HERACLE - EROUL ELADEI.

 

HERACLE - EROUL ELADEI

 Adesea înfățișat purtând o piele de leu și mănuind o bâtă uriașă, Heracle a fost fiul lui Zeus și al Alcmenei (o femeie muritoare). Din punct de vedere al trăsăturilor fizice, el a fost portretizat drept un bărbat masiv, musculos. Fiind rezultatul relației extraconjugale dintre Zeus și o muritoare de rând, eroul a fost urât de Hera încă de la naștere, aceasta asigurându-se că eroul va avea parte de o viață grea, plină de încercări și conflicte. Dintre toate faptele eroice ale lui Heracle, cele mai importante au fost cele „Douăsprezece Munci”, pe care fiul lui Zeus a fost obligat să le îndeplinească pentru vărul său Euristeu, un mare rege micenian. Prin ducerea la bun sfârșit a celor douăsprezece încercări, precum și datorită multor alte isprăvi, Heracle a devenit cunoscut drept un campion al oamenilor de rând și un ucigaș de monștri. Însă eroul a fost renumit și pentru temperamentul lui vulcanic, a violenței și brutalității de care a dat dovadă, cât și pentru numeroasele aventuri amoroase pe care le-a avut de-a lungul vieții, din care s-au născut nenumărați copii.

Etimologie: Potrivit unor legende vechi, eroul a fost inițial cunoscut sub numele de Alcide, în onoarea bunicului său. A fost redenumit însă în „Heracle”, un termen derivat din numele zeiței Hera și din cuvântul grecesc kleos (care înseamnă „glorie”), care poate fi tradus prin sintagma „slavă Herei”. Astfel, numele legendarului eroul s-a transformat într-un omagiu adus zeiței care i-a fost unul dintre cei mai aprigi dușmani. În mitologia romană, Heracle a fost cunoscut sub numele de Hercule.

Mituri și legende despre Heracle (Hercule), eroul legendar din mitologia greacă: Legendele străvechi spun că Zeus, stăpânul din Olimp, purtătorul de fulgere, hotărâse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără egal, care să-i fie sprijin și ajutor atunci când va avea nevoie. Şi-a îndreptat deci privirea către pământul cel întins, unde erau nenumărate femei încântătoare. Şi dintre toate i-a atras atenția o fată de o frumusețe rară, pe nume Alcmena.

Zeus o păcălește pe Alcmena: Poeții acelor vremuri cântau despre frumusețea Alcmenei. Prin frumuseţea feței, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, Alcmena întrecea toate femeile. Din pletele ei bogate şi pleoapele adumbrite se desprindeau o graţie sublimă, o vrajă, mult asemănătoare celei a zeiței Afrodita, cea mai frumoasă dintre nemuritori. Zeii şi oamenii de rând erau fascinați de frumuseţea Alcmenei. Însă tânăra, în tainicele adâncuri ale inimii sale, îi păstra soţului, regele Amfitrion, o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită și alături de soțul ei iubit locuia la Teba. Zeus însă n-a vrut să țină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme când Amfitrion tocmai ce plecase la luptă. Imediat, Zeus s-a preschimbat la chip, luându-și înfățișarea bărbatului Alcmenei. Apoi, a coborât în Teba și a făcut semn cu mâna iar în urma lui s-a ivit o oaste numeroasă. Așa a pătruns Zeus în palat, în sunete de tobe, prefăcându-se că este chiar el, Amfitrion, şi că se întorsese mai repede de la război. Nebănuitoare și fericită de întoarcerea bărbatului iubit, Alcmena l-a întâmpinat cu toată dragostea. Iar Zeus, aruncând pe jos coiful, platoșa și scutul, a îmbrățișat-o pe soața credincioasă a lui Amfitrion. 

Blestemul Herei: Când a sosit vremea și Alcmena era aproape să nască, Zeus, mândru din cale-afară, i-a adunat în jurul său pe toți zeii din Olimp, iar în fața lor s-a lăudat că în scurtă vreme i se va naște un fiu, un erou cum nu s-a mai văzut. Fiul său va domni ca rege în Argolida, în cetatea Micena, iar toți ceilalți îi vor fi slujitori. Toate rudele vor trebui să asculte de fiul lui Zeus ca de-un stăpân, căci astfel hotărâse chiar el, zeul zeilor, și așa va rămâne decis. Printre cei care au luat parte la cuvântarea lui Zeus se afla și Hera, care între timp aflase de înșelăciunea soțului ei. Plină de ură și de gelozie, aceasta a strigat către zeul cel trufaș: „De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acum pe râul din Infern, întunecatul Stix, că într-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spița lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalți sclavii săi.” Zeus, nebănuind nimic, a jurat că pruncul ce se va naște în acea zi va fi rege în Micena, iar toți ceilalți îl vor sluji. Însă Hera gândise deja un plan. Fără să stea prea mult pe gânduri, aceasta s-a urcat pe un nor și a pornit către țara Argos, spre cetatea Micena. Aici era rege Stenelos, un alt fiu al lui Perseu. Iar soția lui Stenelos urma să nască peste vreo două luni. Hera, fără zăbavă, a săvârşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stăpânului Micenei să nască mai curând. În același timp, tot printr-o magie doar de ea știută, a făcut în așa fel încât frumoasa Alcmena să nască cu câteva zile mai târziu decât îi era sorocit. După ce a săvârșit aceste lucruri, Hera a revenit în Olimp și i-a strigat lui Zeus: „Tu ai jurat că fiul care se va naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege în Micena. Află dar, o stăpâne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Numele său este Euristeu.” S-a mâniat Zeus, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvârlit mănunchiul de fulgere în lume, făcând prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimic. Făcuse un jurământ pe care nu-l mai putea călca. Așa cum promisese, feciorul lui Stenelos urma să fie rege, și fiul său un sclav. La puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi Alcmena doi băieți gemeni. Primul, pe nume Alcide, îl avea ca tată pe Zeus, stăpânul din Olimp. Cel de-al doilea, Ificle, era fiul lui Amfitrion.

Alcide omoară șerpii zeiței Hera: Dar mânia Herei nu s-a potolit. Văzând cât de frumos crește Alcide, fiul lui Zeus și al Alcmenei, Hera pune la cale un plan pentru a-l răpune pe prunc. Într-o pădure deasă trăiau doi șerpi uriași, lungi și groși precum doi balauri. Aceștia tocmai ce prinseseră un căprior și încolăciți în jurul lui îl sufocau în prinsoarea lor și îi strecurau otravă prin colții veninoși. Hera porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe un scut de aramă dormeau cei doi copii: Alcide şi Ificle. Dihăniile s-au supus și pe la miezul nopții s-au strecurat, nevăzuți, în cetate. Lacomi de sânge, cei doi șerpi uriași s-au târât prin cotloane și unghere întunecate până în camera în care dormeau cei doi frați. Din ochii lor aprinşi ţâşneau scântei verzui şi în gâtlej strângeau un venin negricios. Se apropiau într-una, şi limbile otrăvite le jucau printre colţi. Pe negândite însă, fiul drag al Alcmenei s-a trezit din somn. Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi a zărit, plin de groază, cei doi şerpi monstruoşi, ajunşi chiar lângă scut.Văzând colţii oribili şi limbile ascuțite, Ificle a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. În timp ce fratele său fugea cu lacrimi pe obraz, ţipând prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a ridicat în genunchi şi a prins în mâini cele două reptile reci şi înfricoşătoare. Le-a strâns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de încolăciri să scape de strânsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mâinile acelea, care-i strângeau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strâns atâta, până ce monştrii Herei și-au dat ultima suflare. Când au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Alcide, care ucisese dihăniile, le-a azvârlit trupurile neînsuflețite la picioarele lui Amfitrion și ale Alcmenei.

