RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A DOUĂSPREZECEA
45. CĂLĂTORIA
ÎN JURUL EDOMULUI:
Tabăra lui Israel de la Cades era numai la o
mică distanță de hotarele Edomului și atât Moise, cât și poporul doreau foarte
mult să urmeze drumul către Țara Făgăduinței prin ținutul acesta; de aceea au
trimis, după porunca lui Dumnezeu, o solie către regele edomit. „Așa vorbește
fratele tău, Israel. Tu știi toate suferințele prin care am trecut. Părinții
noștri s-au pogorât în Egipt și am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii
ne-au chinuit, pe noi și pe părinții noștri. Am strigat către Domnul, și El
ne-a auzit glasul. A trimis un Înger și ne-a scos din Egipt. Și iată că suntem
la Cades, cetate care se află la marginea ținutului tău. Lasă-ne să trecem prin
țara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii și nici nu vom bea apă
din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau
la stânga, până vom trece de ținutul tău” (Num. 20,14-20). Ca răspuns la
această cerere curtenitoare a venit un refuz amenințător: „Să nu cumva să treci
pe la mine, căci altfel îți voi ieși înainte cu sabia.” Surprinși de acest
refuz, conducătorii lui Israel au trimis o a doua cerere către rege, cu
făgăduința: „Vom merge pe drumul cel mare; și, dacă vom bea din apa ta, eu și
turmele mele, îți voi plăti prețul; nu-ți cer altceva decât să trec cu
picioarele!” (vers. 19). „Să nu cumva să treci!”, a venit răspunsul. Cete
înarmate de edomiți fuseseră deja postate la trecătorile mai dificile, așa că
era cu neputință să se înainteze pașnic în direcția aceasta, iar evreilor nu le
era îngăduit să folosească forța. Trebuiau să înconjoare Edomul pe o cale
ocolită. Dacă la data când au fost puși la încercare ar fi avut încredere în Dumnezeu,
Căpetenia oștirii Domnului i-ar fi condus prin Edom și teama de ei ar fi venit
asupra locuitorilor țării, astfel încât, în loc să dea pe față vrăjmășie față
de ei, ar fi manifestat bunăvoință. Dar israeliții nu au lucrat repede după
Cuvântul lui Dumnezeu și, în timp ce ei se lamentau și murmurau, ocazia de aur
a trecut. Când, în cele din urmă, au fost dispuși să-I prezinte regelui
cererea, le-a fost refuzată. Chiar de la părăsirea Egiptului, Satana se
străduise fără încetare să le pună piedici și ispite în cale, ca să nu poată
moșteni Canaanul. Iar prin necredința lor, ei, în mod repetat, i-au deschis
ușa, ca astfel să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. Este important să
credem în Cuvântul lui Dumnezeu și să lucrăm prompt, în armonie cu el, în timp
ce îngerii Lui așteaptă să ne ajute. Îngerii răi sunt gata să ne pună piedici
la orice pas. Și atunci când Dumnezeu este gata să facă lucruri mari pentru
copiii Săi și le cere să meargă înainte, Satana îi ispitește ca, prin ezitare
și amânare, să-L supere pe Dumnezeu; el caută să aducă un duh de ceartă și să
trezească nemulțumiri sau necredință și, în felul acesta, să-i lipsească de
binecuvântările pe care Dumnezeu ar dori să li le dea. Servii lui Dumnezeu să
fie pregătiți de acțiune, gata oricând să meargă înainte, de îndată ce
providența divină deschide calea! Orice zăbavă din partea lor îi dă lui Satana
timp să le pregătească înfrângerea. În îndrumările pe care i le dăduse lui
Moise la început, cu privire la trecerea lor prin țara edomiților, după ce
spusese că edomiții se vor teme de Israel, Domnul îi interzisese poporului să
se folosească de acest privilegiu împotriva lor. Deoarece puterea lui Dumnezeu
lucra pentru Israel, spaima ar fi făcut din edomiți o pradă ușoară, iar evreii
nu trebuiau să-i jefuiască. Porunca dată lor suna astfel: „Să vă păziți bine.
Să nu vă încăierați cu ei; căci nu vă voi da în țara lor nici măcar o palmă de
loc. Muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Edom” (Deut. 2,4.5). Edomiții erau
urmași ai lui Avraam și ai lui Isaac și, de dragul acestor slujitori ai Săi,
Dumnezeu Și-a manifestat mila față de fiii lui Esau. El le dăduse în stăpânire
muntele Seir și nu trebuiau să fie tulburați, decât dacă, din cauza păcatelor
lor, aveau să se situeze în afara îndurării Lui. Evreii trebuiau să-i alunge și
să-i nimicească cu desăvârșire pe locuitorii Canaanului, care umpluseră măsura
răutății; dar edomiții se mai aflau încă în timpul harului și, din cauza
aceasta, erau tratați cu milă. Lui Dumnezeu Îi place mila și de aceea Își arată
îndurarea înainte de a veni cu judecățile Sale. El l-a învățat pe Israel să-i
cruțe pe edomiți, înainte de a-i cere să-i nimicească pe locuitorii Canaanului.
Strămoșii lui Edom și ai israeliților fuseseră frați și între ei trebuiau să domnească
iubirea și prietenia frățească. Israeliților le era interzis să se răzbune
atunci sau mai târziu pentru jignirea pe care le-o aduseseră edomoții prin
refuzul de a le îngădui să treacă prin țara lor. Ei nu trebuiau să se aștepte să
ia în stăpânire vreo parte din ținutul Edom. Chiar dacă israeliții formau poporul
ales și binecuvântat al lui Dumnezeu, ei trebuiau să țină seama de interdicțiile
pe care El li le punea. Dumnezeu le făgăduise o țară foarte frumoasă; dar nu
trebuiau să-și închipuie că numai ei aveau dreptul să locuiască pe pământ și să
înceapă să-i alunge pe toți ceilalți. Li se poruncise ca în toate legăturile
lor cu edomiții să se ferească să le facă vreo nedreptate. Trebuiau să cadă la
înțelegere prin bună învoială cu ei, să cumpere tot ce le trebuia ca hrană și
tot ce luau să plătească fără întârziere. Pentru ca Israel să se încreadă și
mai mult în Dumnezeu și să asculte de cuvântul Lui, i s-a reamintit: „Domnul,
Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale și n-ai dus lipsă
de nimic” (Deut. 2,7). Ei nu depindeau de edomiți, deoarece aveau un Dumnezeu
care era bogat în mijloace prin care să le vină în ajutor. Ei nu trebuiau să
caute să scoată de la ei nici prin putere, nici prin viclenie ceva ce nu era al
lor, ci, în toată purtarea lor, trebuiau să pună în aplicare principiul legii
divine: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dacă ar fi trecut prin
ținutul Edom, așa cum avea de gând Dumnezeu, trecerea aceasta le-ar fi folosit
nu numai lor, ci ar fi fost o binecuvântare și pentru locuitorii țării, căci li
s-ar fi oferit prilejul să-l cunoască pe poporul lui Dumnezeu și serviciul lor
divin, să vadă cum Dumnezeul lui Iacov le dă prosperitate acelora care Îl
iubesc și se tem de El. Dar necredința lui Israel a împiedicat toate acestea.
Ca răspuns la cererile lor, Dumnezeu dăduse poporului apă, dar îngăduise ca
necredința să aducă asupra lor pedeapsa. Din nou au trebuit să străbată locuri
pustii și să-și astâmpere setea la izvorul minune, de care nu ar mai fi avut
nevoie, dacă s-ar fi încrezut în El. De aceea, mulțimile lui Israel se întoarseră
iarăși spre miazăzi și porniră pe drumul prin pustia uscată, care li se părea
și mai trist după ce priviseră un timp pajiștile verzi de pe dealurile și văile
Edomului. Peste lanțurile de munți se înălța, pe deasupra acelor pustietăți,
muntele Hor, al cărui vârf avea să fie locul morții și al înmormântării lui
Aaron. Când israeliții au ajuns la muntele acesta, lui Moise i s-a dat porunca:
„Ia pe Aaron și pe fiul său, Eleazar, și suiei pe muntele Hor. Dezbracă-l pe
Aaron de veșmintele lui și îmbracă-l pe fiul său, Eleazar cu ele. Acolo va fi
adăugat Aaron la poporul lui și va muri” (Num. 20,22-29). Cei doi bătrâni și
cel mai tânăr au urcat împreună pe înălțimea muntelui. Capetele lui Moise și a
lui Aaron erau albite de zăpada celor o sută douăzeci de ierni. Viața lor lungă
și plină de evenimente fusese caracterizată de cele mai serioase încercări și
de cele mai mari onoruri care au fost date vreodată omului. Ei erau bărbați
înzestrați cu mari daruri naturale și toate forțele lor se dezvoltaseră,
crescuseră și se înnobilaseră prin legătura lor cu Cel Infinit. Ei își
petrecuseră viața într-o activitate neegoistă pentru Dumnezeu și pentru semenii
lor; fața lor dădea dovadă de o mare putere intelectuală, statornicie, intenții
nobile și o puternică iubire. Moise și Aaron stătuseră mulți ani umăr lângă
umăr, în grijile și ostenelile lor. Împreună, dăduseră piept cu multe pericole
și se împărtășiseră din binecuvântările lui Dumnezeu; acum, venise timpul să se
despartă. Înaintau foarte încet, deoarece fiecare clipă a rămânerii unul în
compania celuilalt era foarte prețioasă. Urcușul era abrupt și obositor; și,
cum se opreau deseori pentru a se odihni, își povesteau despre trecut și
viitor. Înaintea lor, cât puteau vedea cu ochii, li se înfățișa scena pribegiei
lor prin pustiu. Jos, pe câmpie, erau strânse în tabără numeroasele cete ale
lui Israel, cărora acești doi bărbați aleși le consacraseră cea mai mare parte
a vieții lor, pentru binele cărora ei simțiseră un interes atât de viu și
jertfiseră atât de mult. Undeva, dincolo de muntele Edomului, era calea care
ducea spre pământul făgăduinței - pământ de ale cărui binecuvântări Moise și
Aaron nu aveau să se bucure. Niciun sentiment de răzvrătire nu și-a găsit loc
în inima lor, niciun cuvânt de nemulțumire nu a ieșit de pe buzele lor; totuși
pe fața lor plutea o solemn tristețe, când se gândeau la lucrul care îi
despărțise de moștenirea părinților lor. Lucrarea lui Aaron pentru Israel se
încheiase. Cu patruzeci de ani mai înainte, la vârsta de optzeci și trei de
ani, Dumnezeu îl chemase să se unească cu Moise în marea și însemnata lui
lucrare. El conlucrase cu fratele său la scoaterea din Egipt a fiilor lui
Israel. El ținuse sus mâinile marelui conducător, când oastea lui Israel se
lupta împotriva lui Amalec. Îi fusese îngăduit să se urce pe muntele Sinai
pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu și pentru a vedea slava divină.
