pentru occidentali, așadar, aprobarea Budapestei pentru Johannis transformă gestul lui Johannis într-o sfidare la adresa statelor care joacă cel mai important rol în apărarea tuturor membrilor NATO și face jocul lui Viktor Orbán, care sabotează Alianța din interior. De altfel, reacția principalelor puteri militare și economice din NATO a fost exprimată diplomatic, dar ferm de ambasadorul Marii Britanii în România, Giles Matthew Portman, care, lăudându-l politicos pe președintele României, a ținut să precizeze că Londra va vota pentru Rutte, așa cum a afirmat deja, înainte ca Johannis să-și anunțe candidatura. Cu alte cuvinte, marile puteri nu se răzgândesc și nu apreciază tentativele de subminare a unității Alianței, aspect pe care ambasadorul britanic a pus accentul în mod deosebit. „Trebuie să vedem cum continuă discuțiile”, a spus reprezentantul Londrei, dând de înțeles că domnul Johannis nu va fi succesorul lui Jens Stoltenberg. Să ne amintim că Marea Britanie a mai fost delegată de partenerii occidentali pentru a pune la punct lucrurile în România, astfel încât putem considera avertismentul ambasadorului Portman o replică a tuturor celor patru puteri care și-au manifestat sprijinul pentru Mark Rutte. De altfel, nici presa germană nu a apreciat deloc gestul domnului Johannis, atât Frankfurter Allgemeine Zeitung, cât și Tageszeitung publicând articole în care criticau candidatura sa ca pe o inițiativă inoportună care divizează Alianța. Se știe, într-adevăr, că statele baltice și estice nu îi sunt favorabile premierului olandez, care nu a demonstrat de-a lungul anilor fermitate față de Putin, nici măcar atunci când concetățenii săi au murit în avionul MH117, doborât de un militar separatist rus din Donețk. Ministrul de Externe al Letoniei, Krisjanis Karins, a spus deschis că „NATO nu trebuie să-l numească pe Rutte fără o discuție mai largă” cu privire la nevoile Alianței în contextul războiului din Ucraina, printre altele. Balticii, de altfel, se consideră și ei îndreptățiți la postul de secretar general al NATO, dar au inteligența de a nu-i înfrunta pe cei de care depinde apărarea lor, astfel încât au cerut o consultare mai largă, în cadrul căreia să fie luate în seamă și preocupările lor. Ei au înțeles probabil că occidentalii se tem să numească în fruntea NATO reprezentantul unui stat baltic, de teamă să nu vulnerabilizeze atât Alianța, cât și statul în cauză. Nu știm ca vreunul dintre statele baltice, bine apreciate de partenerii occidentali, să-și fi manifestat până acum entuziasmul față de domnul Johannis. Dar politicienii din statele baltice joacă demult într-o ligă superioară României pe plan internațional. Pe cine și pe ce a contat deci președintele României când și-a anunțat candidatura cu surle și trâmbițe?

O candidatură pe persoană fizică? Să precizăm mai întâi că secretarul general al NATO nu este ales în urma unei competiții deschise și că postul nu se acordă unei țări, caz în care ar fi existat un algoritm politic sau regional, ci unei personalități, care întrunește aprecierea unanimă a celor 32 de state membre, în baza calităților sale de mediator, negociator și om de stat de calibru internațional. Din acest punct de vedere, Mircea Geoană avea dreptate să-i amintească lui Johannis că actualul secretar general, Jens Stoltenberg, „a ridicat ștacheta foarte sus”, dovedindu-se ferm și diplomat în același timp într-o perioadă extrem de dificilă. Nici românii, nici occidentalii nu pot identifica vreun moment în care Klaus Johannis s-a dovedit un om de stat de calibru internațional, negociator sau mediator, cu vizibilitate internațională. Secretarul general nu își impune viziunea proprie, ci armonizează viziunile statelor membre, misiune pentru care trebuie să se bucure de o anumită autoritate. De unde ar extrage pasivul și placidul Johannis, care s-a ferit de declarații tranșante ca necuratul de tămâie, o asemenea autoritate? Care este, de pildă, poziția României față de declarațiile președintelui francez Macron cu privire la posibilitatea de a trimite trupe în Ucraina? Nu știm, dar probabil că domnul Macron ar fi vrut să știe. Și când a fost Johannis tranșant față de Putin? Postarea pe X cu prilejul morții în detenție a opozantului rus Alexei Navalnîi a fost penibilă, căci domnul Johannis îi cerea chiar Rusiei să facă o anchetă asupra decesului! Cum nu constatăm deocamdată că domnul Johannis ar fi coagulat o opoziție față de candidatul Occidentului, care să-i permită să negocieze de pe poziții de forță, nu ne putem gândi decât la posibilitatea ca ieșirea sa la rampă să fi fost o tentativă de a le forța mâna partenerilor din NATO să-i caute și lui un job de prestigiu și bine plătit, în care să se retragă după ce își încheie mandatul la București, sau chiar înainte de acest termen, căci nu soarta României într-un an electoral crucial îl preocupă pe el, ci, judecând după activitățile sale recente, viitoarele călătorii pe banii contribuabilului internațional! Într-un fel sau altul, puterile occidentale vor fi nevoite să țină cont de el, oricât de puțin le-ar conveni, adică să-l neutralizeze înainte să se ocupe de mult mai problematicul Orbán, pe care Johannis l-a încurajat, cu sau fără intenție. În concluzie, probabil că domnul Johannis nu va fi secretar general al NATO; va fi Rutte sau un al treilea, poate chiar din nou Jens Stoltenberg. De fapt, atât Estul, cât și NATO în ansamblu merită un candidat infinit mai bun și mai credibil decât Klaus Johannis!

3. Sub zodia secretomaniei!

 De când Recorder a publicat ancheta referitoare la renovarea unei vile de protocol pe Bulevardul Aviatorilor, Guvernul a pus în mișcare o întreagă mașinărie de secretizare care a aruncat un văl gros de protecție, un soi de izoletă la adăpostul căreia reprezentanții puterii își pot vedea liniștiți de treburile lor, fără să fie inoportunați de întrebările indiscrete ale unor jurnaliști care mai știu ce înseamnă să-și facă meseria. După o dezmințire neconvingătoare lansată de Administrația Prezidențială, care a negat că amenajările extravagant de costisitoare sunt destinate pregătirii vilei pentru reședința președintelui la terminarea mandatului, urmele au fost sistematic acoperite, pentru a fi pecetluite cu o protecție ORNISS. Potrivit unor anchete publicate de Econmedia, vila din Aviatorilor nu este nici pe departe subiectul exclusiv al secretomaniei din ce în ce mai nedemocratice exhibate de Executiv (în ambele palate, Victoria și Cotroceni). Multe alte acte, memorandumuri, discuții sunt ținute departe de ochii presei și ai publicului, fie prin secretizări abuzive și chiar ilegale, fie prin neinvitarea nejustificată a jurnaliștilor la evenimente de altminteri cât se poate de publice. Tradiția secretomaniei este veche și ține de practici și de moravuri nedemocratice încă foarte prezente în politica românească. Ea se revendică, pe de o parte, dintr-o lungă știință și practică a secretului coborâtă direct din moștenirea totalitară, iar pe de altă parte, din malguvernanța post-1989, vizibilă în insolența unei clase politice convinse că nu are a da socoteală în fața nimănui. Lipsa de responsabilitate, stimulată de absența consecințelor comportamentelor politice aberante, ilegale, abuzive, proliferarea arbitrariului în locul respectării unor reguli oricum nu din cale afară de eficiente pentru transparența democratică au transformat comunicarea publică într-o etalare mereu reînnoită de dispreț, afișat de o clasă politică cu mentalitate de vătaf în fața unui public căruia i-ar fi dator cu o comunicare deschisă și respectuoasă. Din păcate, generația a doua de politicieni este formată în același spirit: sute, mii de funcționari pe diverse trepte ale ierarhiei, de trepăduși politici așteptând prilejul să avanseze de la cărători de servietă la mici tirani în iluzorii insulițe de putere, care au învățat de la patronii lor lecția târâtului pe burtă în fața mărimilor și a grosolăniei și mitocăniei revărsate asupra cetățenilor. Fără repercusiuni, numai cu beneficii. Peste toate, Executivul aruncă protecția secretului de stat. De parcă starea clasei politice românești ar mai fi vreun mister pentru cineva!

4. Schengen, între triumfalism și realism:

 Momentul intrării parțiale a României, cu frontierele  aeriene și maritime, în Spațiul Schengen nu este nici de aruncat în derizoriu, dar niciunul al triumfalismului. Și, din păcate, cele două domină spațiul public. Sigur că românii, indiferent că vorbim despre simpli turiști, diaspora sau transportatori, sperau în primul rând la o eliminare a controalelor la  frontierele terestre. Cum ar fi ca de la București la Salonic sau Budapesta să ne oprim doar în benzinării? Ce ușurare ar fi pentru milioanele de români care muncesc în UE să scape de supliciul orelor pierdute în graniță și la venire, și la plecare, de fiecare dată când vin în țară. Dar cel mai important ar fi beneficiul economic, adică dispariția imenselor cozi de camioane de la granițele cu Ungaria și Bulgaria, care se traduc în costuri cu mult mai mari decât ale țărilor Schengen. Pierderile anuale sunt  estimate la 10 miliarde de euro. Faptul că acestea nu se întâmplă nu înseamnă însă că acest acces parțial este neimportant. Dimpotrivă! Din 31 martie, România este juridic parte a Spațiului Schengen. Și cea mai bună dovadă este că din acest moment, consultatele României emit vize Schengen valabile, ca orice asemenea viză, pentru tot Spațiul de liberă circulație, inclusiv pentru intrarea pe la frontierele terestre. Îndrăznesc să spun că aceasta este de fapt decizia politică esențială care, odată luată și pusă în practică, înseamnă că faptul intrării în Spațiul Schengen este împlinit. Transferul de încredere este realizat și ireversibil. Au mai fost țări care au intrat în doi timp în Schengen, Austria este una dintre ele. Dar, la fel de adevărat că niciuna, în afară de România și Bulgaria, nu a avut nevoie de două decizii distincte în Consiliul JAI pentru fiecare etapă. Acest statut distinct a fost provocat doar la final de interesele electorale ale cancelarului austriac. Până atunci însă, ani de zile, respingerea și întârzierea au fost provocate de ineficiența, corupția și neseriozitatea politicienilor români. Cât va mai dura până să intrăm și cu frontierele terestre în Schengen cred că depinde în linii mari de două aspecte. Pe de-o parte, de felul în care va evolua situația politică din Austria. Aud formularea: să scăpăm odată de Nehammer! Să scăpam, în regulă, dar înlocuindu-l cu cine? Să nu uităm, că presiunea, inclusiv pe tema imigrației ilegale, asupra actualei guvernări vine din partea extremei drepte austriece, aflată pe primul loc în sondaje în perspectiva alegerilor din Austria de anul acesta. Pragmatic vorbind, nu știu dacă Nehammer este, în termeni absoluți, cea mai rea variantă. Și nu știu dacă nu cumva această întârziere este un preț rezonabil pentru a nu ne trezi că Austria va fi dominată de extrema dreaptă. Pe de altă parte, depinde de felul în care instituțiile românești vor ști să gestioneze în următoarele luni această intrare parțială în Spațiul Schengen. Cum vor decurge lucrurile pe aeroporturi, cum vor fi acordate vizele. Dacă indolența, incompetența și corupția atât de specifice statului român vor provoca rateuri notabile, vom pierde argumentele aderării depline. Liderii de la București nu au pierdut ocazia să se dea în stambă cu declarații triumfaliste, vestind victoria finală de parcă ar avea vreun rol în ea sau vreun merit pentru acest moment. Pe aeroportul din Timișoara, domnii Ciolacu, Ciucă și Grindeanu străluceau ca niște becuri și scoteau panglici pe gură. Singurul pe care nu l-am auzit este cel care merită cel mai mare credit pentru această reușită, fie ea și parțială. Ministrul de Interne Predoiu a preluat o negociere blocată de nepriceperea și provincialismul stridente ale predecesorului Bode și de isteriile naționaliste de la București, provocate de cei care au ridicat complet nejustificat așteptările în decembrie 2022, deși știau că șansele sunt minime. A reușit să-l deblocheze nu numai datorită unei imense experiențe în relațiile europene, dar și datorită faptului că este un expert al negocierii fine, ca meserie de bază. Este încă o dovadă că nu poți obține performanță în actul de management la nivel înalt decât cu cei care au obținut performanță în profesiile lor, înainte de fi demnitari. Probabil că domnul Predoiu va reuși să obțină și pasul final, dacă procesul nu va fi distrus de starea lamentabilă a instituțiilor statului și/sau de politicienii români care în campania electorală arareori rezistă tentației declarațiilor incendiare, populiste și naționaliste.

5. Ce negoț ascund sondajele paralele din București?

 Să fie oare Cristian Popescu Piedone doar iepurele lui Dom’ Profesor? În clar obscurul mediatic, strategia de atac a stăpânului Antenelor devine tot mai limpede: vrea locuri mai multe pe listele europarlamentare și parlamentare pentru oamenii săi. Deși nedeclarată oficial, în București, campania electorală a început. Cârpe uriașe cu figura lui Cătălin Drulă acoperă calcanele blocurilor, sute de panouri publicitare cu Nicușor Dan mulțumind bucureștenilor pentru deranjul schimbării țevilor se răsfiră prin intersecții și aproape deloc ale doctorului Cătălin Cârstoiu, candidatul surpriză al coaliției PSD-PNL. Internetul și publicațiile online sunt pline cu mesajele lui Cristian Popescu Piedone. Se estimează că a cheltuit peste un milion de euro pe publicitatea pre-electorală! Deasemenea, au apărut în spațiul public două sondaje paralele. În Avangarde, compania de cercetări sociale a lui Marius Pieleanu, Piedone era cotat cu 44 %, iar Nicușor Dan cu 27 %. În Sociopol, instituție controlată de Mirel Palada, Nicușor Dan avea 34 %, iar Piedone 30 %. Medicul Cătălin Cârstoiu: 16 % în Avangarde și 26 %, în Sociopol. Cum e posibilă așa o diferență? Mai au instituțiile de profil credibilitate ori s-au pus la remorca financiară a grupurilor de interese? Este cunoscută practica sondajelor înșelătoare. În precampanie, în majoritatea țărilor din lume se manipulează electoratul cu cifre și mesaje subliminale. Doar în SUA, strategii electorali publică în media cote de intenții de vot mai mici decât în realitate, pentru a mobiliza activul de partid și agenții electorali ai candidatului. Se întâmplă minuni în spatele datelor statistice, fără scopuri ascunse? Nimic nu se face dezinteresat. Sondajele costă în jur de 30.000-50.000 de euro. Orice specialist al comunicării publice râde de rățoiala pe baltă secată a plescăitorilor de regiment, înșirați soldățește în platourile tembeliziunilor. Să nu uităm că înainte de nominalizarea doctorului Cârstoiu, Nicușor Dan a dat publicității un sondaj, realizat de o casă necunoscută, prin care îl urca pe Cristian Popescu Piedone la amețitoarea cotă de 40,4 %, el clasându-se în apropiere, cu un punct mai puțin! Întrebat de ce l-a expus cu un așa scor mare, edilul capitalei ar fi mărturisit unui prieten că a încercat să forțeze coaliția de guvernare pentru nominalizarea rebelului de la 5, fiind un personaj convenabil din punct de vedere al bătăliei electorale.

Pieleanu a sondat doar în „RFG”: Se zice că Antena 3-CNN a comandat sondajul lui Pieleanu, prin care Piedone ar fi la zece procente peste Nicușor Dan și douăzeci deasupra lui Cătălin Cârstoiu. Puțină lume a sesizat micul, marele amănunt. Eșantionul a fost ales numai din zona numită generic „RFG”. Adică, Rahova, Ferentari, Giurgiului. În sectoarele 1, 2, 3 și 6, procentele neînfricatului scad simțitor. Aflând din surse neortodoxe, reprezentanții coaliției PSD-PNL s-au grăbit să se arunce în brațele lui Mirel Palada, cerând o forță rapidă pentru ripostă. Astfel, cu trei ore înainte de anunțarea dezastrului pentru Nicușor Dan și pentru Cătălin Cârstoiu, Sociopol a sărit cu îndulcitorul sondaj, prin care PSD-PNL ar avea împreună 57 %, deci un vas excelent de expansiune pentru medicul nemarketizat încă. Și în cercetarea rapidă a lui Mirel Palada, Cârstoiu e pe locul trei, dar cu zece la sută mai mult decât în cea a lui Pieleanu. Pot aprecia, fără nicio teamă de a greși, că ceva e putred în Danemarca. Deși a promis că va merge până la capăt, puțini dintre noi cred că edilul de la sectorul 5 va da pasărea din mână pe cioara de pe gard. El joacă un rol prestabilit. Este pus în vitrină, precum minunații iepurași în Cartierul roșu din Amsterdam, spre unică folosință. Să fie aruncat pe post de momeală pentru ca delfinii din PSD-PNL să muște? Dom’ profesor este cunoscut pentru abilitatea de a smulge bani și locuri eligibile pentru oamenii săi. Dacă i-a mers în ultimii douăzeci de ani, de ce nu i-ar merge și acum? Mai nou, Cristian Popescu Piedone s-a retras la studiu în bibliotecă. A anunțat că are nevoie de timp pentru reflecție și că nu mai vorbește cu jurnaliștii. Și tăcerea e un răspuns. Pare-se că, de data asta, i se înfundă Domnului Profesor strategia! Pe locurile eligibile ale coaliției PSD-PNL pentru alegerile europene, apare doar Maria Grapini, un parlamentar ce s-a ținut de muncă, nu de sindrofii politice. Timișoreanca își merită pe deplin locul pe listă. Dar restul? Cum să rămână PUSL-ul fără coledzi? Ar spune noul Con Iancu.

Partidul care a mers mereu în cârjele altuia: Un lucru trebuie însă notat. Partidul lui Dan Voiculescu s-a numit la început Partidul Conservator. A încercat, contra unui onorariu substanțial acordat actualului consilier pe securitate națională al lui Klaus Johannis, pe numele său de botez Dudu Ionescu, să-l vâre în Partidul Popular European. N-a mers! Apoi, a intrat pe ușa din dos în Parlament, fiind ajutat de PSD. Vigilentul și combinatorul de geniu al politicii dâmbovițene, Traian Băsescu, a chemat Partidul Umanist Român la guvernare, neavând de ales o altă alternativă. Președintele în funcție atunci a numit compromisul politic drept o „soluție imorală.” Fie că s-a numit PC, PUR sau PUSL, partidul lui Dan Voiculescu n-a reușit niciodată să treacă pragul electoral de unul singur. Mereu s-a asociat cu cineva. Îndeobște, PSD-ul i-a deschis ușile. Mai tot timpul, a vârât 2-3 europarlamentari și aproape o duzină de parlamentari. De data aceasta, cântul de sirenă sună hodorogit în urechile noilor Ulise, prea siguri pe catargele lor. Destoinicul stăpân al Antenelor a reușit cele mai multe intrări pe ușa din dos și cei mai mulți bani pe vremea când PSD era condus de Liviu Dragnea. Fiindcă nicio faptă bună nu rămâne „nepedepsită,” după ce liderul a ieșit din pușcărie, darnicul fost președinte a fost interzis să mai apară pe Antene, de frică să nu-l supere pe Marcel Ciolacu, alt bun de plată. Astăzi, strategia de luptă, cu Piedone în vitrina schimbului liber de prejudecăți, pare că nu mai ține. Cel puțin până acum liderii PNL și PSD n-au consimțit la târg. Toate datele problemei arată că medicul Cătălin Cârstoiu sprintează în câștigătorul alegerilor locale din București și are prima șansă de a fi primar general, dacă Piedone s-ar retrage. Se pare că șantajul nu ține! Piedone merge înainte, dar purtând cronometrul setat spre oprire.

17. DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE!

1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduja:

 Într-o foarte recentă ședință a coaliției, care a durat peste 14 ore, s-a decis în final schimbarea candidatului comun Cătălin Cârstoiu. Ca urmare a acestei decizii, Gabriela Firea şi Sebastian Burduja revin în poziţiile de candidaţi pentru Primăria Generală, cei doi anunţându-şi, anterior desemnării lui Cârstoiu, intenţia de a candida, au precizat surse politice. „Coaliţia a decis să meargă cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea - PSD şi Sebastian Burduja - PNL”, argumentul fiind că astfel sunt „maximizate” electoratele celor două partide, au declarat reprezentanții coaliției. Odată cu hotărârea de a candida separat, PSD şi PNL au stabilit şi câteva reguli pentru campania electorală. Prin urmare, cei doi candidaţi nu se vor ataca în campanie, ci vor avea „o campanie constructivă, centrată pe  soluţii pentru Bucureşti”, au mai relatat sursele citate. Candidaturile la primăriile de sector rămân comune, la fel şi listele pentru consilii locale. „Este o situaţie similară cu deciziile luate pentru Bacău si Braşov”, au argumentat reprezentanţii celor două partide. Cătălin Cârstoiu a fost anunţat oficial candidat din partea PSD-PNL la Primăria Generală în 20 martie. Cel mai recent sondaj îl plasa pe poziţia a treia, după Nicuşor Dan şi Cristian Popescu Piedone.

Cum se justifică PSD și PNL? După ce informațiile despre retragere și candidaturi separate au apărut în spațiul public, atât PSD cât și PNL au ieșit să își susțină propriii candidați și să vorbească despre ei ca fiind „cea mai bună alegere”. Purtătorul de cuvânt al PNL, Ionuț Stroe, a declarat că PNL este „consecvent” cu Sebastian Burduja și că „are șanse mari, avantajul tinereții, e foarte bine pregătit.” Stroe a vorbit despre Burduja după ce Marcel Ciolacu a scris pe Facebook că, Gabriela Firea este „cea mai bună alegere” pentru PSD și că bucureștenii „chiar au ce alege” acum.

Omul lui Dan Voiculescu nu renunță la candidatură: Cristian Popescu Piedone, candidat PUSL la Primăria Generală, partid înființat de Dan Voiculescu și actualul primar al Sectorului 5, a anunțat că nu își va retrage candidatura pentru Primăria București. „S-a dus zvonul că Piedone se va retrage, că a fost un joc, o strategie și că, candidații celor două formațiuni politice au făcut să se ajungă în acest punct pentru a reduce din voturile lui Nicușor Dan. Singurul lor gând e să-l susțină pe Nicușor Dan și pe Clotilde Armand la Sectorul 1. E un complot în favoarea lui Nicușor. Și ultimul cetățean care nu se pricepe la politică și-a dat seama că e un joc pentru că nu au avut de ales (…). Dacă București arată azi a capitală europeană, eu mă duc să mă călugăresc”, a spus Piedone, referindu-se la decizia PNL și PSD de a avea candidați separați pentru Primăria Capitalei. „Nu mă întoarce nimeni înapoi, merg până la capăt”, a completat primarul. Domnul Nicușor Dan și susținătorii domniei sale au toate motivele să se roage ca domnul Piedone să nu se retragă din cursa pentru Capitală. Și asta din mai multe motive. Unele de-a dreptul matematice. Gabriela Firea și Cristian Popescu Piedone împart, în linii mari, același bazin electoral. Până la intrarea doamnei Firea în luptă, Piedone lua cea mai mare parte din el, pentru că domnul Cârstoiu nu avea aderență în acea zonă. Doamna Firea își ia înapoi mare parte din electoratul pesedist, suficient cât Piedone să nu mai aibă nicio șansă reală la locul I, dar insuficient pentru ca ea însăși să câștige. Un alt motiv ar fi că din momentul dispariției lui Piedone din scenă, în mod paradoxal, doamna Firea ar avea șanse mai mari să câștige decât dacă ar fi intrat de la început, fără Piedone. În prima fază, ea era răul cel mare, cu azile, companii, iepurași etc. și ea avea cea mai mare capacitate de a ridica valul de ură în favoarea lui Nicușor Dan. Dar în acest moment, răul cel mare, cu capacitate de mobilizare în jurul lui Nicușor Dan, este Piedone. Dacă el dispare, doamna Firea poate să pară chiar suportabilă, mai ales dacă nu scapă în excese. Eliminarea lui Piedone ar însemnă un soi de relaxare periculoasă pentru Nicușor Dan. De aceea, primarul în funcție se străduiește să-l țină în ring și pentru asta, pe de-o parte, continuă să-l valideze ca principal adversar, dar invocă și retragerea lui pentru a-i provoca noi negări care să facă și mai grea o viitoare repliere.

Miza lui Dan Voiculescu: Eu nu cred că Piedone și, mai ales patronul său politic, Dan Voiculescu, sunt atât de naivi încât să creadă că mai are o șansă reală să câștige după intrarea în cursă a doamnei Firea. Ar trebui să aibă în plan să o măcelărească pe Gabriela Firea ca să o lase fără electoratul PSD, ceea ce e foarte greu. Să spere că electoratul filialei PSD București, pe care doamna Firea o controlează foarte bine, o va abandona ca să se ducă la Piedone e nerealist. Și atunci este evident că actuala configurație este în favoarea actualului primar general, ceea ce arată și primele sondaje făcute după marele fiasco al candidatului comun. Nu îi suspectez totuși nici pe Piedone, nici pe Dan Voiculescu de vreo simpatie ascunsă pentru Nicușor Dan. Evident că miza pentru Dan Voiculescu nu este neapărat Primăria Capitalei. Miza cea mare este ridicarea scorului PUSL pentru parlamentare. Cu un Piedone activ și exotic, suit pe toate ecranele, sigur că partidul până acum absolut obscur capătă o mare vizibilitate și își poate amplifica scorul, în primul rând în București, dar și la nivel național. PUSL a ajuns în București la 12%, cu doar 3 procente în urma PNL. Deci, în mod evident, există un singur preț pentru care Piedone poate s-ar retrage, dar nu unul personal. Cel mai probabil, prețul ar include o alianță electorală pentru alegerile din toamnă, cu care PSD să tracteze PUSL în Parlament, cu un număr de locuri cu mult mai mare decât ar putea obține partidul doar prin creșterea asigurată de Piedone și Antene.

Este Marcel Ciolacu dispus să plătească prețul? Este greu să ia decizia să o facă pe Gabriela Firea primărița salvatoare care să îi devină un rival periculos în partid. Este greu să decidă această donație de mandate pe care ar deconta-o în partid. Sigur că i-ar conveni să aibă în Parlament o balama, un partid cu care să lipească o majoritate, dar nu pe locurile PSD, nu l-ar ajuta cu nimic. Plus că Dan Voiculescu nu este neapărat un partener de încredere. A mai fost odată soluția imorală care l-a lăsat pe Adrian Năstase cu ochii în soare. Și mai e ceva, poate cel mai mai greu de depășit. Sunt multe semnale că zona Voiculescu mizează la prezidențiale pe Mircea Geoană. Deocamdată, se pare că dincolo de mesajele publice, aparent mai mult de ochii lumii, Marcel Ciolacu nici nu a deschis o negociere serioasă despre prețul corect. Este ceea ce ne spune Piedone, „nu negociez cu nimeni. Nu m-a sunat şi nu sun pe nimeni”. Și chiar înainte de a o deschide, Marcel Ciolacu a anunțat că a închis-o: „Am încheiat orice dialog şi orice ofertă pentru Cristian Popescu Piedone. Eu am spus că trebuie să ne gândim la ceea ce avem de construit pentru Bucureşti, să nu încercăm să rămânem blocaţi în visele personale. Tot ce am vrut să îi transmis domnului Cristian Popescu Piedone i-am transmis, până astăzi. Nu m-am văzut, i-am transmis prin intermediul dumneavoastră. Mi-a făcut plăcerea mult mai mare.” Deci dacă Piedone nu se va retrage, este pentru că Marcel Ciolacu a ales așa.

2. Nicolae Ciucă, o povară pentru PNL? Partenerul strategic trimite o scrisoare care dă frisoane celor aflați la putere:

 *Un raport al Departamentului de Stat al SUA, care vorbește despre corupția guvernului și amenințarea jurnaliștilor, dă un semnal clar că actuala elită politică este într-un mare pericol din cauza furiei crescânde a alegătorilor. *PNL are o cale să obțină poziția de președinte în luna septembrie, cu condiția să nu candideze Nicolae Ciucă. *Cei care au influență în partid sunt presați de timp să găsească un liberal competitiv care să poată ajunge în turul doi.

Actualul președinte PNL este lipsit de autoritate, viziune și experiență politică: Plagiatul și încercarea de compromitere a jurnalistei de investigații Emilia Șercan, care a dezvăluit problemele din lucrarea de doctorat a generalului Ciucă, vor cântări în balanța campaniei electorale. Incapacitatea de a observa și de a analiza manevrele lui Marcel Ciolacu în lupta de la București a împins PNL în afara jocului politic, ajungând să mizeze pe un candidat fără nicio șansă. Intrarea Gabrielei Firea în cursă va oferi PSD prim-planul dezbaterilor publice, indiferent dacă fostul primar câștigă sau nu. Confruntarea de la București, cu impact asupra tuturor celorlalte scrutine, va fi una între social-democrați și Alianța Dreapta Unită, PNL rămânând pe margine.

SUA: Corupție guvernamentală gravă: Partidul controlat de Klaus Johannis are o mare vulnerabilitate în legătură cu corupția semnalată de Departamentul de Stat al SUA. Liberalii au făcut mare caz în ultimii doi ani de parteneriatul strategic cu America și faptul că alianța de guvernare cu PSD a fost o soluție pentru stabilitatea României, în condițiile unui război care se desfășoară la graniță. Dar sub cupola întunecată a stabilității se ascunde lipsa de reacție a DNA în ce privește corupția, situația din țară deteriorându-se grav. Fenomenul nu a scăpat analizei guvernului american, care constată „problemele semnificative legate de drepturile omului, ce includ rapoarte credibile privind: tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, aplicate de către guvern sau în numele guvernului; și corupție guvernamentală gravă”. Teama de război a oamenilor a fost speculată de cele două partide aflate la guvernare pentru a ascunde afaceri tenebroase, dar și lipsa de acțiune a instituțiilor chemate să limiteze corupția. În ianuarie 2022, două articole denigratoare la adresa Emiliei Șercan au fost publicate pe Facebook și pe două site-uri de știri. Platforma de analizare a informațiilor false Misreport a investigat postările și a susținut că acestea au fost plătite de o agenție de publicitate înregistrată la Autoritatea Electorală Permanentă ca având contracte cu PNL în campaniile electorale din 2020. În timp, nemulțumirea legată de această paralizie instituțională, asociată cu creșterea prețurilor și mărirea taxelor, a provocat o puternică tensiune în rândul populației. „Cred că toată lumea își amintește că realizarea acestei coaliții a fost încurajată de mine, pentru că am avut nevoie de un guvern stabil, un guvern cu o majoritate serioasă în Parlament, pentru a trece România cu bine prin toate crizele succesive pe care le-am avut, lucru care s-a întâmplat”, a declarat Klaus Johannis, în urmă cu câteva zile.  „Obiectivul acestei coaliții a fost stabilitatea și trecerea cu bine prin crize, ceea ce s-a întâmplat, deci obiectivul a fost atins, dar cred că această coaliție mai are potențial și în viitor. Sigur, acum, în toiul campaniilor electorale, va fi un pic mai complicat de a menține buna înțelegere la cotă maximală”, a mai adăugat președintele României. Poziția șefului statului vine în contradicție totală cu constatarea Departamentului de Stat al SUA, care vorbește de o „corupție guvernamentală gravă”.