Un nou blestem se abate asupra lui Alcide: La vârsta de 18 ani Alcide ajunsese deja un tânăr frumos, voinic, ager, drept și înzestrat cu multe alte haruri. Însă flăcăul, deși fiu de rege, prefera o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veșminte împodobite, ca alţi prinți din acele vremuri. Se hrănea în timpul zilei cu fructe şi legume; seara, cu carne friptă; și arareori bea vin. În schimb, Alcide era de o vitejie și de un curaj nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur, doar cu o măciucă în mână, o armată numeroasă ce cotropise Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi.Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe Amfitrion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel și recunoscător. Așa că a hotărât să-i ofere tânărului Alcide pe una dintre fetele sale, pe Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decât viteazul Alcide. Știa că acesta se va îngriji ca, după moartea sa, cetatea să fie apărată iau poporul să fie mulțumit. Cum Megara era foarte frumoasă, fiul lui Zeus a acceptat propunerea lui Creon - să-i fie ginere și urmaș. În anii ce au urmat, Megara i-a oferit lui Alcide trei copii. Eroul îi iubea, le cânta cântece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alături de ei, prin ierburile verii, chiuind și râzând, sub privirile pline de iubire ale Megarei. Însă într-o zi, pe când se jucau cu toții și hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă privirea către cetatea Teba. Îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi în inima zeiţei se aprinde o mânie atât de încrâncenată, încât nu ţine seama de bieţii copilași fără de vină. Hera o cheamă la ea pe Mania, zeița furioasă a nebuniei, ce păstra o otravă într-o cupă de aur. Îi cere sa coboare pe pământ și să-i fure mințile eroului Alcide, fie și preț de doar câteva secunde. Zeiţa nebuniei, a zburat și a împrăștiat otrava asupra lui Alcide. I-a insuflat acestuia cele mai negre gânduri, răvășindu-i mintea în așa fel încât să-și vadă copii și pe soția mult iubită ca și cum ar fi niște ciclopi. Iar Alcide, crezând că familia lui este în mare primejdie, a pus mâna pe o bâtă și, dintr-o singură lovitură, i-a răpus pe toți patru. Când a realizat ce a făcut, eroul s-a prăbuşit cu fruntea în ţărână, cu sufletul zdrobit.

Oracolul din Delfi și drumul virtuții: Legenda spune că după crunta răzbunare a Herei, Alcide s-a trezit singur și cuprins de deznădejde. A vrut să se arunce de pe o stâncă înaltă însă atunci i s-a înfățișat sora sa, Atena, zeița înțelepciunii, care i-ar fi spus: „Nu te pripi, Alcide. Ce s-a întâmplat nu este din vina ta. Este o răzbunare cruntă a Herei. Erai prea fericit. Ea a orânduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiul lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă împotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de cele mai multe ori, și nu se împotrivește, căci Hera e vicleană şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Însă eu am să te ajut, căci nu o îndrăgesc pe Hera. E prea înfumurată. Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Du-te până la Delfi şi purifică-ţi trupul, așa cum porunceşte legea hotărâtă de Zeus. Puternicul Apollo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci.” În templul de la Delfi, Alcide îl întâlnește pe Apollo, care îi vorbește despre osânda groaznică la care trebuie să fie supus la ordinul Herei. Astfel, fiul lui Zeus avea să-și ispășească pedeapsa pentru crimele comise slujidu-i, în chip de sclav, regelui din Micena. Tot atunci, zeul Apollo i-a dat eroului numele de Heracle, ştiind că o să învingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune în cale. După întâlnirea cu Apollo, fiul Alcmenei a pornit către Micena. Și în timp ce mergea el zbuciumat, îngândurat şi trist, a întâlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate. Una era spoită în fel și chip, cu ochii vineţii, îmbrăcată în veşminte de stofă ţipătoare; avea brăţări, inele și podoabe scumpe. În păr avea împletite văluri trandafirii de mătase. Femeia chicotea și arunca priviri și zâmbete deșucheate oricui trecea prin apropiere. Cealaltă era demnă, îmbrăcată într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. În mână ea purta o cunună de laur. Văzându-l pe erou cum mergea abătut și îngândurat, ambele femei l-au întrebat încotro se îndreaptă. Ridicând privirea din pământ, fiul lui Zeus le-a răspuns: „Caut drumul care-i mai drept”. Prima femeie, cea îmbrăcată în haine scumpe, se apropie de erou și încearcă să-l ademeneasca cu vorbele și mișcările sale înșelătoare: „Eu pot să te îndrum pe o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun … Desfrânarea. Urmându-mă pe mine, poţi lenevi în voie, poţi dobândi bogăție din munca altora, iar singura ta grijă va fi cum să te desfeți și să te bucuri de viață. Haide, urmează-mă!” Însă cea de-a două femeie s-a apropiat și a glăsuit astfel: „Stai, nu pleca, viteazule. Pe drumul Desfrânării, plăceri - e drept - sunt multe. Însă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrâneţea lui e tristă și ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa. Eu sunt Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, cinste şi dreptate. Îi ajut să înfrângă toate relele şi să triumfe astfel binele pe pământ.” Când a auzit cele spuse de Virtute, Heracle s-a smuls din mâna Desfrânării, care încerca să-l tragă pe calea plăcerilor uşoare: „Şi eu, deşi puternic, sunt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osândit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus; dar vreau să ispăşesc  îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptând neînfricat şi preschimbând tot răul, urzit acolo în slăvi, în bine pentru oameni. Josnică Desfrânare, nu mă poţi amăgi! Am să mă lupt cu Hera şi, când o voi înfrânge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii.” Din clipele acelea - cum au cântat poeţii - fără de şovăire, Heracle n-a urmat decât drumul cel aspru, arătat de Virtute, oricâte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale necruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii.