Domnul trecuse preoția asupra familiei lui Aaron și-l onorase cu sfânta
consacrare ca mare preot. El îl susținuse în slujba cea sfântă prin înspăimântătoarele
manifestări ale judecății divine în nimicirea lui Core și a cetei lui. Prin
mijlocirea lui Aaron fusese oprită plaga. Când cei doi fii ai lui au fost uciși
pentru că au disprețuit porunca lămurită a lui Dumnezeu, el nu s-a răzvrătit și
nici măcar nu a murmurat. Și totuși viața lui cea nobilă a fost pătată. Aaron a
săvârșit un păcat greu la Muntele Sinai, când a cedat cerinței poporului și a
făcut vițelul de aur și un altul când s-a unit cu Maria în invidie și a
murmurat împotriva lui Moise. Iar împreună cu Moise, L-a jignit pe Dumnezeu la
Cades, când nu a ascultat de porunca de a vorbi stâncii pentru a le da apă. Dumnezeu
voise ca acești mari conducători ai lui Israel să fie reprezentanți ai Domnului
Hristos. Aaron purta pe pieptul lui numele lui Israel. El făcea cunoscut
poporului voința lui Dumnezeu. El intra în Ziua Ispășirii în Locul Preasfânt
„nu fără sânge”, ca mijlocitor pentru întreg Israelul. El ieșea, după ce
săvârșea lucrarea aceasta, pentru a binecuvânta poporul, așa cum Domnul Hristos
va veni atunci când Își va sfârși lucrarea de mijlocire, pentru a-l binecuvânta
pe poporul Său care așteaptă. Caracterul ales și serviciul sfânt, ca reprezentant
al Marelui nostru Preot, au făcut ca păcatul lui Aaron să fie atât de mare la
Cades. Cu adâncă durere, Moise scoase veșmintele sacre cu care era îmbrăcat Aaron
și-l îmbrăcă cu ele pe Eleazar, care a fost făcut în felul acesta urmaș al lui,
prin rânduială dumnezeiască. Din pricina păcatului său de la Cades, lui Aaron i
s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare-preot, de a aduce cea
dintâi jertfă pe pământul făgăduit și de a sfinți astfel moștenirea lui Israel.
Moise trebuia să continue să-și poarte răspunderea de conducător al poporului
chiar până la granițele Canaanului. El urma să vadă doar de departe pământul
făgăduit, însă nu avea să pună piciorul pe el. Dacă acești servi ai lui
Dumnezeu, atunci când au stat în fața stâncii, la Cades, ar fi îndurat
încercarea fără să murmure în momentul când ea a fost adusă asupra lor, cât de
diferit ar fi fost viitorul lor! O faptă rea rămâne totdeauna o faptă rea. Este
posibil ca lucrarea unei vieți întregi să nu poată îndrepta ce s-a stricat
într-o singură clipă de ispită sau de nechibzuință. Lipsa din tabără a celor
doi mari conducători și faptul că ei fuseseră însoțiți de Eleazar care, după
cum era prea bine știut, trebuia să fie urmașul lui Aaron în sfânta lui slujbă,
au trezit un simțământ de neliniște, iar întoarcerea lor era așteptată cu
nerăbdare. Când poporul a privit în jur și a cercetat marea adunare, și-a dat
seama că mai toți adulții care părăsiseră Egiptul pieriseră în pustie. Toți au
avut o presimțire rea când și-au adus aminte de judecata dată împotriva lui
Moise și a lui Aaron. Unii și-au dat seama de rostul călătoriei tainice spre
vârful muntelui Hor și îngrijorarea lor pentru conducător a fost și mai mare
din cauza unor amare amintiri și a remușcărilor. În cele din urmă, au putut
zări siluetele lui Moise și Eleazar, cum coborau încet de pe munte; dar Aaron
nu era cu ei. Eleazar purta veșmintele de mare preot ca semn că intrase în
slujba sfântă, în locul tatălui său. Când tot poporul s-a adunat cu inima
îndurerată în jurul conducătorului său, Moise a povestit că Aaron se sfârșise
pe brațele lui, pe muntele Hor, și că l-au înmormântat acolo. Adunarea a
izbucnit în strigăte de jale, pentru că toți îl iubeau, cu toate că atât de des
îi pricinuiseră durere. „Și, când toată adunarea a văzut că Aaron murise, toată
casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile” (Num. 20,29). Cu privire la
înmormântarea marelui preot al lui Israel, Sfânta Scriptură dă următorul
raport: „Acolo a murit Aaron și a fost îngropat” (Deut. 10,6). Ce contrast
izbitor între înmormântarea aceasta, care s-a făcut după porunca hotărâtă a lui
Dumnezeu, și obiceiurile din zilele noastre! În timpurile de astăzi, slujbele
de înmormântare a unei persoane ce deține o înaltă poziție sunt făcute adesea
un prilej de ceremonii exagerate și impresionante. Când a murit Aaron, unul
dintre cei mai de seamă oameni care au trăit vreodată, au fost de față numai
doi dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, pentru a fi martori la moartea
lui și pentru a participa la înmormântarea sa. Iar mormântul acela singuratic
de pe muntele Hor a fost pentru totdeauna ascuns de privirea lui Israel.
Dumnezeu nu este onorat prin ceremoniile grandioase care se fac adesea în
cinstea celor morți și prin cheltuielile exagerate care se fac pentru a da
înapoi țărânii trupul lor. Întreaga adunare a simțit durere pentru Aaron, dar
niciunul nu a ajuns să simtă pierderea aceasta atât de dureros ca Moise.
Moartea lui Aaron i-a amintit cu putere lui Moise că și moartea lui era
aproape; dar, oricât de scurtă ar mai fi fost rămânerea lui pe pământ, el a
simțit cu putere pierderea tovarășului său nedezlipit - singurul cu care
împărtășise atâția ani bucuriile și durerile, nădejdile și temerile sale. De
acum înainte, Moise trebuia să lucreze singur; dar știa că Dumnezeu este
Prietenul său și s-a sprijinit pe El cu atât mai mult. Curând după ce au
părăsit muntele Hor, israeliții au suferit o înfrângere în lupta cu Arad, unul
dintre domnitorii canaaniților. Dar, când au căutat cu toată inima sprijinul
lui Dumnezeu, li s-a dat ajutor și vrăjmașii lor au fost înfrânți. În loc ca
să-i determine pe israeliți să fie recunoscători și să simtă cât de mult depind
de Dumnezeu, biruința aceasta i-a făcut să aibă o părere foarte bună despre
sine. Curând, au căzut în vechile lor obiceiuri de a murmura. Acum erau
nemulțumiți deoarece oștirilor lui Israel nu li se îngăduise să înainteze spre
Canaan imediat după răzvrătirea lor la auzul veștilor aduse de iscoade cu
aproape patruzeci de ani în urmă. Ei considerau îndelungata lor rămânere în
pustie o zadarnică amânare și erau de părere că și atunci i-ar fi putut
înfrânge tot atât de lesne pe vrăjmașii lor ca și acum. În timp ce își urmau
călătoria spre miazăzi, drumul lor trecea printr-o vale fierbinte, nisipoasă,
lipsită de orice umbră și de orice plantă. Drumul părea lung și greu și ei
sufereau de oboseală și de sete. Din nou n-au fost în stare să suporte
încercarea credinței și a răbdării. Prin faptul că priveau mereu la partea
întunecoasă a experienței lor, ei se despărțeau tot mai mult de Dumnezeu. Ei
pierduseră din vedere faptul că, dacă n-ar fi murmurat atunci când n-au mai
avut apă la Cades, ar fi fost cruțați de drumul în jurul Edomului. Dumnezeu
avusese planuri mai bune pentru ei. Inimile lor ar fi trebuit să fie pline de
recunoștință față de Acela care pedepsise atât de bland păcatele lor. În loc să
facă acest lucru, ei își închipuiau că, dacă Dumnezeu și Moise nu s-ar fi
împotrivit, ei ar fi fost până acum stăpâni pe pământul făgăduit. După ce au
intrat singuri în greutăți, făcându-și singuri viața mai grea decât dorise
Dumnezeu, acum aruncau asupra Lui vina necazurilor lor. În felul acesta,
nutreau gânduri rele în inimă cu privire la felul în care Dumnezeu Se purta cu
ei și, în cele din urmă, au ajuns să fie nemulțumiți de orice. Egiptul li se
părea mai luminos și mai vrednic de dorit decât țara către care-i conducea
Dumnezeu. Nutrind un spirit de nemulțumire, israeliții au început să caute
erori chiar și în ceea ce fusese o binecuvântare pentru ei: „Și au vorbit
împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise: Pentru ce ne-ați scos din Egipt,
ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă și ni s-a scârbit
sufletul de această hrană proastă” (Num. 21,5). Moise a prezentat cu
credincioșie înaintea poporului gravitatea acestui păcat. Numai puterea lui
Dumnezeu îi apărase în „acea pustie mare și grozavă, unde erau șerpi înfocați
și scorpioni, în locuri uscate și fără apă” (Deut. 8,15). În fiecare zi a
călătoriilor lor fuseseră păziți printr-o minune a milostivirii divine. Pe tot
drumul pe care Dumnezeu îi călăuzise, au găsit apă care să-i învioreze pe cei
însetați, pâine din cer cu care să-și astâmpere foamea, pace și siguranță sub