Conspirația „Salvați-l pe Ciucă!”: În ianuarie 2022, la două luni de la momentul în care Nicolae Ciucă a devenit prim-ministru, Emilia Șercan publică pe site-ul Pressone.ro o investigație jurnalistică în care demonstrează că lucrarea de doctorat a premierului e plagiată. După dezvăluire, Nicolae Ciucă nu-și asumă dovezile prezentate, susținând că instituțiile statului abilitate vor veni cu o decizie în acest sens. De la acel moment, la nivelul PNL și al Guvernului, s-a dezvoltat o conspirație care a avut drept scop salvarea lui Nicolae Ciucă și compromiterea jurnalistei. Unii ziariști au dat în judecată PNL pentru refuzul de a respecta legea, iar dosarul a fost înregistrat în martie 2023 la Tribunalul București, însă de atunci nu s-a luat încă o decizie. Judecătoarea de caz a amânat de trei ori pronunțarea, după care a constatat că nu a fost îndeplinită corect procedura de citare a PNL, a repus cauza pe rol în octombrie, însă dosarul a fost rejudecat efectiv abia în data de 2 aprilie, iar de atunci a mai amânat de două ori pronunțarea. Operațiunea a avut foarte multe componente - de la amenințări, acțiuni de sustragere de date și promovare de informații false, până la amânarea unor decizii instituționale, falsificarea unor documente oficiale și anularea unor procese. A fost una dintre cele mai elaborate operațiuni din umbră a ultimului deceniu, condusă de reprezentanți ai statului român, cu scopul de a compromite o serie de jurnaliști pentru salvarea unui om politic acuzat de încălcarea legii. „PNL, partidul de guvernământ de la acel moment, a plătit o firmă de publicitate pentru a distribui masiv pe Facebook articole denigratoare la adresa mea și și-a instruit activul de partid să spună public că am o vendetă politică și intenții rele”, a mărturisit Emilia Șercan, într-o postare pe Facebook.  

Guvernul României amenință și șantajează jurnaliștii: Existența operațiunii a fost confirmată în raportul Departamentului de Stat, iar instituțiile din țară au rămas descoperite în fața acuzațiilor de atac și denigrare la adresa reprezentanților presei. „Pe 24 octombrie 2023, Parchetul Curții de Apel București a închis ancheta privind presupusele hărțuiri, amenințări, șantaj și încălcări ale vieții private la adresa jurnalistei de investigație Emilia Șercan”, se arată în raportul Departamentului de Stat al SUA.  „Șercan a declarat că a primit mai multe amenințări și tentative de șantaj, după ce a publicat în 2022 un articol în care susținea că a existat plagiat în teza de doctorat a premierului de atunci Nicolae Ciucă”, precizează documentul oficial american. „În plângerea sa, ea a susținut că polițiștii desemnați pentru investigație au divulgat în presă fotografii private. Mai multe grupuri naționale și internaționale pentru libertatea presei, printre care Reporteri Fără Frontiere, au semnat o scrisoare comună în care condamnă decizia procurorilor și notează mai multe eșecuri și încălcări ale procedurii în cadrul anchetei”, subliniază raportul. Documentul va avea un puternic impact asupra prestigiului lui Johannis, Ciucă și PNL, în situația în care nu reacționează, nu-și asumă responsabilități și nu fac lumină în tenebroasa afacere. Acest raport a ajuns deja în toate cancelariile liderilor europeni, iar liberalii au o mare problemă de credibilitate.

Coaliția hărțuirii și a intimidării: În situația în care Nicolae Ciucă va decide să candideze la președinție, plagiatul și lipsa de reacție pe parcursul desfășurării acestei afaceri întunecate îl vor pune într-o poziție extrem de dificilă atât în relația cu SUA, cât și cu partenerii României din NATO. Mai mult, întreaga coaliție PSD-PNL e acuzată în raportul Departamentului de Stat de acțiuni de intimidare și rele tratamente aplicate unui reporter pe parcursul desfășurării muncii acestuia. „Jurnaliștii … au fost supuși unor tactici de hărțuire și intimidare din partea autorităților”, precizează, negru pe alb, oficialii americani. „Jurnalista independentă britanică de investigații Crina Boroș a afirmat că personalul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor au supus-o la două ore de interogatoriu agresiv … Boroş încerca să documenteze acuzațiile de exploatare forestieră ilegală, minerit și distrugere a habitatelor”, arată documentul. „Ca parte a investigației sale, în august 2022, Boroş a depus o cerere pentru a obține date privind permisele de exploatare forestieră și operatorii forestieri. Ea a susținut că unul dintre participanții la întâlnire a încercat să facă presiuni asupra ei pentru a înceta investigația și a acuzat-o că reprezintă interese politice obscure. Institutul Internațional de Presă a cerut ministrului de atunci al Mediului Tánczos Barna să denunțe public acțiunile personalului său și să furnizeze datele solicitate de Boroş”, se precizează în raportul SUA pentru Drepturile Omului.

O elită politică, la capăt de drum: Fenomenul angajărilor ilegale în funcții publice, nepotismul, cazurile de incompatibilitate și corupția politică au luat din nou avânt în România, accelerate de situația dificilă prin care a trecut societatea în pandemie și, apoi, război. Lipsa de responsabilitate, de solidaritate, lăcomia și lupta pentru controlul resurselor ale liderilor politici au reprezentat o povară în plus pusă pe umerii cetățenilor. Reacția negativă la adresa PSD și PNL, creșterea susținerii pentru partidele extremiste și incertitudinea accentuată sunt un efect al eșecului guvernării care poate duce la schimbarea din temelii a actualei elite politice.  

3. De ce a început Marcel Ciolacu să greșească?

 În politica românească funcționează un principiu: nimeni nu poate învinge PSD din afara PSD. În pofida strategilor care s-au străduit să-i construiască un profil de prezidențiabil, Marcel Ciolacu își dă, în ultima perioadă, măsura și năravul: un lider politic sabotat de propria-i paranoia. Tot mecanismul pus de recompense și de lepădare prin promovare, pentru a scăpa de Gabriela Firea din promixitatea puterii, la București, a dat la o parte straturile strategice adăugate peste profilul unui politician mediocru, fără isprăvi politice remarcabile până la preluarea șefiei PSD, lăsând să se desfășoare liber un politician cu limbaj și mai ales cultură politică extrem de îndoielnice. Dincolo de vulnerabilitățile culturale, însă, felul în care prim-ministrul utilizează concepte ca jihad, nu doar incorect intelectual, dar viciate moral și diplomatic, arată o raportare autocratică la putere. Din bastionul de putere, prim-ministrul poate deturna concepte, poate resemantiza limbajul, așa cum o fac în general autocrații. Orwell îi spunea nouvorba. După eșecul manevrării candidaturii lui Cătălin Cârstoiu, Marcel Ciolacu a avut o recidivă care devine deja vulnerabilitate pentru România: a echivalat anchetele jurnalistice privind activitatea unui candidat politic cu urmărirea lui bin Laden, după atentatele din Statele Unite, care au marcat noua imixtiune teribilă a terorismului islamist în democrațiile vestice. O echivalare care, diplomatic, etic, politic, sună cât se poate de prost în ambasade și care îl transformă pe Osama bin Laden într-un fel de victimă a unor hărțuieli occidentale. Este a doua oară când prim-ministrul român intervine în chestiuni care pentru orice lider democratic ar trebui să fie clare: terorism versus democrație. Acum câteva zile, când încă juca la două capete, același Marcel Ciolacu acuza un jihad contra doctorului Cârstoiu, folosind termenul de jihad în sensul îngust și pervertit pe care i-l dă Islamul radical, adică mișcările teroriste. Trivializarea răului stă la baza celor mai atroce distorsiuni din istorie, pe de o parte. Pe de altă parte, să defilezi în lume cu un premier care dă dovadă nu numai de mediocritate și lipsă de cultură geopolitică, ci și de un limbaj al urii de sorginte teroristă, în contextul atrocităților Hamas și al întregii istorii de spirală a violenței care a urmat, înseamnă să așezi România în minorat. Paguba nu e că nu va primi Klaus Johannis un fotoliu de șef al NATO, rezonabil, nimeni nu are acest calcul pe hârtie, ci că România va fi lipsită de încredere, pentru că încrederea și legitimitatea nu sunt date, așa cum pretinde președintele Johannis, de geografie - sunt estic, așa că merit un post de șef al unei instituții UE - ci de calitatea intelectuală și autoritatea legitimă a liderilor politicilor. Pe cale de consecință, nu harta face din România o țară de margine, ci marginalizarea pe care i-o dau politicieni care nu au capacitatea de a înțelege contextul geopolitic, oportunitatea și nu au prudența de a citi analizele care li se pun în dosar sau măcar de a nu pune în circulație nouvorbe, concepte pe care le-au auzit la a mâna a doua și li se par că se pliază pe strategia lor de victimizare. Marcel Ciolacu părea că se potrivește profilului liderului cu mâna de fier creionat de Gideon Rachman - un politician care pare că vine de nicăieri se insinuează treptat la putere și, aproape peste noapte, devine un autocrat înconjurat de camarilă. Liderul PSD a început însă să greșească, dându-și arama pe față mult înainte de momentul potrivit, înainte de a-și construi întreg sistemul, așa cum a făcut-o Viktor Orban în Ungaria. Până la urmă, România e salvată, paradoxal, tocmai de mediocritatea politicienilor ei și așa nu ajunge o Ungarie în mâinile lui Viktor Orban. Pe de altă parte, fără politică internă măcar în limitele decenței, nu vehiculând concepte islamiste, politica externă nu are cum să stea la masa celor mari, oricât de mulți experți am avea.

4. Diaspora. Speranță și dezamăgire:

 Cel mai surprinzător - și mai amplu - fenomen care ne-a afectat în ultimele trei (și, în particular, două) decenii a fost migrația de masă a românilor în străinătate. Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată, oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România. Pe de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și - mai ales - din cele mai sărace țări fost comuniste. Așa se face că, timp îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență socială. Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul - dacă am fi învățat la Geografie, am fi știut-o - e, mai înainte de toate, o problemă economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite. Or, în chip manifest în România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației - în cel mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane - își puteau permite această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți). Nu e niciun secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o migrație economică. În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului Război sau în interbelic, pe de alta era - în apropierea noastră - un caz concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră. Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România. Cred că majoritatea celor care pleacau - în diverse etape și formate după 1990, dar în special după 2002 - o făceau cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în casta „oamenilor de afaceri” autohtoni. Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii) ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență, navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate. Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante). Trebuie că, destul de repede, s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare. Așa că în viața lor a apărut o problemă: dacă rămâneau mai mult în Vest, legăturile de familie - singurele care contau pentru ei - se destrămau inevitabil. Așadar, ori renunțau la proiectul acumulării de capital în Occident și se întorceau acasă (dar la ce? La o situație care se deteriora continuu.), ori își duceau - cum puteau - întreaga familie în țara în care lucrau. Cred că, în majoritatea cazurilor, ultima opțiune e cea care a prevalat. În definitiv, la fel ca în țară, patru mâini sunt mai eficiente decât două. Cei care și-au dus și copiii au fost nevoiți - tocmai pentru că ambii părinți lucrau - să-i integreze în sistemul școlar al țării-gazdă. Numai că micuții au ajuns într-un mediu în care se vorbea altă limbă și se practicau alte coduri culturale. Cu plasticitatea proprie copiilor, le-au deprins cu o viteză uimitoare. În egală măsură, cum vizitele acasă - în România - s-au spațiat tot mai mult, au pierdut contactul cu lumea românească și, din ce în ce mai mult, cu limba română. Sigur, aceasta e limba în care vorbesc (sau, cel puțin, înțeleg) acasă; dar limba lor publică e alta. Marea ruptură s-a produs odată cu criza dintre 2008 și 2012. „Tăierile” salariale și blocarea angajărilor la stat le-au arătat, în chip manifest, celor mai mulți că România e mult prea fragilă pentru a proiecta un parcurs  ascendent pe meleagurile ei. Tot atunci, s-a mai petrecut un lucru: a început un exod al tinerilor care descopereau acasă o piață a muncii destul de restrânsă, valorizând în special exact acele munci (fizice) pentru care în Occident câștigau de 10 ori mai mult. Abandonate vreme de aproape două decenii, dezindustrializate, cu posibilități de angajare limitate, orașele noastre nu puteau absorbi masa de tineri care părăseau ruralul. O parte dintre aceștia făceau un ocol prin facultăți, unde pierdeau trei sau cinci ani doar pentru a descoperi că diplomele de drept, economie, management, marketing etc. nu mai reprezentau - ca în primul deceniu de după Revoluție - garanții de angajare în administrația de stat. Or, fără un loc de muncă stabil și un venit în creștere, posibilitatea unui credit pentru o casă (dacă nu erai susținut de părinți) era, practic, nulă. Vreme de un deceniu - între 2002 și 2012 - prețul imobiliarului din România a fost făcut de cei care munceau în străinătate. Ei puteau să acopere, într-un timp scurt, costurile unei locuințe, în condițiile în care se construia destul de puțin. Mulți investeau în case sau apartamente, în speranța că s-ar putea întoarce în România pentru a începe aici viața pe care nu o avuseseră nici înainte de-a pleca și nu o aveau nici în Occident. Însă rezultatul „investițiilor” lor a fost urcarea prețului locuințelor la cote inaccesibile tinerilor. În esența ei, migrația de masă de după 2008 n-a fost nimic altceva decât continuarea procesului de urbanizare, în condițiile în care orașele românești erau incapabile să mai încadreze tinerii (mai ales cei veniți din rural) aflați în căutarea unui job și a unei locuințe. Ei au fost primii care au descoperit că orice departament sau regiune a Europei e un județ al Uniunii, la fel ca oricare altul de acasă. În tot intervalul dintre 2008 și 2018, faptul de a pleca în Occident e sinonim cu realizarea, iar cei plecați sunt noii „domni”, analogi celor urbanizați în anii ’70-’80. Așa îi vedem cu toții în 2012, în 2014, în 2018 și în 2019, când par a fi factorul decisiv al schimbării din politica românească. Par a fi lucizi, a avea experiența muncii, a banului, a democrației, au o formă de activism și de rapiditate a reacției pe care noi, cei de aici, nu am dobândit-o și - luându-ne după cozile de la ambasade - par mai interesați de situația din țară decât cei rămași acasă. E drept că acele cozi erau menite să producă iritare și celor care stăteau la ele, și celor care le priveau. Pe de altă parte, era la mijloc și un soi de idealizare a mediei: vag, undeva cu toții ne simțeam vinovați pentru milioanele de expatriați (mai ales tineri) care nu se putuseră realiza aici. Intuiam că viața lor nu e ușoară și proiectam în ei un ideal al luptătorului decis care, prin curaj și tenacitate, realizează tot ceea ce și-a propus. Cei plecați deveniseră noii tineri ai Revoluției: victimele și eroii ei, deopotrivă. Numai că Revoluția a fost alta decât cea pe care ne-o imaginam. Efectul ei a fost acela de a deplasa pendulul către România. Integrată în UE și NATO, țara a beneficiat de fonduri structurale masive care, cu toată corupția și cu toată nepriceperea de acasă, au început să sedimenteze o altă economie. Treptat-treptat, decalajele dintre noi și Vest au început să se reducă. Dovada cea mai bună o reprezintă valurile de turiști care se deplasează - în bună logică a consumerismului (ceea ce înseamnă că au cu ce plăti) - din ce în ce mai departe. Numai că toate acestea au erodat semnificativ reușita expaților. Faptul că oameni rămași acasă, care au făcut mult mai puține eforturi, care n-au sacrificat aproape nimic, au - deja - o condiție similară cu a lor trebuie să li se fi părut ca o adâncă nedreptate. Într-un anumit fel, dincolo de banii lunari, cei plecați au pierdut totul: după două decenii fie nu mai au unde să vină, fie - dacă vin - nu se mai simt acasă, căci nu mai recunosc lumea și oamenii pe care i-au lăsat în urmă. Dar, și mai grav, au pierdut tot ce aveau în față: copiii, pentru care au luptat atât „ca să trăiască altfel”, chiar trăiesc altfel; ca niște tineri italieni, spanioli, francezi, englezi, germani - cu toții pe alte coordonate decât cele ce li se par normale părinților lor. Diaspora a ajuns să numească o generație fără vârstă (undeva între 70 și 30 de ani) și fără loc, care nu mai e aici și nu e (și nu va fi niciodată) acolo. O generație suspendată între lumi, probabil ultima vorbitoare de română și având amintiri de acasă. Deja în 2020 s-a putut vedea turnura ei către AUR. Cred că nicăieri nostalgia nu e mai activă decât în acest exil. Oamenii aceștia, atomizați de individualismul muncii și de visul câștigului, au avut și au un singur spațiu comunitar: Biserica. Aceasta a investit cu sens frustrările lor față de lumea în care trăiesc și lucrează și i-a lăsat să-și constituie o identitate comună barocă, în care se amestecă de-a valma idiosincrazii, superstiții, contribuții personale, obiceiuri de tot soiul, toate botezate „tradiții”. Astăzi, diaspora îmbătrânește și acasă se întorc tot mai puțini. „Tradițiile” acestea au deopotrivă un rol federator și pe cel de refugii în fața mercantilismului, a indiferenței, a pierderii copiilor, a spectacolului straniu al unei lumi tot mai de neînțeles. Un timp, le-a echilibrat mitul câștigului și posibilitatea revenirii în țară. „Tradițiile” și nostalgia constituie un trecut imaginar, un spațiu al lui „ar fi putut să fie” dacă ... lumea ar fi fost alta, oamenii ar fi fost mai buni, noi am fi știut, am fi înțeles ... Pe această țesătură de speranțe dezamăgite crește ideologia AUR, așa cum cresc buruienile pe ruinele industriei comuniste. AUR nu-i face eroi pe acești oameni, ci le recunoaște statutul de victime. Iar acesta e, pentru mulți, ultima formă de demnitate. Pentru cei mai mulți dintre copiii lor, lucrurile acestea nici nu există. Când - la un anumit moment al vieții - își vor aminti de origini (dacă-și vor mai aminti), își vor crea o Românie imaginară fără nicio măsură comună cu cea reală. Și, vizitând-o pe cea de pe hartă, se vor declara dezamăgiți.

5. Pachetul de 61 de miliarde pentru Ucraina sau despre cum „era păcii s-a încheiat în Europa”:

 Congresul american a adoptat un pachet de 90 de miliarde de dolari pentru acordarea de ajutor militar Ucrainei, Israelului și Taiwanului. Fiindcă o reacție are și o contrareacție, pe partea opusă a globului, s-a declanșat spontan o rapidă cursă a înarmărilor. Rușii au accelerat bombardamentele asupra aeroporturilor militare ucrainiene, pentru a distruge întreaga flotă aeriană; Iranul urmează să primească în regim de urgență un prim lot de 24 de avioane Suhoi, cele mai rapide din lume; chinezii anunță fericiți că dronele supersonice au trecut testele și urmează să intre în fabricație. Dumitru Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei ne-a prorocit:„era păcii s-a încheiat în Europa.” Ca o primă consecință a ajutorului acordat de SUA celor trei state este înarmarea până-n dinți a inamicilor Occidentului. Tensiunile vor crește. Conflictele vor escalada. Spectrul celui de-al Treilea Război Mondial nu mai e diafan. Asta doar din dorința hegemonică a SUA și a industriașilor americani de a face și mai mulți bani.

Informația că jumătate din bani rămân în industria de apărare americană, nu e publică în SUA: Toată presa mainstream a aplaudat clemența republicanilor și înțelegerea lor pentru suferința ucrainienilor. Doar că puține publicații au explicat cititorilor că jumătate din ajutorul financiar de 61 de miliarde de dolari, alocat de Congres Ucrainei, rămâne în SUA pentru a fi distribuită marilor jucători de pe piața înarmărilor. Ce l-a făcut pe Mike Johnson, speaker-ul Congresului, să admită ajutorul financiar, el fiind un republican convins? De ce Donald Trump nu s-a pronunțat încă despre soluția sa la criza ucrainiană? Pentru care motiv, jumătate din congresmenii republicani și-au schimbat peste noapte părerile, în condițiile în care populația e tot mai ostilă războiului? Răspunsurile sunt extrem de simple. Dar până a dezvolta argumente logice, să vedem care este ajutorul la zi!  „Statele Unite anunță un nou pachet semnificativ de arme, echipamente și muniție pentru Ucraina, în vederea sprijinirii curajosului popor ucrainian, care își apără cu mari sacrificii țara. Acest pachet, care este evaluat la 1 miliard USD, include înzestrări militare urgente (pe site-ul Departamentului de stat scrie „capabilități” cuvânt care nu există în DEX-ul românesc, deși oficialii îl folosesc nătâng), inclusiv rachete de apărare antiaeriană, muniții pentru HIMARS, cartușe de artilerie, vehicule blindate, arme de calibru mic, echipamente și piese de schimb” - anunță Departamentul de stat al SUA. O notă de text provoacă fiori lumii nord-atlantice: SUA dau un semnal puternic de forță celor cincizeci de state aliate. Mai pe șleau, măriți bugetele de înzestrare militară sau trimiteți echipamente de primă generație în Ucraina, pentru a avea rușii ce distruge! Atenție, doar un miliard din trâmbițatul pachet de 61 de miliarde. Totul seamănă cu preludiul Conferinței de la München, din septembrie 1938, când Occidentul naiv i-a deschis involuntar calea lui Hitler pentru cel de-al doilea război mondial. Aceleași discursuri, alte plăci tectonice.

A fi proucrainian a devenit o fiță: Pacifiștii sunt azi putiniști, stigmatizați și dați la câini. A fi pro-înarmare e o fiță. Un trend. O stare de bine. Fericirea se exprimă prin like-uri și emoticoane. Generația Z (care nu vine de la Zombi) nu știe că bocancii militari nu sunt snickers. Revenind la decizia, catalogată drept „istorică” întrebarea este cum un conservator de teapa lui Mike Johnson a admis și a realizat un compromis păgubos pentru electoratul american sătul de Ucraina, până-n gât? După narativul oficial, întreaga populație occidentală, deci și americană, e pro Zelenski, ceea ce nu e adevărat. Susținerea pentru regimul său a scăzut dramatic. De la 40 %, la 30 %. Dacă în urmă cu un an, 57 % dintre americani doreau ca administrația Biden să înceapă negocierile de pace cu regimul Putin, astăzi, conform ultimului sondaj, realizat de Harris Poll și Quincy Institute (documentul Responsible Statecraft poate fi lecturat) aproximativ 70 % sunt pentru armisițiu.

Sunt nebuni republicanii? Să-și taie craca de sub picioare - vorba pădurarului fără epoleți? Financial Times se întreabă de ce Donald Trump doarme? „Sleepy Don’” e tot mai viralizat. O nouă stigmatizare nu-l mai avantajează. Totul pare că derivă de la forța sistemului. Nu a Deep State-ului, atât de invocat de creștinii americani, ci a Intelligence-ului unit cu investitorii de pe burse. Misterul colaboraționismului republicanilor pare a fi spulberat. Publicațiile americane au dezvăluit că speakerul Congresului, Mike Johnson, s-a întâlnit în Biroul Oval cu oficiali de vârf ai securității naționale, inclusiv cu William J. Burns, directorul C.I.A. Ulterior, el a încercat să convingă și alți republicani să fie de „partea bună a istoriei” și că trebuie finanțată Ucraina din rațiuni pragmatice. Patetic, le-a vorbit despre viitorul fiului său, care va urma din toamnă Academia Navală din SUA, potrivit surselor de presă. Deci, Securitatea l-a convins, nu lobby-ul industriei de armament? Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, - de ce mai ești enigmatică Otilia?

 „Aleluia!” a reacţionat Dumitru Kuleba (ministrul de externe al Ucrainei), când i s-a cerut un comentariu despre votul final al Senatului american asupra pachetului de ajutor militar pentru Ucraina, în valoare de 61 de miliarde de dolari. El spune că avea „convingerea” că va fi un rezultat pozitiv, dar în acelaşi timp spune că Occidentul trebuie să „realizeze că era păcii în Europa s-a încheiat” şi că trebuie să îşi pună la lucru industria de apărare,” relatează News.ro.

18. NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:

1. Explicația victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:

 Există câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare, raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv 4 ani.

Care ar fi, totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație, dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă, încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine. Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă. Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât, la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de așteptat.

Capitala marilor înfrângeri: La București, victoria lui Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.

2. Dezastrul USR și cei 5 băieți. România fără opoziție:

 Rezultatul USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,  PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă - adică doi. Al treilea este donația către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%. În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu Ștefănuță, au performat spectaculos.

Cum au ajuns aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.

3. Cu AUR și SOS în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:

 Dacă ne raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău. Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit unei analize The Telegraph, suveranismul a înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al Alianței Dreapta Unită.

4. Așadar - România roșie cu picățele galbene:

 Deși previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem, pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice - deficit bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și „luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp. În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș, Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită, undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație - Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune, partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora, unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor, mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică, nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar, asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după alegerile parlamentare din toamnă.

5. Alegere … personală:

 Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este  mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate - să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) - să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!

19. DESPRE CEI ALEȘI ÎN RAIUL DE LA … BRUXELLES:

 Raiul pământesc, închipuit ca locul fără griji unde curg laptele și mierea, este la … Parlamentul European! Cei aleși trec prin poarta sfântă a listei eligibile și ajung pe tărâmul fericirii, ușurați de povara meritelor și a cinstei. Drumul este greu, căci mulți sunt nevoiți să se târască prin zoile nerușinării, să tragă după ei bolovanul propriei inutilități și să-și suporte impostura. Dar merită efortul, căci la Bruxelles păcatele sunt șterse cu buretele complicității și răsplătite cu sume dumnezeiești. Un europarlamentar câștigă lunar o avere: peste 7.500 de euro leafa netă, plus 4.800 pentru cheltuieli ce nu trebuie justificate, plus 7.000 indemnizație totală de prezență, care include și chiulul. Vin pe deasupra 338 de euro pe fiecare zi petrecută la Bruxelles, toate deplasările acoperite și, cireașa de pe tort, 27.000 de euro pe lună pentru angajarea unor asistenți. De obicei, asistenții sunt asistente gata de împerechere, consilierii sunt verișori sau cumnați, recrutați pe criterii românești de parvenire, toți dispuși să înapoieze binefăcătorului o parte din salariu. Serviciile medicale, de la transplant de cord la ochelari de vedere, sunt decontate în orice țară europeană, atât pentru europarlamentar, cât și, în anumite combinații, pentru membrii familiei lui. Atunci cînd se termină mandatul, nu se sfârșesc și avantajele divine. Europarlamentarul primește doi ani la rând câte 39.000 de euro pe an. După vârsta de 63 de ani încasează o pensie complicat de calculat, dar nu mai mică de 25.000 de euro pe an, care se cumulează cu alte pensii românești. Când numărul mandatelor crește, toate aceste cifre cresc amețitor și le râd săracilor în nas. Cine sunt acești preafericiți sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a văzut și nu i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru europarlamentare. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în umbră, s-au ghemuit în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște gândaci pe sub mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să se vadă proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea cumva socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului terestru. Și este de înțeles, căci puși în lumină, forțați să vorbească și să se descrie, eligibilii noștri sunt, cu câteva excepții, niște loaze. Sunt oameni cu palmares nul în politică, cu studii ridicole, uneori cumpărate, copiate, plagiate. Inși fără darul vorbirii comprehensive, fără idei, fără elementara engleză, dar cu apetitul chiulului, falsului și căpătuielii. Unii au ars gazul de pomană un mandat, două sau chiar trei în Parlamentul European și merg acum iar, cu altă lampă. Au ajuns acolo prin târguială de partid, prin combinații cu Serviciile, luptând de la egal la egal cu prostia colegilor. Niciodată demonstrând o valoare individuală sau cea mai mică voință de a lucra în folosul României. Oameni ai nimicului politic și ai complexelor de inferioritate, o mare parte din eligibili reprezintă ultima acțiune de sabotaj european reușită de partide. Politica europeană a României, care a agonizat în vremea mandatelor lui Băsescu și a murit în vremea mandatelor lui Johannis, este acum înmormântată cu alai tăcut, însoțită de popi dedați preacurviei politice, purtând prapurii tupeului și crucea de căpătâi a bunului-simț.

Notă: articolul este un … pamflet.