Care au fost cele douăsprezece munci ale lui Heracle? Mitologia din jurul lui Heracle este una bogată, faptele sale legendare fiind povestite în zeci de mituri și legende grecești. Însă cele mai cunoscute fapte eroice ale lui fiului lui Zeus și al Alcmenei rămân faimoasele încercări (cunoscute și sub numele de „Cele douăsprezece munci ale lui Heracle”) la care eroul a fost supus de Euristeu, regele din Micena. Potrivit celei mai cunoscute și răspândite variante ale mitului, Hera însăși a fost cea care l-a ajutat pe Euristeu să elaboreze cele mai dificile și mortale sarcini, sperând să-l distrugă pe Heracle odată pentru totdeauna. Dar fiul lui Zeus a reușit să-și ducă la bun sfârșit fiecare muncă, dobândind astfel faimă și glorie nemuritoare. Ordinea celor douăsprezece muncii, așa cum acestea au fost enumerate de scriitorul și filozoful grec Apolodor, este următoarea: uciderea leului din Nemeea; uciderea hidrei din Lerna; nimicirea păsărilor stimfaliene; prinderea căprioarei cu coarne de aur a zeiței Artemis; prinderea mistrețului din Erimant; curățarea grajdurilor lui Augias; capturarea taurului lui Poseidon; aducerea cailor lui Diomede; cingătoarea Hipolitei; vacile lui Gerione; răpirea câinelui Cerber; merele de aur din grădina hesperidelor.

Prima muncă a lui Heracle - Uciderea leului din Nemeea: Când Euristeu, regele Micenei, a auzit că la poarta cetății sale se afla chiar fiul lui Zeus, care cerea să fie lăsat să intre, acesta a poruncit imediat ca viteazul să fie trimis să ucidă leul din Nemeea, o fiară sălbatică zămislită de monstrul Tifon și vipera Echidna. Crezând că eroul va fi sfâșiat de fiara însetată de sânge, regele cel laș și supușii lui credincioși râdeau cu poftă de la fereastra palatului regal. Dar Heracle nu a șovăit. A pornit întins spre ţinutul îndepărtat al Nemeei, unde, într-o peşteră săpată în inima unui munte, își avea culcuşul leul. Legenda spune că feciorul Alcmenei a găsit văgăuna, dar nici urmă de leu. Așa că s-a ascuns după o stâncă și a așteptat până ce fiara s-a întors, sătulă, după ce mâncase o turmă întreagă și un păstor. Leul era uriaş. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sânge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi  străluceau în soare. Răgetul său cumplit putea băga spaima până și în cei mai viteji eroi. Însă Heracle nu s-a speriat. Și-a luat arcul și a tras o săgeată, apoi încă una, și a trimis mai multe săgeți iuți către fiara uriașă. Dar toate s-au izbit de pielea leului ca de un zid de piatră. Putea eroul să tragă și o mie de săgeți și tot nu ar fi fost de ajuns. Spun poeții că pielea acestui leu, o progenitură a monstrului Tifon și al viperei Echidna, era de nepătruns. Nici cea mai ascuțită sabie sau cea mai dură lance, nicio armă făcută de vreun muritor, nu puteau tăia în trupul creaturii. Pielea îi fusese fermecată chiar de Tifon, cu invoirea Gaiei. Leul răgea cumplit, şi cu coama zbârlită, cu ochii însângerați, s-a aruncat asupra voinicului. Din jilţul său de aur, stăpânul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină în vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lângă el sta aşezată Hera. Zeus, preaputernicul conducător din Olimp, își lăsa fiul preaiubit să înfrunte singur moartea. Atâta că voinicul nu lupta pentru tatăl său sau pentru ceilalți zei din Olimp care îl priveau nepăsători. El lupta pentru a-și ispăși crima cea îngrozitoare, săvârșită fără voia sa. Heracle lupta pentru oamenii terorizați de fiara sălbatică care făcuse prăpăd în ținutul Nemeei, vărsând mult sânge nevinovat. Văzând eroul că leul se repede asupra sa, a ridicat măciuca şi l-a lovit cu putere fix în creștetul capului. Puterea lui Heracle era înspăimântătoare. De-ar fi izbit o casă, așa cum l-a izbit pe leu, atunci aceasta s-ar fi sfărâmat în mii de bucăți. Leul a șovăit și s-a clătinat de la teribila lovitură, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi de această dată iar bâta a trosnit de la mijloc. În schimb fiara s-a speriat de puterea teribilă a lui Heracle. Urlând, s-a întors pe labe, mai să se răstoarne pe o parte, și a fugit mâncând pământul spre peştera unde își făcuse bârlog. Fiara, ce răpusese atâtea sute de oameni nevinovați, vedea că i-a sosit acum şi ei sfârşitul. Grota în care se refugiase leul avea două intrări. Așa că fiul lui Zeus a smuls din munte o stâncă și a prăbușit-o peste una dintre intrări. Apoi, cu mâinile goale, a intrat în peșteră pe urmele leului. Pe oriunde călca, voinicul dădea peste mormane de oase de oameni și de fiare. Dar fără să se teamă, Heracle a intrat adânc în bezna acelei peșteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în întuneric, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stâncile. Labele lui zgâriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau. Ce a urmat nu știe nimeni. A fost o învălmășeală de nedescris. Lupta lor a durat poate o zi, poate două, poate chiar trei. Însă la final Heracle a prins leul de grumaz și l-a strâns cu putere până când fiara și-a dat duhul și a căzut la pământ. Apoi, folosindu-se de ghearele ascuțite ale fiarei (căci sabia și cuțitul nu erau de ajuns), eroul a jupuit pielea vrăjită a leului. S-a înveșmântat cu pielea, iar pe cap și-a pus țeasta bestiei. Prin vitejie, Heracle dobândise o armură care nu putea fi străpunsă nici de săgeată, nici de sabie, și nici de lance.

A două muncă a lui Heracle - Uciderea hidrei din Lerna: Auzind de izbânda lui Heracle, Euristeu s-a îngrozit și mai tare. De teamă ca nu cumva eroul să nu apară din nou la porțile cetății, mai ales acum că oamenii îi strigau deja numele pe străzi, regele a poruncit: „Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile Lernei. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a viperei Echidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grâu, şi omoară oameni nevinovați. Niciun viteaz din câți au vrut să ajungă la mlaştinile Lernei n-a scăpat cu viață. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus și al frumoasei Alcmena.” De această dată, Heracle a fost însoțit de tânărul Iolau, feciorul lui Ificle, care s-a rugat de erou să-i permită să-l urmeze, măcar o dată, în aventurile sale. Legenda spune că Hidra dormea la ceasul când au sosit cei doi. În jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi târâte până-n sălaşul său. Nu le putea mânca, atât erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplând întreg văzduhul cu un miros otrăvit. Heracle și Iolau au adunat lemne și fân, apoi s-au apropiat încet și au aprins un foc mare. Fiul lui Zeus și-a aprins săgețile în acel foc și cu ele a tras în hidra încă adormită. Lovită de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gâtlejuri lungi şi nouă capete, dintre care unul mai gros și mai vânjos - capul nemuritor. Pe cele nouă guri și pe nări arunca flăcări verzi, iar limbile otrăvite șuierau cumplit. Văzând monstruozitatea, eroul nostru s-a aruncat asupra ei cu ghioaga în mână. Dintr-o singură lovitură i-a zburat unul dintre căpățâni, însă în locul capului lipsă au crescut imediat alte două. Mirat, viteazul Heracle a lovit din nou. Dar oricâte capete lovea, în locul lor creșteau altele la fel de fioroase. În cele din urmă, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind și colți ca niște pumnale, cincizeci de capete. Văzând că prin luptă dreaptă nu are sorți de izbândă, Heracle i-a strigat însoțitorului său Iolau să ia lemne aprinse și să ardă, rând pe rând, fiecare gâtlej al hidrei. Iolau a apucat bucăți de lemn, care ardeau în flăcări, și a îndeplinit imediat porunca. Astfel nu au mai putut să crească alte noi capete. Dar lupta era departe de a se fi sfârșit. În tot acest timp, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cât un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare.  Văzând cum crabul îi sfâșia eroului carnea de pe os, Iolau a apucat un bolovan și l-a trântit peste monstru, scufundându-l în adâncurile tulburi ale mlaștinii. Scăpat din cleștii crabului, Heracle a continuat să se lupte. Încleștarea cu monstrul a durat de la răsărit și până la apusul soarelui. În cele din urmă, Heracle a reușit să-i strivească odraslei lui Tifon și a Echidnei capul nemuritor, ultimul rămas, care se afla mai sus decât toate și care arunca din gâtlej un venin negru-verzui. Însă chiar și așa zdrobit, capul continua să arunce miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, iar pe nări scotea în continuare flăcări. Văzând acest lucru, Heracle a apucat o stâncă grea și înaltă, care se ridica în mijlocul mlaștinii, aproape de sălașul creaturii, și a răsturnat-o peste capul nemuritor. Hidra a fost înfrântă. Heracle şi-a muiat apoi toate săgeţile în sângele otrăvit al hidrei de la Lerna, după care s-a urcat în car, alături de Iolau, și-au pornit înapoi către Tirint. 