norul umbros în timpul zilei și sub stâlpul de foc în timpul nopții. Îngerii
i-au ajutat în timp ce urcau înălțimile stâncoase sau potecile gloduroase ale
pustiei. Cu toate greutățile pe care le înduraseră, nimeni nu era slăbit în
rândurile lor. Picioarele nu li se umflaseră în lungile lor călătorii și nici
hainele nu se învechiseră pe ei. Dumnezeu făcuse ca fiarele sălbatice și șerpii
veninoși din păduri și pustie să asculte de ei. Și acum, când, cu toate aceste
dovezi de iubire din partea Lui, poporul încă stăruia să se mai plângă,
Dumnezeu voia să tragă la o parte mâna Sa apărătoare, până vor ajunge să
prețuiască purtarea Lui de grijă plină de milă și se vor întoarce la El cu
căință și umilință. Pentru că fuseseră apărați de puterea divină, ei nu
recunoscuseră nenumăratele primejdii care îi înconjurau din toate părțile. În
nerecunoștința și necredința lor, ei se așteptaseră să fie loviți cu moartea,
și iată că Domnul lăsă să vină moartea peste ei. Șerpii veninoși, care făceau
ca pustiul să fie nesigur, erau numiți șerpi înfocați din cauza grozăviei
mușcăturii lor, care aducea fără întârziere o aprindere grozavă a corpului și o
moarte grabnică. În clipa în care mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a tras
înapoi de la Israel, mulți din popor au fost atacați de aceste animale
veninoase. În toată tabăra predominau spaima și confuzia. Aproape în fiecare
cort se aflau morți sau muribunzi. Nimeni nu mai era în siguranță. Adesea, liniștea
nopții era sfâșiată de strigăte care anunțau noi victime. Toți erau la lucru
să-i ajute pe cei în suferință sau să-i apere pe aceia care încă nu fuseseră
atinși. De astă dată, niciun murmur n-a mai ieșit de pe buzele lor. Când erau
comparate cu suferința prezentă, încercările și greutățile de mai înainte
păreau neînsemnate ca să se mai gândească la ele. Poporul s-a umilit acum în
fața lui Dumnezeu. Ei au venit la Moise cu mărturisiri și rugăminți
stăruitoare. „Am păcătuit”, au zis ei, „căci am vorbit împotriva Domnului și
împotriva ta” (Num. 21,7-9). Numai cu puțin înainte, îl acuzaseră că este cel
mai mare vrăjmaș al lor, cauza tuturor nenorocirilor și suferințelor lor. Dar,
chiar atunci când cuvintele le erau pe buze, știau că acuzația era nedreaptă;
și, de îndată ce s-a ivit un necaz real, au dat fuga la el, singurul care putea
să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. „Roagă-te Domnului”, răsuna strigătul
lor, „ca să depărteze acești șerpi de la noi”. Moise a primit poruncă de la
Dumnezeu să facă un șarpe de aramă, asemănător celor vii, și să-l înalțe în
mijlocul poporului. El a făcut întocmai, iar prin tabără s-a răspândit vestea
îmbucurătoare că toți cei care fuseseră mușcați puteau să trăiască dacă priveau
la șarpele de aramă. Mulți muriseră deja și, când Moise a înălțat șarpele pe o
prăjină, unii n-au vrut să creadă că numai privind la șarpele de metal aveau să
se vindece; aceștia au pierit în necredința lor. Totuși au fost mulți care au
crezut în măsura aceasta, rânduită de Dumnezeu. Tați, mame, frați, surori se
grăbeau să-i ajute pe cei suferinzi și pe prietenii lor care erau pe moarte
să-și îndrepte privirea stinsă către șarpe. Când aceștia, cu toate că erau
istoviți și gata să moară, reușeau să privească o singură dată la chipul acela,
se făceau cu desăvârșire sănătoși. Oamenii știau bine că nu era nicio putere în
șarpele de aramă, care să facă o schimbare atât de mare în aceia care priveau
la el. Puterea de vindecare venea numai de la Dumnezeu. În înțelepciunea Sa, El
a ales calea aceasta pentru a-Și face cunoscută puterea. Prin mijlocul acesta
simplu, El i-a făcut pe israeliți să vadă că și-au atras singuri necazurile
acestea, prin păcatele lor. În același timp, au primit asigurarea că nu aveau
de ce să se teamă atâta timp cât ascultau de Dumnezeu, căci El era gata să-i
apere. Înălțarea șarpelui de aramă trebuia să-i aducă lui Israel o învățătură însemnată.
Ei nu se puteau salva singuri de sub puterea ucigătoare a otrăvii din rănile
lor. Numai Dumnezeu putea să-i vindece. Și, cu toate acestea, ei trebuiau să
dea pe față credință în mijloacele rânduite de El. Ca să trăiască, trebuiau să
privească. Credința îi făcea să fie bine primiți de Dumnezeu și, prin faptul că
priveau la șarpe, își dovedeau credința. Ei știau că nu este nicio putere în
șarpe, dar acesta era un simbol al Domnului Hristos; și astfel nevoia credinței
în meritele Lui a fost prezentată minții lor. Mai înainte, mulți dintre ei
aduseseră jertfe și crezuseră că prin acestea și-au ispășit cu îndestulare păcatele.
Ei nu se încredeau în Mântuitorul care trebuia să vină și pe care aceste jertfe
doar Îl preînchipuiau. Domnul dorea acum să le arate că jertfele lor nu aveau
mai multă putere în ele însele decât șarpele de aramă, că, tot așa, aveau
rostul să le îndrepte gândurile la Domnul Hristos, care era Jertfa cea mare
pentru păcat. „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie
să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viața veșnică” (Ioan 3,14.15). Toți cei care au trăit vreodată pe pământ
au simțit împunsătura „șarpelui celui vechi, numit Diavolul și Satana”
(Apocalips 12,9). Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin
mijloacele rânduite de Dumnezeu. Israeliții își salvau viața privind la șarpele
care fusese înălțat. Acest privit cerea credință. Ei trăiau datorită credinței
în Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că își puneau încrederea în mijlocul rânduit
pentru însănătoșirea lor. Tot astfel, păcătosul trebuie să privească la Domnul
Hristos și să trăiască. El primește iertarea prin credința în jertfa
ispășitoare. Spre deosebire de preînchipuirile lipsite de putere și de viață,
Domnul Hristos are în Sine Însuși putere și tărie să-l vindece pe păcătosul
pocăit. În timp ce păcătosul nu se poate mântui pe sine, are totuși ceva de
făcut pentru a obține mântuirea. „Pe Cel ce vine la Mine”, zice Domnul Hristos,
„nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Dar noi trebuie să venim la El; și, dacă
ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primește și ne iartă. Credința
este un dar de la Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastră. Credința
este mâna cu care sufletul apucă mila și îndurarea date în dar de Dumnezeu. Doar
neprihănirea Domnului Hristos ne poate da dreptul la binecuvântările
legământului harului. Sunt mulți aceia care de mult timp doresc și încearcă să
obțină aceste binecuvântări, dar nu le primesc, pentru că nutresc gândul că pot
face ceva pentru a fi vrednici de ele. Ei nu-și îndepărtează privirea de la eul
lor, ca să creadă că Domnul Hristos este un Mântuitor atotsuficient. Nu trebuie
să credem că propriile noastre merite ne vor mântui; numai Domnul Hristos este
nădejdea mântuirii noastre. „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub
cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte
4,12). Dacă ne încredem pe deplin în Dumnezeu, dacă ne încredem în meritele Domnului
Iisus ca Mântuitor care iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care-l
căutăm. Nimeni să nu privească la sine, ca și cum ar avea puterea să se mântuiască
singur. Domnul Hristos a murit pentru noi, pentru că noi eram lipsiți de
puterea de a face aceasta. În El sunt nădejdea, îndreptățirea și neprihănirea
noastră. Când ne vedem păcătoșenia, să nu ne descurajăm și să nu ne temem ca și
când n-am avea Mântuitor sau ca și cum El nu ar avea față de noi gânduri de
îndurare. Chiar acum El ne invită să venim la El în neputința noastră, pentru a
fi mântuiți. Mulți israeliți nu vedeau niciun ajutor în mijlocul rânduit pentru
ei de Dumnezeu. Morții și muribunzii zăceau de jur-împrejurul lor și toți știau
că, fără ajutor ceresc, pieirea era sigură; dar ei au continuat să se plângă de
rănile, de durerile și de iminența morții, până li s-a dus puterea, iar ochii
li s-au împăienjenit, cu toate că ar fi putut să fie vindecați într-o clipă.
Dacă suntem conștienți de trebuințele noastre, nu trebuie să ne irosim
puterile, plângându-ne de ele. Dacă ne dăm seama de starea noastră
deznădăjduită fără Domnul Hristos, nu trebuie să cedăm descurajării, ci să ne
încredem în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat. Privește și trăiește!