20. POLITICHIA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:

1. Vidul numit Johannis:

 Mandatele președintelui Johannis sunt un dezastru, nu doar că megacoaliția pe care a moșit-o nu a făcut nicio frântură de reformă, așa cum a sunat unul dintre pretextele formării ei, dar regresul se vede ori încotro întorci capul - de la Educație, Administrație, Sănătate, Justiție și până la degradarea vertiginoasă a clasei politice. Adică, în zonele cheie ale unui stat. Este suficient să te uiți la dezastrul de la Evaluarea Națională, unde 42,40% dintre elevii din mediul rural nu au reușit să obțină media 5, la minciuna frumos împachetată a bacalaureatului cu a lui rată de promovare de 78% datorată subiectelor ușoare, operație de cosmetizare comandată de ministra Deca și ai ei experți. Este încununarea nefericitei Românii educate. Ca să nu mai discutăm despre problema plagiatorilor, care se bucură de impunitate grație modificărilor legislative făcute de aceeași obedientă Ligia Deca, de ignobilele manevre ale lui Nicolae Ciucă pentru a-și salva „onoarea” de plagiator. Președintele nu suflă o vorbă despre această realitate pe care a patronat-o cu abilitatea unui păpușar. Administrația s-a umflat până la refuz de clientelă de partid, crapă pe la cusături de tot felul de neaveniți, iar rezultatele se văd în primul rând în disprețul cu care sunt tratați cetățenii, în pafarismul măsurilor economice și în creșterea deficitului. Așa-zisa reformă a Administrației, adică reducerea cheltuielilor anunțată cu surle și trâmbițe de premierul Ciolacu, a fost praf în ochi. E deja clar că la scurt timp după alegeri vor crește taxele și se va introduce impozitul progresiv. Președintele Johannis nu a luat niciodată atitudine față de politizare și ratarea angajamentelor luate în momentul în care guvernul PSD-PNL a mărit fiscalitatea. Cât despre Justiție, cabinetele Ciucă-Ciolacu au reușit să facă ferfeniță legislația, fix așa cum visau Dragnea și ai lui, cu concursul neprețuit al Curții Constituționale. Procesele se închid pe bandă rulantă, fie pentru că sunt eliminate probele, fie pentru că s-a împlinit termenul de prescripție, iar judecătorii de la vârful sistemului refuză să aplice deciziile Curții Europene de Justiție, spre mulțumirea penalilor de tot soiul. Reforma pensiilor speciale din magistratură a fost și ea o vorbă în vânt, judecătorii și procurorii continuă să fie o castă privilegiată, îngrășată din banii contribuabilului, de care nu cutează să se atingă nimeni. Președintele Johannis pare nu doar împăcat, ci și mulțumit de situație, după ce și-a trecut la butonieră ridicarea MCV. În rest, este suficient să ne uităm la halul în care arată oferta pentru alegerile prezidențiale, din ceea ce știm până acum: Ciolacu, Ciucă, Simion, Șoșoacă, Lasconi și probabil Geoană. Ciolacu, un domn cu o educație pentru care sintagma precară e un eufemism, a cărui performanță școlară nu a depășit niciodată media 6 și care are profilul tipic șmecherașului de mahala ajuns pe cai mari prin sforării politice și manevre la limita legii. Celălalt, - Ciucă -, excelează doar prin obediență, este un vid la nivelul ideilor și se luptă din greu cu topica limbii române, deși a umplut nerușinat țara cu panouri prin care anunță o carte care își așteaptă cam de multișor lansarea. Gurile rele spun că negrișorii nu au terminat de transpus pe hârtie mărețele idei și că s-au încurcat în copy/paste-uri. Așa se face că distanțele pe șosele se măsoară acum în „ciuci”, spun bancurile nou apărute. Dar „ciucul” este, de fapt, unitatea pentru măsurarea imposturii în politică. Ambii, Ciolacu și Ciucă, au mai mult sau mai puțin binecuvântarea lui Johannis. Și a Înalt Preasfinției Sale Daniel, căruia cei doi îi pupă pe rând inelul. În ce o privește pe Șoșoacă, cuvintele sunt de prisos. Circul premeditat pe care îl face în Parlamentul European are partea lui bună: individa este grotescă și de o vulgaritate care poate atinge un punct sensibil: „mândria de a fi român”. Căci, nu-i așa, puțini se pot simți totuși mândri când o văd urlând descreierat cu botnița la gură și drapată în haine de iarmaroc. Isteria și ridicolul sunt bune acasă, dar deranjează când sunt date la export. Cât despre propaganda rusă, și aici este de bine: face un deserviciu. Revenind, președintele Johannis nu a avut niciodată nimic de spus despre extremiștii de serviciu ai României, i-a lăsat să se dezlănțuie în voie. Probabil, și acum se consideră deasupra rușinii aruncate peste România, din moment ce nu are nicio reacție. Tot ce am spus până acum se referă doar la chestiunile mari în care Klaus Johannis a strălucit prin absență. Dar problema care cred că a deranjat cel mai mult este lipsa lui de empatie, indiferent de subiect. Absența oricărei emoții, a vreunui gest care să arate că are și el trăiri, că e om. De pildă, în tragedia cu fata de 19 ani omorâtă de un urs pe Valea Jepilor Mici, tot ce a găsit a spune este că și el a fost prin apropiere pe munte. La fel și în cazul accidentului din 2 Mai, compasiunea sa plată a semănat cu cea din telegramele oficiale. Johannis are sensibilitatea unui stâlp de telegraf, nu-i pasă cu adevărat de nimic, iar acest lucru s-a văzut de-a lungul celor două mandate. Johannis e făcut doar din orgolii, din interese personale, iar puterea acumulată i s-a urcat la cap. Cel mai bine au ieșit în evidență aceste lucruri în ultimele luni - atunci când s-a autopropus la șefia NATO și când a lăsat să se înțeleagă pe surse că Ursula von de Leyen nu are suficientă susținere pentru conducerea Comisiei Europene, el fiind pe masă ca alternativă. Cai verzi pe pereți! Inadecvare! Semn că nu a învățat mare lucru. Bilanțul mandatelor lui Johannis este unul pe măsura goliciunii interioare a personajului: un fiasco!

2. Va mai fi posibilă alternanța în România?

 Suntem cu 3-4 luni înaintea unor alegeri decisive și nu doar că nu avem nicio perspectivă și nicio discuție asupra problemelor ce ne macină, dar nu știm nici măcar numele candidaților la funcția supremă în stat. Una dintre rațiuni ar putea fi aceea că nu mai contează. Sigur, o știm, și ni se repetă mereu, președintele e cel care decide totul, a cărui forță de atracție învârte planetele politicii noastre (Guvern, Servicii, varii instituții) și - adulat sau contestat - își păstrează o greutate semnificativă în viața noastră publică. Dar, după mandatele lui Klaus Johannis, merită să ne întrebăm dacă toate acestea se întâmplă din cauza președintelui, adică a felului în care omul înțelege să învestească instituția, sau, mai curând, în virtutea unui prestigiu al funcției care-i conferă cea mai mare vizibilitate în peisajul nostru politic. Impresia pe care o lasă actualul locatar al Cotrocenilor la finele a două mandate e aceea că, după el, oricine poate fi președinte. Se poate conduce și fără viziune, și fără direcție, și fără control, și fără consecvență. Ajunge să invocăm, la nesfârșit, „politicile europene” și „solidaritatea cu aliații noștri”. Firește, Europa și NATO nu sunt vinovate deloc pentru lipsa de orizont, de program și de acțiune a liderilor de la București. Ultimul mandat al lui Klaus Johannis ne-a arătat o țară funcționând pe pilot automat, amânând tot ce era de amânat, făcând credite după credite, mințind cu un aer solemn și adâncindu-se într-o degringoladă din care nimeni nu întrevede vreo ieșire. Singurul orizont al statului nostru din ultimii ani a fost acela de a-i da președintelui în exercițiu o bază pentru „un mandat internațional”. Din fericire, n-a fost să fie. Dacă președintele stă acolo și guvernul se face că face ceva, întrebarea e: cine e, de fapt, la putere? Aici lucrurile sunt ceva mai complicate și merită, cred, puțină atenție. „Pas cu pas”, din 2012 și până azi, cu scurte interludii și cu ușoare schimbări de direcție, am asistat la mariajul, deja consumat, al partidului cu statul. Mai exact, al politicii cu administrația. Asta a însemnat „politizarea instituțiilor”: faptul că până la nivel micro, al șefilor de compartiment din varii „deconcentrate”, tot personalul e numit în funcție de afilierea politică a potentaților locali sau a „legăturilor de la centru”. Firește, o știm prea bine: după numire vin masteratele, câteodată chiar licențele, doctoratele și, inevitabil,  concursul „conform regulilor”. Între cei care i-au numit și oamenii numiți există o relație care, pe vremuri, se numea biunivocă: cei dintâi sunt garanții impunității celor din urmă, iar aceștia asigură deopotrivă colectarea fondurilor (pentru primii) și redistribuirea lor (după „smântânire”) pentru clientela comună. De aici o consecință foarte importantă: răspunderea administrației, cu tot cu „deconcentratele” ei, e strict pe verticală, față de cel/cei care au făcut numirile. Nu există nicio răspundere față de cetățeni sau de societate. Aceștia din urmă nu au nicio modalitate de-a trage la răspundere șefii de tot felul pentru anomaliile de funcționare din cadrul instituțiilor lor. În schimb, „de la vârf”, numirile pot fi oricând revocate. De cealaltă parte, partidul, - cel aflat la putere (național și/sau local) -, are menirea de a acoperi tot ceea ce face administrația, mai ales în celebrele deconcentrate. Orice obiecție a presei sau a cetățenilor este redusă cu clasicul: „Este un atac politic”. Altfel spus, nu există nicio modalitate de-a semnala disfuncționalități de jos în sus și, ca atare, nici nu se pune problema remedierii acelor lucruri pe care experiența cetățenilor le vede ca fiind nefuncționale. De unde senzația de blocaj: aceleași persoane pe aceleași posturi (sau, eventual, rotite), aceeași „conducere de partid”, aceleași modalități de funcționare (până la cel mai mic nivel) și aceleași rețete ale mâinilor „care se spală una pe alta”. În această logică, structura de stat este cea care asigură perenitatea structurii de partid. De altminteri, deopotrivă prin numiri și prin interesul celor „de la bază” (nenumiți, dar înțelegând care e sursa menținerii și eventual a avansării lor în funcție), structurile de partid și cele de stat ajung să se suprapună din ce în ce mai perfect în toate instituțiile. Or, aici mi se pare că PSD-ul a reușit cel mai mult și cel mai bine în a da impresia - în primul rând acestei clientele din administrație - că multipartidismul și alternanța sunt mai curând realități care creează probleme. Când se schimbă șefii mari, se schimbă și cei mici, încep luptele de putere și nimeni nu mai e sigur de nimic. În vreme ce păstrarea aceleiași conduceri la centru înseamnă ordine la bază: ca într-o autentică ierarhie, fiecare știe care-i e locul și când îi vine rândul. Comasare, devansare, toate spun același lucru: cum să facem ca schimbarea să fie doar un spectacol, o aparență, și totul să rămână așa cum e? Neputân­du-se exprima în chip punctual, de jos în sus, nemulțumirea populară se adună, devine critică și - la ceasul alegerilor - riscă să lovească chiar sus. De unde ceea ce vedem chiar în acest timp: frica de exercițiul democratic al alegerilor. Într-un fel sau altul, „clasa politică”, fidelizată - prin funcții și beneficii - caută modalități de a desubstanțializa actul electoral, tranformându-l în confirmarea mecanică a perpetuării aceleiași conduceri. „Reforma” a devenit continuitate, și „schimbarea” s-a transformat în stabilitate. Lucrul cel mai grav este acela că toate partidele par a adera la acest model; mai mult sau mai puțin, deosebirile dintre ele nu mai țin - la ora actuală - decât de rivalități personale și de efecte retorice. Dar ideea că e mai bine „să participe la guvernare” și, implicit, să beneficieze de redistribuirea veniturilor, de fidelizarea unei părți a aparatului birocratic și de crearea de clienți prin acordarea de privilegii e, deja, un bun comun al tuturor. „Românizarea” (uneori în exces) la nivelul apucăturilor a UDMR-ului și felul trist în care a eșuat USR-ul sunt cele mai bune dovezi. Iar promisiunile goale de pe panourile care îngălbenesc colțurile străzilor arată că nici cei care se pretind „noi” nu sunt capabili de alt gen de politică. Generalizarea lui mărturisește feudalizarea țării. Practic, avem o clasă a „marilor boieri” - parlamentari, miniștri, directori de agenții, primari; una a boierimii mici - directori de departamente și de deconcentrate și una a vechililor - personalul administrativ care se ocupă cu adunarea fondurilor și redistribuirea unei părți din ele (ca proiecte publice sau ca subvenții directe). Firește, la fel ca-ntr-o piramidă trofică, baza e mai largă decât vârful. Și, tocmai de aceea, stabilitatea vârfului se datorează pe de-o parte cointeresării bazei („morcovul”), pe de alta restructurării ei permanente („bățul”). În ce anume constă această cointeresare? În faptul că, la toate etajele sistemului birocratic sunt acceptate - tacit - vămile interne. Asta înseamnă că cineva care se adresează unei instituții publice e taxat începând de la nivelul care corespunde ponderii sale economice și sociale. Cu cât oamenii sunt mai „mici” și mai nesemnificativi în societate, cu atât taxarea (mita, șpaga) e mai generalizată, dar mai mică în termeni de valoare monetară. Exemplele clasice sunt meditațiile în învățământ și redirecționarea pacienților de la spitalul de stat la clinica privată în sănătate. Profesorilor și doctorilor li se permite acest tip de impozitare în nume propriu al oamenilor cu care vin în contact în instituțiile publice. Firește că ei știu că li se permite; că există o convenție tacită (dar respectată reciproc) în virtutea căreia pot să facă niște venituri suplimentare imoral, dar nu neapărat ilegal. Ei știu însă la fel de bine că tocmai imoralitatea acestei practici - expusă de câteva cazuri spectaculoase -  ar putea duce, foarte ușor, la punerea în discuție și chiar la revocarea acestui privilegiu. Atât timp cât sunt cuminți adică nu protestează și nu vociferează decât în perioade neutre și cu privire la un singur lucru -  majorarea salariilor, „instanțele superioare” se comportă ca și cum aceste probleme nu ar exista. La nivelele superioare lucrurile sunt mai complexe și, evident, jocurile mai complicate. Acolo intră în joc media, „consultanța”, „studiile de (pre)fezabilitate”, prietenii „bine plasați” etc. Însă cred că ideea de bază e, mereu, aceeași: plata unei taxe pentru facilități sau măcar protecție. În ciuda faptului că lucrurile acestea sunt greu demonstrabile (mai ales în instanțele noastre!), ele implică un număr atât de mare de oameni, încât nu pot constitui un secret. Problema e aceea că, în virtutea faptului că practica e tolerată la bază, ea e acceptată și sus. Mai mult, faptul că, pe scara ierarhică, beneficiile sporesc cu funcția creează un soi de emulație și de concurență care profită la vârf, deoarece oamenii nu se ridică împotriva disfuncționalităților, ci se războiesc între ei. Practic acesta este „sistemul”: această încrengătură de conexiuni care funcționează în virtutea unei logici extractive. Însă ea acționează în corpul social exact ca un atac vascular sau cerebral în cel uman: nu permite „irigarea” locurilor cu probleme de fonduri, proiecte fezabile și selecție meritocratică. Iar locul privat de aceste beneficii ale modernității se necrozează: adică se degradează deopotrivă material - ruinându-se - și uman - degenerând în pendularea oamenilor între indiferență și agresivitatea cererii de-a „li se da” ceva. Cam aici ne aflăm și lucrul cel mai trist este acela că, în ciuda a tot și a toate, conivența aceasta dintre „sus” și „bază”, dintre politic și administrativ e funcțională. Și - asta au demonstrat-o patent ultimii ani - merge atât de bine, încât nu e necesar să fie schimbată. Cred că aceasta e „marea” stabilă de sub „curenții” agitați ai acestei campanii electorale.

3. Când o absență este mai relevantă decât o prezență!

 Dacă domnul Johannis a fost sau nu prezent la dineul oferit de președintele Biden liderilor NATO cu ocazia summit-ului de la Washington, cu siguranță nu are relevanță diplomatică majoră. Altfel spus, e puțin probabil să îi fi simțit cineva lipsa și să se fi simțit ofensat de lipsa unui mai degrabă irelevant. Dar chiar această irelevanță este relevantă pentru România. Așa cum este foarte important pentru România că președintele nu găsește necesar să clarifice informațiile apărute în spațiul public pe această temă. Deputatul și fostul ministru USR, Claudiu Năsui, a dezvăluit pe o rețea de socializare că domnul Johannis a fost invitat la dineul președintelui Biden, dar nu a participat: „Paginile de pe rețelele sociale ale NATO au dat poze de la dineul de la Casa Albă unde au fost invitați toți șefii de state ai NATO. M-am uitat și eu pe poze să-l caut pe președintele Johannis. Nu e nicăieri. Toți șefii de stat sunt prezenți, mai puțin Johannis”. Domnul Năsui susține că președintele Johannis ar fi încercat să-l trimită în locul lui pe Nicolae Ciucă, dar partea americană nu ar fi acceptat, pentru că invitațiile sunt nominale doar pentru președinți sau premieri în funcție. Absența domnului Johannis este dovedită, într-adevăr, în primul rând din faptul că nu apare în absolut nicio poză, inclusiv de grup, de la dineu. Există și alte confirmări neoficiale, obținute de diverși jurnaliști, că lucrurile stau așa. Partea cu domnul Ciucă nu a fost confirmată deocamdată de nimeni, nici măcar neoficial. Dacă ar fi adevărată, a încerca să faci așa ceva după 10 ani de mandat prezidențial ar însemna să nu fi înțeles nimic, dar absolut nimic măcar din regulile diplomatice și de protocol la cel mai înalt nivel. Ciucă însuşi a spus doar că nu a încercat să intre la Casa Albă şi nu ştie dacă preşedintele Johannis a fost prezent la dineu. Dar poate că domnul Năsui bate câmpii, poate că nu au fost publicate tocmai pozele cu domnul Johannis. Nu există niciun motiv pentru care întrebările repetate ale presei pe această temă au rămas fără răspuns. Unii ziariști l-au întrebat inclusiv pe ambasadorul României în SUA dacă domnul Johannis a fost sau nu la dineu. Acesta a răspuns sec: „Vă rog să vă adresați Administrației Prezidențiale pentru acest subiect”. Nici Palatul Cotroceni, nici PNL, nici ambasada Românei în SUA nu au sărit ca arse să infirme așa fake-news. De ce am răspunde la asemenea calomnii?, a întrebat arogant la Antena 3 fratele ambasadorului, domnul deputat Muraru. Tăcerea sugerează că, cel puțin în privința absenței de la dineu, domnul Năsui are dreptate. Dar, până la urmă, de ce ar fi relevant dacă Johannis s-a dus sau nu să-i bea vinul lui Biden? Pentru că astfel de reuniuni nu sunt la capitolul distracție. Genul acesta de întâlniri sunt exact cele în care se discută cel mai serios și se stabilesc cele mai importante lucruri, mai ales în vremuri atât de complicate. Pentru că acolo lucrează relațiile interpersonale directe, pentru cei care au așa ceva. Probabil nu e cazul domnului Johannis. Sigur că un președinte poate absenta de la unele reuniuni când are o treabă mai importantă. Are un alt program oficial, are o criză în țară. Domnul Johannis era însă în Washington și nimic de pe agenda domniei sale nu sugerează că avea vreo urgență. Cel mai probabil, avea un program privat, gen shopping. Să fii la Washington, să fii invitat la un dineu la Casa Albă împreună cu liderii NATO și să alegi să nu te duci este absolut de neînțeles. Și nu e prima dată când domnul Johannis face așa ceva. În octombrie 2018, absenta de la reuniunea dedicată Brexit a Consiliului European și în schimb posta pe Facebook poze turistice ale cuplului prezidențial la Pompei. Adică poporul îi plătește avionul faraonic ca să se plimbe la Washington și domnia să trântește paltonul pe capota NATO și a Casei Albe, nervos că a rămas fără dregătorie sau, pur și simplu, doritor să mai profite de ceva turism plătit de norodul fraier. Și nici măcar nu găsește cu cale să dea explicații pentru absență. Așa cum nu a dat vreo explicație pentru oricare alte frecvente absențe sau despre imensele cheltuieli pentru luxul și poftele personale. L-ați auzit să dea socoteală despre banii pe avioanele închiriate? Despre efectele unor vizite costisitoare și îndelungate prin tot felul de destinații exotice? Ceea ce domnia sa pare a nu realiza este că acest comportament complet inadecvat pentru un înalt demnitar este principalul argument pentru care a ieșit din toate calculele pentru vreo funcție externă! După cum spunea Frankfurter Allgemeine Zeitung, „este îndoielnic că Johannis ar fi chiar la înălțimea exigențelor unei funcții europene de top”. Iar domnul Johannis a dat la Washington o nouă dovadă că sigur nu este. În încheiere - Du-te pe pustii Johannis cu tot cu susținătorii tăi fanatici din PDL-ul mascat în PNL!

21. POLITICA ROMÂNEASCĂ DE … DOI BANI:

1. Candidaturi în statul eșuat:

 Ca orice social democrat pur sânge, nu-i așa?, domnul Ciolacu se duce la mănăstire înainte de a-și anunța candidatura prezidențială, de care pare să nu fi reușit să scape, oricât a încercat. Nu a ales o rețetă de succes. Au fost la Putna de Sfânta Maria înainte de alegerile prezidențiale și Viorica Dăncilă și Victor Ponta , alţi sociali-democrați adevărați. Dar poate că domnul Ciolacu va avea mai multă susținere divină de la Văratec și, cinstit vorbind, are mare nevoie de ea în acest demers extrem de riscant și cu șanse destul de mici de reușită. Cu atât mai mult cu cât își va anunța candidatura pe fondul inflamat al scandalului Pantelimon, care izbește cu maximă putere guvernul în funcție. Cum ancheta penală este în curs și până la alegeri vor tot avea loc diferite evenimente legate de ea, la poliție, la parchet și în fața judecătorilor, memoria evenimentului, altfel scurtă în pofida maximei inflamări, va fi reîmprospătată. Coroborat cu scandalul azilelor, cu Crevedia, cu 2 Mai și altele asemenea, Pantelimon nu mai este despre două persoane acuzate de omor, ci despre un stat eșuat, căruia poporul trebuie să îi dea un chip, un nume și un prenume. Cum domnul Johannis este total absent și deja complet irelevant pentru public, sigur că acel chip este al premierului. Oricum guvernarea erodează masiv, însă asemenea lebede negre provoacă daune majore. Accederea în finală nu ar trebui să fie o problemă pentru candidatul PSD, oricare ar fi el, având în vedere că electoratul partidului este disciplinat. Dar ar fi de remarcat că pentru prima dată candidatul este sub scorul partidului, ceea ce face parcursul mai riscant. În finală, sigura șansă a lui Marcel Ciolacu ar fi fost o unire de succes a suveraniștilor sub un singur steag și cu un singur candidat. La noi, însă, spre norocul României, acest curent care a făcut atât de mult rău prin alte țări europene a încăput pe mâna unor caricaturi care l-au transformat în ... caricatură. Un candidat comun al suveraniștilor ar fi avut potențialul de a ajunge în turul al doilea și Marcel Ciolacu putea spera să-l aibă adversar numai bun de demonizat și mobilizat România pro-europeana. Dar separat, nici Diana Șoșoacă, nici George Simion nu au vreo șansă să urce în finală. Liberalii speră să-l împingă acolo pe Nicolae Ciucă. Niciun pelerinaj la Athos nu cred că i-ar putea ajuta. Domnul Ciucă este pe locul al cincilea în sondaje, cu șanse mari la locul al șaselea și fără niciun potențial de creștere. O situație la care contribuie și o surprinzator de prost gândită campanie, menită parcă să pună în evidență toate lipsurile candidatului și să îi estompeze atuurile. Încercarea de umanizare, de a-l face funny și popular este sortită eșecului cât timp omul nu are charisma necesară. Iar chestiunea cărții este cumva paradoxală. „Ciucii” cu care a fost împânzită țara enervează, mai ales de când a devenit clar că sunt din bani publici. Reclama agresivă pentru o carte care nu există este ridicolă. Panourile cu „ostașul” costă 2 milioane de euro, din bani publici. În plus, este excentric de-a dreptul să mizezi pe impactul unei cărți într-o țară în care consumul de carte la marele public e foarte mic.  Sunt doi candidați pe care îi avantajează fondul acestei campanii electorale și nu aș exclude deloc chiar o finală între ei, dacă mai apare vreun caz cu mare impact emoțional. Unul este Mircea Geoană. Nu este scutit de scandaluri, ba o acuzație de plagiat, ba o poză controversată, mulți nu i-au uitat trecutul politic, inclusiv garantat Vanghelie și vizita nocturnă la Vântu. Dar și pentru cei neamnezici, prin comparație cu restul ofertei, domnul Geoană are totuși brandul NATO care implica siguranță și profesionalism. Celălalt candidat, de cu totul alt tip, este Elena Lasconi. Nu cred că mulți mizează în acest moment pe priceperea doamnei Lasconi în domeniile specific prezidențiale. Dar domnia sa emană un tip de energie pozitivă și o prospețime politică spre care se pot îndrepta cei care nu mai doresc decât naturalețe și disponibilitate de implicare. Doresc pe cineva care să-i inspire și mobilizeze. Rămâne de văzut dacă două partide și candidații lor șefi de partide într-o competiție dură și disperată, pentru că acela care nu prinde finala va pierde masiv în următoarea duminică, la parlamentare, vor putea menține pe linia de plutire o guvernare comună. Cel mai greu va fi pentru liberali să convingă în discursul lor tot mai aprig de opoziție, în timp ce miniștrii lor ocupă poziții cheie în Guvern, în frunte cu Finanțele. Plecarea nu este nici ea o opțiune neriscantă cât timp va arunca în aer stabilitatea în numele căreia au făcut pactul cu PSD, va genera un haos care va fi decontat electoral și va decupla primarii PNL de la beneficiile guvernării. Cert este că ne aflăm într-un an electoral atipic, fără locomotive electorale, cu candidați extrem de vulnerabili și într-o țară atât de slăbită instituțional încât orice zi poate aduce orice nou șoc, orice nouă lebădă neagră.

Cine face cinste cu un candidat, la ospățul de la Cotroceni? La masa prezidențialelor, meniul este, deocamdată, destul de sărac. E ridicolă și tensionată pentru potențialii candidați ținta Cotroceni. Ori nu știu, ori nu pot, ori nu vor să vină la masă. Am înțeles că nu se putea în septembrie petrecerea, așa cum hotărâseră prin martie, că august de campanie vine cu o căldură mare, Monșer, nu cu ger, iar școala, ce să vezi, reîncepe în septembrie. Bun! Au schimbat calendarul, au comasat alegeri, s-au întrecut în bătăi și invective … am înțeles și asta! Ne-am călit! „Istoricele” au așteptări. De timp, nu de fapte! PSD așteaptă să treacă în septembrie codul roșu cu vijelii de recalculări de pensii. PNL așteaptă să treacă vacanța simpatizanților săi. Dar, vine Ion Cristoiu, care nu e în vacanță, și aruncă o premoniție. Geoană s-ar putea retrage din cursa pentru Cotroceni, iar în luptă ar putea intra ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu. Adică, domnul Ciolacu pe unde e în lista de invitați pentru candidatura prezidențială? Știm că la PSD este „un balamuc total”, Maestre, dar domnește confuzia și printre noi. Până acum, îl avem pe Nicolae Ciucă, întâiul ostaș, general în rezervă, activ președinte de PNL și șef de Senat, desemnat candidat din partea PNL. Îl mai avem pe listă și pe George Simion care aleargă deja în campanie pentru AUR. De asemenea, fosta jurnalistă, actual primar al Câmpulung Muscel, Elena Lasconi, președinta USR. Planul de acțiune către Cotroceni o aduce în cărți și pe Ana Birchall, fost ministru al Justiției, care își prezintă oferta ca independent. La sfârșitul anului trecut, Ciolacu afirma, referindu-se la o eventuală candidatură a lui Mircea Geoană, că nu crede în ciorba reîncălzită. Ciudat e, nu că ar mânca o ciorbă sleită, ci că nu crede că e bun pentru funcția de președinte. „Eu nu sunt convins, eu cu mine, că sunt cel mai bun candidat sau că voi fi candidatul pentru funcţia de preşedinte. Nu e nici prima oară, nici ultima oară când o spun. Cel mai mult mă interesează să duc acest mandat de premier şi după terminarea acestui mandat, să mă uit în oglindă şi să spun foarte clar, că n-am făcut rău nici românilor, nici României, nici Partidului Social Democrat.” Sincer, pe mine mă interesează nu un nume, ci o „statură” cu idei clar conturate, cu viziune pentru România. Dar nu una pe hârtie, încropită de consilieri. Vreau să valorizeze elitele noastre și să le convingă să schimbe lucruri în țara asta, vreau să scoată clasa politică din negura oportunismului ieftin, al zornăitului de cătușe și al chivernisirii cu orice preț. Nu mai vreau mediocrități la conducere și funcții împărțite ca la pomana morților. Vreau instituții independente de comanda politică. Și mai vreau un președinte căruia să nu-i fie teamă de noi, unul care să comunice și să ducă în dezbateri publice consistente, probleme de care depinde viața noastră. Dar… vrutul e liber! După un președinte tăcut, lipsit de mari inițiative, cu zâmbet studiat și mimică falsă, deseori, poate că românii preferă umorul, replici spumoase, cancan-ul zilnic. Poate că oamenii vor mai mult povești, decât pâine … „Ce-ar fi dacă am avea un ghid, care să ne arate cum să aducem rezistenţa şi dârzenia fiecăruia dintre noi, laolaltă, pentru ţară? Viitorul României a intrat acum în criză de timp, iar pentru a-l construi aşa cum merităm, avem nevoie de luciditate, de competenţă şi de o viziune solidă”, spune Mircea Geoană. Avem nevoie și de lideri curajoși,  charismatici și cu discurs fără echivoc, domnule Geoană! De încredere și speranță! Cel mai mare partid, PSD, care a pierdut toate prezidențialele după 2004, odată cu ieșirea lui Ion Iliescu de pe scenă, înțelege că are acum posibilitatea de a reveni. Pentru prima dată în ultimii 20 de ani! Dar ei au sugerat că le-ar sta bine cu un aluat de intelectual de stânga. Ciolacu l-a invocat pe președintele Academiei Române, la fel, Victor Ponta. Și AUR a pronunțat același nume, la sfârșitul anului trecut. Numai că, academicianul Ion Aurel Pop i-a spus Eugeniei Vodă, într-o discuție la TVR că, poate, ar fi tentat să candideze, „dacă funcția de președinte ar fi decorativă, ca în alte țări”. În acest caz, i-ar plăcea să reprezinte statul. A adăugat și că, în România, „președintele poate fi arbitrul vieții politice”, că e un lucru „interesant” și că ar putea deveni prezidențiabil, „dacă se schimbă ceva în societate”. Însă, șansele ar fi de 1% și, oricum, nu e dispus să intre în niciun partid, fiindcă a fost în Partidul Comunist și „i-a ajuns”. Așa cum spuneam, la o masă nu prea bogată, invitații încă se numără. Ion Cristoiu are deja numele viitorului președinte, este candidatul PNL, Nicolae Ciucă. Întrebat de ce crede asta, gazetarul a răspuns: „nu știu, așa se aliniază toate”. La care masă, Maestre?