A treia muncă a lui Heracle - Nimicirea păsărilor stimfaliene: Nici nu a apucat să-și tragă sufletul Heracle, la Tirint, că a primit poruncă să pornească iar la drum. Pentru ce-a de-a treia muncă trebuia să nimicească un soi de păsări mari care își făcuseră cuiburile în nişte smârcuri negre, lângă Stimfalos, un oraș de pe ţărmurile mării. Păsările acestea erau cu mult mai mari decât omul, aveau ciocuri de-aramă şi aripi de bronz. Când băteau din aripi aruncau pene ca nişte lănci, doborând animale şi oameni deopotrivă. Luau  prada în gheare, se ridicau în văzduh, şi acolo o devorau în timpul zborului. Cursese atâta sânge în toată împrejurimea oraşului Stimfalos, încât mai toți localnicii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu păsările acelea, pentru că ele slujeau crudului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau când vedea sângele şiroind pe străzile din Stimfalos. De altfel, tocmai acesta fusese motivul pentru care regele cel laș hotărâse să-l trimită pe Heracle în acea misiune. Spera că ori păsările, ori răzbunarea lui Ares o să-l răpună pe voinic. Şi a pornit Heracle către golful argolic, unde se afla smârcul cu pricina. Cei care îi ieșeau în cale îl îndemnau să oprească sau să facă cale întoarsă: „Euristeu te vrea mort! Cum poţi tu să înfrunți așa monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripi? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi? Iar locul e deschis, n-ai unde te ascunde sau feri. Mult au mai îndurat oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Mii de suflete nevinovate s-au stins. Nu vrem să mori şi tu, pentru că ne eşti tare drag. Tu ne-ai scăpat de cele două înfricoșătoare odrasle ale lui Tifon.” Însă Heracle a continuat sa meargă mai departe. Căra cu el viteazul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la smârcurile cele întunecate, s-a urcat pe un deal, ce era lângă țărm, și a început să bată strașnic în timpane. Zgomotul infernal a ridicat stoluri de mii și mii de păsări ale lui Ares. Cerul se întunecase de-atâta păsărime, şi țipetele lor au umplut tot văzduhul, ajungând până departe, la urechile lui Euristeu și a sfetnicilor lui, care râdeau și se veseleau în Micena la gândul că fiul Alcmenei va fi răpus. Însă Heracle, înfășurat în blana de leu, având coiful pe cap, nu se temea de păsări. Eroul azvârlea cu lancea, trăgea cu arcul săgeți care străbăteau câte o sută de păsări deodată, ba chiar lovea și cu bâta lui groaznică, dacă îi era la îndemână. Și s-a luptat Heracle până când, într-un final, smârcurile erau acoperite cu aripile negre, întinse, fără viață, a miilor de dihănii răpuse. Mormane peste mormane de păsări moarte, tot locul era învelit, ca într-un giulgiu negru, cu păsările lui Ares. Cele puține care au scăpat, de frica morții, și-au luat zborul către portul Euxin, refugiindu-se pe o mică insulă, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares. Legendele spun că văzânt fapta lui Heracle, Ares s-a înfățișat cu o sabie în mână, dornic de răzbunare. Însă eroul și-a ridicat măciuca, gata să-l lovească. Văzând acest lucru, zeul războiului a fost cuprins de frică și a luat-o la goană. S-a făcut nevăzut însă a jurat să o ajute pe Hera să-l răpună pe fiul Alcmenei. Astfel s-a isprăvit și această încercare - cea de-a treia. Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint. Pe drumul de întoarcere a întâlnit zeci de grupuri de oameni care reveneau în orașul Stimfalos. Și toți i-au multumit, cu lacrimi în ochi, fericiți că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.

A patra munca a lui Heracle - Prinderea căprioarei cu coarne de aur a zeiței Artemis: Nu a trecut mult până ce vestea izbândei lui Heracle a ajuns la urechile regelui din Micena. Cuprins de furie, acesta a ticluit imediat un alt plan. Din nou, fără să-l lase pe Heracle să-și tragă sufletul, regele cel hain a poruncit ca eroul să purceadă de îndată spre munții Arcadiei, unde să prindă și să-i aducă o iute căprioară a sorei lui Apollo, zeiţa Artemis. Însă căprioara asta nu era ca orice altă căprioară. Ea avea coarne de aur și picioare de aramă. Era iute precum o săgeată și fusese hărăzită de zeiţa fecioară să producă distrugeri mari în livezi şi pe ogoare, şi aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se pare că locuitorii de acolo o mâniaseră cumplit pe Artemis după ce au refuzat să-i aducă jertfe în templu. Așa că zeița vânătorii a eliberat căprioara care, oriunde vedea livezi sau ogoare încărcate de rod, grădini sau pășuni verzi, se ducea și, la porunca zeiței, călca totul în picioare, lovea cu coarnele și prăduia tot. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura. După ce a umblat prin desele păduri ale Arcadiei, Heracle a dat în cele din urmă peste sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Însă cum a zărit-o, aceasta i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau că atinge pământul. Semăna cu un vârtej care alunecă, cu vuiet, pe-o câmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi. Era o făptură cum nu se văzuse. Numai că nici eroul nostru nu s-a lăsat mai prejos. Spun poeții că, Heracle și căprioara zeiței Artemis s-au alergat și s-au urmărit fără odihnă, fără hrană sau apă, fără somn, neîntrerupt, de la miazănoapte până în ținutul hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul. Aici era s-o prindă însă eroul a poposit o clipă, cât să-și tragă sufletul. Și atât i-a fost. Caprioara a făcut un salt și a țâșnit din nou, pornind de această dată spre miazăzi. Se spune că au tot fugit așa un an de zile. Oamenii îi vedeau trecând cum trece vântul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atât că nicio fiinţă, de pe întreg pământul, nu mai putea s-alerge atât de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle. Și a urmărit-o fiul lui Zeus până când căprioara a ajuns pe malul unui râu albastru și adânc - Ladon. Și acolo se afla templul zeiței Artemis. Dacă reușea să intre în templu, căprioara cu coarne de aur era la adăpost. Eroul nu mai putea să o scoată de acolo. Până în acest punct se ferise să folosească arcul. Însă cum animalul era aproape de intrarea în templu, Heracle a țintit-o cu o săgeată, în piciorul ei stâng. Căprioara rănită s-a oprit pe loc. Din doi pași, Heracle a sărit pe ea și a prins-o de coarne. Apoi i-a scos săgeata din picior și a legat-o bine de celelalte trei picioare. A ridicat-o pe umerii săi groși și a pornit cu căprioara astfel capturată, către Micena.