Domnul Iisus Și-a dat cuvântul. El îi va mântui pe toți câți vin la El. Chiar
dacă milioane de suflete care au nevoie să fie vindecate vor respinge mila Sa,
niciunul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. Mulți
nu vor să-L primească pe Domnul Hristos până nu li se lămurește toată taina
Planului de Mântuire. Ei refuză privirea prin credință, deși văd că mii privesc
și simt eficacitatea privitului la crucea Domnului Hristos. Mulți rătăcesc prin
labirintul filozofiei, pentru a căuta temeiuri și dovezi pe care niciodată nu
le vor afla, în timp ce leapădă dovezile pe care Dumnezeu a avut bunăvoința să
le dea. Ei refuză să trăiască în lumina Soarelui neprihănirii până nu li se
lămurește de ce luminează. Toți aceia care stăruiesc pe calea aceasta nu vor
ajunge niciodată la cunoștința adevărului. Dumnezeu nu va da niciodată la o
parte orice motiv de îndoială. El dă dovezi îndestulătoare pe care să ne putem
sprijini credința și, dacă nu le primim pe acestea, sufletul rămâne în
întuneric. Dacă aceia care erau mușcați de șerpi ar fi stat să se îndoiască și
să pună întrebări înainte de a consimți să privească, ar fi pierit. Este
datoria noastră ca mai întâi să privim și numai după aceea privitul prin credință
ne va da viață.
46. CUCERIREA
BASANULUI:
După trecerea spre miazăzi de Edom, israeliții
au mers spre miazănoapte și din nou și-au îndreptat fețele spre pământul
făgăduit. Drumul lor trecea acum printr-un podiș mare, înalt, peste care bătea
un vânt răcoritor și înviorător dinspre înălțimi. Era o schimbare binevenită
după valea arsă de soare prin care trecuseră și ei înaintau voioși și plini de
nădejde. După ce au trecut pârâul Zered, au mers spre răsărit de ținutul Moab,
deoarece li se dăduse porunca: „Nu face război cu Moab și nu te apuca la luptă
cu el; căci nu-ți voi da nimic să stăpânești în țara lui: Arul l-am dat în
stăpânire copiilor lui Lot’” (Deut. 2,9). Aceeași poruncă li se dăduse și cu
privire la amoniți, care erau și ei urmași ai lui Lot. Tot urcând spre
miazănoapte, oștile lui Israel au ajuns curând în țara amoriților. Poporul
acesta puternic și războinic pusese stăpânire mai întâi pe partea de miazăzi a
Canaanului; dar cum numărul lor crescuse, au trecut peste Iordan și au făcut
război cu moabiții și au ajuns stăpâni pe o parte din pământul lor. Aici s-au
colonizat și și-au exercitat nestingheriți domnia pe tot ținutul, de la Arnon
până la Iaboc. Drumul către Iordan, pe care israeliții doreau să meargă, ducea
de-a dreptul prin ținutul acesta și Moise îi trimise o solie prietenoasă lui
Sihon - împăratul amoriților - în capitală: „Lasă-mă să trec prin țara ta; voi
ține drumul mare, fără să mă abat nici la dreapta, nici la stânga. Să-mi vinzi
pe preț de argint hrana pe care o voi mânca și să-mi dai cu preț de argint apa
pe care o voi bea; nu voi face altceva decât să trec cu piciorul” (Deut.
2,27.28). Li s-a răspuns printr-un refuz hotărât; și întreaga oștire a
amoriților a fost chemată să se împotrivească trecerii noilor veniți. Această
oștire grozavă i-a umplut de spaimă pe israeliți, care erau slab înarmați ca să
dea piept cu o oaste bine înarmată și bine disciplinată. În ce privește
iscusința în cele ale războiului vrăjmașii lor erau în avantaj. Omenește
vorbind, israeliților li se pregătea un sfârșit grabnic. Dar Moise își ținea
privirea îndreptată către stâlpul de nor și îi încuraja pe oameni cu realitatea
că semnul prezenței lui Dumnezeu încă era cu ei. În același timp, le-a dat
ordin să facă tot ce stătea în puterea omului pentru a se pregăti de război.
Vrăjmașii lor erau nerăbdători să înceapă bătălia și așteptau plini de
încredere să-i șteargă de pe fața pământului pe israeliții nepregătiți. Dar,
din partea Stăpânului a tot pământul, Moise a primit următoarea poruncă:
„Sculați-vă, plecați și treceți pârâul Arnon! Iată îți dau în mâini pe Sihon,
împăratul Hesbonului, amoritul, și țara lui. Începe cucerirea, fă război cu el!
De azi încolo voi băga groaza și frica de tine în toate popoarele de sub cer și
la auzul faimei tale vor tremura și se vor îngrozi de tine” (Deut. 2,24.25). Neamurile
acestea de la marginea Canaanului ar fi fost cruțate dacă, în vrăjmășia lor
față de Cuvântul Domnului, nu s-ar fi împotrivit înaintării lui Israel. Domnul
Se dovedise a fi îndelung răbdător și plin de milă și de iubire față de aceste
neamuri păgâne. Atunci când i-a arătat lui Avraam într-o viziune că urmașii lui
vor sta patru sute de ani într-o țară străină, Domnul i-a dat făgăduința: „În
al patrulea neam ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriților nu și-a
ajuns încă vârful” (Gen. 15,16). Cu toate că amoriții erau niște idolatri a
căror viață pe drept era pierdută din cauza marii lor nelegiuiri, Dumnezeu i-a
cruțat timp de patru sute de ani pentru a le oferi dovezi de netăgăduit, despre
faptul că El este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Le
erau cunoscute toate minunile pe care El le făcuse de la ieșirea israeliților
din Egipt. Dovezi aveau destule; ar fi putut cunoaște adevărul dacă ar fi fost
gata să se lase de idolatria și de nelegiuirile lor. Dar ei au lepădat lumina
și s-au lipit de idolii lor. Când Domnul Și-a adus poporul pentru a doua oară
la hotarele Canaanului, li s-au dat acestor păgâni dovezi noi despre puterea
Sa. În biruința pe care a repurtat-o Israel asupra Aradului și asupra
canaaniților de acolo, precum și în minunea ce s-a făcut pentru a-i scăpa pe
cei ce mureau de mușcătura șarpelui, aceștia au văzut că Dumnezeu era cu
poporul Său. Cu toate că israeliților le-a fost respinsă trecerea prin Edom și,
în felul acesta, au fost nevoiți să ia drumul cel lung și greu către Marea
Roșie, totuși, în pribegia lor pe marginile ținuturilor Edomului, Moab și Amon
n-au dat pe față vrăjmășie și nu le-au făcut niciun rău nici oamenilor, nici
bunurilor lor. Când au ajuns la hotarele amoriților, israeliții i-au rugat să
le îngăduie să treacă prin țara lor, făgăduind că vor respecta aceleași
rânduieli pe care le păziseră și în relațiile cu alte popoare. Dar când regele
amoriților a respins această cerere prietenoasă și, plin de semeție, și-a
adunat oastea pentru luptă, măsura fărădelegii lor s-a umplut și Domnul Și-a
manifestat puterea în înfrângerea lor. Israeliții au trecut pârâul Arnon și au
înaintat împotriva vrăjmașilor lor. A avut loc o ciocnire din care oștile lui
Israel au ieșit biruitoare și, folosind avantajul câștigat, au ajuns curând
stăpâne pe ținutul amoriților. Căpetenia oștirii Domnului era Cel care i-a
înfrânt pe vrăjmașii poporului Său și ar fi făcut lucrul acesta cu treizeci și
opt de ani mai înainte, dacă Israel ar fi avut încredere în El. Cu speranță și
curaj, oastea lui Israel înaintă voioasă tot mai departe și, mergând spre
miazănoapte, ajunse curând la un ținut care avea să-i pună la încercare
credința și încrederea în Dumnezeu. În față se afla împărăția puternică și cu
populație numeroasă a Basanului, plină de cetăți mari de piatră care și astăzi
trezesc uimirea lumii: „Șaizeci de cetăți … Toate cetățile acestea erau
întărite cu ziduri înalte, porți de fier și cu zăvoare, afară de cetățile fără
ziduri, care erau foarte multe la număr” (Deut. 3,1-11). Casele erau făcute din
pietre negre, rezistente și de o mărime extraordinară, astfel încât părea că
nicio putere de pe vremea aceea nu ar fi fost în stare să pună mâna pe ele. Era
un ținut plin de peșteri sălbatice, coaste abrupte de munte, prăpăstii adânci
și întărituri stâncoase. Locuitorii acestei țări erau de o mărime și de o
putere uimitoare, urmași ai unui neam de uriași, deosebindu-se prin silniciile
și sălbăticia lor, așa că erau spaima popoarelor din jurul lor, iar Og,
împăratul țării, era el însuși în mijlocul unui neam de uriași, un om de o
statură și de o vitejie deosebite. Dar stâlpul de nor a pornit înainte și,
urmând îndrumarea dată de el, cetele lui Israel înaintară până la Edrei, unde
împăratul uriașilor aștepta sosirea lor. Og a ales cu multă îndemânare locul
bătăliei. Cetatea Edrei se afla la marginea unui podiș întins, care se ridica
pieptiș din câmpie și care era semănat cu stânci vulcanice colțuroase. Se putea
ajunge acolo numai pe poteci înguste și greu accesibile. În caz de înfrângere,
forțele lui puteau să afle ușor adăpost în pustia stâncoasă, unde străinilor
le-ar fi fost foarte greu să-i urmărească. Sigur de biruință, împăratul s-a
arătat pe câmpia deschisă însoțit de o oaste grozavă, în timp ce de pe podișul
de mai sus, unde se vedeau sulițele miilor de oameni gata de luptă, se auzeau
strigăte de provocare. Când au văzut evreii statura impunătoare a uriașului
uriașilor, care se înălța deasupra luptătorilor din oastea lui, când au văzut
mulțimea de oameni care îl însoțeau și când au privit cetatea care părea de
necucerit, în spatele căreia erau ascunse alte mii de oameni care nu se vedeau,
inima multora din Israel a tremurat de frică. Dar Moise era liniștit și
hotărât; în privința împăratului Basanului, Domnul îi spusese: „Nu te teme de
el; căci îl dau în mâinile tale, pe el și tot poporul lui; să te porți cu el
cum te-ai purtat cu Sihon, împăratul amoriților, care locuia la Hesbon” (Deut.