2. Cazul Pantelimon - revolta unui profesor cardiolog:

 Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple așa la spitalul Pantelimon, neglijențe și malpraxis, dar de la ele până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă, afirmă prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan, medic primar în cardiologie și medicină internă. Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, doctorul Gheorghe Andrei Dan analizează efectele dramatice, dar și cauzele profunde ale scandalului Pantelimon: nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare. Din cauza generalizării și reacției extreme a presei, spune prof. Dan, pacientul a fost împins în brațele neîncrederii, disperării, miturilor. Iar medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan predă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, a coordonat Secția de Cardiologie, Laboratorul de explorări Funcționale și Laboratorul de Cardiologie Intervențională ale Spitalului Colentina. A fost președinte al Societății Internaționale de Farmacoterapie Cardiovasculară.

- Scandalul acuzației de crimă cu premeditare de la Spitalul Pantelimon este probabil fără precedent în medicina românească și a creat, după cum era și de așteptat, polarizarea societății. Care este lectura dvs asupra celor întâmplate?

- Unii cred că noi, doctorii, o să continuăm să ne facem treaba, iar lucrurile vor trece. În opinia mea, pasivismul, fie că-i din indiferență sau timorare, este vinovat. Mă voi referi, în primul rând, la modalitatea în care a fost lansat acest incendiu, acest linșaj mediatic, fără precedent în 50 de ani de meserie. Eu am identificat trei stâlpi majori maligni ai fenomenului: 1.Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție în lipsa unor probe directe, concludente și foarte categorice; 2.Dezinformarea publică prin argumente circumstanțiale, adevăruri parțiale și comentarii inadecvate științific; 3. Generalizarea concluziilor și politizarea subiectului. Am mai vorbit despre zgomotul mediatic creat în perioada Covid în jurul secțiilor de terapie intensivă (ATI). Multe se puteau probabil preîntâmpina dacă atunci se luau măsuri legislative privind sistemul sanitar. Am urmărit aproape tot ce a apărut în presă ca argumente ale procuraturii. Nu am sesizat nici măcar o singură probă directă care să lege actul medical, corect sau nu, de crima cu premeditare. Mă uit cu interes la o emisiune a BBC în care se vorbește despre decese suspecte în spitale, dar în care probele sunt de cu totul altă natură. Tot ce am auzit este circumstanțial, legături strict temporale, iar unele argumente erau de un penibil absolut. De exemplu: „mi-a spus din priviri să-l las să moară”. Dacă asta poate fi considerat o probă ... ?!

- Dar faptul că datele din memoria injectomatului privind noradrenalina administrată în fapt, 1 ml/h, erau diferite de cele din fișa medicală, 20 ml/h, nu este o probă concludentă?

- Argumentul cu injectomatul este concret, dar prelucrat într-un mod fals. Se confundă debitul de perfuzie cu concentrația. În 20 ml de perfuzie pe oră poate fi conținută aceeași cantitate de substanță activă pe care s-o pun într-un mililitru pe oră. Nu debitul mililitri/oră contează, ci concentrația de substanță. În al doilea rând, nu există un protocol fix al injectării de noradrenalină, iar noradrenalina este doar o bucățică dintr-un protocol terapeutic complex, care se face la un bolnav grav. Nicăieri nu se spunea că la un asemenea bolnav trebuie făcut 20, 10 sau 5ml din concentrația X de noradrenalină. Tratamentul se adaptează la condiții și la bolnav. Că acest protocol nu a fost consemnat în amănunt în foaie este un argument concret de nerespectare a obligațiilor de serviciu, dar nu demonstrează în niciun chip o legătură cauzală cu decesul. Le-am repetat de un milion de ori studenților mei și celor care vor să mă audă că ceea ce nu e scris nu există, iar neconsemnarea în foaie este o abatere de tip malpraxis, o neglijență în completarea documentelor medicale. Dar nu este crimă cu premeditare.

- Dar lista cu pacienții decedați și prospectul noradrenalinei găsite acasă la una dintre acuzate?

- Bineînțeles că se apăra. Știa că este luată în vizor și încerca o explicație și justificare măcar față de ea însăși. Din nou, nu este niciun fel de de argument care să dovedească acuzația extrem de gravă de crimă cu premeditare.

- Dar declarațiile asistentelor cărora li s-a cerut să nu respecte doza din fișa medicală?

- Toate aceste lucruri nu sunt normale. Ele reprezintă neglijențe de serviciu și malpraxis, dar nu reprezintă argumente directe care să demonstreze premeditarea pentru un act criminal. De menționat că ne găsim la o secție cu probleme interne conflictuale, din păcate. Și vă întreb, care ar fi fost mobilul pentru o asemenea acțiune incredibilă, extremă și neacceptabilă la două fete de 30 de ani care lucrau într-un spital de stat și care nu erau legate direct de gradul de ocupare al ATI?  Mai ales că se știau sub observație, pentru că originea întregii probleme este o secție cu un conflict intern vechi.

- A șocat afirmația că pacientul e „de lăsat”.

- Toate declarațiile martorilor sunt fie, ca să zic așa, pe surse, fie sunt foarte ciudate. Nu sunt în măsură să stabilesc ce competență ar fi avut asistentele să judece cazul din punct de vedere medical. Iar faptul că un doctor comunică altuia că în opinia lui pacientul are șanse minime nu-l transformă în criminal, dacă pacientul decedează la terapia administrată. Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care poate nu trebuiau să se întâmple așa. În primul rând, că nu se poate face nicio modificare de protocol terapeutic fără o justificare în foaie, că nu se pot transmite dispoziții verbale fără să fie înregistrate. Dar de aici și până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă.

- Întrebați ce ar fi putut să le determine să facă așa ceva? Poate un derapaj de tipul „joacă de-a Dumnezeu”? Adică dorința de a face cumva ordine divină, de a elibera ATI-ul de persoane care nu mai au în mod obiectiv nicio șansă de redresare pentru a face loc altor persoane în stare gravă, dar viabile?

- Terapia intensivă este linia de front în medicină. Este cea mai sub presiune dintre specialitățile medicale. ATI-știi sunt, de fapt, niște eroi anonimi și sunt foarte puțini față de necesitați. Exercițiul într-o asemenea secție de foc continuu te întărește, te pune să nu reacționezi cum ați reacționa dvs sau chiar un medic din altă specialitate. Dar această întărire nu se transformă niciodată, dacă nu avem de-a face cu un psihopat și, deocamdată, nu avem o probă în acest sens, într-o joacă de-a Dumnezeu, cum spuneți, și la o soluție de genul: hai să îi lăsăm pe ăștia să moară ca să golim salonul pentru altcineva. Oamenii nu știu că secțiile de terapie intensivă sunt foarte scumpe. Un pat de terapie intensivă poate costa uneori cât o secție. Numărul de bolnavi care sunt îngrijiți de un doctor de terapie intensivă este mult mai mic decât numărul de pacienți îngrijiți într-o secție obișnuită. Numai că în ATI intră două categorii de persoane, la noi cel puțin. Una este persoana gravă, acută sau neacută, care necesită suport vital avansat. Și cu totul altceva este pacientul terminal care din punct de vedere științific are o probabilitate de a supraviețui foarte mică și care ar trebui să fie într-o secție de terapie paliativă. În România, legislația și posibilitățile concrete nu încurajează nimic altceva decât suportul vital până la sfârșitul firesc al persoanelor internate, indiferent de profilul lor. Procurorii au la dosar și un raport medico-legal care stabilește cauzalitatea între reducerea dozei de noradrenalină și deces. Sunt un pic descumpănit de afirmația categorică: e cauzatoare de moarte. O legătură temporală între oprirea noradrenalinei și moarte, dar fără un cuvânt despre subiectul discuției - pacientul. Din păcate, sunt puține date despre starea pacientului. Am un mare respect pentru legiști, dar aceștia nu pot cumula nuanțele tuturor specialităților, deci inclusiv ale îngrijirii în ATI. Între puținele lucruri pe care le știu concret de la Spitalul Pantelimon este că pacientul avea o patologie extrem de severă.

- Inclusiv cardiacă, domeniul dvs. Insuficiență cardiacă și pericardită constrictivă, se pare. Erau cu potențial letal?

- Da. Fiecare dintre ele avea un mare potențial de gravitate, iar la acest bolnav complex păreau să indice o foarte mică șansă de reușită. Pentru o problemă concretă de îngrijire medicală, cum este cea discutată, n-am văzut niciun expert să fie consultat într-un mod absolut corespunzător în anchetă.

- Institutul Medico-Legal a transmis că el este cel îndrituit la aceste expertize.

- Da, și eu am tot respectul pentru colegii de la medico-legal. Dar, de exemplu, la afirmația că scăderea de noradrenalină la un pacient cu tensiune de 60 este cu siguranță cauza declanșatoare de moarte, îmi pare rău, nu subscriu. Din punct de vedere medical, pot ține o dizertație întreagă să demonstrez că nu este așa. Măcar un condițional-optativ era necesar. Lasă loc pentru o discuție de caz medical. Medicina nu se poate face prin plebiscit, nu se poate supune la vot public un act medical.

- Am fi ajuns într-o asemenea situație dacă, asemenea altor țări, precum Franța sau Marea Britanie, pentru asemenea cazuri terminale ajunse în ATI ar fi existat reglementări foarte precise, comisii medicale care se întrunesc, care evaluează niște criterii, cheamă familiile, discută și secții de îngrijire paliativă  unde acești oameni fie să treacă în demnitate și liniște pragul inevitabil spre care se îndreaptă?

- Ați atins exact punctul sensibil. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare pentru toate aceste straturi, pentru modul de funcționare, pentru comisii care să analizeze gravități de cazuri și soluții extreme. Așa cum face o comisie de transplant, de exemplu. Sunt o mulțime de lucruri administrative, scriptologice, pe care medicii sunt obligați să le facă, dar toate într-o mișcare browniană, lipsită de o direcție precisă. Însăși modalitatea de a trata într-o secție de terapie intensivă un pacient de tip îngrijire paliativă e diferită de un pacient acut, la care fiecare minut e altfel. Și nu știu de ce s-a trecut, mai rău decât oricând, la generalizare, de ce cazul a devenit regula sistemului medical și a doctorilor. Medicii nu sunt „sistemul medical”, ci beneficiarii lui executivi. Această confuzie mă și face să iau poziție. Și a început imediat după generalizare și politizarea. E grotescă această generalizare. Din nou a reapărut pe firmament chestia cu „umefistanul”, vinovatul tuturor relelor: „Doctorii ăștia nu merită crezuți că ei se apără între ei și capul răutăților este corpul didactic”. La ce au dus aceste multe lucruri? În primul rând, la pierderea generală a încrederii în tot, în instituția universitară, în instituția medicală, în medic, ca individ și ca profesie. Mă îndoiesc că toți cetățenii din România se vor putea duce la Istanbul, la Paris sau la Viena să se trateze. Și, atunci, puneți-vă în pielea unui om care a citit toate astea. Poate el însuși sau o rudă trebuie să intre într-o secție ATI unde știe că poate va fi intubat, sedat. Se duce ca și cum s-ar duce la călău, nu să fie îngrijit. La fel ca Zola în cazul Dreyfus, mă ridic și spun „vă acuz, vă acuz pentru că ați făcut să se producă acest lucru”.

- Oare nu se evita generalizarea dacă însăși breasla medicală ar fi pus niște bemoluri, așa cum ați făcut dvs vorbind de nereguli certe, în loc să pretindă că totul a fost perfect? Asta a escaladat furia.

- S-a greșit, poate, și din partea cealaltă, în mai multe moduri. În opinia mea, poziția Societății de Terapie Intensivă și a liderilor ei a fost corectă. Ei nu au pornit la analiza complexă a cazului, ci au reacționat năuciți de nerespectarea prezumției de nevinovăție pentru … o crimă! N-au făcut o analiză, nici nu cred că aveau toate datele, ci au ripostat profesional la acea legătură aritmetică: scăderea noradenalinei a determinat moartea. A fost un răspuns unilateral, incomplet, de acord cu dvs.

- E prezumția de nevinovăție vreodată respectată?

- Vorba Annei Frank, lucrurile care s-au făcut nu se pot desface, dar poate ne ajută să nu mai facem așa în viitor. Nu cred că susține cineva că un tratament nu trebuie trecut în foaia de observație, însă toată lumea a fost șocată de acuzația de o gravitate maximală și nejustificată, de vânătoarea de vrăjitoare.

- Prima instanța a decis arestul preventiv, cea mai grea dintre măsurile preventive, deci judecătorii au văzut în acel dosar niște date, niște fapte, niște probe.

- Justiția să-și facă treaba, dar am o întrebare retorică: după tot acest zgomot infernal bubuitor, după această pălălaie din media, putem fi convinși că judecătorii vor lua o hotărâre care să contrazică ceea ce s-a întâmplat? Am repulsie pentru orice nedreptate, nu-mi doresc decât ca judecătorii care vor analiza acest caz să fie verticali, independenți, să nu țină seama de niciun fel de zgomot, așa cum cred eu că trebuie să fie un judecător. Din păcate, lucrurile nu se vor opri aici, oricum.

- Adică?

- Acești doctori se luptă cu un argument foarte ascuns și sensibil al activității medicale, care este alegerea. Alegerea medicală este ceva foarte complicat. În momentul când iei o decizie, faci o alegere. Nicăieri nu există un cod bătut în cuie care să-ți spună că alegerea ta e unică și e bună. Alegerea medicală se plimbă între lucruri foarte subiective și lucruri foarte savante. Mâine, medicul ATI care, altfel, în fața unui bolnav grav, ar fi luat o decizie angajantă, care putea să facă și rău bolnavului, dar pe care o considera singura salvatoare în acest moment, credeți că va mai avea curajul s-o ia? Vă spun eu că nu. Deja din perioada Covid simt timorare la colegii din ATI, teama de a lua decizii angajate care să-i expună. Medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Eu cred că nu. Consecințele fenomenului sunt dincolo de rezolvarea lui și sunt foarte grave. Este principalul lucru care m-a făcut să iau poziție. Acesta și faptul că pacientul a fost împins fără voia lui în brațele neîncrederii, ale disperării, ale miturilor.

3. Cazul Pantelimon: acuzația esențială și cauza profundă. Când e pacientul „de lăsat”?

 La o primă vedere, cazul Pantelimon pare despre două femei care din motive încă necunoscute au decis să se joace de-a Dumnezeu, alegând pe cont propriu cine e „de lăsat” și cine de salvat, iar breasla medicală face scut în jurul lor fie din solidaritate profesională, fie pentru că asemenea practici ar fi mai extinse. Dar dincolo de prima lectură, extrem de emoțională și cu o puternică tușă senzațională, dincolo de chestiunea acută și punctuală în bună măsură incontestabilă, există realități cronice. Cu siguranță cele două doctorițe arestate preventiv beneficiază de prezumția de nevinovăție. Ea este însă puternic zdruncinată de elementele concrete ale speței, pe care nimeni nu le-a negat deocamdată. Iar esențială împotriva celor două este neconcordanța între tratamentul concret administrat și cel din fișa medicală. Am înțeles că starea pacientului era atât de gravă încât nu numai că nu intră în discuție vindecarea, dar fără suportul noradrenalinei în doze maxime supraviețuirea era imposibilă. Situația lui era incompatibilă cu viața. Am înțeles că noradrenalina nu este un medicament care tratează, ci o substanță care menţine forțat funcțiile vitale un timp limitat necesar ca organismul să se reechilibreze, dacă mai are resursele să o facă. Care e acest timp și când trebuie să înceapă reducerea dozei poate ști doar medicul ATI. Dacă reducerea dozei ar fi fost înscrisă în fișă, putea fi o decizie medicală în regulă, cel mult o eroare medicală. Faptul că reducerea a fost făcută neoficial, în dezacord cu actul medico-legal numit fișa pacientului, arată că doctorițele făceau ceva ce considerau că nu puteau susține ca decizie medicală oficială. Diferența esențială dintre ceea ce s-a întâmplat în fapt, potrivit memoriei injectomatului, și ceea ce trebuia să se întâmple potrivit fișei medicale le încriminează pe cele două. Ceea ce aveau de explicat în primul rând era tocmai această diferență, nu decizia medicală în sine, și se pare că ele nu au reușit să găsească o justificare convingătoare. De ce au făcut asta? Întrebarea nu poate fi ignorată, cel puțin cât timp vorbim despre două persoane în deplinătatea facultăților mintale. „Cu sau fără noradrenalină, ținând cont de comorbiditățile, bolile pe care le avea acest pacient și motivele pentru care a fost admis în Reanimare, ciroza - și ciroza este un element particular, din nefericire, rezultatul ar fi fost același”, spune profesorul Dan Longrois, un renumit profesor francez de ATI. Asta înseamnă că menținerea omului pe doze imense de adrenalină ca unic motor al funcțiilor vitale nu îl ajută cu nimic. În alte țări, precum Franța, după cum explică prof. Longrois, nu un medic, ci o comisie evaluează situația și împreună cu familia decide că pacientul e „de lăsat”: „Când lucrurile sunt în fază terminală, ceea ce este cazul acestui pacient, se limitează, adică se decide că se scade și concentrația de oxigen, se scad și dozele de noradrenalină. Bineînțeles că tratamentul împotriva durerii este continuat. (…) Vorbim numai de oprirea escaladei și a lăsa evoluția naturală a acestor boli foarte severe. Soluția care ni se pare onorabilă și umană este, într-adevăr, ca fiecare țară să aibă proceduri pentru fazele terminale ale bolilor". În România nu există nicio reglementare pentru asemenea cazuri. Secția ATI, prima linie a frontului, devine adesea ceea ce ar trebui să fie o secție de îngrijire paliativă, dedicată exact cazurilor terminale, unde omul este lăsat să se stingă lin pentru că nu mai poate fi salvat. Efectul este cel pe care îl descrie medicul ATI Elena Copaciu pe Facebook. Pacienții din UPU nu mai pot fi preluați, deși unii dintre ei chiar ar putea fi salvați, pentru că secțiile ATI sunt pline inclusiv de persoane care nu mai sunt viabile. Pentru orice pacient refuzat din lipsă de loc, medicul ATI trebuie să găsească loc în alt spital, adică să facă dispecerat. Iar pacientul critic este plimbat între spitale. Și când vorbim despre un pat ATI, nu vorbim doar despre mobilier, ci despre aparatură și, mai ales, despre medici și asistente, capitol cronic deficitar. Sigur că, fiind an electoral, tentația politizării este foarte mare. Dar e o realitate că medicina paliativă nu a fost grija niciunui ministru al Sănătății în ultimii 30 de ani. După cum e o întrebare dacă societatea are educația necesară pentru a înțelege că uneori, nu arbitrar, nu în secret, ci procedural, cu reguli precise și explicații complete, un pacient poate ajunge în mod obiectiv „de lăsat” și este chiar uman să îl lași. Cele două inculpate trebuie judecate până la capăt și în cazul lor punctual va exista o concluzie. Dar este foarte riscant valul de ură generalizată ridicat de acest caz și de opiniile formulate de anumiți medici în spațiul public. Se descarcă acum furia pentru toate nemulțumirile, adesea justificate, provocate de funcționarea sistemului sanitar. Cu două efecte adverse. Pe de-o parte, asemenea descărcări epuizează subiectul, care apoi devine neinteresant până la următoarea criză. Efectele bune se obțin rațional și calm nu în răcnete isterice. Pe de altă parte, culpabilizarea la grămadă a medicilor și a opiniilor medicale este un ferment pentru migrație. Nu știu câți pacienți au ucis medicii ATI, dar știu sigur că lipsa lor va provoca măceluri!

4. Despre … boieri:

 După 1990 am avut parte de o revalorizare a clasei boierești românești, ca reparație morală pentru suferințele îndurate în închisorile comuniste. Reîntoarcerea acasă a unor boieri din exil a creat și ea prilejul victimizării exilaților.  Au existat victime reale și multă demnitate în rândul unor boieri martiri, însă în multe cazuri a funcționat instinctul de clasă privilegiată. Elita e mereu transpolitică. Niciodată n-a fost înlocuită total de o altă elită, un corp al ei supraviețuiește mereu dincolo de ideologii. Boieri de viță au turnat pentru a-și menține privilegiile de turiști culturali într-o lume în care societatea era închisă. Nu doar boierii care au rămas în țară au fost ridicați în slăvi după 1990, ci și cei care s-au întors din exil. Boierul Neagu Djuvara a sedus publicul după 1990 cu farmecul și inteligența sa cultivată, timp în care a livrat o istorie speculativă antiromânească. A avut sinceritatea să mărturisească faptul de-a fi agent CIA în perioada Războiului Rece și cum războaiele reci nu se termină niciodată, nici misiunile nu încetează. A mărturisit și că îi are pe conștiință pe românii parașutați la începutul anilor 50 cu scopul de-a organiza rezistența anticomunistă din munți și care au căzut pradă ușoară Securității bolșevice. Boierul Djuvara n-avea de unde să știe că americanii nu aveau planuri serioase antisovietice, ci doar voiau să lanseze mici provocări, care aveau să devină o constantă a Războiului Rece. Promovat la mare cinste de editura Humanitas, cu prilejul lansării cărții sale despre istoria civilizațiilor, publicată inițial cu mulți ani în urmă în Franța, Djuvara a recunoscut cu modestie cum a reușit să-și publice volumul în Franța. A vândut un inel de smarald primit de la o mătușă, pentru a avea bani de editare, altfel nu i-ar fi publicat nimeni lucrarea care de altfel n-a avut niciun fel de ecou pe scena culturală franceză, după cum recunoștea cu aceeași sinceritate simpaticul boier. Păcat că sinceritatea sa personală nu s-a transferat și la nivelul istoriografiei propuse, unde critica ritos, în duet cu istoricul Boia, colaborator al Securității comuniste, care a pozat în anticomunist după 1990, faptul că românii n-au cerut acceptul minorităților pentru Marea Unire de la 1918.  Cum să întrebi minoritățile care au stăpânit Transilvania și din mâinile cărora ea a fost recuperată la țara mamă, dacă sunt de acord să o lase din mână? Însă cel mai grav caz după 1990, de boier deconspirat, a fost cel al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici. Dacă la început se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe activitate informativă în mediul diasporei româneşti, ulterior au apărut dezvăluiri care au adus la lumină o complicitate a boierului securist în tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între 1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia. CNSAS l-a deconspirat pe acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici cu numele de cod „Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că turnătorul cu sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS dezvăluia că acesta vorbea într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile sale de turnătorie. Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile sale aristocratice, Bălăceanu-Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea închega în Occident. Carierist fără scrupule, acesta a râvnit mereu să ajungă director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în momentul în care Securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj. Bălăceala boierului a fost una lungă, însă odiseea acestui caz nu este una singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după 1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura, ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri, deoarece lista e mult mai bogată. Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale Noului Testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât ideea de intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează și acum la bătrânețe disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti agitatori, care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă bolșevică.

22. (ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:

1. Cursa impostorilor. Unde-i răul cel mai mic?

 Problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidații la prezidențiale nu pare calificat pentru slujbă, ci că distanța dintre „răul cel mic” și „răul cel mare” s-a redus simțitor. Campania prezidențială oferă exact spectacolul pentru care o parte a publicului nu va plăti bilet la alegeri, preferând să stea acasă: impostură, minciună, lipsă de idei, mahala, personaje lipsite de orice conținut și fără pic de carismă, dezbateri în registru minor. Cu greu se poate imagina un nivel mai jos. Comparativ cu alte prezidențiale, se bat, practic, toate recordurile. Să luăm, de pildă, evenimentul care a ținut prime-time-urile: misterul diplomei de bacalaureat a candidatului celui mai mare partid din țară, Marcel Ciolacu. Simplul fapt că asupra lui planează suspiciunea rezonabilă că este ceva în neregulă cu bacalaureatul ar fi de neimaginat în orice altă țară occidentală cu niscaiva pretenții. Chiar și pentru România este o premieră, ceea ce arată halul de degradare a clasei politice, dar și a electoratului, care a ajuns la 35 de ani de la revoluție să nu mai pună preț pe educație și studii serioase, chiar și atunci când e vorba de cei pe care îi pun în fruntea țării. De ce? E rezultatul anilor de promovare clientelară a tot felul de nulități oportuniste în fruntea partidelor politice, în guvern și la vârful Educației. Așa s-a ajuns ca, în anul de grație 2024, o bună parte a electoratului să accepte șarlatani cu studii făcute târziu, pe la tot felul de fabrici de diplome, sau chiar plagiatori, să nu fie deranjat de agramatisme, lipsa de proprietate a termenilor, de puținătatea ideilor și a vocabularului, de exprimarea greoaie și perdeaua de minciuni în spatele căreia respectivii își camuflează impostura. Al doilea competitor important în cursa prezidențială, Nicolae Ciucă, este, la rândul său, un impostor. Să te apuci să scrii o carte după ce ai fost acuzat de plagiat și ai blocat, inclusiv în instanță, prin tot felul de tertipuri reprobabile, cercetarea tezei de doctorat este, cel puțin, o dovadă de lipsă de bun-simț. Să-ți promovezi cartea nescrisă, umplând țara de panouri, din bani publici (două milioane de euro), arată cât de puțin respect ai pentru cetățeni și cam de ce ești capabil atunci când ajungi la putere. Să nu mai discutăm despre momentul jenant al lansării cărții printre grătarele, oalele aburinde și lăutarii lui Mircea Dinescu și nu într-o librărie sau un spațiu cultural, așa cum se obișnuiește și cum fac scriitorii, oricât de insignifianți ar fi ei, care nu fug de întrebările publicului. Episodul transformării lui Ciucă în eroul bătăliei de la Nasiriyah (Irak), „prima după Al Doilea Război Mondial la care ia parte armata română”, s-a dovedit un fals, așa cum a arătat investigația Recorder, ceea ce nu a făcut decât să alimenteze și mai mult sentimentul că omul este un oportunist lipsit de scrupule. Nu e de mirare că liderul PNL se zbate în sondaje în jurul a 10-14% și că șansele lui de a intra în turul doi sunt destul de reduse. Greșeala lui Ciucă este că el se adresează totuși unui electorat ceva mai pretențios, care sancționează astfel de coțcării. Mircea Geoană, „independentul” cu rădăcini pesediste, aflat în căutarea unui partid la cheie care să-l susțină, ar putea fi considerat o lumină, prin comparație cu cei doi. Știe limbi străine, vorbește cursiv, are relații externe, răspunsuri general valabile, chiar și pentru scheletele din dulap, dar este complet lipsit de conținut. În spatele logoreei și grandomaniei (la orice subiect sau întrebare mai contondentă, aruncă în față funcția de la NATO, folosită pe post de scut), este vidul. În mod evident, IQ-ul domniei sale nu a făcut salturi spectaculoase la NATO, din moment ce poate spune că „ultimul vagon merge mai încet decât locomotiva”, așa încât mă tem că eticheta de „prostănacul” pusă de Ion Iliescu rămâne încă valabilă. Cât despre Elena Lasconi, această „gură de aer proaspăt”, cum o numesc lăutarii și adulatorii, are idei la fel de puține ca și contracandidații săi, din aceeași zonă a conservatorismului și populismului. E incert dacă aburul sarmalelor, idealul domestic pe care încearcă să-l întruchipeze, crucile, baladele și ecologismul de birou o vor ajuta să recupereze electoratul USR. Subțirimea intelectuală a Elenei Lasconi, în special în politică externă și stat de drept, fragilitatea unor valori ar putea să nu le inspire încrederea că are minimele calități ale unui președinte. De fapt, problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidați nu pare calificat pentru slujbă (în fond, a fost vreunul până acum?), că nu are anvergura necesară momentului complicat prin care trece lumea sau că are carențe de caracter, ci faptul că între ei nu e mare diferență. Mai exact, nu e clar unde e „răul cel mic” și unde e „răul cel mare”, tipul de alegere în care românii (și nu numai) sunt în continuare captivi. Ecartul dintre cele două rele s-a redus simțitor. În esență, aceasta este problema electoratului așa-zis de dreapta, cel anti-PSD, cât a mai rămas din el după ce liberalii au bătut palma cu social-democrații. De pildă, în cazul alegerii dintre Iliescu și Constantinescu, Năstase și Băsescu, Johannis și Ponta sau Dăncilă, nu exista dubiu unde e răul cel mai mic, cu toate păcatele candidaților. De aici a venit întotdeauna mobilizarea care a dus la victoria candidatului anti-PSD în turul al doilea. De data aceasta însă, candidații sunt mult mai apropiați între ei și nu există o temă care să facă o diferență fundamentală. Pretenția lui Ciucă și a PNL de a se poziționa împotriva PSD, în timp ce guvernează împreună, este o glumă proastă. Sincer, nu văd mare diferență între Ciolacu, Ciucă, Geoană și chiar Lasconi.