A cincea muncă a lui Heracle - Prinderea mistrețului din Erimant: Regele cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atâtea lupte: cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana neîntreruptă, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns. Așa că a gândit în grabă un alt plan. De această dată l-a trimis pe erou în munții Erimant, să-i aducă de acolo, viu și nevătămat, mistrețul fioros care făcea prăpăd în regiunea Psofidei, distrugând aşezări şi omorând oameni nevinovați. Și astfel pornește iar Heracle - deşi abia sosise - făcând cale-ntoarsă către Arcadia. În drumul său, eroul l-a întâlnit în cale pe centaurul Folos, o fire blândă și un bun prieten al lui Heracle. Centaurul l-a poftit pe eroul nostru la un ospăț și câteva momente de răgaz, după atâta trudă. Mai mult decât atât, Folos a adus și un butoi de vin, bun, aromat, pe care îl primise cadou de la Dionysos, zeul viţei de vie. Din acest vin nu sorbeau decât zeii. Aroma lui îmbătătoare s-a răspândit rapid peste câmpii și văi, învăluind întreg muntele, amețindu-i pe oameni, pe monștri și pe fiare. Cei dintâi au simţit aroma îmbătătoare fraţii centaurului. În tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle. Supărați că sclavul regelui Euristeu cutezase să guste din vinul lor, centaurii furioși s-au repezit cu stânci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stâncă mare în frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. Văzând că nu are sorți de discuție cu centaurii furioși, s-a ridicat voinicul Heracle, cum sare o scânteie din focul cel uriaş, care cuprinde un rug. Uşor ca rândunica, dar îndârjit ca leul când e rănit de moarte, s-a avântat fiul lui Zeus la cel dintâi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. Apoi, a pus mâna pe ghioaga lui cumplită și a început să lovească în stânga și-n dreapta, sfărâmând ţeste, piepturi şi şale de centauri, trântindu-i pe toți la pământ. Centaurii, cuprinși de spaimă, câți mai erau în viaţă, s-au repezit afară din peştera lui Folos. Însă eroul nu i-a lăsat să scape. A pornit pe urmele lor și, tintindu-i cu săgeți, i-a răpus unul câte unul. Încă nepotolit de această întâmplare, s-a dus în Erimant, căutându-l pe mistreţ. L-a găsit cu mare dificultate, pitit într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci. Văzându-l pe Heracle, animalul - ce fusese avertizat de Artemis că vor veni primejdii - s-a proptit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu râtul lui enorm l-a smuls din rădăcină și l-a prăbușit spre erou. Cu multă agilitate, Heracle s-a ferit. A vrut să ridice el trunchiul care căzuse jos, să-l azvârle spre mistreţ și să-l răpună chiar acolo. Însă şi-a amintit că trebuie să-l captureze în viață și să-l ducă nevătămat lașului Euristeu.  Văzând că nu-l poate doborî pe erou, mistrețul a încercat să fugă către vale. Însă Heracle, strigând și aruncând după el cu pietre mari, l-a forțat să se urce spre vârful Erimat. Muntele era acoperit cu zăpadă proaspătă, pufoasă, în strat gros. Mistretul s-a împleticit, a alunecat și s-a împotmolit în stratul de omăt. Gâfâia, era obosit și nu mai putea să înainteze. Isteţ și sprinten, voinicul a ocolit zona înzăpezită și s-a cățărat pe niște stânci golașe. De acolo a sărit de-a dreptul peste fiară, a lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-a îmblânzit. A luat-o apoi pe spinare şi-a pornit spre Micena.  

A șasea muncă a lui Heracle - Curățarea grajdurilor lui Augias: Văzând că și de această dată Heracle a ieșit victorios, regele i-a cerut cu glas amenințător: „Te du acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii sunt în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii sunt  purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se aseamănă cu o stea de aur sclipitor. În grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de secole, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce sunt date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul.” Știind câți bieți sclavi fuseseră uciși de regele Augias, pentru că n-au putut să curețe gunoiul, Heracle s-a învoit și la această muncă. Ajuns în Elida, eroul a fost întâmpinat de Augias, care cu răutate în glas i-a spus: „Regele Euristeu te-a trimis să-mi slujești timp de un an. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa chiar aici, în Elida.” Însă viteazul nostru știa ce are de făcut și s-a învoit să curețe grajdurile nu într-un an, nici în zece și nici într-o viață … ci într-o singură zi. Astfel, fiul cel isteț al Alcmenei a scos vitele afară, mânându-le într-un câmp din apropiere. Apoi, a pus mâna pe ghioaga sa cea cumplită și a lovit cu putere în zidul înalt, din spatele grajdurilor, făcând două spărturi. În dreptul fiecărei spărturi făcută în zid, a săpat după aceea câte o albie, spre cele două râuri aflate în apropiere: Peneu și Alfeu. Apa din râuri a intrat pe albiile săpate de erou, prin spărturi, în grajdul lui  Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să facă o spărtură și în zidul din față. Apa intra prin spatele acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, ducând cu ea tot gunoiul. Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, iar găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile săpate de Heracle erau deja umplute cu pământ și nu se mai cunoşteau.