3,2). Credința liniștită a conducătorului a însuflețit poporul, dându-i
încredere în Dumnezeu. Și-au pus încrederea în brațul Lui atotputernic, și El
nu i-a părăsit. În fața Prințului oștirii Domnului, nu puteau sta nici uriașii
cei tari, nici cetățile întărite cu ziduri, nici cetele înarmate, nici
întăriturile munților. Domnul conducea oștirea; Domnul l-a lovit pe vrăjmaș;
Domnul a biruit pentru Israel. Împăratul uriaș și oștirea lui au fost nimiciți,
iar israeliții au pus stăpânire curând pe toată țara. În felul acesta, Domnul a
șters de pe suprafața pământului poporul acesta ciudat, care se dăduse cu totul
nelegiuirii și urâciunilor idolatriei. Cu prilejul cuceririi Galaadului și a
Basanului, mulți și-au reamintit evenimentele petrecute cu patruzeci de ani mai
înainte, la Cades, care au făcut ca Israel să fie osândit, să rătăcească atâta
vreme prin pustiu. Ei au văzut că raportul dat de iscoade cu privire la
pământul făgăduit era adevărat în multe privințe. Cetățile erau împrejmuite cu
ziduri foarte mari, erau locuite de uriași în fața cărora evreii erau doar
niște pitici. Dar acum își dădeau seama că greșeala fatală a părinților lor
fusese aceea că nu se încrezuseră în puterea lui Dumnezeu. Numai din pricina
aceasta nu putuseră să intre de îndată în țara binecuvântată. Atunci când
fuseseră pregătiți să intre de prima dată în Canaan, ar fi fost cu mult mai
ușor decât acum. Dumnezeu le făgăduise că, dacă ar fi ascultat de glasul Lui,
El ar fi mers în fruntea lor și ar fi luptat pentru ei; și ar fi trimis și viespi
bondărești ca să-i alunge pe locuitorii țării. Îngrijorarea nu pătrunsese deplin
în mijlocul popoarelor care ar fi făcut prea puțin ca să se împotrivească năvălirii
lor. Dar acum, când Domnul le-a poruncit israeliților să înainteze, ei au
trebuit să dea piept cu vrăjmași ageri și puternici și să lupte cu oștiri numeroase
și bine pregătite, care se înarmaseră pentru a se împotrivi înaintării lor. În
luptele pe care le-au avut de dus cu Og și cu Sihon, poporul a fost supus acelorași
încercări la care au fost supuși atât de vădit și părinții lor. Încercarea era
cu mult mai severă acum decât atunci când Dumnezeu îi poruncise lui Israel să
meargă înainte. Greutățile s-au înmulțit foarte mult în calea lor, deoarece
refuzaseră să înainteze atunci când li se poruncise să facă aceasta în Numele
Domnului. Așa îl încearcă întotdeauna Dumnezeu pe poporul Său. Dacă nu este
gata să facă față unei încercări, El îl aduce din nou în același loc și, a doua
oară, încercarea va fi și mai simțită, și mai severă decât precedenta. Aceasta
continuă până când va face față încercării sau; dacă este încă răzvrătit,
Dumnezeu Își retrage lumina de la el și-l lasă în întuneric. Evreii și-au adus
acum aminte cum, altădată, când oastea lor ieșise la luptă, au fost bătuți și
mii de oameni au murit. Atunci însă au plecat împotriva poruncii lui Dumnezeu.
Au plecat fără Moise, conducătorul rânduit de Dumnezeu, fără stâlpul de nor,
preînchipuitor al faptului că Dumnezeu era cu ei, și fără chivotul
legământului. Dar acum Moise era cu ei și-i întărea prin cuvinte de credință și
speranță. Fiul lui Dumnezeu, învăluit în stâlpul de nor, mergea în fruntea lor;
iar sfântul chivot al Legii îi însoțea. Experiența aceasta este o învățătură
pentru noi. Dumnezeul cel puternic al lui Israel este și Dumnezeul nostru. În
El trebuie să ne punem încrederea și, dacă împlinim poruncile Sale, El va lucra
pentru noi tot atât de vădit cum a lucrat pentru poporul Său din vechime. Toți
aceia care caută să umble pe calea datoriei vor fi asaltați de îndoieli și de necredință.
Calea va fi uneori atât de mult blocată din cauza piedicilor în aparență de
netrecut, încât îi va descuraja pe aceia care se lasă pradă descurajării; însă
unora ca aceștia Dumnezeu le spune: „Mergi înainte! Fă-ți datoria cu orice
preț! Greutățile care par atât de înspăimântătoare, care îți umplu sufletul de
groază, vor pieri, dacă tu vei înainta pe calea ascultării, încrezându-te cu
umilință în Dumnezeu.”
47. BALAAM:
După ce s-au întors de la cucerirea Basanului,
la Iordan, israeliții au tăbărât, în vederea apropiatei cuceriri a Canaanului,
de-a lungul râului, ceva mai sus de vărsarea lui în Marea Moartă, chiar în fața
câmpiei Ierihonului. Se aflau acum la hotarele Moabului, iar moabiții erau
cuprinși de spaimă din cauza apropierii năvălitorilor. Moabiții nu fuseseră
supărați cu nimic de Israel, totuși ei urmăriseră cu mare îngrijorare tot ce se
petrecuse în țările vecine. Amoriții, din fața cărora fuseseră nevoiți să se
retragă, au fost înfrânți de evrei, iar ținutul care le fusese smuls moabiților
de către amoriți se afla acum în mâinile lui Israel. Oștile Basanului cedaseră
în fața puterii tainice, ascunse în stâlpul de nor, iar uriașele cetăți
întărite fuseseră luate de evrei. Moabiții nu îndrăzneau să pornească la un
atac împotriva lor; se părea că era inutil să lupte împotriva lor cu armele,
când vedeau puterea supraomenească luptând pentru evrei. Dar ei, așa cum făcuse
și faraonul, s-au hotărât să ia ca ajutor puterea vrăjitoriei pentru a
împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Voiau să aducă un blestem asupra lui Israel. Moabiții
erau strâns uniți cu madianiții, ca naționalitate cât și credință. Iar Balac,
împăratul Moabului, a stârnit temerile poporului înrudit cu ei și a reușit să-i
câștige colaborarea în planurile lui împotriva lui Israel, trimițând solia
următoare: „Mulțimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum
paște boul verdeața de pe câmp.” Se spunea despre Balaam, un locuitor din
Mesopotamia, că avea puteri supranaturale și faima sa ajunsese până în Moab.
S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe „bătrânii
lui Moab și bătrânii lui Madian”, care au plecat la el, ca să câștige de partea
lor puterea de ghicitor și de vrăjitor împotriva lui Israel. Solii au plecat în
grabă în lunga lor călătorie peste munți și prin pustie, către Mesopotamia, și,
când l-au găsit pe Balaam, i-au transmis solia din partea împăratului lor:
„Iată, un popor a ieșit din Egipt; acoperă fața pământului și s-a așezat în
fața mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai
puternic decât mine; poate că așa îl voi putea bate și-l voi izgoni din țară,
căci știu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat și pe cine blestemi tu
este blestemat”. Balaam fusese cândva un om bun și un profet al lui Dumnezeu;
dar decăzuse și se lăsase pradă lăcomiei după avere; cu toate acestea, el încă
mai mărturisea a fi slujitor al Celui Preaînalt. El nu era în necunoștință de
tot ce făcuse Dumnezeu pentru Israel și, când trimișii și-au făcut cunoscută
solia, el știa prea bine că era de datoria lui să refuze darurile lui Balac și
să le dea drumul solilor să plece. Dar el și-a îngăduit să se joace cu ispita
și le-a poruncit solilor să rămână peste noapte la el, spunând că nu poate da
un răspuns hotărât până nu va fi cerut sfat de la Domnul. Balaam știa că blestemul
lui nu poate face niciun rău lui Israel. Dumnezeu era de partea lor și, atâta
vreme cât ei Îi rămâneau credincioși, nicio putere vrăjmașă, pământească sau
demonică, nu era în stare să le facă vreun rău. Dar mândria sa a fost măgulită
de cuvintele solilor, când i-au spus: „Pe cine binecuvântezi tu este
binecuvântat și pe cine blestemi tu este blestemat.” A fost ispitit de darurile
cele scumpe și de perspectiva locurilor de frunte care i se făgăduiau; acestea
au trezit lăcomia sa. Astfel, cu lăcomie, el a primit comorile oferite și, în
timp ce mărturisea o strictă ascultare de voința lui Dumnezeu, a încercat să se
conformeze dorințelor lui Balac. În timpul nopții, îngerul lui Dumnezeu i s-a
arătat lui Balaam cu mesajul: „Să nu te duci cu ei; și nici să nu blestemi
poporul acela, căci este binecuvântat.” Cu nemulțumire, Balaam i-a lăsat pe
soli să plece dimineața; dar nu le-a destăinuit ce îi spusese Domnul. Mânios că
i s-au stricat planurile în ceea ce privea bogăția și onoarea, a strigat la ei
înfuriat: „Duceți-vă înapoi în țara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să
merg cu voi.” Balaam „a iubit plata fărădelegii” (2 Petru 2,15). Păcatul
lăcomiei, pe care Dumnezeu îl declară a fi idolatrie, a făcut din el un om
fățarnic și, prin acest unic păcat, Satana a ajuns să pună complet stăpânire pe
el. Acesta a fost păcatul care a dus la ruinarea lui. Ispititorul făgăduiește
totdeauna câștig și onoare lumească pentru a-i face pe oameni să se abată de la
slujirea lui Dumnezeu. El le spune că prea marea lor conștiinciozitate îi ține
departe de bogăție. În felul acesta, mulți sunt ispitiți să se îndepărteze de
calea strictei lealități. Un pas greșit face ca pasul următor să fie mai ușor,
iar ei vor deveni din ce în ce mai îndrăzneți. Ei vor cuteza și vor săvârși
cele mai groaznice lucruri din momentul în care s-au lăsat în stăpânirea
lăcomiei și a poftei după mărire. Mulți se mângâie cu gândul că, de dragul
vreunui câștig lumesc, se pot depărta pentru un timp de cărarea strictei
credincioșii și, apoi, după ce șiau împlinit dorințele, pot să-și schimbe
iarăși umblarea când le place. Unii ca aceștia se prind singuri în lațurile lui
Satana și rareori mai pot scăpa. Când trimișii i-au raportat lui Balac refuzul
profetului de a-i însoți, nu au lăsat nici măcar să se înțeleagă faptul că
Dumnezeu îi poruncise aceasta. Presupunând că amânarea lui Balaam a fost numai
pentru a obține o plată mai mare, împăratul a trimis domnitori mai numeroși și
mai cu vază decât cei dintâi, cu făgăduințe de onoruri mai mari, și le-a dat
deplină putere să spună că sunt gata să accepte orice ar cere Balaam. Solia
stăruitoare a lui Balac către Balaam suna astfel: „Nu mai pune piedici și vino
la mine; căci îți voi da multă cinste și voi face tot ce vei spune; numai vino,
te rog, și blestemă-mi poporul acesta.” Balaam a fost pus a doua oară la
încercare. În răspunsul său la cererea trimișilor, el voia să pară că este
credincios și incoruptibil, asigurându-i că, oricât de mult aur și argint i
s-ar oferi, n-ar putea fi determinat să lucreze împotriva voinței lui Dumnezeu.