2. 5 săbii ruginite pentru o teacă:

 Lucrul cel mai sinistru care rămâne în urma lui Klaus Johannis este sentimentul că, după el, poate fi președinte oricine. Departe de-a învesti funcția prezidențială cu anvergura unui om - care să fie și să impună un model succesorilor săi -, actualul președinte a transformat-o, chiar în timpul mandatului, într-o sinecură sau o „pensie specială” despre care orice șmecheraș al politicii noastre ajunge să creadă că „i se cuvine”. Menirea unui președinte (la fel ca aceea a unui director) nu e aceea de-a face gestiunea treburilor curente - căci pentru asta are guvern (respectiv, consiliu de administrație) -, ci aceea de-a imprima o direcție instituției pe care o conduce. În cazul președintelui, această direcție nu e doar instituțională, ci și națională. Se poate spune că, de când suntem membri ai Uniunii Europene, direcția aceasta e fixată și rolul președintelui ține mai mult de reprezentarea externă și de medierile interne. Într-o anumită măsură, e adevărat, dar - pe de altă parte - ritmul înaintării în direcția comună, distribuirea accentelor care să ne permită adecvarea optimă la traseul comun și, mai mult decât orice, mobilizarea speranței colective rămân prerogative ale celei mai înalte funcții din stat. Cel care-o ocupă azi le-a ignorat suveran. În fapt, după lunga absență a lui Klaus Johannis, am ajuns în bizara situație ca nici măcar să nu mai știm ce-ar trebui să fie și să facă un președinte. De aceea au ajuns să concureze pentru scaunul lui personaje incredibile, care altădată ar fi alcătuit o galerie a rataților în politică. Să le luăm pe rând. Marcel Ciolacu e exemplul tipic al politicianului de provincie ajuns în Capitală; al marginalului care a ocupat centrul. Omul nu gândește la scara țării, ci - cel mult - a statului, cu privire la care are o viziune patrimonială. Statul e o multitudine de funcții pe care le ocupă o încrengătură de vasali și de rudenii care ridică tributul de la popor și-l trimit la vârf, reținându-și partea lor. Probabil, în lumea domnului Ciolacu așa se conduce un județ de provincie. Și dacă merge la sută, merge și la mie. Încotro și cum s-o apuce țara? Președintele PSD-ului n-are nicio idee și, când încearcă să spună ceva, fie cade în platitudinea lui „bine-ar fi să fie bine”, fie alunecă în excesul de bățoșenie al „drumului propriu” și al „neatârnării”. Este limpede că omul, în ciuda înaltei funcții pe care-o exercită de un an și jumătate, nu are nici viziunea și nici înțelegerea lucrurilor care constituie agenda unui șef de stat. Pentru dânsul, politica e o afacere de „înțelegeri între băieți”, de bișnițăreală în care mai dai și mai lași, ameninți, dar oferi și o ieșire „onorabilă”, „te descurci” și „te dai mare”. Domnul Ciolacu are și un fond de voluntarism care, dacă ajunge în capul statului, se poate dovedi primejdios, căci - îmbătat de succes - va fi tentat să schimbe totul după chipul și înfățișarea sa. Și, dacă Klaus Johannis lasă în urmă gol, după Marcel Ciolacu ne-am putea trezi în fruntea Statului cu un soi de consiliu județean alcătuit din clone ale lui Paul Stănescu, Marian Neacșu și - cel mai luminat dintre ei - Sorin Grindeanu. Că tot suntem atât de obsedați de „suveranitate”, asta ar însemna, la scară internațională, căderea în irelevanță. Dar la cea națională ar fi împlinirea visului dintotdeauna al PSD-ului: recuplarea la „tradiție” prin întoarcerea în feudalism. Nicolae Ciucă, după înțeleapta vorbă a poetului: „Era (ceva) pe când nu s-a văzut/azi îl vedem și nu e”. Omul e făcut doar din lucruri care nu stau împreună: general căzut în bonomie, erou de care n-a auzit nimeni, doctor în „științe militare” ce abia îngâmă câteva cuvinte, politician fără nicio politică, pensionar (special) ce scrie amintiri din copilărie. Nici ca șef al Marelui Stat-Major, nici ca ministru al Apărării, nici ca președinte al PNL, nici ca prim-ministru, personajul nu s-a ilustrat prin nimic. Greu să-i treci altceva la activ decât „stabilitatea”, adică faptul că a stat pe funcție de când a fost numit până când a fost revocat de superiori. Dacă Ciolacu are ceva de mic mafioso imers în marile păcate ale PSD-ului, Ciucă pare a fi o imagine a expandării vidului. Omul nu are nici măcar poză marțială, la PNL pare că stă-n picioare doar pentru că e tras în sus de la Cotroceni și e proptit, pe pământ, de Lucian Bode și de Rareș Bogdan. A-l alege revine la un singur lucru: a ne întreba, vreme de cinci ani, cine conduce, de fapt, România. Și a descoperi că, în comparație cu el, Klaus Johannis chiar are statură de „lider”. E un misterium tremendum felul în care cel mai vechi partid al României a acceptat în fruntea sa o asemenea arătare și, mai mult, o împinge spre funcția supremă în stat. Dac-ar fi să judecăm lucid, acest lucru nu poate însemna decât că marele partid s-a autodesființat (încă o dată după 1947 și, de astă dată, cu repetiție, la congresele din 2021 și 2022) și că sigla lui purtată de domnii Ciucă, Bode și Rareș Bogdan înseamnă tot atât de mult ca aceea a PNȚ-CD-ului arborată de domnul Pavelescu. Sau costumele de cavaleri ale variilor ordine în care se-mpopoțona celebrul domn Secureanu. Mircea Geoană e un revenant, cum spun francezii, un spectru ce bântuie politica noastră. Dânsul pare a fi varianta perenă a ceea ce a fost o vreme Dacian Cioloș: omul care e mereu „la conducere”, în diverse funcții, în toate formatele, „ca românul imparțial” și care urcă mereu, împins de vântul istoriei. Deși, onest vorbind, nimeni n-ar putea spune care-i sunt calitățile. Spre deosebire de Ciucă și de Ciolacu, cărora li se-mpleticește limba-n gură, domnul Geoană are o logoree pletorică, deși nu spune nimic. Dânsul pare atent, lasă să se-nțeleagă că e inițiat în arcana imperii, are răspunsuri pentru orice (chiar dacă toate seamănă între ele) și vrea să inspire un soi de autoritate a cunoscătorului care plutește deasupra lumii muritorilor obișnuiți, fără a cunoaște nimic din ea. Mircea Geoană e PSD-ul de Capitală, ieșit din nomenklatura „de Partid și de Stat” și convins - la fel ca și comuniștii pe vremea lui - că el e „stegarul viitorului”. La fel ca alte odrasle ale „nobilimii roșii” - ca, de pildă, Adrian Năstase -, și domnul Geoană a făcut ceva școală, vorbește limbi străine, poate purta o conversație pe holurile unei instituții serioase, pe scurt, ar fi fost un bun perestroikist, dacă prindea acele timpuri și dacă-l împingea Partidul în față. Acum, cu tot limbajul și funcțiile invocate de dânsul, pare mai curând defazat. Avantajul său îl constituie faptul că - lăsați în urmă de beneficiile integrării - mulți compatrioți ai noștri sunt și ei defazați și au alunecat într-o nostalgie ce pare a se trata cu un amestec de ajutoare sociale propuse de Marcel Ciolacu și de eticheta capitalisto-tovărășească marca Mircea Geoană. George Simion e haiducul care se visează domnitor. Anunță cu surle și trâmbițe că va lua de la străini și va împărți la patrioți, că va lua de la bogați și va da la săraci, că boierii cei vechi sunt vânzători de neam și hoți de moșie și, ca atare, trebuie ridicată o nouă clasă boierească (ce abia așteaptă să se căpătuiască și ea), iar „omul și pogonul” se traduce, mai nou, prin apartamente „la prețuri de producător”. Domnul Simion (la fel ca doamna Lasconi și domnul Geoană) nu dispune de fabrica de voturi a primăriilor rurale și a deconcentratelor - care se împart „frățește” între PSD și PNL -, așa că e în situația de-a supralicita. Și, cum „visul european” s-a banalizat de când avem supermarketuri în fiecare cartier și un zbor extern e mai ieftin ca unul intern, șeful AUR-ului a descoperit „patriotismul” ca panaceu pentru cei care nu-și permit decât reducerile de la retaileri și nu zboară nicăieri. „Vom fi iarăși ce-am fost (când?!) și mai mult decât atât” - cum proclama Vadim. Finalmente, domnul Simion e un soi de fotbalist din liga a III-a, angajat ca strungar-rabotor, care se visează Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu era ăla mic și nervos, care bătea din călcâie și le-o trântea străinilor (mai puțin lui Gaddafi, lui Mobutu și lui Kim-Ir-Sen) cu „independența și suveranitatea”. Și era convins că tot așa i-o spusese și Mihai Viteazul, ținându-l de barbă, Sultanului și Decebal, luându-l de perciuni, lui Traian. Și George Simion se vede spunându-i-o de la obraz lui Emmanuel Macron sau lui Olaf Scholz, marii „coloniști” ai zilelor noastre. Lui Putin nu i-ar spune nimic, că n-ar avea de ce, rusul fiind și el cu „independența și suveranitatea” (desigur, în varianta de la Kremlin). Doamna Lasconi, în fine, pare a perpetua una dintre trăsăturile adolescentine ale fetelor: incapacitatea de a-și asuma vârsta pe care o au. Dânsa când e tânără și dinamică, când e „mamițică” tradiționalistă și sfătoasă. Impresia pe care o lasă e aceea că i-a abandonat pe intelectualii indeciși (care, după ce s-au ars cu vechiul USR și cu progeniturile lui, acum predică abstinența electorală), că nu forțează ușa cârciumilor masculine din periferiile urbane și din rural (arondate marilor partide), ci se adresează „celeilalte jumătăți”, respectiv femeilor d’un certain âge care-și vor familia „la casa lor”, adunată duminica - după slujbă - în jurul oalei cu sarmale. Un ideal domestic ce întâlnește și prosperitatea à la Henric al IV-lea, și „valorile tradiționale”, și idealurile ecologice. Adică, o formă de catch all într-un bazin pe care societatea noastră, încă patriarhală, tinde să-l ignore. Greu de spus dacă doamna Lasconi va reuși să răzbată prin coconul de iluzii năruite, de amărăciune și de povară (a muncii și - adesea - a singurătății) care învăluie electoratul feminin mediu din România profundă. Un lucru e cert: acest discurs a rupt-o complet cu temele de început ale partidului pe care-l conduce astăzi primărița Câmpulungului. În locul accelerării modernizării avem mai curând un tradiționalism mai puțin fals decât acela al PSD-ului și al PNL-ului și mai puțin crispat decât cel al AUR-ului. În fapt, toți candidații noștri par a avea un singur proiect: acela al refacerii unei modernități mai blânde, fără atâția emigrați (și, mai nou, imigranți), cu mai multe mici întreprinderi locale, cu reabilitarea infrastructurii și cu optimizarea serviciilor. Și al revenirii la un trecut „glorios” și la o „identitate tare”, brenduită cu diverse produse autohtone. Dacă ne uităm în urmă, la ce ne doream în 1996 sau în 2004, ori chiar în 2014, pare mai curând foarte modest. Poate că în ultimii 10 ani ne-am pierdut marile speranțe sau - cine știe? - căutăm acele lucruri, mici și fezabile, a căror schimbare e-n puterea noastră. Și poate c-ar fi, dacă s-ar găsi cineva care să adune și să canalizeze energia tuturor în anii ce vin. Dar niciunul dintre cei de mai sus nu pare a fi în stare s-o facă.

3. PNL, ecuație cu două necunoscute: cum să facă un ostaș președinte și un președinte senator?

 Propunerea liberalilor de a modifica legea pentru a-l face pe Johannis membru al Parlamentului nu a fost primită cu entuziasm nici măcar de susținătorii partidului, iar lipsa de popularitate a șefului statului s-a transformat într-o povară la care se adaugă și complicata candidatură a lui Nicolae Ciucă, aflat departe de intrarea în turul doi al alegerilor prezidențiale. Într-un mod destul de greu de înțeles, toți președinții României de după 1990 au avut această poziție cu o singură excepție. Mai mult, Ion Iliescu a obținut chiar două mandate, între 1996-2000, după ce pierde alegerile prezidențiale, și între 2004-2008, după ce-și termină cel de-al doilea mandat de președinte. Traian Băsescu, după 10 ani la Palatul Cotroceni și doi ani de pauză, e ales senator al României în 2016, iar în 2019 obține un mandat de europarlamentar pe care l-a încheiat în vara acestui an. Cel mai probabil, președinții români suferă de un sindrom post-Cotroceni, care-i determină să alerge după o poziție de demnitar, chiar dacă e una cu mai puțină însemnătate decât cea de șef al statului. Au o teamă puternică să rămână fără o minimă autoritate. Dar la Klaus Johannis acest sindrom se manifestă mai intens și pune în pericol șansele lui Nicolae Ciucă, liderul PNL, de a ajunge în finala prezidențială. Liberalii au acum două bătălii de dus - una pentru a crește popularitatea fostului general, aflat pe locul șase în competiția electorală pentru fotoliul de la Palatul Cotroceni, conform unui sondaj INSCOP, iar a doua de a scăpa cumva de lipsa de popularitatea a lui Johannis, probabil cel mai detestat lider politic de opinia publică din România în această perioadă. Pentru PNL nu va fi ușor să intre în campania electorală pentru prezidențiale și parlamentare cu doi bolovani legați de gât, dar e decizia partidului. Trebuie respectată. Nu e clar pe ce se bazează liberalii în acest moment, dar au o credință de neclintit că vor reuși în următoarele două luni să dubleze procentele lui Nicolae Ciucă cu ajutorul primarilor și organizațiilor din teritoriu. Chiar dacă vor reuși o minune cu „ostașul”, problema Johannis va fi și mai greu de gestionat în raport cu opinia publică. Actualul președinte a întrerupt orice comunicare cu cetățenii în ultimii doi ani, fiind concentrat pe călătorii, realizate în stil de vedetă rock, cu avioane Gulfstream, într-un lux greu de imaginat pentru un om politic european. În urmă cu un an a început, brusc, un balet politic greu de înțeles și urmărit, în care a anunțat că vrea poziția de secretar general al NATO, deși Mark Rutte, fostul premier olandez, primise deja binecuvântarea SUA și avea sprijinul Germaniei, Franței și Marii Britanii. Dar Johannis, vreme de luni bune, a jucat cartea candidaturii la șefia NATO, ajungând să se lase folosit de Erdogan și Viktor Orban, care aveau propria agendă de negociere politică și militară cu SUA. După eșecul NATO, Johannis a început să joace cartea Comisiei Europene, anunțând pe diferite canale că vizează poziția de președinte al Comisiei Europene. Adică nici mai mult, nici mai puțin, decât îndepărtarea Ursulei von der Leyen. Voturile de la alegerile europarlamentare nu l-au prea ajutat, popularii europeni obținând un scor mai bun decât în urmă cu cinci ani, deși mulți se așteptau la înfrângere.Victoria în alegeri i-a oferit fostei șefe a Comisiei Europene suficiente argumente să-și conserve poziția, ceea ce s-a și întâmplat. Johannis a ratat și obținerea unei poziții de comisar, cum există informații că și-ar fi dorit la un moment dat, aici fiind blocat de Marcel Ciolacu și PSD, intrați în cursa pentru președinția României. Actualul șef al statului a ajuns să-și caute un fotoliu de senator din cauza faptului că toate strategiile sale de a prinde o poziție în structurile de putere euro-atlantice au eșuat. Se află în situația de a fi o povară politică pentru propriul partid din comoditate, prin luxul afișat și lipsa unei strategii coerente, lansate din timp, prin care să se poată impune în durele negocieri desfășurate la vârful politicii occidentale. În eșec a mai contat și un joc duplicitar al României, practicat la începutul războiului din Ucraina, atunci când autoritățile au hotărât să păstreze secretul ajutorului acordat țării vecine.  Johannis nu a avut o poziție hotărâtă și nu s-a remarcat printre ceilalți lideri europeni care au devenit avocați ai sprijinului ucrainian în fața agresiunii Rusiei. E foarte greu pentru un președinte al României să-și conserve măcar o parte din popularitate o perioadă de un deceniu. S-a întâmplat și în cazul lui Traian Băsescu, dar la această pierdere a contribuit de fiecare dată incapacitatea președintelui ales de a se adapta așteptărilor alegătorilor. Klaus Johannis a vrut să nu repete greșelile lui Băsescu care, în al doilea mandat, a fost dominat de propria agendă politică, una ce nu mai avea nicio legătură cu partidele care l-au susținut putere. Johannis nu a fost vocal, a evitat să fie transparent un președinte jucător și nu a intrat în conflicte politice, dar a eșuat, pierzând orice contact cu cei care l-au votat, în final, aceștia, întorcându-se împotriva lui.

4. Marele blat al stabilității - împărțeala dintre Ciolacu, Ciucă și Johannis:

 Marcel Ciolacu rostește periodic o frază pe care pare hotărât să le-o bage bine în cap pesediștilor: puterea trebuie împărțită, dacă PSD dă președintele, nu va da și premierul, chiar dacă va fi în coaliția de guvernare. Pe unde se duce, domnul Ciolacu repetă acest principiu, de altfel sănătos, dar descumpănitor pentru oastea PSD. Marea bătălie a partidului să dea președintele este și una de orgoliu, desigur, dar mai ales pentru a evita experiența amară și cu Traian Băsescu, și, inițial, cu Klaus Johannis: chiar dacă au câștigat alegerile, nu au guvernat, pentru că președintele în funcție nu le-a desemnat premierul, așa că au rămas în Opoziție. Sigur, cu Marcel Ciolacu președinte, ca principal partid al țării, nu ar fi condamnați la opoziție, asta e cert. Dar, după spunea un pesedist cu experiență din autoritatea locală: pe noi premierul ne interesează mai mult, că acolo sunt banii. Și mai știu pesediștii că un premier învestit de Parlament nu mai depinde de președintele care l-a desemnat. Știu și că un premier în funcție poate rămâne fără majoritate, dar își poate crea și o altă majoritate, așa cum și-a creat Călin Popescu Tăriceanu tocmai cu PSD, după ce a dat PDL afară de la guvernare. La Antena3, Marcel Ciolacu a arătat că știe ce derută a creat între primari și președinții de CJ anunțul domniei sale: „E un lucru de bun simț, dacă vrei să construiești. Nu e despre noi, e despre contextul internațional. Puterea trebuie să o împărțim”.

De ce insistă Marcel Ciolacu? Sunt pesedişti convinși că Marcel Ciolacu nu se va ține de cuvânt. Sigur că e posibil, ba chiar tradițional în politica românească. Dar afirmația a fost repetată nu doar pentru audiența internă, iar cea externă nu i-ar trece ușor cu vederea o asemenea minciună. Nu ar mai fi credibil de la început. Chiar dacă domnul Ciolacu crede sincer în acest principiu, e greu de înțeles de ce simte nevoia să-l tot repete în campanie, deși poate avea un efect demobilizator. Doar dacă vrei să îi îndemni pe ai tăi să se gândească  nu doar pe cine doresc președinte, pe Marcel Ciolacu desigur, ci și care ar fi premierul non-PSD ideal pentru ei în următorii ani. Prima întrebare este cu cine ar putea face coaliție PSD. Răspunsul e destul de clar: cu PNL. Cu suverniștii nu se poate, dacă PSD vrea să mai scoată capul în lume, și Marcel Ciolacu a infirmat deja posibilitatea. Cu USR nu are cum să funcționeze. Iar UDMR e puțin probabil să fie suficient. Deci altă cale în afară de PNL nu prea există. Cu siguranță Nicolae Ciucă e premierul non-PSD ideal. Guvernarea președintelui liberal a fost chiar mai profitabilă pentru PSD decât actuala guvernare, pentru că banii erau la fel de mulți, însă nu decontau politic erodarea decât în mică măsură. În egală măsură, Nicolae Ciucă este și rivalul cel mai accesibil pentru Marcel Ciolacu în finala prezidențială. O finală care ar fi pe cât de plicticoasă, pe atât de confortabilă. Unul ar deveni președinte, celălalt ar fi premier, niciunul nu s-ar considera învins, iar scorul majorității ar fi potențat de bonusul electoral al celor două partide care și-au trimis candidații în finală. Dacă Nicolae Ciucă ia un scor foarte prost și nu intră în finală, în mod cert va fi înlăturat de la șefia PNL, iar un Marcel Ciolacu victorios ar fi obligat ori să-și ia înapoi cuvântul despre partajarea  puterii, ori să numească cine știe ce liberal care chiar ar complica foarte tare viața pesediștilor. Deci, dacă îl iau în serios pe domnul Ciolacu, pesediștii sunt implicit îndemnați să tragă și pentru Nicolae Ciucă, cel mai bun premier pentru ei, dacă Marcel Ciolacu câștigă prezidențialele, dar și cel mai bun președinte pentru ei, dacă Marcel Ciolacu pierde alegerile. Dar blatul ar putea fi chiar mai extins și ne vom lămuri despre acest lucru foarte curând.

Testul marelui blat: Liderii celor două grupuri parlamentare liberale au depus un proiect de lege, cu solicitarea procedurii de urgență, care i-ar permite lui Klaus Johannis să candideze independent pe lista electorală PNL pentru Senat. Modelul Ion Iliescu. Doar că nicio modificare legislativă nu poate fi făcută de PNL singur. De ce ar fi de acord PSD cu așa ceva? Explicația poate fi una singură, în aceeași linie cu acordul pentru comasarea alegerilor și listele comune din 9 iunie - blat în numele stabilității. Dacă PSD va fi de acord, este clar că PNL și PSD au bătut palma pentru marea împărțire a funcțiilor în decembrie: președintele și premierul să meargă în tandemul Nicu și Marcel în ce ordine o fi să fie, iar Klaus Johannis să devina președintele Senatului și președintele PNL, la pândă pentru o dregătorie externă pentru care să fie propus. S-ar termina astfel și cu revoluția de preluare a partidului pe care o pregătesc post-alegeri liberalii care au scos capul prin Crin Antonescu. Cheia este ca Nicolae Ciucă să ajungă cumva în turul al doilea, o misiune pentru care nu numai PSD pare a munci din greu, dar ajută substanțial și candidații cu șanse mai mari să ajungă acolo, Elena Lasconi și Mircea Geoană, intrați într-o competiție amețitoare a gafelor de proporții.

5. Drepturile cetățeanului Johannis:

 Constituția nu-i interzice lui Klaus Johannis să candideze pentru Senat sau pentru Camera Deputaților. Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți foștii președinți s-au întors în Parlament după ce au fost la Cotroceni. PNL se chinuie să-l convingă pe Marcel Ciolacu să dea o ordonanță de urgență pentru a schimba Legea alegerii Senatului și Camerei Deputaților sau măcar să schimbe legea în regim de urgență, astfel încât șeful statului să poată candida la Senat. În România, la terminarea mandatelor constituționale, președinții nu prea vor să părăsească scena. Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist, chiar s-a grăbit să spună că „va ieși din politică doar cu picioarele înainte”. La fel ca Johannis, Iliescu băga mâna în foc pentru partidul lui, credea că oamenii de acolo vor vrea să fie mentorați, trași de urechi, dirijați. Că vor avea nevoie de el și îl vor păstra printre ei ca pe o relicvă vie. Pentru Iliescu a fost făcută Legea alegerii parlamentarilor în așa fel încât să poată candida la Senat în timp ce era președinte: independent pe listele partidului său. Guvernele lui Iliescu aveau însă mereu majorități în care oamenii președintelui obțineau pe loc tot ceea ce voia șeful. Existau discuții și acuzații în Opoziție, dar fără niciun efect. Constituția României a fost construită pe o ipoteză falsă sau pe o formulă ipocrită unanim acceptată, pornind de la ideea că un lider de partid, odată ales în fotoliul de președinte, poate deveni brusc independent. Niciunul dintre cei patru președinți care s-au perindat pe la Cotroceni în ultimii aproape 35 de ani nu a fost independent. Nu doar că au jucat pentru partidele lor, dar au intervenit activ, autoritar și adesea dezastruos în interiorul acestora. Poate că următorul parlament ar trebui să gândească o reformă constituțională reală, care să definească regimul prezidențial sau parlamentar al țării, să elimine ipocrizia președintelui independent și să pună la punct și celelalte reforme atât de necesare, începând cu cea administrativă. Legea privind alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor a fost modificată în așa fel încât președintele să nu mai poată candida independent pe listele unui partid în 2015. A fost promulgată de Klaus Johannis (sic!), care nu și-a calculat bine viitorul. Potrivit Constituției însă, oricine poate alege și poate fi ales, dacă nu există o interdicție dată de justiție. Klaus Johannis poate deci candida la Senat sau la Camera Deputaților ca independent, ceea ce e foarte inconfortabil, dar nu imposibil pentru cineva cu notorietatea președintelui. Pe de altă parte, dintr-o anumită perspectivă, poate părea pedepsit pe nedrept. Social-democrații îi vor ajuta probabil pe liberali să schimbe legea în favoarea lui Johannis, cu gândul că, în acest fel, PNL va mai scădea câteva procente. Schimbarea putea fi făcută la începutul acestui an sau în 2023, dar Klaus Johannis se aștepta atunci să primească o funcție în fruntea Comsiei Europene sau la NATO, așa că nu s-a grăbit să-și asigure finalul de mandat. Poate încă mai speră într-un premiu de consolare la vârful vreunei instituții internaționale care să-l ajute să se retragă onorabil. Între timp, face tot ce poate să-și asigure un fotoliu de senator, în trista tradiție autohtonă, în care cei care au ocupat cea mai înaltă funcție în stat nu știu să fie eleganți și să plece natural. Sunt seduși de puterea pe care o au, de felul în care pot trăi, de privilegii și de anturajul care se gudură la picioarele lor. Klaus Johannis are deja asigurate privilegiile de care se bucură toți foștii președinți, cu excepția lui Traian Băsescu. Johannis are însă nevoie de funcții, ar vrea să continue să joace partidul pe degete, să revină în fruntea PNL, să facă jocuri, să-i servească pe unii și să-i amendeze pe alții. Actualul președinte nu are niciun proiect de terminat, nu are nicio idee de pus în practică, vrea puterea pentru el însuși, pentru satisfacțiile care i le oferă, pentru a putea să-i privească mai departe pe ceilalți de sus. Cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să rămână în politică, să fie ales în Parlament, fără obligația de a face mare lucru. Are dreptul, după 10 ani în care a fost un președinte neimplicat, să fie în următorii patru ani un senator la fel de neimplicat. După 10 ani în care a dat ordine în partid unora care nu știau cum să le aplice, să fie el cel care decide totul. În fond, cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să distrugă PNL, dacă partidul îi dă voie. Sau poate să demonstreze că poate fi un politician exemplar care lucrează zi-lumină și poate trăi fără călătorii oficiale scumpe făcute cu aeronave de lux.

23. DNA -  DIN NOU INSTRUMENT POLITIC?

 În România postcomunistă, DNA (Direcția Națională Anticorupție) a devenit sinonimă cu lupta împotriva corupției, fiind văzută de unii ca un bastion al justiției, iar de alții ca un instrument politic. Aparentele coincidențe dintre reținerea unor politicieni și momentele cheie pre-electorale ridică întrebări pertinente despre imparțialitatea și obiectivitatea acestei instituții, criticii sugerând că există un calendar neoficial care dictează timingul anchetelor, servind interese politice mai degrabă decât justiția. Lupta împotriva corupției în România cunoaște momente de intensă dezbatere politică, în care Direcția Națională Anticorupție (DNA) este adesea plasată în centrul atenției. Rolul său, acela de a combate infracțiunile de corupție la nivel înalt, nu este doar o provocare juridică, ci și o sursă constantă de dispută politică și socială. Mulți se întreabă dacă DNA acționează strict pe criterii juridice sau dacă este manipulat ca un instrument politic pentru a modela peisajul electoral, cazuri precum cel al lui Decebal Traian Remeș, asociat cu faimosul „caltaboș”, sau recentul caz al chirurgului Nelu Tătaru, în care acuzațiile de mită se concretizează sub forma unor „ouă”, fiind exemple în acest sens, care pun în lumină întrebări esențiale legate de timingul și selecția acțiunilor DNA. Întrebarea centrală este de ce astfel de cazuri ies la rampă tocmai înainte de momente cheie, cum ar fi alegerile? Există, într-adevăr, o agendă ascunsă care folosește anchetele anti-corupție ca pârghie pentru a îndepărta anumiți candidați politic inapți sau incomozi? Impactul acestor acțiuni asupra sistemului politic din România este profund. Politicienii trăiesc cu teama constantă a unei posibile anchete, iar acest climat de incertitudine poate servi ca metodă de control și disciplinare, iar în acest context, DNA devine mai mult decât o instituție juridică, devine un actor politic de facto, având capacitatea de a influența candidaturile și, mai ales, agenda electorală prin sincronizarea strategică a anchetelor sale. Începerea unor anchete sau chemarea la declarații a unor figuri proeminente exact în preajma campaniilor electorale alimentează teoria că dosarele sunt folosite tactic, aspect care ridică suspiciuni cu privire la lipsa de imparțialitate a investigațiilor. De ce un caz public devine urgent doar în anumite momente și nu este gestionat constant și prompt, indiferent de calendarul politic? Aceasta este o discrepanță care tensionează sentimentul public și trezește întrebări referitoare la cine și de ce decide ordinea priorităților în DNA. Pe măsură ce România privește spre viitor, este fundamental să se creeze un mediu în care justiția să fie percepută ca fiind echitabilă și imparțială, ceea ce presupune o reevaluare a practicilor actuale și o discuție națională despre rolul pe care instituțiile de aplicare a legii trebuie să îl aibă în contextul democratic. Momentul constituie o oportunitate de reflecție pentru întreaga societate, este o șansă de a redefini raportul dintre puterea politică și justiție în favoarea transparenței și a echității. Într-o societate în care corupția mică și mare pătrunde în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, criteriile după care DNA decide să acționeze devin o enigmă. În cazul chirurgilor, despre care se știe că sunt supuși frecvent mitei în cadrul unui sistem de sănătate deficitar, selecția celor investigați ar trebui să fie transparentă. Cu toate acestea, lipsa de claritate privind modul de alegere al cazurilor ridică întrebarea dacă nu cumva există o formă de „loterie a destinului judiciar”, în care anumite nume sunt „scoase din joben” mai degrabă decât alese pe baza unor probe irefutabile. Analiza tuturor marilor dosare apărute de-a lungul timpului în preajma alegerilor electorale din România, dar și a celor mai recente ridică întrebări importante: De ce acum și nu altădată? Este o întrebare pe care mulți și-o adresează atunci când o persoană deja cunoscută publicului pentru presupuse fapte de corupție ajunge în atenția autorităților abia într-un moment politic crucial. Oare ar putea fi o coincidență, rezultatul unui proces juridic lent sau, după cum sugerează criticii, o strategie de a influența scenariul politic ? Care sunt criteriile ridicării pentru declarații sau arest? Alegerea momentului și a persoanelor vizate poate părea arbitrară din exterior și, teoretic, cazurile ar trebui să fie selecționate pe baza probelor concrete și a gravității faptelor. Totuși, percepția publică este afectată de acțiuni vizibile doar ocazional și uneori selectiv tocmai în momente cheie. Se normalizează practicile greșite și selectivitatea? Într-o cultură în care mita sau plățile informale sunt larg răspândite, se pune problema modului în care sunt alese cazurile care ajung să fie investigate, căci dacă anumiți medici sau politicieni sunt cunoscuți pentru astfel de practici, dar doar unii sunt vizați, apar suspiciuni cu privire la motivațiile din spatele selecției. Percepția că DNA ar putea acționa ca un instrument politic subminează atât încredea în această instituție, cât și în întregul sistem de justiție, iar dacă cetățenii încep să creadă că justiția este parțială și influențată, întreaga luptă împotriva corupției devine umbrită de dubii și va genera un efect de demotivare asupra cetățenilor care, observând un sistem părtinitor, pot deveni mai puțin dispuși să denunțe acte de corupție. Este clar că DNA joacă un rol crucial în întreținerea integrității politice și sociale. Totuși, pentru a continua să fie efectiv și credibil, trebuie să-și clarifice poziția și metodele, eliminând orice urmă de politizare, pentru că numai prin respectarea fermă a normelor legale și a unor principii etice solide, susținute de transparență și profesionalism, poate consolida lupta corectă împotriva corupției în România și restabili un climat de încredere în rândul cetățenilor săi. DNA, ca instituție-cheie în lupta împotriva corupției, trebuie să-și mențină integritatea și să fie percepută ca un bastion al echității și legalității, iar susținerea publicului, fundamentală pentru succesul său, va fi asigurată doar prin menținerea imparțialității, comunicării transparente și a reformelor care să asigure un cadru operațional corect și independent. În esență, provocarea majoră pentru DNA rămâne echilibrarea presiunilor politice cu datoria sa de a servi justiția cu integritate. Pentru a-și păstra credibilitatea și a-și îndeplini misiunea în mod just, DNA trebuie să urmeze principiul invocat de Montesquieu: „Justiția trebuie să fie oarbă, altfel nu e justiție”. Într-o democrație autentică, instituțiile judiciare nu pot fi percepute ca pioni în jocurile politice, pentru că orice percepție de parțialitate sau interferență politică riscă să submineze încrederea publicului nu doar în DNA, ci în întregul sistem de justiție din România. Acțiunile instituției trebuie să fie lipsite de ambiguități și orchestrate în spiritul transparenței, pentru a preveni suspiciunile că deciziile sale sunt dictate de agende politice ascunse. Succesul luptei anticorupție depinde de capacitatea DNA de a se ridica deasupra tuturor influențelor externe și de a-și demonstra neutralitatea, căci atunci când cetățenii vor percepe DNA ca fiind o instituție cu adevărat imparțială, susținută de integritate și profesionalism, va exista o șansă reală ca România să se îndrepte către o societate în care legea domnește deasupra oricărei forme de manipulare politică. Acesta este singurul drum către o justiție funcțională și o democrație solidă.