A șaptea muncă a lui Heracle - Capturarea taurului lui Poseidon: Însă nici de această dată nu a avut eroul nostru parte de odihnă. Nici nu a ajuns bine vestea la urechile tiranului din Micena că acesta a și poruncit ca fiul lui Zeus să purceadă de îndată spre regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gaia. Acolo se afla un taur alb ca spuma mării, trimis de însuși zeul Poseidon, furtunosul. Şi taurul acesta era, spune povestea, turbat ca vijelia. Ochii îi ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea înfiorător. Taurul lui Poseidon alerga peste toată Creta, călcând totul sub copite. Mușca oameni, vite și alte sălbăticiuni. Cu coarnele dărâma locuinţe şi grajduri, livezi, grădini şi holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus și al frumoasei Europa, stătea închis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu îndrăzneau să lupte cu creatură turbată a lui Poseidon. Dar iată că soseşte Heracle, cu o barcă. Euristeu îi poruncise să aducă taurul din Argos, viu şi zdravăn. Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de oţel o plasă, cum sunt cele cu care se prind peşti. A pornit apoi pe urma lighioanei, întărâtând-o la luptă cu strigăte şi pietre. Iar când s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit direct în plasă. Heracle i-a strâns botul în pumnii lui de fier și i-a încovoiat gâtlejul gros. Și iată cum taurul lui Poseidon a fost îmblânzit. Animalul asculta acum de porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea în jos și-n genunchi înainte, mugind încetişor, parcă cerându-și iertare. Luându-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la locuitorii din insula lui Zeus - ce-l binecuvântau că-i scăpase de blestem - Heracle a încălecat pe taur, ca pe-un cal. Ţinându-l strâns de coarne, a îndreptat animalul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi a înotat cu sârg până-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei până-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu. Auzind că animalul turbat al lui Poseidon se află într-unul din grajdurile sale, pe Euristeu l-a cuprins frica. Regele s-a ascuns într-un butoi de aramă, strigând slujitorilor săi ca să deschidă poarta la grajduri şi să lase taurul să fugă unde o şti. Animalul, când s-a văzut liber, a fugit ca năluca. S-a dus până în Atica, pe câmpul Maraton, unde avea să fie doborât de un alt erou legendar, Tezeu. 

A opta muncă a lui Heracle - Aducerea cailor lui Diomede: După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a întrebat-o pe stăpâna sa, Hera, ce alte munci, și mai grele, să-i dea eroului nostru. Hera i-a amintit că în Tracia se află un fecior al lui Ares, stăpân peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără seamăn. Sunt negri ca tăciunii și gonesc ca nişte vulturi când zboară prin văzduh. Însă caii aceștia stau legați în lanțuri grele pentru că nu se hrănesc decât cu carne de om. Orice străin ajunge pe acele meleaguri, este prins de Diomede și dus, târâș, la grajduri; e zvârlit cailor, care-l sfâșie îndată, ca niște lupi flămânzi. Şi-a plecat iarăși Heracle. În frumosul port Argos îl aștepta o corabie mare, după cum ceruse chiar fiul lui Zeus, s-aducă pe ea caii, dacă-i va putea lua. În drum, o furtună năprasnică s-a abătut asupra ambarcațiunii, iar viteazul s-a văzut nevoit să acosteze, pentru o vreme, pe ţărmul tesalian. Aici domnea, în cetatea Fera, Admet. Cum vremea era potrivnică, Heracle s-a gândit că i-ar putea face acestuia o scurtă vizită, sa poposească acolo câteva zile și sa depene povești cu bunul său prieten. Atâta că la vremea când a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades, stăpânul din Infern, își trimisese solul să-l ia pe regele Admet în regatul său subteran. Admet era îngrozit, și pe bună dreptate. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărâmul morţii, când este încă tânăr şi-i însetat de viaţă? A chemat Admet pe toți cei pe care îi cunoștea - părinți, bunici, frați, surori, slujitori, supuși, prieteni buni. Și i-a întrebat pe toți cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Însă nimeni nu s-a învoit. Nimeni în afară de draga lui soție, tânăra și frumoasa Alcesta. Iar trimisul lui Hades, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o coasă tăioasă, s-a învoit ca în locul lui Admet să o ia pe minunata sa soție. S-a apropiat de ea și cu o mișcare scurtă i-a retezat o șuviță de păr. Alcesta a închis ochii, scoţând doar un suspin, a alunecat pe lespezi iar trupul firav i s-a răcit. Jale male a cuprins palatul. Inima lui Admet s-a sfâşiat de chinuri, văzând pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pământ pierind sub ochii lui. Tocmai când aveau loc întâmplările acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe fiul Alcmenei, n-a vrut să-l întristeze cu problemele sale, așa că nu i-a dezvăluit nimic despre chinul ce-l apăsa. În schimb, a cerut ca Heracle să fie ospătat cu tot ce avea mai bun: bucate alese, băuturi fine şi fructe proaspete din grădini. Însă pe când se ospăta la masă, Heracle a băgat de seamă ca toți cei din jur aveau șiroaie de lacrimi pe obraz. I-a întrebat pe slujitori ce se întâmplă și în cele din urmă a aflat adevărul. Noaptea, când toţi dormeau, Heracle s-a ridicat uşor din aşternut. Ştia prea bine că în prima noapte, după ce închidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice sufletul trupului adormit. Fără sa fie văzut de nimeni, s-a strecurat Heracle către camera în care se afla trupul frumoasei Alcesta. Potrivit tradiției, nimeni nu avea voie să fie prin preajmă atunci când Tanatos venea să ridice umbra celui trecut în neființă. Însă viteazul s-a așezat la pândă. A așteptat o vreme până când a auzit deodată fâlfâit de aripi. Atunci s-a repezit din ascunzătoarea sa și l-a înșfăcat pe zeul morții. S-au luptat toată noaptea. Înainte de răsăritul soarelui, l-a dovedit Heracle pe Tanatos. L-a trântit cu pieptul la pământ și l-a legat bine în sfori groase. Moartea fusese învinsă. Văzându-se înfrânt, Tanatos a acceptat să o întoarcă la viață pe tânăra regină și s-a învoit să-l lase pe Admet să vieţuiască în tihnă. Era spre dimineaţă când au intrat Heracle şi Alcesta în palat. Admet se hotărâse să-şi curme viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzând-o pe Alcesta vie, surâzătoare, tânără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă. Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba. A pornit iar pe mare și după un drum lung a ajuns în ținuturile crudului rege Diomede, bistonianul, pe care însuși Ares îl avertizase din vreme. Şi nici nu a debarcat bine Heracle că s-a și văzut încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, până la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legându-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi înarmaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou.  Lupta care a urmat a fost crâncenă și a durat trei zile și trei nopți. În dimineața celei de-a patra zi, oastea bristoniană a fost înfrântă, iar puținii supraviețuitori au trebuit să fugă care încotro. Regele Diomede căzuse însă prizonier. Heracle l-a suit pe vas, printre caii flămânzi, care cum l-au văzut, cum s-au repezit și l-au sfâșiat. Mânia lui Ares era fără seamă. Fiul Alcmenei îi zădarnicise, din nou, planurile. Însă zeul, care ațâța la războaie, nu a îndrăznit să se arate și să lupte din nou cu eroul nostru. Întorcându-se în Argos, Heracle a adus caii în oraşul Micena. Regele Euristeu, aflând că Diomede a fost mâncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a înspăimântat şi-a sărit în butoi. Heracle a închis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. În goana lor nebună au ajuns în pădurea ce împrejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mâniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mâncat pe toţi. 