Dar, în același timp, el dorea să facă și pe voia împăratului; și, cu toate că
voia lui Dumnezeu îi era binecunoscută, i-a îndemnat pe soli să rămână acolo
peste noapte, ca să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu, ca și când Atotputernicul
ar fi om, ca să poată fi dus cu vorba. În timpul nopții, Domnul i Se arătă lui
Balaam și îi spuse: „Fiindcă oamenii aceștia au venit să te cheme, scoală-te și
du-te cu ei; dar să faci numai ce-ți voi spune”. În felul acesta, Domnul dorea
să-i îngăduie lui Balaam să-și împlinească voia, pentru că stăruia mereu. El nu
umbla după ascultarea de Dumnezeu, ci mergea pe calea aleasă de el și apoi se
străduia să obțină aprobarea lui Dumnezeu. Sunt și astăzi mii de oameni care
merg pe aceeași cale. Dacă datoria s-ar potrivi cu înclinațiile inimii lor, nu
le-ar veni greu s-o recunoască. Ea le este lămurit arătată în Biblie sau le
este în mod clar arătată de împrejurări și rațiune. Dar, pentru că dovezile acestea
sunt potrivnice dorințelor și înclinațiilor lor, adesea, ei dau la o parte
aceste dovezi și se încumetă să vină la Dumnezeu ca să afle de la El ce au de
făcut. Cu o mare și aparentă conștiinciozitate, ei se roagă îndelung și
stăruitor, cerând lumină. Dar Dumnezeu nu Se va lăsa să fie luat în râs.
Adesea, El îi lasă pe unii ca aceștia să-și urmeze propriile lor dorințe și să
suporte consecințele. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu …, atunci i-am
lăsat în voia pornirilor inimii lor” (Ps. 81,11.12 - T.M.). Dacă cineva știe
bine care-i este datoria, să nu îndrăznească să vină la Dumnezeu cu cererea de
a-l scuti de împlinirea ei. Dimpotrivă, cu inima umilă și supusă, să ceară
putere și înțelepciune pentru a face față cerințelor ei. Moabiții erau un popor
idolatru și decăzut; cu toate acestea, în raport cu lumina primită, vina lor în
fața cerului nu era atât de mare ca a lui Balaam. Întrucât se dădea drept
profet al lui Dumnezeu, tot ce spunea el era primit ca având autoritate divină.
Prin urmare, el nu trebuia să vorbească așa cum îi venea, ci trebuia să
rostească solia așa cum i-o dădea Dumnezeu. „Să faci numai ce-ți voi spune”,
era porunca lui Dumnezeu. Balaam primise îngăduința să plece cu solii veniți de
la moabiți, dacă ar fi venit din nou dimineața să-l cheme. Dar, supărați de
șovăiala lui și așteptându-se la un nou refuz, ei au pornit la drum spre casă
fără să mai stea de vorbă cu el. Orice scuză pentru a se conforma cerinței lui
Balac fusese acum înlăturată. Dar Balaam era hotărât să pună mâna pe plata
făgăduită și, dimineața, luând animalul pe care obișnuia să călărească, porni
la drum. Se temea ca nu cumva chiar și acum să-i fie retrasă îngăduința divină
și mâna furtunos înainte, ca nu cumva, într-un fel oarecare, să-i scape
răsplata mult râvnită. Dar „Îngerul Domnului S-a așezat în drum ca să i se
împotrivească”. Animalul a văzut solul divin ce era nevăzut de ochii omului și,
lăsând drumul, o luă peste câmp. Cu lovituri sălbatice, Balaam aduse din nou animalul
pe drum; dar din nou, la un loc strâmt, cu pereți de stâncă, Îngerul Se arătă
și, în încercarea de a se da la o parte din fața ființei amenințătoare,
animalul presă de zid piciorul stăpânului său. Balaam era orb la încercările
Cerului și nu recunoștea că Dumnezeu îi închidea calea. Omul își ieși din fire
și sili măgărița să meargă mai departe, bătând-o fără milă. „Îngerul Domnului a
trecut mai departe și S-a așezat într-un loc unde nu era chip să te întorci
nici la dreapta, nici la stânga.” Îngerul S-a arătat acolo, ca și mai înainte,
într-o atitudine amenințătoare, iar bietul animal, tremurând de groază, se opri
prăbușindu-se la pământ, sub călăreț. Furia lui Balaam nu mai cunoscu margini
și lovi animalul cu bățul și mai crunt decât înainte. De astă dată, Dumnezeu îi
deschise gura și măgărița necuvântătoare, „care a început să vorbească cu glas
omenesc, a pus frâu nebuniei prorocului” (2 Petru 2,16). „Ce ți-am făcut, de
m-ai bătut de trei ori?” - zise ea. Mânios că trebuie să zăbovească din pricina
aceasta pe cale, Balaam îi răspunse animalului așa cum ar fi vorbit cu o ființă
înzestrată cu înțelepciune: „Pentru că ți-ai bătut joc de mine; dacă aș avea o
sabie în mână, te-aș ucide pe loc.” Iată, vestitul vrăjitor, plecat la drum ca
să blesteme un popor întreg pentru ca să-i taie puterile, nu era în stare să
ucidă măgărița pe care călărea! Deodată, ochii lui Balaam s-au deschis și el
L-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu stând cu sabia trasă, gata să-l ucidă.
Înspăimântat, „s-a plecat și s-a aruncat cu fața la pământ”. Îngerul îi spuse:
„Pentru ce ți-ai bătut de trei ori măgărița? Iată, Eu am ieșit ca să-ți stau
împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare
înaintea Mea. Măgărița M-a văzut și s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă
nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aș fi omorât, iar pe ea aș fi
lăsat-o vie.” Balaam mai trăia numai datorită măgăriței cu care se purtase atât
de sălbatic. Omul care se lăudase că este profet al lui Dumnezeu, care spunea despre
sine că „are ochii deschiși” și că „vede vedenia Celui Atotputernic”, era atât
de orbit de lăcomie și de patima îmbogățirii, încât nu era în stare să-L zărească
pe Îngerul Domnului, care, în schimb, era văzut de animal. Mintea „necredincioasă
a orbit-o dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4,4). Cât de mulți sunt cei
orbiți în felul acesta! Ei aleargă pe căi interzise, călcând în picioare Legea
lui Dumnezeu, și nu pot să vadă că Dumnezeu și îngerii le stau împotrivă. Ca și
Balaam, ei se mânie pe aceia care vor să-i ferească de cădere. Balaam dovedise
ce fel de duh era în el când și-a bătut animalul. „Cel neprihănit se îndură de
vite, dar inima celui rău este fără milă” (Prov. 12,10). Puțini sunt cei care
recunosc cât de rău este să-și bată joc de animale sau, din nepăsare, să le
lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut și viețuitoarele
necuvântătoare și „Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale” (Ps. 145,9 -
T.M.). Animalele au fost create pentru a-i sluji omului; dar el nu are dreptul
de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri care întrec
puterea lor. Din cauza păcatului omului, „până în ziua de astăzi toată firea
suspină” (Rom. 8,22). Așadar, nu numai omului, ci și animalelor li s-au dat
suferința și moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute să ușureze, în loc să
mărească, povara suferinței pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui
Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este
un laș și un tiran. Înclinația de a-i face pe alții să sufere, fie oameni, fie
necuvântătoare, este satanică. Mulți nu-și dau seama că sălbăticia lor va fi
odată scoasă la iveală, știind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună.
Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii așa cum i-au fost deschiși lui
Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor,
pentru a mărturisi împotriva lor în curțile cerești. În cer se ține un raport
și vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi
judecați și condamnați. Când L-a văzut pe trimisul lui Dumnezeu, Balaam a
strigat îngrozit: „Am păcătuit, căci nu știam că Te-ai așezat înaintea mea în
drum; și acum, dacă nu găsești că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.” Domnul
l-a lăsat să-și urmeze drumul, dar l-a făcut să înțeleagă faptul că puterea
divină trebuia să controleze cuvintele lui. Dumnezeu avea să dovedească
Moabului că evreii se aflau sub scutul Său; și lucrul acesta l-a făcut cu
foarte mare putere, arătândule că nici chiar Balaam nu era în stare să
rostească un blestem împotriva lor, fără învoire de sus. Regele Moabului, fiind
informat de apropierea lui Balaam, i-a ieșit în întâmpinare la granița
regatului, cu un mare alai, ca să-l primească. Când și-a exprimat nedumerirea
în legătură cu zăbovirea lui Balaam, acesta, având în vedere răsplata bogată
care-l aștepta, a răspuns: „Iată că am venit la tine; acum, îmi va fi oare
îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în
gură.” Balaam a regretat foarte mult această restricție; el se temea că nu va putea
să-și aducă la îndeplinire planul, datorită puterii lui Dumnezeu care era
asupra sa. Împăratul și cele mai de seamă căpetenii ale împărăției sale l-au
însoțit cu mare fast pe Balaam până pe „muntele lui Baal”, de unde putea privi
oștile evreilor. Priviți-l pe profet cum, stând pe înălțime, privește în jos,
la poporul ales al lui Dumnezeu! Cât de puțin știu israeliții despre ce se
întâmplă în apropierea lor! Cât de puțin știu ei despre purtarea de grijă a lui
Dumnezeu care se revarsă asupra lor ziua și noaptea! Cât de întunecată este
mintea poporului lui Dumnezeu din toate veacurile! Cât de greoi sunt ei în a
pricepe marea Lui iubire și îndurare! Nu ar trebui ca inima oamenilor să se
umple de recunoștință pentru iubirea lui Dumnezeu și de respect la gândul
măreției și al puterii Lui, văzând cum lucrează pentru ei? Balaam cunoștea în
oarecare măsură serviciul jertfelor evreilor și nădăjduia să primească
binecuvântarea lui Dumnezeu și să-și atingă scopurile păcătoase dacă îi va
întrece oferind daruri mai bogate. În felul acesta, vederile păcătoase ale
moabiților începeau să pună stăpânire pe sufletul lui. Înțelepciunea lui ajunsese
să fie o nebunie; viziunea lui spirituală se întunecase; lăsându-se în voia
puterii lui Satana, el și-a atras orbirea. La cererea lui Balaam, s-au zidit
șapte altare și el a adus câte o jertfă pe fiecare dintre ele. Apoi, s-a dus
singur pe o înălțime pentru a se întâlni cu Dumnezeu, făgăduindu-i lui Balac
că-i va face cunoscut tot ce-i va descoperi Domnul. Împreună cu nobilii și cu
prinții lui Moab, împăratul a rămas lângă jertfe, în timp ce în jurul lor se
adunase mulțimea curioasă care aștepta întoarcerea profetului. În cele din
urmă, el a venit și oamenii așteptau ca vorbele lui să nimicească pentru
totdeauna puterea neînțeleasă care lucra pentru israeliții pe care îi urau.
Balaam spuse: „Balac m-a adus din Aram./Împăratul Moabului m-a chemat din
munții Răsăritului, zicând:/Vino și blestemă-mi pe Iacov!/Vino și defăimează-mi
pe Israel!/Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?/Cum să defăimez
eu pe cel ce nu-l defăimează Domnul?/Îl văd din vârful stâncilor,/Îl privesc de
pe înălțimea dealurilor:/Este un popor care locuiește deoparte/Și nu face parte
dintre neamuri./Cine poate să numere pulberea lui Iacov/Și să spună numărul
unui sfert din Israel?/O, de aș muri de moartea celor neprihăniți/Și sfârșitul
meu să fie ca al lor!” Balaam recunoștea că el venise cu gândul de a-l blestema
pe Israel, dar cuvintele pe care le rostea erau cu totul contrare simțămintelor
inimii sale. El era constrâns să rostească binecuvântări, în timp ce sufletul
lui era plin de blesteme. Când a privit tabăra copiilor lui Israel, Balaam a
văzut cu uimire dovada prosperității lor. Ei fuseseră zugrăviți înaintea lui ca
o mulțime sălbatică și dezorganizată, umplând țara ca niște cete nomade care
erau o pacoste și o groază pentru popoarele din jur. Adevărul era cu totul
altul. El a văzut marea întindere și rânduiala deplină a taberei lor, în care
totul dovedea ordine și disciplină temeinică. I s-a arătat mila cu care
Dumnezeu lua seama la israeliți și caracterul lor deosebit, ca popor ales. Ei
nu trebuiau să fie pe aceeași treaptă cu celelalte popoare, ci mai presus de
ele. „Un popor care locuiește deoparte și nu face parte dintre neamuri.” La
data când se rosteau aceste cuvinte, israeliții nu aveau așezări trainice și
felul lor deosebit de a fi, obiceiurile și purtarea lor nu îi erau cunoscute
lui Balaam. Dar cât de surprinzător s-a împlinit această profeție în istoria de
mai târziu a lui Israel! În tot timpul robiei lor, în toate veacurile de când
au fost împrăștiați printre popoare, ei au rămas un popor deosebit. Așa este
poporul lui Dumnezeu, adevăratul Israel, cu toate că a fost împrăștiat printre
toate neamurile și pe pământ ei nu sunt decât peregrini, a căror cetățenie este
în ceruri. Lui Balaam i s-a arătat nu numai istoria poporului evreu ca neam, ci
el a privit și creșterea și viețuirea adevăratului Israel al lui Dumnezeu până
la sfârșitul timpului. El a văzut cum mila deosebită a Celui Preaînalt este cu aceia
care Îl iubesc și se tem de El. I-a văzut cum sunt sprijiniți de harul Său când
trec prin valea umbrei morții. El i-a văzut cum se ridică din morminte încoronați
cu slavă, cinste și mărire. A văzut cum cei răscumpărați se bucură de mărirea
nepieritoare a noului pământ. Privind la toate acestea, el strigă: „Cine poate
să numere pulberea lui Iacov și să spună numărul unui sfert din Israel?” Iar
când a văzut cum strălucea pe fruntea fiecăruia coroana măririi și cum fiecare
față era luminată de bucurie, când își lăsă privirea să urmărească viața fără
de sfârșit și fericirea lor fără de margini, rosti mișcat, din adâncul sufletului,
dorința inimii lui: „O, de aș muri de moartea celor neprihăniți și sfârșitul
meu să fie ca al lor!” Dacă Balaam ar fi fost dispus să primească lumina pe
care i-a dat-o Dumnezeu, ar fi început să trăiască cele spuse și s-ar fi
despărțit îndată de Moab. N-ar fi dus mai departe jocul acela plin de
încumetare cu harul lui Dumnezeu, ci s-ar fi întors la El fără întârziere, cu
adâncă pocăință. Dar Balaam iubea plata nedreptății și era hotărât să și-o
asigure. Fără îndoială, Balac se aștepta să cadă asupra lui Israel un blestem
ca un foc arzător, și când auzi cele spuse de profet, exclamă scos din fire:
„Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmașul meu și iată că tu-l
binecuvântezi!” Balaam, care căuta ca din constrângere să facă o virtute, a
declarat că a rostit cuvintele care i-au fost dictate de puterea divină,
dintr-o respectare credincioasă a voinței lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost:
„Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?” Nici de astă dată Balac nu
renunță la gândurile sale. El își zise că priveliștea măreață pe care o oferea
tabăra lui Israel îl impresionase atât de mult pe Balaam, încât nu mai
îndrăznise să-și folosească vrăjitoriile. Împăratul hotărî deci să-l ducă
într-un loc de unde putea fi văzută numai o mică parte a oștirii. Dacă Balaam
putea fi determinat să blesteme câte o frântură, întreaga tabără ar fi ajuns
curând să fie dată nimicirii. S-a făcut o nouă încercare, pe vârful unei
înălțimi cu numele Pisga. Din nou s-au clădit șapte altare și pe fiecare a fost
adusă o jertfă, ca și prima dată. Împăratul și mai-marii săi au rămas lângă jertfe,
în timp ce Balaam s-a retras pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Din nou i s-a dat
profetului o solie divină, pe care el nu avea puterea să o schimbe sau să nu o
rostească. Atunci când s-a arătat mulțimii care aștepta îngrijorată, i s-a pus întrebarea:
„Ce a spus Domnul?” Răspunsul, ca și mai înainte, a umplut de spaimă inima
împăratului și a mai-marilor săi: „Dumnezeu nu este un om, ca să mintă,/ Niciun
fiu al omului, ca să-I pară rău./Ce a spus, oare nu va face?/Ce a făgăduit,
oare nu va împlini?/Iată că am primit poruncă să binecuvântez./Da, El a
binecuvântat, și eu nu pot întoarce./El nu vede nicio fărădelege în Iacov,/Nu
vede nicio răutate în Israel./Domnul, Dumnezeul lui, este cu el,/El este
Împăratul lui, veselia lui.” Uimit de aceste descoperiri, Balaam exclamă:
„Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva
lui Israel.” Marele vrăjitor și-a încercat puterea sa de vrăjitor, după dorința
moabiților; dar chiar cu acest prilej trebuia să spună despre Israel: „Ce
minune a făcut Dumnezeu!” Câtă vreme se aflau sub scutul lui Dumnezeu, niciun
neam nu putea să-i biruiască, chiar dacă ar fi fost sprijinit de toată puterea
lui Satana. Întreaga lume avea să fie uimită de lucrarea minunată săvârșită de
Dumnezeu în favoarea poporului Său - că un om care era hotărât să umble pe