24. POLITICA DE PE LA NOI ȘI DE PE LA  … AMERICANI:

1. Moștenirea lui Johannis:

 Trăim, poate, cea mai stranie campanie electorală din istoria recentă a României: una fără sonor. Nu avem decât imagini - pe panouri sau la televiziuni - statice sau în mișcare, surâsuri înghețate și fețe înfrumusețate cu Photoshop-ul. „Diversitatea” ține de fondul de culoare al acestor imagini: (inevitabil) roșu, galben și albastru. Singurul „mesaj” pe care-l „transmit” candidații e unul pe cât de generos, pe-atât de neangajant: „Românii merită mai mult!”. Mai mult merită și haitienii, și americanii, și oricine. În rest, „știri pe surse” despre „jocurile din culise”, despre „făcătorii” de președinți și de parlamentari. Pusă - cel puțin din pandemie - pe teorii ale conspirației, lumea crede în ele sau, în orice caz, crede mai mult decât în fețele zâmbitoare de pe drumuri și din parcări. Senzația nu e aceea că jocul e măsluit, ci - mai curând - că nu e niciun joc, cel puțin pentru enorma masă a votanților; că tot ce e de jucat se joacă în spatele ușilor închise, într-o lume de câteva mii de persoane (la scară națională), din care câteva sute vor alcătui parlamentul și restul celelalte instituții. Iar acolo sus se ajunge pe bază de rudenie (inclusiv nășii), de fidelitate (probată, nu doar jurată), de peșcheș (la licitație) și de vulnerabilități (care, în fapt, sunt garanții de siguranță). Cum s-a ajuns ca într-o generație - căci exact atâta ne desparte de Revoluție - politica, în care atunci cu toții vedeam spațiul de rezonanță al vocii poporului, să devină afacerea privată a câtorva oameni și a celor câteva mii de clienți (în sens roman) ai lor? Cum am transformat democrația (așa imperfectă cum era ea) în acest bizar amestec de oligarhie și caudillism? Probabil, primul pas l-a constituit personalizarea puterii. Peste tot, politica se focalizează pe câteva persoane publice: președintele, prim-ministrul, un ministru sau un alt personaj (din armată, din administrația publică - eventual, primarul Capitalei) mai vocal. Atunci când ajung să se certe (ceea ce se întâmplă mai mereu), ceea ce se vede e o confruntare de orgolii, de interese și un soi de luptă pentru centralizarea puterii, la care publicul se uită ca la un meci. Lumea nu mai ține cont de ideologii, de programe sau de lucrurile făcute (ori nefăcute); totul se rezumă la un soi de război al pasiunilor, la care spectatorii participă și ei pasional. Conflictul dintre Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu sau cel dintre același președinte și Crin Antonescu, ori cel dintre Klaus Johannis și Liviu Dragnea face parte din această categorie. Aici e vorba, pur și simplu, de simpatii și de antipatii și mult mai puțin de o judecată asupra a ceea ce oamenii au propus și au realizat. Faptele - atâtea câte au fost - au sfârșit prin a fi ignorate, iar dorințele s-au focalizat pe fețele aprige ale luptătorilor. Al doilea pas îl constituie căderea în irelevanță a ideologiilor politice. La noi ele n-au fost niciodată prea bine articulate. În ciuda formulărilor doctrinare încercate de câțiva (pe atunci) tineri în anii ’90 și de variile institute întreținute la un moment dat de partide, la noi oamenii politici au venit - exceptând supraviețuitorii interbelicului - din același mediu și, în linii mari, au avut cam același profil. Nu diferențele doctrinare îi deosebeau pe Traian Băsescu și pe Călin Popescu-Tăriceanu. Apoi am avut, în proporții de masă, fenomenul traseismului politic. El era dovada faptului că ideologia - nici înțeleasă, nici asimilată - e cantitate neglijabilă și tot ceea ce contează e funcția cu beneficiile ce decurg din ea. Un personaj ca Teodor Meleșcanu e paradigmatic pentru acest mod de-a face politică: când la stânga, când la dreapta, când înainte, pe val, când înapoi, la stânga. Destul de repede, aceste mișcări au devenit atât de haotice, încât cei care le făceau au preferat apelativul „de centru”: adică de oricare parte, în funcție de interesul de moment. Doctrina - adică deopotrivă obiectivele, mijloacele și individualitatea grupului - n-a mai contat deloc. Tocmai de aceea, am asistat la o mulțime de alianțe „împotriva firii”: stânga cu dreapta, conservatori cu revoluționari, atei cu credincioși etc.. În fapt, singurul lucru care unea, circumstanțial, diverse grupuri de oameni era tentativa lor de a-și perpetua durata păstrării puterii politice și, prin intermediul acesteia, controlul asupra resurselor țării. Încet-încet, deosebirile s-au estompat cu desăvârșire, doctrinele lăsând loc tribalismului: oamenii s-au agregat în jurul unui șef capabil să le garanteze o (relativă) impunitate pentru orice ar face oricare dintre ei în „exercițiul funcțiunii”. Dar acest fapt a dus, în realitate, la segregarea „clasei politice” de societate. Cea dintâi a ajuns să se reprezinte doar pe sine: un soi de nomenklatură de drept propriu, care „are drepturi speciale” ce decurg din simplul fapt că e la putere. Și, pe măsură ce rămâne la putere, se înconjoară cu alte și alte ziduri de „drepturi speciale”, menite a o izola și mai mult în superbia oligarhică. Societatea, la rândul ei, a încetat să se mai simtă reprezentată de această „nouă clasă” și s-a descompus - ajutată de media online - într-o infinitate de individualități și de opinii subiective. Incapacitatea cetățeanului de-a înțelege logica unei vieți care nu mai e publică, ci a sfârșit ca o suită de „înțelegeri” pe culoarele „palatelor” închise omului de rând, a amplificat percepția că instituțiile nu mai lucrează la vedere. Celebrele tentative ale lui Liviu Dragnea de a promulga Ordonanța 13 (menită a-l exonera de pedeapsa care-l aștepta în calitatea lui de condamnat cu suspendare) au avut exact acest efect: oamenii au putut să vadă cum statul (care, ca mecanism instituțional, ar trebui să fie neutru) a ajuns un instrument de luptă și un vehicul de influență a unor persoane particulare cocoțate în fruntea țării. Toată teoria pe care-o deversau universitățile în capul studenților (de drept, studii politice sau administrație publică) a devenit - dintr-odată - caducă. Regulile vieții publice s-au redus la războiul unui trib cu alte triburi pentru deținerea controlului resurselor, care ar fi trebuit să aparțină statului, care - la rândul lui - se cuvenea să reprezinte cetățenii. Firește că, în logica manualelor (traduse de cine știe unde), noi ne iluzionăm crezând că instituțiile sunt mecanisme neutre și raționale care funcționează în vederea atingerii unor obiective fixate de societate prin decidenții aleși. În fapt, ele sunt mai curând organisme vii, care luptă pentru supraviețuire și pentru extinderea arealului de influență. Așa se face că, pe par­cursul luptelor pentru putere (ale lui Traian Băsescu cu Victor Ponta, apoi ale acestuia și, ulterior, ale lui Liviu Dragnea cu Klaus Johannis), varii instituții și-au abandonat neutralitatea și au intrat în joc, în favoarea unuia sau a altuia dintre combatanți. La rândul lor, aceștia au înțeles că aceste organisme sunt asemenea Gărzii Pretoriene la Roma: pentru a-i susține, trebuie „fidelizate”. Ca atare, tot ceea ce semăna cu o instituție - Armata, Biserica, Serviciile Secrete, magistrații, varii asociații profesionale - a devenit „câmp tactic” al luptei pentru putere și s-a oferit, cu generozitate, la mezat. În felul acesta, s-a creat un „al doilea cerc”, în care s-au democratizat „drepturile speciale”. În 2019, când au loc alegerile prezidențiale, niciunul dintre candidați - Klaus Johannis și Viorica Dăncilă - nu avea nimic de spus (și, de altminteri, le-ar fi fost greu să spună ceva). Așa că au inaugurat un nou tip de campanie electorală: fără discursuri, fără dezbateri, fără nicio incidență publică. A câștigat Johannis și, asemenea unui roi fainéant, a moștenit tot sistemul de vasalități pe care-l creaseră șapte ani de luptă pentru putere. Unul după altul, reprezentanții „instituțiilor” (în fapt, șefii de trib ai oamenilor din subordinea lor) și-au depus omagiul și au primit garanția că nu li se va-ntâmpla nimic. Probabil, cu sprijinul lor și-a ruinat - cu repetiție - partidul care l-a propus la președinție (și - din aceeași mișcare - „aliații” USR), ca să nu existe nicio contrapondere a puterii sale. Și, apoi, contractul a fost respectat: oamenii „instituțiilor” au făcut literalmente ce au vrut în acești ultimi cinci ani (ne vor trebui decenii ca să aflăm ce), iar „întâiul om din stat” s-a plimbat în toată lumea și s-a închis în tăcerea lui opacă, fără să-l deranjeze cineva. „Rotativa” i-a adus (cam în același fel) în mână lui Marcel Ciolacu pârghiile de control care alunecă - încet-încet - dinspre Cotroceni spre Victoria, spre a se-ntoarce din nou la Cotroceni. Presa „de casă” (cumpărată în pandemie și finanțată constant mai apoi), „instituțiile” tribale (care au nevoie de un nou garant al impunității), până și pe Nicolae Ciucă (omul lui „să trăiț’!”), care - la ordin - și-ar înscrie tot activul de partid în PSD. Pentru ostaș - săracul -, nu există coșmar mai mare decât să nu aibă deasupra lui pe cineva care „să‑l cheme la raport”. Aici ne aflăm astăzi: Marcel Ciolacu centralizează - „pas cu pas” - în tăcere, întreaga putere. Mă tem că e ca Johannis în 2019: fără contracandidat real. Și a învățat lecția: cu cât mai puțină apariție, cu cât mai puține discursuri și fără dezbateri, calea ce duce sus e mai lină. În fond, ce să (mai) spună? Onest vorbind - la fel ca-n anii ’80 - toată lumea știe despre ce e vorba în lumea politică românească de azi: „interesul public” a devenit - mai modest - interes personal. Al câtorva. Dacă va fi deștept, Ciolacu îl va numi fie pe Johannis, fie pe Ciucă prim-ministru, cu clasicul speech despre „nevoia unității”, acum, când e plin de crize în regiune. În maximum doi ani, nu va mai exista, astfel, niciun Partid Național Liberal. Eventual, vom avea, cum teoretiza Dan Voiculescu, Uniunea Social-Liberală. Sau, cum spunea Ion Iliescu, „economia socială de piață”. Care, în fapt, e un eufemism pentru feudalism. Asta e „moștenirea” lui Klaus Johannis!

Decontul: Ceea ce pățește acum Klaus Johannis, în mare pericol să piardă și ultima pohtă ce-a pohtit, ar trebui să rămână o lecție esențială nu numai pentru oricare viitor președinte, ci și pentru oricare înalt demnitar de acum înainte: nimeni nu poate să își bată joc la infinit și fără consecințe de un popor. După ce s-a văzut cu sacii celui de-al doilea mandat în căruță, Klaus Johannis a dat la o parte orice urmă de scrupule și orice aparență de respect pentru electorat, principiile democratice și transparență. În primul mandat, de bine de rău, a acordat câteva interviuri la Realitatea TV și la TVR, în al doilea mandat nu a acceptat decât câteva conferințe de presă, cu regim ca militar pentru jurnaliștii care nu aveau dreptul decât la o singură întrebare, fără posibilitatea de a insista asupra răspunsului. Apoi, a renunțat și la ele. În primul mandat, cheltuielile președintelui erau transparente și la un nivel rezonabil, deplasările aveau o anumită justificare de interes public, iar prezența domniei sale în spațiul public era, fără a excela,  acceptabilă. În al doilea, a început destrăbălarea pe bani publici, secretizată, au început călătoriile în interes strict turistic, în cele mai exotice destinații și președintele s-a retras aproape complet din contactele cu societatea, reduse la simple formalisme. Tot în al doilea mandat a început să se comporte discreționar, felul în care a impus președinți ai PNL și a emasculat partidul până la postura de marionetă este emblematic. Una peste alta, fără a fi un președinte excepțional, în primul mandat a fost un președinte în limite decente. În al doilea mandat, domnul Johannis a revărsat asupra poporului întregul său dispreț și întreaga sa aroganță, reprimate, se pare, în primii 5 ani sub presiunea următorului test electoral. A crezut pesemne că nu mai are ce să pățească din punct de vedere politic, că nu mai are a se teme de vreun decont. Ei bine, aroganța extremă a acestei credințe nu a încetat să se răzbune în acest ultim an de mandat care trebuia să îi aducă siguranța unei viitoare dregătorii cu protocol gras. Să nu ne imaginăm că ratarea tuturor funcțiilor externe este complet fără legătură cu conduita președintelui despre care vorbeam mai sus. Ambasadele au obligația de a informa propriile capitale în privința scandalurilor interne și în mod cert conduita lui Klaus Johannis, felul în care și-a tratat poporul nu au rămas secrete. Lui Klaus Johannis i s-a reproșat chiar public, în presa externă, lipsa totală de comunicare din mandat, ceea ce, desigur, îl face inadecvat unei poziții înalte care are în fișa postului comunicarea. Cu siguranță a fost notat și gustul pentru lux extrem pe bani publici, și lipsa de transparență în cheltuirea lor. Nimeni nu are nevoie de un asemenea potențial de scandal. Rămăsese cu speranța unei funcții interne, un prăpădit, în raport cu speranțele anterioare, de mandat de senator, și a mutării în palatul pe care și-l pregătise, cu un decont fabulos, în bulevardul Aviatorilor. Nu am nicio îndoială că lucrurile erau aranjate și cu Nicolae Ciucă, și cu Marcel Ciolacu, cei doi submisivi lideri ai coaliției. Ce a stricat planul? Furia poporului umilit, sfidat, scuipat între ochi vreme de 5 ani neîncetat. Planurile au căzut pe rând în fața cifrelor din sondaje care arătau un cost electoral imens pentru PSD și PNL fără o desprindere neechivocă de Klaus Johannis. Marcel Ciolacu a schimbat primul macazul, începând cu abandonarea legii dedicate, până la desecretizarea decontului pentru palat. O vreme PNL a încercat să dea din colț în colț, să se fofileze până când cifrele din sondaje au devenit extrem de alarmante. Fără desprinderea de Klaus Johannis, dezastrul electoral devenise iminent. Mai întâi, Nicolae Ciucă a încercat să-și construiască un profil diferit, însă momentul decisiv a fost, la Antena 3, când „bufonul regelui” a fost trimis să rostească vorbele despărțirii. Mircea Dinescu, din postura de susținător al lui Nicolae Ciucă, cu Robert Sighiartău de-a dreapta și în fața unei săli în care un sfert erau liberali, l-a numit pe Klaus Johannis „piaza rea a României” și „dulap săsesc fără sertarele în care să poți găsi bijuterii sau scrisori vechi”. Simbolică este și ploconirea lui Nicolae Ciucă la picioarele lui Ilie Bolojan, liberalul cu cea mai solidă statură politică, ignorat ani de zile și ținut cât mai departe de București, pentru că domnul Johannis nu-l putea înghiți. Klaus Johannis a rămas singur și nefrecventabil ca un cadavru politic care infectează electoral orice atingere. A pierdut mai tot din ceea ce-și dorea din 2025, posibil să piardă chiar tot, adică și palatul, iar moștenirea pe care o va lăsa va fi lecția negativă, modelul neprezidențial de nerepetat, standardul toxic.

2. Cum a câștigat Trump? Teme de meditație:

 Victoria lui Donald Trump nu este despre mai știu eu ce conspirații. Este prea categorică pentru așa ceva. Victoria lui Donald Trump este despre ceea ce strategul lui Bill Clinton definea precis ca bulevard al, pe atunci, candidatului democrat către Casa Albă: „It’s the economy, stupid!”

Ce s-a întâmplat? „It was the economy, stupid”… Dar nu chiar: America profundă care a votat masiv pentru Trump nu este preocupată de politica externă, este prea conservatoare pentru a pune pe primul plan chestiunea dreptului la avort, nu este oripilată, ba dimpotrivă în unele cazuri, aș spune, de excesele de toate felurile ale republicanului, de grobianismul lui. America profundă este preocupată de faptul că galonul de lapte aproape și-a dublat prețul în ultimii ani, după cum îl auzeam spunând la Europa FM pe un român cetățean american într-o discuție cu Cătălin Striblea. Americanul de rând este traumatizat de inflație, a simțit o scădere substanțială a nivelului de trai, este speriat de viitor și exasperat de valul migraționist care îi creează tot felul de probleme în existența lui de zi cu zi, de la infracționalitate, la distorsiuni pe piața muncii. Cam despre asta a fost vorba în linii mari în alegerile americane. Sigur, la o analiză atentă, se poate spune că economia are o inerție, deci administrația Biden a decontat și greșeli ale administrației Trump, iar ultimele luni foarte bune pentru economia americană vor fi capitalizate de Trump. Kamala Harris a fost parte la cel mai înalt nivel din administrația Biden, nu avea cum să nu preia o parte din decont, și totuși campania ei a fost mai degrabă negativă. Dar declinul a început cu adevărat atunci când și-a prezentat programul economic, care mai degrabă a speriat decât să dea speranță.

Dar noi? Ce votăm? România este și ea în fața unor alegeri importante și preocupările economice nu sunt diferite. Lumea are cam aceleași spaime începând cu prețurile. Și, totuși, despre economie se discută și puțin, și degeaba, și mai degrabă neserios. În SUA este extrem de relevant a-i întreba pe candidați despre planurile lor economice și fiscale. Despre asta e campania. Pentru că președintele devine șeful guvernului, deci câștigătorul capătă pârghiile directe să le pună în practică. Când candidaţii la președinția SUA spun că vor scădea taxele, precum Trump de exemplu, vorbesc despre ceea ce pot ei face. În România, discuția despre aceste chestiuni este oarecum irelevantă în contextul alegerilor prezidențiale, pentru că președintele României nu are nicio pârghie directă în economie, la fel ca în educație, în sănătate. Poate conta doar prin intermediul unui premier pe care îl desemnează, dar asupra căruia nu mai are apoi nicio putere și prin intermediul unei majorități parlamentare care depinde de alt vot și care îi poate fi parteneră sau ostilă. Despre economie ar trebui să fie discuția campaniei parlamentare, care însă nici măcar nu există cu adevărat. După cum nu avem o discuție serioasă despre variantele de premieri. Și nici nu poate exista pentru că demnitarul cu cele mai mari puteri executive, deci în privința intereselor imediate ale cetățeanului, nu e votat, nu are nicio încărcare directă, nicio răspundere politică directă față de electorat.

Nu cade cerul: În ceea ce privește viitorul, chiar și cei mai anti-Trump ar trebui să fie conștienți că nu se va prăbuși cerul cum nu s-a prăbușit nici la prima victorie. Inclusiv pentru că instituțiile sunt puternice. În chestiunea Ucrainei, puțin probabil să oprească războiul în prima zi de mandat, dar cu forța unei victorii electorale detașate și mult pragmatism este posibil să obțină o înghețare, termenul folosit de viitorul vicepreședinte. Mai mult de atât pe termen scurt puțin probabil să fie posibil. Nu cred că Trump își va permite să facă din Putin un învingător, pentru că, nu-i așa?, America trebuie să fie măreață și fără concurența unei Rusii victorioase. Iar el nu își poate începe mandatul victorios cu o înfrângere simbolică. Va trata probabil NATO cu pragmatism, dar cum nu a distrus alianța în primul mandat nu o va face nici acum. În paranteză fie zis, poate înțelegem acum ce câștig este Mark Rutte, cu relația sa foarte bună cu Trump, în fruntea NATO. Democrația a vorbit în SUA, că ne place sau nu. Și, în loc de văicăreală, motivele pentru care Trump, așa cum e, a revenit la Casa Albă ar fi o temă de meditație. Și el, la fel ca partidele trumpiste europene, inclusiv caricaturalul nostru AUR, se alimentează mai ales din erorile și dezamăgirile provocate de adversar.

Strategia păcii în Ucraina e cea care ar putea modela viitorul european. Pentru România e cu atât mai important cum ar putea să se înțeleagă americanii cu rușii în promisiunea făcută de Trump, fiindcă destinul țării e legat de această proximitate a războiului. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel de pace poate să facă Donald Trump în Ucraina. Tranzacţionalismul lui Donald Trump va fi foarte periculos pentru Ucraina - este o primă avertizare a multor analişti. Ce se va întâmpla cu Ucraina în următoarea perioadă? Personal cred că nici Donald Trump nu ştie să răspundă, deocamdată, la această întrebare. În mod sigur, în jurul lui vor fi generali, vor fi experţi în securitate, specialişti în politică externă, oameni care ştiu cum se desfășoară un război, poate unii dintre ei au şi participat ca experţi indirecţi la ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel de pace poate să facă Donald Trump în Ucraina. Noi am avut o pace foarte tristă după conferinţa de la Ialta, în 1945, când un preşedinte american, împreună cu un premier englez, la aceeaşi masă cu Stalin, au fost de acord să împartă Europa în sfere de influenţă, iar o parte din continent a rămas sub influenţa URSS. Mai rău de aşa nu cred că se poate. Ialta venea într-un moment în care putem spune că statele mici erau dominate de puterea marilor actori. Acum, însă, mesajul care vine din Ucraina e că orice formă de pace cu acceptarea condiţiilor lui Putin e echivalentă cu o capitulare, deci pe care o refuză categoric. Eu sunt de acord cu acest mesaj, pentru că dreptul internaţional asta prevede: fiecare stat e delimitat cu frontierele lui, stabilite în urma unor tratate internaţionale. În acelaşi timp, un tratat de pace este un compromis între două părţi. Aşa funcţionează. Ambele părţi vor ceda ceva. Noi nu ştim încă pe ce mizează Trump, care e reţeta păcii lui, cum poate să-l determine pe Putin să negocieze cu Zelenski, în aşa fel încât ambele state să fie mulţumite. Ceea ce mă tem e să nu se repete un scenariu similar cu cel din 1938 - scenariul Chamberlain: în urma conferinței de la München din 29 septembrie 1938, Adolf Hitler, premierul britanic Neville Chamberlain, premierul Franţei Édouard Daladier şi Benito Mussolini au semnat un acord care-i permitea liderului nazist să anexeze regiunea Sudetă din Cehoslovacia. Acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania nazistă. Toţi aliaţii lui Putin aşteaptă ceva în acest aranjament. Nu e doar un aranjament între SUA şi Rusia. Nu degeaba Iranul, China şi chiar Coreea de Nord au investit în Rusia şi în acest război care a mutilat Ucraina. Ungaria de lângă noi a jucat cărţile pe acest pariu. Ce primeşte Ungaria în schimb? Ce primesc toţi aceşti aliaţi vocali, aceşti sateliţi din jurul Rusiei? Iată întrebări cu răspusuri dificil de dat cum!

Uniunea Europeană ar trebui să vorbească pe o singură voce - nu ştiu ce se va întâmpla cu Ungaria, cu Slovacia sau cu Austria. Grupul acestor state se măreşte, iar eu cred că alegerea lui Donald Trump le dă vânt în pânze tuturor suveraniştilor, inclusiv la noi. Deci Europa e greu încercată, pentru că există deja diviziuni interne, iar Trump a încercat şi în primul mandat să mărească fisura dintre state. O Europă slabă îi convine mai mult, pentru că poate negocia mai uşor. Este clar totuși, un fapt: UE cum o cunoșteam noi s-a dus, nu era sustenabilă!

Care e frontiera din Est a Ucrainei? Nicio soluţie de pace pentru războiul din ţara vecină nu poate evita răspunsul la această întrebare. S-ar putea ca, granița să cadă pur și simplu acolo unde contingențele războiului determină o încetare a focului. Dar ar putea o astfel de frontieră să creeze o pace durabilă și vecinătate sau doar să planteze, la fel ca multe frontiere provizorii, semințele unui conflict viitor?”

Teama de Donald Trump. Ar trebui să ne fie teamă? De ce? Păi, e destul să ne gândim la avort și la iubirea lui pentru gazele de șist și înțelegem de ce se teme lumea de el. Trump nu e un om bun. Din păcate, însă, precedentele guverne americane au mers prost - dacă nu plecau din Afganistan cum au plecat, rușii, nu intrau în Ucraina. Dar există o parte bună a lui Trump - partea lui de om de afaceri. A negociat vaccinurile mult mai eficient decât Ursula, deși nu prea credea în COVID 19. A avut informații mai bune și a judecat bine. Deși e protecționist, a dat bani de cercetare celor de la Moderna, care erau europeni, pe loc. E un dușman al luptei cu climatul, dar va trebui să facă ceva, și lupta cu schimbarea de climă nu e nici ea un mare succes acum. Când s-a închis totul sub pandemie emisiile au scăzut aproape nesemnificativ, deci cei care cred că soluția e să distrugem economia globală ca să câștigăm lupta cu emisiile sunt niște fudamentaliști! De fapt, ne trebuie o altă soluție, probabil mai tehnologică. Americanii deja investesc să caute una, și, mai degrabă niște climato-sceptici ca Trump și Musk pot găsi așa ceva, pentru că ei nu cred în soluțiile actuale. 

3. Joker-ul a invins Sistemul:

 … pentru că între cele două rele au avut de ales americanii - între un Joker și un Sistem. Să mă explic. Din motive care țin de Sistem și de noile media care s-au grăbit să popularizeze (sic!) ideea egalității prost înțelese, marea majoritate s-a declarat nemulțumită de un Sistem (vag definit ca „ăia”, nu „noi”) în cam toate democrațiile liberale, nu doar în Statele Unite. Ne-am apropiat tot mai mult de o democrație directă, una de care fondatorii Americii s-au temut ca de tămâie. Sistemul și-a tăiat de bună voie craca de sub picioare, în vreme ce noile media au profitat și profită din plin pentru a încuraja procesul. Or ceea ce se întâmplă în America, avertiza Tocqueville încă de pe la 1835, se va întâmpla eventual în toată lumea. America servește rolul buzduganului din basmele românești, în care Zmeul cel Rău e, totuși, suficient de bun pentru a o anunța pe Ileana Cosânzeana că vine acasă, dându-i astfel timp suficient lui Făt-Frumos să se ascundă. Până e mirosit. Să pornim simplu, de la câteva fapte lesne de trecut cu vederea în vâltoarea oricărei campanii electorale. Împotriva cui a câștigat Donald Trump de fiecare dată? Când s-a mai întâmplat exact ce s-a întâmplat și acum, când, în ciuda tuturor sondajelor și tuturor experților, Trump a câștigat alegerile încă din prima noapte? În 2016, în fața lui Hillary Clinton. Nu în fața unor femei, cum ați putea crede, și nici măcar împotriva exceselor de corectitudine politică (un factor important, fără îndoială, dar nu cel mai important), ci în fața unui produs al Sistemului - iar prin Sistem înțeleg aici nu vreun conspirativ „stat paralel”, ci pur și simplu eternii „grei” ai fiecărui partid. Atât Hillary cât și Kamala sunt produsul Sistemului și parte integrantă din el. În ciuda diferențelor de competență și experiență, atât una cât și cealaltă recită tot ceea ce „știu” ca vor alegătorii, deși e limpede (1) că nu știu ce vrea cu adevărat majoritatea tăcută, nu minoritatea vocală; și (2) că pot lua forma oricărui vas în care „sunt turnate”, ceea ce le face evident „scriptate” și neconvingătoare. Indiferent de ceea ce se va întâmpla de acum înainte în alegerile democratice din lumea întreagă, lecția e scrisă pe perete cu litere de schioapă pentru cei ce nu se lasă orbiti de ideologii: vor fi aleși oamenii „anti-Sistem” (sau cu această aparență). Candidații „ne-scriptați”. E tentant să ne împiedicăm în detalii și explicații savante, mai cu seamă în ziua de astăzi, ratând astfel pădurea din cauza copacilor. O prăpastie din mai toate punctele de vedere îi desparte pe Donald Trump și pe Barack Obama - mai puțin numitorul comun: ambii au câștigat împotriva Sistemului! Șocant? Să ne uităm la fapte, dincolo de perdeaua de fum a emoțiilor și convingerilor ideologice - de stânga sau de dreapta. Barack Obama a izbutit să o învingă pe Hillary Clinton în alegerile primare, după o bătălie strânsă în care învingătorul a fost declarat doar la Convenția Națională - ultima cu adevărat competitivă de atunci până acum. Nu degeaba, după anunțul retragerii lui Biden, el a fost și cel care a insistat pe o Convenție „pe bune”, fiind și ultimul dintre „greii” partidului care și-au declarat susținerea pentru Kamala, și doar în momentul în care a fost limpede că primise „prin decret” binecuvântarea Sistemului. Dar și Donald Trump, când a câștigat primele alegeri pentru nominalizare, tot cu Sistemul, de data aceasta Republican, a avut de luptat - și a câștigat. Ce a urmat în Partidul Republican a fost doar de așteptat. Și încă un „detaliu” din categoria „buturuga mică răstoarnă carul mare”: Sistemul, indiferent de culoarea politică, e neadaptat unei societăți în schimbare accelerată. Nu e doar cu un pas în spatele schimbărilor. Le mai vede doar vag siluetele disparând la orizont. Pe scurt, Sistemul trebuie să se decidă cât mai rapid: rămâne „dinosaur” sau se transformă în „mamifer” înainte ca „meteoritul” să lovească? Se adaptează sau piere? Din moment ce majoritatea vrea „anti-sistem” - iar procesul e, cum spunea și Tocqueville acum aproape 200 de ani, de neoprit, singura opțiune este, spunea tot el, să „îl educi”. Revenind la „buzduganul Americii”, lumea poate vedea limpede alegerea. Vrei un „anti-Sistem” Trump sau un „anti-Sistem” Obama? Un Joker care stimulează infantilismul și ideea că totul este posibil „la un click distanță” sau un politician care, spre deosebire de Sistem, dar și de Joker, nu se ferește să-ți spună ceea ce nu vrei să auzi, și chiar să-ți spună ce-a spus Churchill când a fost numit prim-ministru la începutul celui de-al Doilea Război Mondial - „Nu vă pot oferi decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare”? Iar britanicii l-au ascultat - și-au învins. Iar asta ne-a adus la „pădurea tuturor pădurilor”, îngăduiți-mi fie expresia. La Muma Pădurilor, a noilor media. Lumea virtuală a bulelor informaționale. Cum e posibil ca lumea să-l creadă pe Trump când susține că va rezolva în 24 de ore războaiele, va deporta milioane de imigranți ilegali în primul an de mandat, și-n general, că va aduce peste noapte raiul pe pământ, fără niciun sacrificiu din partea americanilor? Dar cum îl cred suporterii AUR pe George Simion când le promite apartamente cu 30.000 de dolari și alte cele, „fără număr, fără număr”? Păstrând proporțiile, e aceeași rețetă: imposibilul e posibil. Și cum de s-au îmbătat singuri democrații în asemenea hal? Trăind în propria lor bulă informațională, la fel de virtuală! O bulă virtuală care pare realitatea majorității tăcute, dar e la ani-lumină distanță. În America nu s-au înfruntat Trump cu Harris. S-au înfruntat două lumi virtuale. Două „raiuri” virtuale (cele promise de fiecare tabără) și două „iaduri” la fel de virtuale (cele cu care „ceilalți” amenință). Cum spunea McLuhan, pe la jumătatea secolului trecut, înaintea apariției internetului (pe care l-a anticipat!): când transmiterea informației se schimbă rapid (scrierea, tiparul, radioul, televiziunea), lumea încearcă să-și regăsească nevoia de stabilitate fie prin întoarcerea la un trecut paradisiac, fie la un viitor în care va curge lapte și miere. Alegeți! Până una-alta, să nu uităm nici de „copaci”. Ce va face Trump în politica internă? Dar în cea externă, care ne interesează mai mult ca români și europeni? Cum în lumea virtuală nu există nuanțe, fiind ultimul mandat, bănuiesc că va pendula între „la bal” („historical legacy”, fiind obsedat de glorie inclusiv post-mortem) sau la „spital” („după mine, potopul”)? Când, cum și cât, bănuiesc că nici măcar el nu știe. Să sperăm la ce-i mai bine, și să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Ca europeni.