A noua muncă a lui Heracle - Cingătoarea Hipolitei: De opt ori a scăpat până acum Heracle, însă Euristeu, la sfaturile Herei, ticluise deja un alt plan. De această dată i-a cerut eroului să-i aducă o cingătoare scumpă, vrăjită cu puteri neasemuite chiar de zeii olimpieni. Cingătoarea era purtată de Hipolita, regina amazoanelor. Viteaza Hipolita şi mândra Antiopa - copilele lui Ares, zeul războiului - domneau peste poporul de femei luptătoare, care sălăşluiau la Pontul Euxin. Câţiva eroi vestiţi, precum Peleu din Telamon și Tezeu din Atena, aflând despre chinurile îndurate de Heracle până atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoanelor. S-au strâns așadar în portul Argos și au cerut să-l urmeze. Heracle s-a învoit. Vitejii au urcat toți pe o corabie și au pornit spre Pontul Euxin. După o lungă călătorie, au debarcat pe țărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei  războinice, călărind pe cai iuţi, purtând pe spate arcuri şi-n mâini lănci ascuţite. Eroii au fost întâmpinați de Hipolita care a rămas uimită la vederea chipeșilor flăcăi ce coborau pe țărm. Regina i-a întrebat ce doresc iar Heracle i-a răspuns, cu glas blând, arătându-i că vine tocmai din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină. Aflând despre destinul tragic al fiului Alcmenei, regina războinică s-a învoit să-i dea cingătoarea fără luptă. Dar din înaltul cerurilor privea veninoasa Hera. Când aceasta a văzut că eroul era pe cale să dobândească cingătoarea atât de ușor, fără luptă, doar prin vorbă iscusită, Hera s-a prefăcut în amazoană și, călare pe-un cal negru, a sărit în mijlocul femeilor războinice strigând: „Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei! El nu vrea altceva decât să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai cingătoarea ei.” Şi a vorbit zeiţa atât de înverșunată, încât amazoanele s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţâşnit o ploaie de săgeţi. Degeaba încerca Hipolita să le potolească. Nimeni n-o asculta. Amazoanele intrau în luptă, rând pe rând, repezindu-se, dârze, s-arunce lănci, săgeţi sau pietre, în eroi. Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimântat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane. Când a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele amazoane, trântite la pământ, cu caii lor cu tot. Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi - fiindcă Menalipa plângea şi se zbătea sub braţul lui Heracle - regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătoare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu. 

A zecea muncă a lui Heracle - Vacile lui Gerione: Cea de-a zecea ispravă săvârșită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii, căci astfel îi poruncise Euristeu: „Te vei duce la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios - strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpân.” Și a pornit, din nou, eroul nostru, pe mare, de această dată îndreptându-se către Africa pe o plută construită chiar de el, dintr-un copac uriaș. A străbătut apoi toată Libia și deșerturile pustiite, până la capătul lumii. Acolo-i o strâmtoare, unde se întâlnesc oceanul nesfârşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. A smuls din coastele stâncoase ale țărmului două pietre mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strâmtoarea aceea care lega Africa și Europa. Stâncile din strâmtoare s-au numit de-atunci  „Coloanele lui Heracle”. Insula Eritia (Erythia), destinația viteazului, se găsea însă în larg. Nu era nicio cale să ajungă până acolo. Țărmul era tot pustiit, nici urmă de copaci din care să-și construiască o plută. Venise și seara, iar zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă. Din razele ce ardeau pe fruntea zeului se răspândea dogoare atât de nemiloasă, încât bietul Heracle n-a mai putut s-o îndure. Şi, supărat amarnic, a pus mâna pe arc. Era gata să tragă în zeul Soare, crezând că vrea anume să-i facă rău. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte: „Lasă arcul jos, căci eu sunt Helios, zeul ce încălzesc pământul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint.  Însă o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi şase mâini enorme. La fel, şase picioare. Luptând, el te izbeşte cu câte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca.”  Totuşi, fiul Alcmenei nu a fost descumpănit de vorbele rostite de Helios. A sărit imediat în barca oferită de zeu și a început să vâslească degrabă spre insula din depărtare. La ţărm a fost întâmpinat de alt uriaş, Eurition - păstorul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione - şi câinele său credincios, Ortos. Ortos avea şi el două capete hâde şi era frate bun cu câinele lui Hades, paznicul din Infern. După ce i-a înfrânt pe Eurition şi pe Ortos, Heracle a trebuit să se confrunte cu stăpânul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione. Lupta n-a fost uşoară. Eroul a fost lovit; dar vitejia lui şi ghioaga cea grozavă l-au ajutat să învingă. După ce l-a biruit și pe Gerione, strașnicul Heracle a urcat cireada de vaci în barca de aur și a plecat spre casă. A călătorit așa multă vreme, a trecut în Europa, prin munții Pirinei, prin Galia, și în cele din urma prin Italia. Era aproape de Micena când răzbunătoarea Hera i-a răzlețit o vacă, ce s-a întors înot până în Sicilia. A trebuit s-o caute, iar când a găsit-o, a trebuit să lupte pentru ea cu o progenitură de-a lui Poseidon care o ascunsese într-o cireadă de-a lui. A recuperat vaca pierdută și a mânat cireada până la Marea Ionică. Aici, aceeași Hera, a semănat turbarea în toate vacile. Cuprinse de turbare, acestea s-au împrăștiat prin toată lumea, în toate cele patru zări. Iar a trebuit să le caute Heracle. Iar a trebuit să se lupte cu fel de fel de monștri, să urce munții cei înalți, să străbată înot mările, să cutreiere codrii deși și să alerge peste câmpiile nesfârșite. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu. Numai că regele cel nevolnic a poruncit ca toate vitele să fie înjunghiate, iar carnea lor să fie oferită jertfă ocrotitoarei sale, zeița Hera.

A unsprezecea muncă a lui Heracle - Răpirea câinelui Cerber: Văzând că nu poate birui în niciun fel, Euristeu a apelat din nou la ajutorul Herei. De această dată zeița l-a sfătuit să-l trimită pe Heracle în împărăția lui Hades, de unde să-l aducă pe câinele strajer la porțile Infernului, pe Cerber. Fără să crâcnească, a pornit iarăși Heracle la drum. A căutat o peșteră adâncă, care cobora în măruntaiele pământului, până în Infern. Înfruntând genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge până la porțile palatului lui Hades. Acolo observă, legat de o stâncă, pe eroul Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoanelor. Era legat în lanțuri grele pentru că încercase s-o răpească pe soţia lui Hades, pe Persefona, pentru prietenul său, regele Piritou. Cu o smucitură, Heracles rupe lanțurile și-l eliberează pe Tezeu. Îl trage apoi jos de pe stâncă și-i arată calea de întoarcere către casă. Vlăguit de puteri, Tezeu îi mulțumește și părăsește lumea subterană. Martor la toate cele ce se întâmplaseră, Hades știa, la fel ca Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost ușoară. N-a îndrăznit să-i stea eroului în cale, însă a pus un rămășag: putea să-i ia câinele credincios atâta vreme cât îl dobora fără arme. Eroul s-a învoit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de cele trei gâturi groase, şi l-a strâns ca într-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Însă era în zadar. L-a strâns atât pe Cerber, atât l-a sufocat, până ce și acest monstru s-a prăvălit ca mort. Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe câinele lui Hades, şi a pornit spre Micena. Pe drum, pe cât se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruieni - cucută, mătrăgună … tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, spune legenda, s-au ivit plantele otrăvitoare.