calea lui păcătoasă a fost stăpânit atât de tare de puterea divină, încât, în
loc să blesteme, a rostit, în cuvinte alese și cu cele mai frumoase exprimări
de sentimente poetice, cele mai bogate și mai scumpe făgăduințe. Iar mila
dovedită de Dumnezeu în vremea aceea față de Israel trebuia să fie o asigurare
a grijii Sale ocrotitoare pentru copiii Săi ascultători și credincioși din
toate veacurile. Când Satana îi va îndemna pe oamenii răi să bârfească, să
chinuiască și să-l nimicească pe poporul lui Dumnezeu, atunci copiii Săi își
vor aminti întâmplarea aceasta, pentru ca astfel să li se întărească curajul și
credința în El. Deznădăjduit și înfrânt, împăratul Moabului strigă: „Nu-l
blestema, dar măcar nici nu-l binecuvânta!” În inima lui, încă mai nutrea o
slabă nădejde și s-a hotărât să mai facă o încercare. El l-a dus pe Balaam pe
muntele Peor, unde se afla un templu închinat desfrânatelor slujbe ale lui
Baal, zeul lor. Aici s-a ridicat același număr de altare ca și mai înainte și
s-a adus același număr de jertfe; dar, de această dată, Balaam nu s-a mai dus
singur la o parte ca să afle voia lui Dumnezeu, ca altădată. N-a mai alergat la
descântece, ci, stand lângă altare, a privit corturile lui Israel. Duhul lui
Dumnezeu a venit din nou asupra lui și de pe buzele sale a pornit solia divină:
„Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove!/Locuințele tale, Israele!/Ele se
întind ca niște văi,/Ca niște grădini lângă un râu,/Ca niște copaci de aloe pe
care i-a sădit Domnul,/Ca niște cedri pe lângă ape./Apa curge din gălețile lui,/Și
sămânța lui este udată de ape mari./Împăratul lui se înalță mai presus de Agag,/Și
împărăția lui ajunge puternică …/Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un
leu,/Ca o leoaică:/Cine-l va scula?/Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta/Și
blestemat să fie oricine te va blestema!” Aici este descrisă propășirea
copiilor lui Dumnezeu prin cele mai frumoase tablouri care se pot afla în
natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văile mănoase, acoperite de recolte
bogate, cu grădinile înfloritoare, udate de izvoare care nu seacă niciodată, cu
pomul de aloe, frumos mirositor, și cu cedrul măreț. Ultimul tablou menționat
este unul dintre cele mai frumoase și mai potrivite care se găsesc în Sfânta
Scriptură. Cedrul Libanului era onorat de toate popoarele din răsărit. Familia
de copaci din care face parte cedrul se află răspândită pretutindeni, pe unde a
putut pătrunde omul. Îi merge bine din regiunea polară și până în zona
tropicală; se bucură de arșița soarelui și nu se înspăimântă de geruri; crește
puternic de-a lungul apelor, dar se înalță maiestuos și în pustietățile arse de
soare. El își înfige rădăcina adânc în stânca munților și dă piept vitejește cu
furtuna. Frunzele lui sunt proaspete și verzi chiar și atunci când toate
celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toți ceilalți copaci, cedrul
de Liban se deosebește prin tăria, trăinicia și puterea lui nepieritoare. Toate
acestea sunt folosite pentru a-i preînchipui pe aceia a căror „viață este
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3,3). Sfânta Scriptură spune: „Cel drept
va înflori ca finicul și va crește ca cedrul din Liban” (Ps. 92,12 - T.M.).
Mâna divină a înălțat cedrul ca împărat peste pădure. „Chiparoșii nu erau de
asemuit cu crengile lui, și platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din
grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe” (Ezech. 31,8). Cedrul era
folosit deseori ca o emblemă a regalității, iar felul în care Scriptura îl
folosește ca să-i reprezinte pe cei drepți arată cum îi consideră cerul pe
aceia care fac voia lui Dumnezeu. Balaam a prorocit că Împăratul lui Israel va
ajunge mai puternic decât împăratul Agag. Acesta era numele dat regilor
amaleciților, care, în acea vreme, erau un neam foarte puternic; dar, dacă Îi
rămânea credincios lui Dumnezeu, Israel urma să își biruiască vrăjmașii. Fiul
lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel și tronul Lui urma să fie așezat odată pe
pământ, iar puterea Lui să se înalțe peste toate împărățiile pământului. În
timp ce asculta cuvintele profetului, Balac a fost copleșit de deznădejde, spaimă
și mânie. El a fost indignat de faptul că Balaam nu a putut să-i dea nici cea
mai mică încurajare, nici cel mai mic răspuns favorabil, când totul era categoric
numai împotriva lui. El a privit cu dispreț purtarea fățarnică și înșelătoare a
profetului. Nemaiputând să se stăpânească, împăratul strigă: „Fugi acum și
du-te acasă! Spusesem că-ți voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat să o
primești.” La aceasta i s-a răspuns că împăratul fusese avertizat de la început
că Balaam putea să rostească numai solia dată lui de Dumnezeu. Înainte de a se
întoarce la poporul său, Balaam a rostit o profeție foarte frumoasă și foarte
aleasă cu privire la Răscumpărătorul lumii și la nimicirea finală a vrăjmașilor
lui Dumnezeu: „Îl văd, dar nu acum,/Îl privesc, dar nu de aproape./O stea
răsare din Iacov,/Un toiag de cârmuire se ridică din Israel./El străpunge
laturile Moabului/Și prăpădește pe toți copiii lui Set.” Și sfârși prezicând
nimicirea desăvârșită a Moabului și a Edomului, a Amalecului și a cheniților,
așa că împăratului moabiților nu i-a rămas nicio rază de speranță. Dezamăgit în
așteptările lui de a obține onoare și avere, certat cu împăratul Moabului și
știind că-și atrăsese neplăcerea lui Dumnezeu, Balaam se întoarse din călătoria
la care pornise din proprie inițiativă. Când ajunse în țara lui, puterea
stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu îl părăsi și lăcomia care fusese înăbușită
până acum a ajuns din nou stăpână pe el. Era gata să se folosească de orice
mijloc pentru a apuca plata făgăduită de Balac. Balaam știa că fericirea
israeliților depindea de ascultarea lor de Dumnezeu și că nu era altă cale prin
care să fie atrasă nimicirea lor decât aceea de a-i face să păcătuiască. Se
hotărî deci să câștige bunăvoința lui Balac, învățându-i pe moabiți ce să facă
pentru ca să atragă blestemul asupra lui Israel. S-a întors îndată în țara
Moabului și i-a înfățișat împăratului planurile sale. Chiar și moabiții erau
convinși că, atâta vreme cât Israel Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, El era
scutul lor. Planul lui Balaam era deci să-i facă să se despartă de Dumnezeu,
atrăgându-i la idolatrie. Dacă puteau fi făcuți să ia parte la desfrânatele
slujbe în cinstea lui Baal și a Astarteii, atotputernicul lor Apărător avea să
le devină vrăjmaș și ei aveau să ajungă în curând prada popoarelor furioase și
războinice din jur. Planul acesta a fost acceptat imediat de împărat, iar
Balaam a rămas și el acolo pentru ca să ajute la punerea lui în aplicare. Balaam
a văzut izbânda planului lui diabolic. El a văzut cum a venit blestemul lui
Dumnezeu asupra poporului Său și cum mii dintre ei au fost loviți de judecățile
Lui; dar dreptatea divină, care a pedepsit păcatul israeliților, nu l-a lăsat
nici pe amăgitor să scape. În războiul pe care israeliții l-au dus împotriva
madianiților, a fost ucis și Balaam. El avusese o presimțire că sfârșitul lui
este aproape, atunci când a strigat: „O, de aș muri de moartea celor
neprihăniți și sfârșitul meu să fie ca al lor!” Dar nu a ales să trăiască viața
celor neprihăniți și a avut parte de soarta vrăjmașilor lui Dumnezeu. Soarta
lui Balaam a fost la fel ca cea a lui Iuda, iar caracterele lor se aseamănă în
chip izbitor. Amândoi au încercat să unească slujirea lui Dumnezeu cu slujirea
lui Mamona și amândoi au dat greș. Balaam L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu
și a pretins că-I slujește; Iuda credea în Iisus ca Mesia și s-a unit cu
urmașii Lui. Balaam a căutat să folosească slujirea lui Dumnezeu ca pe un
mijloc de a câștiga avere și onoare lumească și, pentru că nu le-a putut
obține, s-a poticnit, a căzut și a fost nimicit. Iuda aștepta ca, prin legătura
cu Hristos, să-și asigure bogăție și onoare în împărăția pământească pe care,
după cum credea el, Mesia urma s-o întemeieze. Nimicirea nădejdilor sale l-a
dus la cădere și la pieire. Atât Balaam, cât și Iuda primiseră mare lumină și
se bucuraseră de privilegii deosebite; dar un singur păcat nutrit în inimă a
otrăvit întreaga ființă și le-a adus nimicirea. E primejdios să lăsăm o pornire
rea să se cuibărească în inima noastră. Un singur păcat pe care-l nutrim,
încetul cu încetul, va înjosi caracterul, aducând cele mai nobile puteri ale
lui în supunere față de dorința cea rea. Cel care îndepărtează din conștiința
sa chiar și o singură strajă, care îngăduie o singură deprindere păcătoasă și o
singură abatere de la înaltele cerințe ale datoriei, dărâmă zidurile de apărare
ale sufletului și deschide o cale pentru ca Satana să intre și să îl ducă în
rătăcire. Singura cale sigură este aceea ca să înălțăm ca și David zilnic rugăciunea
aceasta, dintr-o inimă sinceră: „Pașii mei stau neclintiți pe cărările Tale/Și
nu mi se clatină picioarele” (Ps. 17,5 - T.M.).