25. POLITICA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRȘITUL EPOCII JOHANNIS:

1. Linia frontului politic:

 Decizia CCR, deși venită după mult scandal și multe suspiciuni, era predictibilă chiar dacă renumărarea nu a fost finalizată, pentru că scopul demersului era temporizarea, nu anularea. Argumentele au fost expuse de președintele CCR, nu le voi relua, nici măcar nu contează, aș puncta doar că isteria cu puciul, cu lovitura de stat a ajutat numai și numai extremiștii. Dacă a fost o capcană de radicalizare păguboasă, mulți au căzut în ea cu zgomot. Validarea turului întâi fiind consumată, calendarul finalei poate merge mai departe. Mai departe spre ce? Teoretic, aliniamentul finalei este europenism versus Rusia, apartenență euroatlantică versus afiliere la Moscova. Dacă ar fi așa și practic, având în vedere orientarea românilor încă majoritar covârșitor pro UE și proNATO, lucrurile ar fi foarte clare și predictibile. Doar că, practic, situația e cu mult mai complicată, din mai multe motive. Iar cel mai important este mutarea frontului pe altă linie: progresism versus conservatorism. Călin Georgescu pleacă de la 3.401.726 de voturi, ale sale și ale lui George Simion din turul I. Nu ar trebui să mizăm pe o pierdere prea mare din partea celor dumiriți că ar fi votat emitentul unor bazaconii care pun în discuție inclusiv un diagnostic psihiatric. Scorul AUR-POT-SOS pe 1 decembrie este mai mic cu numai 4 procente decât cel din 24 noiembrie, la prezență aproape similară, procente care pot fi ale unor alegători din bazinul PSD și PNL care nu și-au votat candidații partidelor proprii, dar au revenit la ele la parlamentare. Elena Lasconi pleacă din 1.772.500 de voturi ale sale din primul tur, la care se pot adăuga o parte din cele 416.000 de voturi ale maghiarilor, care au primit îndemn de la Kelemen Hunor să nu voteze extremismul (mai e omul Rusiei sau am terminat și cu inepția asta?). Asta nu înseamnă însă că unii dintre ei nu vor prefera să stea acasă, având în vedere și declarațiile extrem de neinspirate ale doamnei Lasconi despre declararea lui Viktor Orban persona non grata.

Dilema liberală: Ilie Bolojan a anunțat ferm, fără echivoc și fără condiții, susținerea doamnei Lasconi imediat după turul I. Dar e o discuție câți dintre liberali vor urma acest îndemn. Am văzut că liberalii nu și-au susținut masiv nici măcar propriul candidat. Este posibil ca o parte dintre liberali să se ducă spre Elena Lasconi, dar partidul are un nucleu conservator foarte puternic, mai ales în Ardeal, unde există comunități liberale neoprotestante puternice. Acest segment este bombardat cu propagandă insistentă privind drepturile comunității LGBTQ, părinte 1-părinte 2, și concesiile pe care Elena Lasconi ar fi dispusă să le facă. Iar doamna Lasconi, deși conservatoare ea însăși, cu cruci mari la gât, deși ortodoxă practicantă, chiar ostentativă aș zice, deși participantă la referendumul pentru familia tradițională, nu a putut face declarații pe placul conservatorilor pentru că pierdea electoratul propriu, progresist. Este o mare vulnerabilitate. În plus, și la capitolul misoginism PNL are mari probleme. Să nu uităm că au rămas fără listă la Camera Deputaților în diaspora pentru că nu au fost în stare să pună pe ea o femeie.

Cheia e la PSD: Dar cel mai mare bazin electoral, care poate decide viitorul președinte, este cel al PSD. Conducerea partidului nu a emis, predictibil, un îndemn la vot și, chiar dacă l-ar fi făcut sau, absolut improbabil, îl va face, puțin probabil ca el să fi contat/conteze decisiv. De ce? Pentru bazinul PSD funcționează exact aceleași argumente ca pentru alegătorii PNL. Bazinul PSD este conservator, tradiționalist, implicit misogin, naționalist, împănat cu comunități ortodoxe radicale și neoprotestante, deci un electorat care se duce natural spre Călin Georgescu la concurență cu Elena Lasconi. La asta se adaugă ranchiuna pentru declarațiile useriștilor la adresa pesediștilor, inclusiv în ultima  săptămână, în contextul renumărării, când USR și Elena Lasconi ar fi trebuit să se abțină de la atacarea celor de al căror vot au nevoie. Tot acest raționament este confirmat de sondajul CURS de duminică, care îl arată pe Călin Georgescu cu un avantaj cert. Dacă doamna Lasconi se angajează să desemneze un premier PSD, pe Marcel Ciolacu, de fapt, ar putea motiva oarecum susținerea electoratului PSD pentru turul al doilea, însă riscul este să se dezică implicit de tot ce a susținut până acum și i-a adus voturi. Deja nu aș exclude o demobilizare provocată de iminența guvernării dominată de PSD. Deci, realist, dna Lasconi ar putea miza cel mult pe absenteismul electoratului PSD.

Cum rămâne cu afirmațiile controversate Călin Georgescu și cu amenințarea Rusiei? Susținerea pentru el nu este una pe deplin rațională. Ea conține misticism, conspiraționism, furie, frustrare, disperare, adică stări în contradicție cu rațiunea și luciditatea. Sunt probabil mulți cei care după 24 noiembrie au descoperit în anturajul lor susținători șocanți ai lui Călin Georgescu, care au putut constata că sunt impermeabili la argument și că orice discuție despre inepțiile rostite de acesta este blocată cu teza manipulărilor comise de presa mainstream ostilă. Ne place sau nu, domnul Georgescu este reprezentativ pentru convingerile și mentalitățile unei mari părți dintre români. Valul de teama extremismului a fost deja ridicat la turul I, așa se explică scorul doamnei Lasconi mult peste partid, nu știu dacă mai are consistent potențial de creștere. Și, trebuie să fim onești, în această situație nu ajută nici prestația doamnei Lasconi. Domnia sa a jucat tot cartea mesianică salvatoare, dar fără conotații psihiatrice și în fața altui pericol. Domnul Georgescu ne promite salvarea, cu lozinci, de decadența păcătoasă a Occidentului, iar doamna Lasconi, tot cu lozinci, de Rusia. Niciunul nu s-a adresat celor care nu vor să fie salvați, ci doar conduși spre dezvoltare de un lider cu viziune. Pentru doamna Lasconi mai e încă puțin timp.

2. Situația ecuației politice:

 Ecuația politică este mult mai gravă decât o arată rezultatul votului în privința partidelor pro-rusești. Cu cele 32-33 de procente, aceste partide nu vor putea guverna, însă mai există un vierme anti-occidental și orientat spre Est: Axa pro-rusească Stănescu-Firea-Ponta din PSD, cea care la un moment dat a fost și „axa Dragnea”. Fără PSD nu va putea fi făcut un guvern care să nu facă politicile Rusiei în România, însă va fi foarte relevant din ce tabere vor face parte unii dintre miniștrii partidului. Vorbim de politicile României referitoare la economie și la poziționarea pe scena internațională. Trei sunt lucrurile - foarte grave - de observat la această oră - chiar și fără rezultatul alegerilor prezidențiale:

1. Un guvern din care ar face parte PNL și USR ar lăsa opoziția total în mâna AUR-SOS-POT. Asta în condițiile în care, pe fodul aterizării economiei, România are de refăcut echilibrele bugetare prin programul pe 7 ani trimis la Bruxelles - echilibre fără de care ne apropiem de punctul în care nu ne mai împrumută nimeni decât la prețuri exorbitante. Deja, în ultimele săptămâni, guvernul a ratat 2 licitații de obligațiuni, din cauza prețului uriaș pe care-l ceruseră cumpărătorii. Presiunile politice, diferețele foarte mari dintre partidele unui guvern PSD-PNL-USR-UDMR, la care se pot adăuga sabotajele politice ale axei pro-rusești din PSD (vot invers, sau alături de axa pro-rusească) pot crea și menține o criză politică de mulți ani - cum e cea din Bulgaria, care în 4 ani și după 8 guverne face un nou rând de alegeri anticipate. Miza Rusiei este să ne mențină în acest dezechilibru politic, care împiedică politicile economice necesare pentru a rămâne cablați la economia occidentală care tocmai încercă să se refacă potrivit alarmei trase de Raportul Draghi.

2. Nu știm cum vor juca în următoarele săptămâni sau luni facțiunile din serviciile secrete românești - scăpate de sub orice control civil (nici nu mai avem șefi civili la SRI și SIE - deja nu-i mai alege clasa politică civilă, deja se numesc de facto ei între ei). Sub scena politică, se încaieră deja generali, rezerviști puși în fruntea unor businessuri, grupuri de interese economice cablate la afaceri alambicate rusești, diversioniști de toate culorile și experți în manipulare și ambuscade politice. Nu știm, la această oră, până unde este penetrat de către Rusia sistemul de securitate al României, căci Moscova lucrează acum - ca peste tot în Europa, cu „marfa clientului”: mentalitatea socială, sursa nemulțumirilor populației și trădarea elitelor.

3. În zilele următoare vor începe să apară - grației chiar acestei încăierări - primele date despre axa care a penetrat România: de la filerele externe reale, la proxiurile dintre pro-rușii din Republica Moldova, la finanțatorii din România - oameni de afaceri pe care-i vedem în presă și companii - ai acestor filiere. Dacă acest lucru se va întâmpla și va căpăta amploare, va fi foarte greu de făcut un guvern în care aliații politici să aibă încredere unii în alții - astfel încât să revenim la coerența politică și la calendarul unui Buget 2025 care să garateze mediului de afaceri stabilitatea necesară dezvoltării, cu atât mai mult cu cât întreaga economie europeană aterizează, cu economia românească cu tot. Războiul hibrid nu doar că nu s-a încheiat, dar încă nici nu se cunosc prea bine aliații beligeraților principali. Primul pas care trebuie făcut este formarea unui guvern care să acopere golul lăsat de degringolada care a cuprins partidele politice mainstream - adică „stabilizarea frontului” - și abia apoi de recucerit palmă cu palmă independența politică pe scena românescă.

3. Caii înaripați ai lui Călin Georgescu:

 Informații și analize de ultimă oră sunt pe cale să aducă lumină în ceea ce privește meteoricul, spectaculosul și bulversantul fenomen Călin Georgescu. Un personaj cvasi-necunoscut, care a cutremurat realmente scena politică, utilizând la un nivel magistral platforma TikTok și profitând din plin de decredibilizarea extremă a clasei politice. Un tânăr terapeut și consilier spiritual, Andrei Diaconu, a prezis cu trei luni înainte apariția unui asemenea personaj în ultimul moment al campaniei electorale și care, afirma atunci acesta, din poziția de independent, urma să-i spulbere pe reprezentanții partidelor politice. Cine mai era la acea dată independent, dintre personajele cu oarecare carismă și cu o cultură solidă? Era Cristian Diaconescu, dar care nu era nici pe departe un necunoscut. Și, în plus, el nu a știut sau nu a vrut să utilizeze pentru a se promova o platformă gen TikTok. Odată predicția lui Andrei Diaconu confirmată, este firesc ca punând elementele cunoscute cap la cap, înainte de a vedea care este deznodământul, să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat. Primul element pe care trebuie să-l avem în vedere - și văd că îl iau în calcul autorii primelor analize prezentate opiniei publice - este că treptat s-a creat o veritabilă prăpastie între guvernanți și guvernați. Reprezentanții a două partide care și-au pasat unul altuia ștafeta guvernării, PSD și PNL, o alianță împotriva firii, o veritabilă struțo-cămilă politică, au trăit cu convingerea că se înșurubează la vârful puterii în conducerea statului român pentru încă zece ani după alegerile din această iarnă. Și au acționat în consecință. Tratându-i în realitate cu dispreț pe cetățeni. Mințindu-i, făcând angajamente fără acoperire și punând practic într-un grav pericol viitorul cetățenilor pentru următori câțiva ani. Această duplicitate, o atitudine fals binevoitoare, dublată de însușirea cinică a unor avantaje necuvenite de tot felul, a generat treptat, dar implacabil, mai întâi o reacție de silă a cetățenilor, iar apoi una de revoltă. O revoltă cu atât mai periculoasă, cu cât a fost ținută sub control, sub capac, de către cetățenii înșiși. Sperietoarea fiind situația realmente periculoasă din proximitatea granițelor României, în timp ce zăhărelul era reprezentat de mult prea lăudata alianță NATO, în care România aparent a jucat un rol din ce în ce mai relevant. Din acest motiv, resentimentele cetățenilor nu au vizat doar factorul intern politic, ci și actorul extern. Pe acest fond, a acționat magistral Călin Georgescu, un om extrem de bine antrenat pentru operațiuni de acest fel, atât prin experiența sa vastă de la Organizația Națiunilor Unite, unde a fost plasat de mentorul său, Mircea Malița, cât și din experiența sa și mai vastă, și mai profundă, acumulată în faimosul Grup Bilderberg și apoi în rolul și mai important jucat ani de zile în fruntea Clubului de la Roma. Așa-zisul personaj providențial este pur și simplu un om care, utilizând cunoștințele acumulate în urma experienței avute la vârful politicii mondiale, a știut pe ce taste trebuie să apese. De aceea, mesajele sale au fost combinate, transmise pe diverse paliere și având drept țintă practic toate categoriile de vârstă. A știut să facă pentru nostalgici referiri la momente istorice relevante din tradiția mai mult sau mai puțin recentă a poporului român, la credințele creștin-ortodoxe pentru cei care disperați fiind în fața incertitudinilor și-au pierdut nădejdea în clasa politică, dar și-au pus-o din ce în ce mai mult în Dumnezeu, mesaje mai mult sau mai puțin subliminale adresate unui segment din populație, care din cine știe ce motive are sentimente de nostalgie față de perioada comunistă, acoperind parțial chiar și credința unor români, înrădăcinată în două obsedante decenii, cum că lumina ne vine de la Răsărit, respectiv de la Moscova, celor care cred în familia tradițională li s-au transmis mesaje îndreptate împotriva grupărilor LGBT, a celor care militează pentru căsătoria unor persoane de același sex, pentru schimbarea sexului, pentru adoptarea unor copii de către asemenea cupluri sau comunități, și, evident, împotriva practicării avorturilor. Au fost astfel atinse în forță, în ultimele săptămâni, atât segmente largi ale populației, cât și segmente extrem de înguste. Instrumentul a fost platforma TikTok. Nimeni nu a utilizat până acum în România - și se pare că niciunde în altă parte a lumii - pentru atingerea unor scopuri politice de natură electorală cu atâta eficiență platforma TikTok. Ea este creată de Zhang Yiming, un chinez în vârstă de numai 41 de ani, care a acumulat o avere de aproape 50 de miliarde de dolari, prin intermediul companiei ByteDance. Călin Georgescu a avut capacitatea de a utiliza în mod magistral această platformă, afirmă el, fără niciun fel de costuri. Ceea ce este cu certitudine imposibil. Fapt este că prin intermediul acestei platforme, care dispune în prezent de cel mai sofisticat algoritm din lume, mesajele sale s-au viralizat extrem de rapid, ajungându-se la cifre de zeci și sute de milioane de accesări. Autoritățile statului român, în frunte chiar cu președintele Klaus Johannis, ridică din umeri și pretind, poate pe bună dreptate, că nu au descoperit nimic suspect, ilegal sau anticonstituțional în modul în care Călin Georgescu a utilizat platforma TikTok. Dar dacă ei nu au descoperit, aceasta nu înseamnă că nu există. La fel cum și vajnicii noștri securiști au fost păcăliți cam în aceeași măsură și manieră în care au fost păcălite și partidele politice, care nici în cele mai negre coșmaruri ale liderilor lor nu au știut și nu au intuit ceea ce urma să li se întâmple.

4. Poate fi Călin Georgescu moștenirea lui Johannis?

 Oportunism, frustrări, mediocritate, încăpățânare. Acestea sunt ingredientele pentru crearea unei generații irosite politic. O generație care a gravitat în jurul lui Klaus Johannis timp de zece ani. O societate care s-a mulțumit să fie reprezentată de oameni mici pe care „intelectualii mediatici” i-a slăvit doar din interes. Atât te mult s-au restrâns ideile în zona „partidelor pro-occidentale” încât nici geografia nu se mai zărește după această arie. La douăzeci de ani de la intrarea în NATO și la șaptesprezece de la intrarea în U.E. „elita” noastră clamează valorile europene ca și cum cineva le-ar contesta. Ca și cum ne-ar da cineva afară din aceste Alianțe. În acest fel simplist se stabilesc limite conceptuale că X este partid extremist, că Y este partidul lui Putin iar societatea trebuie să salveze România! Nu, nu ei! Politicul, partidele, liderii providențiali doar constată! Dacă există partide extremiste în România de ce nu sunt interzise? De ce ar funcționa cu încălcarea legilor în vigoare? De mulți ani nu se mai ascultă idei, nu se mai creionează proiecte și nu se mai organizează dezbateri reale. Mass-media, care a abdicat de la principiile sale de bază, organizează din spatele conturilor generoase execuții politice. Așa s-a ajuns în situația de a pune totul la îndoială. Nu mai suntem în stare nici măcar să organizăm alegeri fără teama de a nu ne gândi la faptul că au fost viciate! În tot acest amalgam s-a creat o stare de tensiune în care unii nu mai ascultă de ceilalți. Liniște și frustrare. Sunt și vor fi certuri în familii, grupuri de prieteni, societate. Antagonizarea societății românești e rețetă patentată de pe vremea președintelui turnător la securitate - a se citi Băsescu! Pentru că spirala conflictelor nu pare să se tempereze, cu siguranță peste ani se vor întreba și progresiștii de ce a trebuit să existe războiul din Ucraina? Dacă în trecut războaiele erau crâncene ele nu se duceau pe viață și pe moarte în ceea ce privește statalitatea! Se duceau până la epuizarea totală a statelor! Spre exemplu, în 1914 nu ideologia îi dezbina pe beligeranți. Scopul lor era mobilizarea opiniei publice cu accent pe consolidarea valorilor naționale: barbarismul rus împotriva culturii germane, democrația franceză și britanică împotriva absolutismului german. Vom observa că indiferent de denumirea statelor, Marile Puteri își vor proteja propriile interese iar faptul că în secolul XXI nu mai avem nici măcar dialogul de la sfârșitul secolului XX ne demonstrează că strategiile unora sunt defecte. A te lupta cu Rusia înseamnă a răsturna masa statelor lumii și a-i da foc. Treptat și în valuri. Fără regrete și cu consecințe pe termen lung. Gândirea simplistă a liderilor politici actuali cum că războiul cu Ucraina rămâne doar în Ucraina este departe de realitate. Din Africa în Orientul Mijlociu, din Balcani în Caucaz și din Est în Vest, Rusia are strategii și pârghii de a influența populațiile împotriva conducerilor. Faptul că Johannis, Nicu și Marcel nu cuprind cu logica ce vremuri trăiesc este un fapt trist pentru noi în primul rând și apoi și pentru ei. Educația, acest domeniu esențial în statul român a fost văduvit de gândirea stearpă a președintelui Johannis. Prin reducerea materiilor identitare din programa școlară votanții de azi sunt ușor de influențat când se vorbește despre ideologii totalitare și importanța lor. Prin generații educate, prin exemplul istoriei, prin analiza personajelor care au avut un rol în statul român (bun sau rău) putem avea concluzii pe baza faptelor istorice. Astfel putem înțelege ceea ce se întâmplă și mult mai important, de ce se întâmplă. Ceea ce în perioada aceasta vedeți în mass-media, care se zbate pentru a nu fi copleșită de on-line, demonstrează inutilitate jurnaliștilor care în ultimile mandate parlamentare și-au petrecut vrmea cu subiecte mondene sau au căutat să nu-l deranjeze pe turistul președinte. Germenii ideologiilor totalitare au început când adepții unui grup nu au acceptat și ideile celorlalți. Ura împotriva restului va fi liantul ce-i va uni. Ce poate înțelege românul când Georgescu este catalogat ca un om care iubește Mișcarea Legionară? Dar când este adeptul lui Putin? Poate fi și legionar și comunist? „Ciuma Roșie” este acum partid pro-european? Dar înainte? Din păcate România este un experiment care poate fi dezvoltat ulterior și prin alte părți. Probabil și îmbunătățit. A ajunge președinte un ins fără partid, fără staff de campanie este un scenariu demn de industria cinematografică. Dar el se bazează pe liniștea și somnul guvernanților care păreau de neclintit! Așteptările românilor nu au nicio legătură cu clasa politică! Crăpăturile susținute de politic de-a lungul timpului au evoluat până la momentul în care pur și simplu mulți își pun întrebarea de ce am ajuns aici și ce putem face. Fatalismul nu este o soluție iar disperarea că ne ducem din vest în est nu are temei încă. În ceea ce privește relația noastră cu estul, opțiunea nu a fost o soluție! Rușii nu lucrează cu opțiuni! Când ne-au luat cu totul în sfera lor de influență, ne-au arestat și s-au instalat treptat până când ne-au controlat în totalitate. Printre arestați și cei care au făcut România Mare! A explica azi românilor despre boți și idioți este complicat. A da vina pe TikTok este atât de lejer încât cadrează cu nivelul de înțelegere a multora. De ce am ajuns aici? Pentru că mass-media și partidele politice s-au înțeles pentru a colabora. Pentru că societatea civilă nu mai este nici măcar în marja de eroare. Pentru că marii moguli care conduc trusturile de presă sunt condamnați pentru corupție. Pentru că „specialiști SNSPA” explică doct ce se întâmplă în societate. Pentru că sociologi gen Pieleanu sunt promovați chiar și după ceea ce a apărut în spațiul public cu privire la acuzațiile de hărțuire sexuală. Pentru că miniștrii au serioase carențe de a înțelege ceea ce ar trebui să coordoneze iar liderii de partid sunt o caricatură în comparație cu înaintașii lor. Pentru că toate acestea și multe altele au contribuit la înstrăinarea societății față de ei. Iar Klaus Johannis a demonstrat că poți distruge în liniște și bine! Când profesori stabiliți și nu cu vocație fac jocuri politice și devin trompetele unor grupuri de interes, când obedienți fără caracter se înjugă la interesele liderilor de partid, când demnitari fără cultură istorică pretind că ne reprezintă fără a ne cunoaște, de ce ne mirăm că am ajuns în acest punct? Istoria ne oferă și exemple triste. A te lupta pentru democrația ta fără a ține cont de reguli, nu este o formă de democrație! A alege dintre Lasconi și Georgescu este colapsul vieții politice românești!!

5. Klaus Johannis își recunoaște eșecul:

 La finalul celui de-al doilea mandat prezidențial, Klaus Johannis a oferit un moment neașteptat în cadrul unei recepții dedicate Zilei Naționale a României. Într-un discurs cu accente de bilanț, mobilizare politică și critici asupra unora dintre candidații la alegerile prezidențiale, președintele încă în funcție a făcut un gest rar întâlnit în politica românească: și-a cerut public scuze românilor pentru greșelile din timpul mandatului.

„Știu că am greșit și v-am dezamăgit”: Klaus Johannis a admis că unele decizii luate de-a lungul celor două mandate nu au trecut „testul timpului” și că acestea au generat nemulțumiri în rândul cetățenilor. „Vă cer iertare pentru că de-a lungul timpului am luat decizii care v-au nemulţumit şi pe care, cel mai probabil, nu le-am explicat suficient. Timpul nu poate fi dat înapoi, dar vă asigur că la baza tuturor eforturilor şi acţiunilor mele a stat un singur lucru: identificarea celor mai bune soluţii pentru securitatea, bunăstarea şi prosperitatea României,” a declarat președintele. Această recunoaștere publică a erorilor sale este o premieră pentru Klaus Kohannis, cunoscut pentru un stil politic adesea distant și formal.

Un gest de regret sau o confirmare a eșecului? În spațiul public, reacțiile la această declarație au fost mixte. Pentru unii, scuzele lui Johannis au fost percepute drept un gest de maturitate politică și o dovadă de responsabilitate. Alții, însă, le-au interpretat ca o confirmare a eșecului unui președinte care a fost adesea criticat pentru lipsa de implicare în gestionarea crizelor interne și pentru absența unei viziuni clare. Cea mai aspră critică adusă președintelui este legată de percepția sa ca fiind „un turist politic”, mai degrabă preocupat de deplasările externe decât de soluționarea problemelor interne. În acest context, declarația „iertați-mă, români” pare să fie o recunoaștere simbolică a acestei imagini controversate.

Impactul asupra moștenirii sale politice: Discursul lui Klaus Johannis ridică întrebări importante despre moștenirea sa politică. În timp ce unele inițiative, precum consolidarea statului de drept și menținerea unui parcurs pro-european, sunt privite pozitiv, mandatele sale sunt marcate de critici legate de ineficiență și lipsa de acțiune în fața unor crize majore, precum pandemia sau instabilitatea politică. În contextul alegerilor prezidențiale iminente, acest gest de umilință publică ar putea influența percepția electoratului față de liderii actuali și viitori, sugerând nevoia unei schimbări de paradigmă în politica românească. Cererea de iertare a lui Klaus Johannis, deși tardivă pentru unii, este un moment de reflecție pentru întreaga clasă politică. Într-un peisaj politic dominat de polarizare și lipsă de asumare, un astfel de gest, chiar dacă simbolic, ar putea deschide calea spre o discuție mai amplă despre responsabilitatea liderilor față de cetățeni.

6. Tot România să vă și ierte, domnule președinte?

 În România condusă de dvs, domnule președinte, românii se educă pe cont propriu: unii prin școli particulare sau meditații intensive, alții prin abandon, homeschooling sau prin „școala vieții”. Banca Mondială a anunțat zilele trecute că au abandonat școala 250.000 de elevi cu vârste între 6 și 14 ani, cu 150.000 mai mulți decât înainte de a prelua dvs conducerea României. Homeschooling-ul este scăpat de sub control, cu un Minister al Educației care refuză să răspundă solicitărilor presei pe subiect. Sub mandatele dvs de președinte, școala de stat a înregistrat cel mai mare declin în toate testările și analizele internaționale, iar părinții au reacționat făcând ca școlile particulare să cunoască cea mai mare dezvoltare din istoria postdecembristă a țării. Cui îi cereți să vă ierte, domnule președinte, pentru că ați lăsat un sfert de milion de copii în afara școlii? Am aflat-o în săptămâna în care ne-ați cerut iertare, de la Banca Mondială care a anunțat datele chiar de la dvs de-acasă, de la Sibiu. Cine să vă ierte, domnule președinte, că suntem campionii Europei în topul lipsei de competențe la citire, matematică, științe? Că avem cei mai mulți elevi de clasa a VIII-a din UE cu competențe digitale scăzute? Că în România încă nu există conceptul de învățare pe tot parcursul vieții? Sunt date anunțate de Comisia Europeană în cel mai prost Monitor al Educației și Formării pentru România. Cifrele arată nu doar că România a înregistrat rezultate mai slabe la fiecare indicator urmărit de Comisia Europeană, ci că România este statul care trage în jos statisticile europene în educație prin poziția pe care o ocupă la coada clasamentului și prin deteriorarea tuturor indicatorilor în care UE a investit miliarde de euro în ultimul deceniu, să-i îmbunătățim. Cine să vă ierte prăbușirea statului român la cel mai jos nivel de educație din Europa, domnule președinte? Dvs puteți să vă iertați, domnule președinte, că ați frăgezit o țară întreagă în întunericul neștiinței, timp de 10 ani, pentru a se putea cuibări în inima ei extrema dreaptă, ultranaționalistă, rasistă, xenofobă, antisemită? Vă puteți ierta că îi abandonați pe cei 3 milioane de copii ai României unei probabile conduceri a țării cu orientări fasciste? Asta în timp ce dvs vă decorați cu cel mai mare grad liceul la care ați predat și unde v-ați ținut blocat postul de profesor timp de 27 de ani. În timp ce dvs vă decorați cu grad de Mare Ofițer colegiul la care predă soția dvs. În timp ce îi certați pe profesori că au îndrăznit să ceară salarii mai mari, când promiteați o Românie educată? Unde vă era atenția, domnule președinte, când datele din educație vă cereau să nu lăsați în viitoarele Legi ale educației ca doar elevii anumitor școli să poată mânca la școală? Când toți specialiștii OCDE chemați corect la masa analizei vă arătau că masa caldă trebuie s-o susțineți pentru toți elevii din statul sărac pe care îl conduceați, domnule președinte? Când experții invitați chiar de dvs vă transmiteau că abandonarea elevilor după școală în marea afacere numită after school nu înseamnă învățare, ci asigurarea că elevii nu vor învăța nici măcar cum să învețe? Unde erați, domnule președinte, când profesorii și părinții vă cereau să dați spații școlilor, pentru a-i putea învăța ei pe copii timp de mai multe ore la școală? Unde erați, domnule președinte, când experții OCDE vă spuneau să nu introduceți două rânduri de examene la clasa a VIII-a? Când mai toți profesorii vă transmiteau că dublul-examen va favoriza tocmai clica din care dvs aveți sorgintea: inspectorii care vor superviza cine trece marele examen în liceele „de top” și profesorii de la colegiile unde vor dudui meditațiile? Unde erați, domnule președinte, când profesorii universitari vă cereau să nu-i lăsați, prin Legea dvs, pe actualii rectori să conducă universitățile încă 10 ani, unii cumulând mandate de peste 20 de ani? Oare tot la iertare vă gândeați, domnule președinte, și când ați promulgat noile dvs Legi ale educației care fac din plagiat o hoție aproape imposibil de prins și pedepsit, într-un festivism cu toți apropiații? De unde v-ați luat, domnule președinte, puterea de a ne spune, la 10 ani după ce România v-a votat să-i fiți președinte, că „rezultatele România educată nu se văd peste noapte”? Pe cine credeți că puteți amăgi, domnule președinte - în timp ce studenții din mările centre universitare sunt în stradă pentru a apăra parcursul pro-european al țării pe care încă o conduceți - cu promisiunea că „schimbarea va fi vizibilă odată cu noile generații care vor susține examenele naționale”? Când chiar și dvs știți că examenele la care faceți referire, Bacalaureatul și Evaluarea Națională pe regulile legilor dvs, cel mai probabil nu vor fi susținute niciodată de niciun elev. Sub mandatele dvs, domnule președinte, consiliera pe care ați trimis-o la Educație nu a aplicat niciun curriculum nou, condiție cerută prin legea dvs înainte ca noul BAC să poată fi susținut.Vindecarea nu începe cu iertarea, domnule președinte. Cât de simplu ar fi. Și ce grozăvie că după 10 ani în fruntea României ați crezut că vă puteți curăța conștiința tot cu efortul poporului pe care l-ați condus direct în prăpastia neolegionarismului. Tot România să facă ceva pentru dumneavoastră, domnule președinte? Cum ar putea România să vă ierte că ați predat-o celui mai monstruos viitor politic? Că i-ați lăsat copiii și adulții atât de needucați, încât au capacitatea de a asculta aburerile unui candidat la președinție care-l fac pe orice profesor să treacă prin toate stările rușinii de a trebui să demonteze manipulări care ar fi trebuit să fie respinse de orice copil de gimnaziu? Iertarea e ultima, domnule președinte. Vine după ce înțelegem hăul neștiinței în care ne-ați aruncat. Și după ce începem să ne ridicăm din întuneric. Grea moștenire ați lăsat următorului președinte!!

26. POLITICA DIN ȚARA LUI … JOHANNIS REÎNCĂRCAT!

1. Cum a fost destabilizată România?

 Mai e cale lungă până la aflarea adevărului în legătură cu evenimentele care au dus la anularea alegerilor prezidențiale, dar acum sunt suficiente elemente pentru a înțelege faptul că am asistat la colapsul sistemului politic în urma unor manevre făcute atât de persoane interesate din țară, cât și de inamici din străinătate. În aceste zile, revelațiile despre încercările de manipulare a procesului electoral de către PSD și PNL, lipsa de asumare a eșecului privind desfășurarea alegerilor, faptul că încă nu există responsabili pentru decizia extremă de anulare a votului au creat un cadru perfect pentru creșterea neîncrederii oamenilor în instituții, cu consecința directă de minimalizare a interferenței Rusiei. Paradoxal, intervenția Kremlinului a fost favorizată de corupția și haosul de la București, fiind realizată cu oameni din România, unii acționând conștient, alții inconștient, manipulați cu ajutorul propriilor agende politice. Rusia n-a plecat niciodată din România. A fost o prezență constantă la diverse nivele ale societății, a avut rețele de influență pe care le-a folosit, le-a dezvoltat și activat când a avut nevoie pe parcursul ultimelor trei decenii. Oamenii tind să uite că România a fost condusă din 1990 până în 1996 de Ion Iliescu, un președinte controlat și impus de Moscova în zilele tulburi ale Revoluției din 1989. Acesta a marcat destinul României, întorcându-se la putere în anul 2000, transformând PSD, urmașul PCR, în partid-stat, care a supraviețuit până în zilele noastre. Agențiile de informații din România au fost penetrate de Kremlin încă de la înființare, Mihai Caraman, un spion al rușilor, fiind numit șeful SIE în 1990, iar Virgil Măgureanu, legat de Moscova, devenind primul șef al SRI.

Infiltrarea partidelor: Reforma serviciilor secrete a fost înceată, în ritmul societății, incompletă și opacă. Nu a existat niciun tip de comunicare între principalele agenții de informații și opinia publică, iar neîncrederea în vechea Securitate, poliția politică a lui Ceaușescu, s-a transferat și asupra noilor servicii secrete, care n-au făcut mare lucru să o risipească. După o scurtă perioadă de degringoladă, provocată de prăbușirea Uniunii Sovietice (1991), odată cu criza din Balcani (1999) și intervenția NATO pentru înlăturarea dictatorului sârb Slobodan Miloșevici, Kremlinul începe să-și facă simțită din nou prezența în Europa de Est, să-și reactiveze și dezvolte rețelele. Partidele din România, mai ales după atacul puternic al serviciilor secrete, în frunte cu nou înființatul SRI, asupra formațiunilor politice istorice, care contestau la începutul anilor ‘90 autoritatea lui Ion Iliescu, au fost infiltrate cu agenți și au ajuns rapid, în decurs de câțiva ani, la remorca serviciilor de informații, folosite de acestea pentru modelarea deciziilor politice. Din cauza corupției din interiorul acestora, n-au reușit niciodată să-și dezvolte politici în domeniul informației, a siguranței naționale și a obiectivelor de securitate ale României. Mai mulți experți consultați de diverși jurnaliști în ultimele zile au spus, sub protecția anonimatului, că partidele au transferat toate aceste probleme către agențiile de informații, predându-se, efectiv, în fața lor. Cine se plânge astăzi de inexistența controlului civil asupra serviciilor secrete trebuie să se uite la mediocritatea, corupția și lipsa de organizare din cadrul așa-ziselor formațiuni pro-europene și, apoi, să caute alte cauze ale lipsei de transparență din societatea românească.

O formă de negare a crizei: Sunt foarte multe dovezi, chiar dacă unele indirecte, că Rusia, prin intermediul rețelelor de influență de la noi din țară, a dat o lovitură puternică României, efectiv risipind orice urmă de încredere la nivelul unei mari părți din populație în sistemul democratic. Mai mult, de mai bine de două săptămâni, liderii politici - președintele, prim-ministrul, dar și reprezentanții agențiilor de informații, ai altor instituții ale statului - justiție, poliție - se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, criza a trecut și ne-am întors la ceea ce făceam înainte. Dar asta e doar o formă de negare a crizei, care continuă, se desfășoară și anunță o nouă prăbușire. Explozia legionarismului, fascismului, a extremismului și violenței politice au atins nivele de neimaginat în urmă cu un deceniu. Mai mult de o treime din Parlament e controlată de forțe politice care contestă democrația, promovează mesajele unui dictator sângeros cum e Putin și vor să scoată România din Uniunea Europeană și NATO, lăsând-o fără apărare în fața Rusiei, care consideră țara noastră drept inamic.

Secretul, o decizie dezastru: S-a ajuns aici în urma ultimului mandat de 5 ani al președintelui Johannis, mandat care a fost un dezastru politic, acesta fiind unul dintre inițiatorii manipulărilor politice, a creării unor alianțe împotriva votului dat de cetățeni și a impunerii unor lideri mediocri și obedienți, care aveau o singură calitate, să nu-l deranjeze. Pe acest fond, războiul declanșat de Rusia, prin invadarea Ucrainei, a găsit România fără nicio strategie în fața acestei noi crize, venind slăbită după o pandemie care și ea a slăbit societatea și încrederea în instituții din cauza unor excese greu de explicat. Decizia lui Johannis a fost aceea de a secretiza „relația” dintre România și Ucraina, de a ascunde față de opinia publică pericolele ce pândesc țara, în contextul celui mai mare conflict armat de pe teritoriul Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial. Fără o dezbatere despre provocări și amenințări, n-a existat niciun plan în ce privește reacția în fața acestora, măsurile de protejare a populației și a sistemului democratic. Cetățenii români au fost lăsați de izbeliște atât în fața dronelor rusești care au intrat, în mod repetat, în spațiul aerian, dar și a campaniilor de manipulare și radicalizare care se desfășoară chiar și acum pe rețelele sociale. Astfel, s-a ajuns în situația ca o mare parte din rezerviștii militari, oameni educați în spirit patriotic, să devină susținători ai acțiunilor criminale ale lui Putin, mulți români din diaspora să devină extremiști și să susțină un candidat la președinție, admirator al Rusiei, dar și o mulțime de grupuri religioase deturnate și transformate în centre de propagandă a Kremlinului. Și toate s-au întâmplat sub privirile nepăsătoare ale lui Johannis, Ciolacu și Ciucă, o triadă politică mediocră, lipsită de orice capacitate de a înțelege realitatea, tendințele din societate și amenințările la adresa României. Criza pe care au creat-o, cu puternice efecte sociale, politice și economice, deși a fost anunțată de presă, de reprezentanți ai societății civile, de analiști, va fi greu de trecut, în timp ce România a devenit mult mai vulnerabilă, fiind exclusă de la negocierile importante privind viitorul Europei și al NATO.

2. De ce ne-au mai salvat o dată și de ce treaba lor nu e nici Crin Antonescu, nici eternizarea PSD:

 Readucerea lui Crin Antonescu, eternizarea lui Marcel Ciolacu, locul lui Becali în Parlament, lecția care se vrea de umilire pe care i-o dau lui Ilie Bolojan sunt răspunsul României la criza de securitate pe care a creat-o nu doar în țară, ci și pentru NATO. După ce ne-au ținut spatele pentru a denunța abuzurile regimului Dragnea, un regim politic de clan care tranzacționa justiția și securitatea socială, instituțiile europene ar fi putut să ne abandoneze zilele acestea, când băieții retrograzi au copt o operațiune prin care au expus România, intern și extern, celor mai mari riscuri. Între timp, legionarii, mercenarii, diversiunile de mântuială au fost puse la sertar, iar păpușarii autohtoni vor să-și vadă pionii pe tabla Puterii. Doar că nici Bruxelles-ul, nici Washington-ul nu au cum și nu e treaba lor să repare metehtenele românești, în care politicienii deturnează voința populară și își ridică o citadelă cu și mai multe plase de siguranță. În pofida triumfalismului găunos cu care sunt aplaudate la București gesturile aliaților din UE și NATO de a nu lăsa țara pradă haosului total, România a stârnit mai degrabă iritare la Bruxelles, Washington și în capitalele statelor europene, care însă au înțeles că miza este mult mai mare, tocmai din cauza autorităților de la București. Fiecare comunicat și măsură anunțate de instituțiile europene, de senatori americani și de Departamentul de Stat au fost primite de politicienii de la București ca și cum asta le-ar valida deciziile și i-ar confirma pe ei la putere, pe de o parte, și, pe de altă parte, ca și cum i-ar scăpa de asumarea responsabilităților și de o anchetă clară privind cea mai gravă criză de securitate postdecembristă. Așa se face că lipsa de acțiune înainte ca războiul hibrid pe care Rusia oricum îl purta în Occident să ne explodeze în față, alimentat de diverse grupări și personaje dubioase autohtone, și să ducă la o decizie pe cât de inevitabilă, pe atât de distructivă pentru capitalul democratic din România, este acum dublată nu doar de aceeași eschivare de la o analiză și o asumare serioasă, ci și de o precipitare utilitară a fiecărui actor pentru a-și conserva avantajele. Ba mai mult, să și le maximizeze, dacă ne uităm la cum PSD vrea să-și perpetueze etern prim-ministrul, PNL să recupereze vidul de legitimitate prin preluarea de către facțiunea Helvig&Crin Antonescu, iar Klaus Johannis să se mai facă o dată uitat. „Ce s-a întâmplat cu anularea alegerilor prezidențiale este la limita Constituției. S-a vorbit despre lovitură de stat. Nu suntem într-o formă clasică de lovitură de stat, dar nu suntem nici departe de forțarea Constituției. Suntem într-o zonă gri.” - explică politologul Ioan Stanomir.

De ce ne-au ajutat aliații, într-o intervenție de ultim moment? Imediat după întrunirea CSAT, profesorul de diplomație digitală Corneliu Bjola remarca, într-un interviul acordat spotmedia.ro, că probabilitatea cea mai mare e ca aliații din NATO să ne fi furnizat informații despre luarea României ca țintă în războiul hibrid dus de Rusia: „Este foarte probabil ca noile informații să provină nu din surse interne, ci și de la aliații NATO, care au un interes direct în a preveni transformarea României într-un nou Belarus. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că România a fost expusă unui atac hibrid masiv, menit să o decupleze de UE și NATO”, remarca atunci Corneliu Bjola. Profesorul de științe politice Ioan Stanomir identifică și momentul zero în care alarma a fost dată în rândul aliaților din NATO - momentul în care, printre mesajele naționaliste, Călin Georgescu a strecurat critica scutului de la Deveselu: „Aliații occidentali au aprobat această soluție pentru că un candidat care reevalua scutul de la Deveselu era un candidat care punea imense probleme de securitate și de siguranța națională în momentul în care ar fi devenit președinte le României. Poate că românii nu înțeleg suficient de bine acest lucru, dar președintele României prezidează CSAT și în CSAT intră informații interne și externe cu gradul cel mai înalt de secret posibil, iar la aceste informații președintele are acces. Iar un președinte care e inspirat de o putere străină ar fi, de fapt, ca și cum puterea străină ar prezida CSAT”, explică Stanomir. Evaluarea lui Corneliu Bjola, similară, se baza pe două elemente, după cum explică: limitările serviciilor românești, evidențiate de ratarea detectării atacului hibrid inițial, și capacitatea lor, posibil insuficientă, de a reconstitui cu precizie evenimentele; impactul strategic asupra aliaților, care ar fi resimțit direct consecințele dacă unul dintre pilonii strategici de securitate NATO ar fi fost destabilizat atât de brutal de un candidat cu o agendă complet aliniată cu Kremlinul. Aflat la Bruxelles, președintele Klaus Johannis a admis că informațiile din CSAT au venit și din surse occidentale,  nu de la serviciile autohtone de informații, așa cum remarcase din primul momentul Corneliu Bjola. „Aș sublinia cuvintele „semnificativ” și „strategic” din declarația președintelui. Acestea sugerează implicarea unei capacități avansate de monitorizare a războiului hibrid, capacitate pe care doar câteva state o dețin, iar SUA cu siguranță este unul dintre ele. În contextul românesc, termenul „strategic” este folosit în principal pentru a descrie relația cu SUA. Pe scurt, SUA ne-au ajutat să depășim acest moment și, sper, ne vor sprijini în continuare, cel puțin până când serviciile românești își vor dezvolta capacități suficiente pentru a face față cu succes agresiunilor rusești. Un element cheie aici este scutul de la Deveselu, conceput în principal pentru a proteja România și Europa de atacuri cu rachete, dar care, în acest caz, ne-a apărat de un atac hibrid. Aceasta ar trebui să fie o lecție importantă pentru noi: investițiile în baze militare americane, în NATO și în proiectele din industria de apărare europeană - priorități pe agenda noii Comisii Europene - sunt elemente esențiale pentru a ne asigura securitatea. Integrarea României în acest angrenaj de securitate european obligă practic toți aliații să fie solidari cu noi în momente de criză”, spune acesta. Prin inacțiunea ei, prin mediocritatea cu care a populat instituțiile, dar mai ales prin subsumarea intereselor țării intereselor electorale ale partidelor și liderilor politici, România nu a periclitat doar siguranța propriilor cetățeni, ci a fost pe punctul să creeze o vulnerabilitate gravă NATO și statelor UE de prim flanc, în acest context - Polonia și țările baltice. Răspunsul frust e că, încă o dată, România a fost salvată pentru că este membră UE și NATO, dar asta nu înseamnă că salvarea internă, adică socială și economică, stă în mâinile aliaților occidentali. În fond, când alimentezi curentele retrograde, când crești extremismul doar pentru a te menține la putere, când ignori, cu ticăloșie sau din prostie - și efectele acestor două tare sunt egale - informațiile privind riscurile unor grupări golănești, niciun scut extern nu poate apăra societatea. Acum este momentul ca autoritățile române, de la SIE, care a numit expres Rusia, până la încă președintele Klaus Johannis, care este primul beneficiar al informațiilor, să explice exact cine au fost băieții autohtoni care au pus în scenă o operațiune devenită cadou pentru Kremlin, cum s-au derulat lucrurile și care este centrul de criză.

3. Despre candidatura lui Crin Antonescu:

 Șocul provocat de propunerea comună PSD-PNL-UDMR pentru președinția României în persoana lui Crin Antonescu, cu lamentațiile aferente, pleacă, mă tem, de la  așteptări și premise nerealiste privind configurația politică rezultată din votul de la 1 Decembrie. Nu sunt un adept al candidaturilor comune atât de largi și, teoretic, imposibile ideologic, dar recentul vot popular ne-a adus într-o situație stranie. Dacă până pe 1 Decembrie coaliția stabilității a fost o alegere politică,  dar nu singura aritmetic posibilă, după 1 Decembrie ceea ce avem cum la guvernare a devenit singura soluție nonextremistă. Adică un conglomerat care conține partidele care, în mod normal, ar fi fost de dorit să se împartă între putere și opoziție. Dar în condițiile date, fără adunarea lor, nu există majoritate. Această coaliție indezirabilă, dar inevitabilă în contextul dat se duce spre alegeri prezidențiale. Dacă o făceau cu candidați separați, demența toamnei trecute s-ar fi repetat, cu efectul destabilizării cu cost incalculabil a României. Deci candidatura comună a devenit și ea necesară în contextul dat. Ce presupunea candidatura comună? Un candidat dezirabil nu atât pentru conducerile partidelor, cât pentru electoratele lor. Dacă 24 noiembrie a arătat ceva, acel ceva este că pe mobilizarea de partid nu se mai poate conta ca în deceniile trecute. Dacă oamenii nu vor să aleagă pe cineva, poate să stea primarul și în cap că nu vor vota. Liberalii au arătat că oricând se pot duce spre zona USR, acum ar exista și oferta Nicușor Dan, în timp ce pesediștii nemulțumiți se duc spre oferta extremistă, după cum urma să se întâmple masiv pe 8 decembrie, indiferent ce își închipuie unii sau alții din bula lor că s-ar fi votat în România urbanului mic și cea rurală. Era realistă așteptarea că Nicușor Dan să fie candidatul comun? Extrem de puțin probabil. Electoratul PSD nu avea nimic în comun cu el și poate că nicio parte dintre liberali cu mai puțină aplecare spre stilul nonconformist. Este Crin Antonescu o variantă de succes? Greu de spus. Deocamdată este un pariu riscant cu niște premise.

1. Numele lui Crin Antonescu este fundamental legat de USL și suspendarea președintelui din 2012. Pentru o parte din electorat acestea au fost chestiuni extrem de toxice pentru România, o bătălie a unor infractori sau susținători ai infractorilor care au încercat să demoleze și ce făcuse bun Traian Băsescu pentru a fura în voie. Dar să nu uităm că USL a câștigat alegerile din 2012, după suspendarea președintelui Băsescu, cu o majoritate copleșitoare. Să nu uităm că referendumul de demitere a președintelui Băsescu a eșuat pe motiv de cvorum, la limită. Deci există o mare parte din electorat și probabil cea mai mare parte a membrilor PSD și PNL pentru care momentele de mai sus sunt nostalgiile unei perioade de glorie. Dacă ei sunt sau nu majoritari vom vedea cât de curând. În plus, există destul de mulți alegători tineri pentru care Traian Băsescu este doar un turnător la Securitate ale cărui războaie nu le trezesc nicio simpatie.

2. Crin Antonescu este un politician vechi, al sistemului, nu vreo tânără speranță. Dar în electoratele tradiționale ale partidelor vechi există și o nostalgie a vechilor lideri provocată de degradarea continuă a leadership-ului și de caricaturizarea vieții democratice. Antisistem poate însemna doar antisistem actual cu ridicolii săi conducători. Sunt detestate partidele tradiționale sau sunt detestați doar actualii lor reprezentanți și modul lor de manifestare, aceasta va fi o întrebare cheie. Din acest punct de vedere să nu uităm că dl Antonescu a lansat critici severe la adresa vechii conduceri a PNL și a candidatului său prezidențial încă din toamna anului trecut. Totodată domnul Antonescu este perceput ca un adversar al lui Klaus Johannis, care l-a trădat după ce Crin Antonescu îl adusese în prima linie a PNL.

3. Crin Antonescu are o calitate care nu i-a putut fi negată vreodată și care a lipsit total în campania trecută. Este un orator foarte bun, are discursuri care atrag atenția și comunică ceva logic, inteligibil, ceea ce din condiție sine qua non a oricărei candidaturi a devenit o raritate. Din perspectiva acestor elemente nu cred că este un candidat fără șansă, dimpotrivă, mai ales dacă Nicușor Dan și Elena Lasconi își vor continua canibalizarea ce îi va ține ocupați și inevitabil îi va împinge la stridențe.

Marile riscuri pentru Crin Antonescu: Ele vin din cel puțin patru direcții:

1. Felul în care va evolua guvernarea. Dacă nemulțumirea se va amplifica, nu are cum să nu afecteze și candidatul comun, dimpotrivă el o va deconta în mod direct. În discursul din ședința de învestitură, Marcel Ciolacu a creionat o schimbare majoră de paradigmă, vorbind despre meritocrație, respect, echitate, dar ea mai trebuie pusă în practică. Cert e că de acum înainte nici măcar scuza că nu și-a dat seama nu o mai are.

2. Posibilele dezvăluiri privind viața domnului Antonescu nu în 2012, ele sunt deja istorie și, cum spuneam, au valoare pozitivă sau negativă, în funcție de tabăra din care sunt privite, ci de după retragerea din 2014. Ce a făcut în acești ani, cum de a acceptat să fie, după cum recunoaște, întreținut de nevastă? Ce hobby-uri și activități a avut? Reflectorul nu mă îndoiesc că va intra peste tot. Întrebarea pe această temă primită la Antena 3 l-a iritat vizibil și i-a provocat domnului Antonescu un răspuns arogant, păcat capital. Mircea Geoană pleca dintr-o poziție și mai bună la începutul acestui an și țăndări s-a făcut în câteva săptămâni, cu materialul clientului.

3. După 10 ani de pauză de la politică în care, am văzut, societatea  s-a schimbat imens, discursul și competiția politică s-au mutat pe ecrane și rețele sociale, viteza a crescut exponențial,  mai are domnul Antonescu conectarea necesară?

4. Nu cred că vorbele grele la adresa lui Victor Ponta și Mircea Geoană de acum peste un deceniu vor atârnă greu pentru PSD, având în vedere că nici aceștia nu sunt neapărat cei mai populari în partid. Cert este însă că în turul al doilea, dacă vă ajunge acolo, va avea nevoie de votul unora dintre cei pentru care în 2012 USL cu domnia sa în frunte a încercat o lovitură de stat antieuropeană. Mulți anunță deja că ar prefera să voteze un extremist.

 Dar, trebuie să înțelegem, până la urmă, aceasta este oferta electorală a unor partide, țintită pe electoratele lor, pariul lor. Cei nemulțumiţi pot căuta soluții alternative pe care să le voteze. Și majoritatea va decide. Important este ca regulile jocului să fie precise și pe deplin respectate de toți. Se numește democrație.

4. Despre guvernul Ciolacu 2.0:

 Componența politică a coaliției majoritare și implicit a viitorului guvern nu ar trebui să fie de mirare. Ea este, că ne place sau nu, conformă votului din 1 decembrie. PSD a câștigat scrutinul cu cel mai prost scor din istoria sa, dar este primul în ierarhia partidelor mijlocii. Nu mai avem niciunul mare. PSD a făcut o demonstrație de forță atunci când a anunțat că trece în Opoziție, demonstrând și practic ceea ce teoretic arătau cifrele ab initio, că fără el nu se poate forma majoritate non extremistă. Și era firesc politic ca de aici să înceapă discuțiile.

Greaua moștenire a lui Marcel Ciolacu: Așa cum aș remarca faptul că rămânerea lui Marcel Ciolacu în funcția de premier este o cruce pe care trebuie să o ducă până la capăt. E drept că era și singura modalitate în care să rămână la vârful PSD după dezastrul electoral, dar este și just ca de numele domniei sale să fie legat și costul politic al consecințelor nenorocirilor făcute în mandatul anterior. Greaua moștenire a lui Marcel Ciolacu e chiar moral să meargă la Marcel Ciolacu. Iar dacă poporul era așa de nemulțumit, nu văd de ce a votat cel mai mult PSD, chiar mai mult decât voturile efectiv contabilizate dacă ne gândim la confuzia provocată de cele două partide-clonă PSDi și PSDu.

Cheia de la UDMR: De remarcat evoluția UDMR, care a scos un scor mult peste așteptări în condițiile prezenței masive la vot și, în plus, este indispensabil. Reprezentat de un lider care nu a negociat pentru sine, UDMR are doar două ministere, dar esențiale. Dezvoltarea, o perlă a coroanei, pe care Czeke Attila a mai condus-o cu succes. Unul dintre cei care au lăudat, în perspectiva de primar, prestația ministrului Cseke a fost chiar Elena Lasconi. Dar cea mai spectaculoasă este adjudecarea Finanțelor, minister avizator. Este foarte probabil ca Tanczos Barna să fie mai eficient și cu siguranță mai serios decât un ministru PSD sau PNL. Cartoful finanțelor este mai fierbinte ca niciodată, deci PNL și PSD aveau toate motivele să îl paseze. Aș spune că una dintre cheile alegerilor prezidențiale este la UDMR. Dacă Finanțele vor avea o prestație bună, valul furiei se va mai calma, mai ales în zona cu potențial rațional. Dacă Tanczos Barna va eșua, valul va deveni tsunami. Ce înseamnă prestație bună? Ea este raportată la așteptările panicate. Oamenii nu așteaptă minuni, ci coerență și predictibilitate, respect pentru banii publici, echitate și asumare onestă. Dacă UDMR va livra asta, va da o lovitură serioasă și naționalismului. Dacă va eșua, îi va da aripi. Cert este că pentru prima dată UDMR va avea un ministru în CSAT, ceea ce, spunea Kelemen Hunor într-un interviu la Europa FM, era până acum o ipoteză exclusă. Pe ansamblu PSD a luat ce și a dorit, pentru că este sine qua non, PNL a luat ministere mai multe decât ponderea mandatelor, nu exact ce și-a dorit, adică Dezvoltarea sau Transporturile, și, cel mai probabil, va da candidatul comun la prezidențiale iar UDMR a schimbat liga.

Ce s-a ales? În ceea ce privește compoziția nominală a Guvernului, remarcăm viziuni diferite. PSD și-a păstrat miniștrii. Indiferent de performanța lor, însuși acest imobilism total după semnalul alegerilor recente arată că PSD ori nu a înțeles absolut nimic, ori leadershipul partidului este atât de fragilizat, încât nu își permite să zgâlțâie deloc barca. Este surprinzător că PSD a acceptat să ia Justiția, un minister de care îl leagă traume majore, motiv pentru care cred că cel puțin o vreme vor încerca să nu calce în străchini. Noul ministru este avocat penalist, ceea ce în sine nu e o vină, am tot respectul pentru avocații care își fac onest meseria, iar penaliștii nu apără măicuțe. Ceea ce mă îngrijorează este că a fost inclus pe lista PSD pentru Cameră pe feuda Olguței Vasilescu, ceea ce nu reprezintă o garanție a atașamentului pentru o justiție independentă, dimpotrivă aș zice. PNL a mizat pe schimbări. Și pe lista lor există două nume remarcabile. În primul rând, intrarea rectorului UBB, Daniel David, este cel puțin o lovitură de imagine, să sperăm că nu va rămâne doar atât. Este remarcabilă și trecerea domnului Hurezeanu la Externe care după o catastrofă și o tehnocrată seacă avea nevoie de un diplomat cu care să nu-ți fie rușine să ieși în lume. Dintre numele rămase, dacă în cazul lui Cătălin Predoiu există o logică certă în contextul Schengen, mi-e foarte greu să înțeleg ce caută la fondurile europene Marcel Boloș, unul dintre cei mai ineficienți miniștri, cu o imagine foarte proastă. Este chiar inexplicabil cum de mereu aterizează într-o funcție de ministru. Răspunde noul Cabinet așteptărilor publice? În mică măsură, după cum arătam. Pare o continuare a unei formule sancționate de electorat. Dar testul abia începe. Dacă vor reuși să schimbe atitudinea și comunicarea, dacă vor avea mai mult bun simț și respect, ceva smerenie dacă se poate, este posibil să primească credit. Dacă nu, la prezidențiale, va fi nenorocire.