A douăsprezecea munca a lui Heracle - Merele de aur din grădina hesperidelor: A urmat, spun legendele, ce-a de-a douăsprezecea și ultima muncă la care a fost supus eroul nostru. Însă aceasta avea să fie mai lungă și mai dificilă decât toate celelalte unsprezece. De această dată, Euristeu i-a cerut să-i aduca merele de aur din grădina nimfelor hesperide. Însă unde se afla această grădină fermecată, nimeni nu știa. S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rândul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera. Unii spun că Atena, văzând cât se chinuie fiul Alcmenei, i-ar fi destăinuit că drumul către grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu - un bătrân zeu al mării. Atâta că Nereu nu va dezvălui locația secretă decât dacă ar fi fost înfrânt în luptă. Așa că viteazul nostru s-a așezat pe nisipurile fine de pe țărmul mării. Acolo a așteptat multă vreme până când zeul cel bătrân a ieșit din apele adânci, să se încălzească puțin la soare. Fără să stea prea mult pe gânduri, eroul i-a sărit în spate și cei doi au început o luptă aprigă. Deși bătrân, Nereu era dibaci și avea mușchi de oțel. S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în cele din urmă, Heracle l-a prins peste mijloc cu mâinile încleștate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbec şi chiar câine - n-a mai putut să scape. Nemaiavând ce face, Nereu a dezvăluit locul unde se afla grădina nimfelor hesperide: la capătul lumii, acolo unde Atlas ţine pe umeri cerul. Grădina era însă păzită de multe nimfe și de un monstru - Ladon, cu un ochi veșnic treaz. De va putea Heracle să ajungă până acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu. Bătrânul Nereu i-a dezvăluit totuși că singurul care știe drumul către grădină este Prometeu, cel înlănțuit pe o piatră colțuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, la porunca lui Zeus. Și-a mers Heracle, străbătând mări şi ţări. Pe drum s-a luptat cu un alt fecior al Gaiei, un uriaș pe nume Anteu. Uriașul avea un secret care îl făcea nemuritor - atât timp cât atingea pământul ce-l născuse, era de nebiruit. Așa reușise el să ucidă mulți călători pe care i-a atras în luptă. Dar feciorul lui Zeus, vestit pentru istețimea sa, a observat că de fiecare dată când îl ridica pe Anteu, acesta era vlăguit de putere. Și cum îl trântea la pământ, cum uriașul se întrema și se ridica, mai puternic decât la început. Văzând acest lucru, Heracle l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme îndelungată, strângându-l tot mai tare, zdrobindu-i os de os. Nemaiputând s-adune putere din pământ, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins. Ajuns pe muntele Elbrus, în Caucaz, eroul nostru l-a aflat aici pe feciorul titanului Iapet, cel osândit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pământ focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mâinile la spate şi un piron de aramă înfipt în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămând necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocul însângerat, fiindcă nicio clipă titanul osândit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare.  Văzând suferința cruntă a celui care i-a protejat pe oameni, Heracle a înmuiat o săgeată în veninul Hidrei și a trimis-o către vulturul uriaș care stătea încleștat de pieptul lui Prometeu. Vulturul lui Zeus, cu aripile întinse, dând ţipătul de moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă. Se spune că atunci s-a pornit un vânt cum nu se mai văzuse. Fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în stâncă şi, când a tras de lanţurile făurile chiar de Hefaistos, marele fierar al zeilor, le-a rupt numaidecât. A smuls apoi și pironul gros şi lung din trupul vlăguit al celui care suferea pentru întreaga omenire. Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Se spune că cerul s-a despicat, fulgere nenumărate au brăzdat văzduhul și bubuituri grozave au răsunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cât oul. Întregul munte se clătina și părea că se va prăbuși cu totul în valurile oceanului care parcă fierbea. Unele legende spun că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul în clipele acelea de groaznică mânie, văzându-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe unul dintre dușmanii săi de moarte, pe viteazul Prometeu. L-a potolit însă înțeleapta Atena, care i-a reamintit că, după cum proorocise bătrânului Uranus, feciorii Gaiei se puteau ridica oricând, titani fioroși, care să pornească o luptă cumplită împotriva zeilor din Olimp. Și dacă acel lucru se va întâmpla, atunci Zeus va avea nevoie de puterea fiului său ca să izbândească în război. Prometeu i-a mulțumit și l-a îmbrățișat pe Heracle. În ceasul despărțirii, feciorul lui Iapet l-a învățat ce drum trebuie să apuce pentru a ajunge în țara hesperidă. Acolo, la capătul lumii, l-a găsit pe titanul Atlas cu picioarele înfipte în mare, şi pe umeri purtând larga boltă cerească. Dincolo de el se întindea o minunată grădina în care străluceau, printre frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum. Când l-a văzut pe erou, Atlas i-a cerut să țină bolta cea grea, cât să-i îngăduie titanului câteva clipe de răgaz, să-și odihnească spatele obosit. În schimb, s-a oferit să meargă el să culeagă mere de aur. Viteazul, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a învoit. Fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atât de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Sudoarea îi curgea în râuri pe frunte. De şale se plecase aproape de pământ. Însă nu a crâcnit. Văzând acestea, Atlas s-a dus și a cules doar câteva mere. A revenit, s-a așezat lângă Heracle și, hohotind de râs i-a spus: „Te-ai înşelat, Heracle. Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare. Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.” Heracle, pentru un moment, n-a ştiut ce să facă, dar a găsit rapid o scăpare, rostind către Atlas: „Desigur, ai dreptate, ai îndurat multe. Dar eu nu sunt ca tine, sămânţă de titan şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor. Deci ia-ţi înapoi bolta, numai pentru câteva clipe cât îmi aştern pe umăr blana moale, de leu.” Titanul era șiret, însă nu foarte deștept. Imediat ce și-a luat pe umăr bolta, Heracle a înșfăcat merele de aur culese de titan din grădina hesperidelor și a pornit cu ele spre Micena. Euristeu le-a primit negru de supărare. Dar nemaiavând ce face după ce eroul nostru îndeplinise cu succes toate cele douăsprezece munci încredințate de regele cel crud, Euristeu a recunoscut în fața tuturor că fiul Alcmenei își ispășise pedeapsa și era acum liber sa facă ce poftește.

Moartea lui Heracle: Se spune că, după ce Heracle a îndeplinit toate cele poruncite de Euristeu, eroul a plecat în lumea largă unde a continuat să înfrunte monștri, fiare și regi cruzi. L-a ajutat pe Zeus să-i învingă pe giganţi. Apoi a pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui pe care i-a dovedit în luptă dreaptă. S-a bătut cu Apollo  și-a înfrânt pe Ahelou, un fecior de-al lui Ocean. Acesta din urmă încercase să o răpească pe Deianeira, cea mândră și frumoasă, pe care Heracle a luat-o de soţie după ce l-a biruit pe Ahelou. Și au ei trăit fericiți o vreme, până când pizmașa Hera și-a întors iarăși privirea către fiul lui Zeus și al Alcmenei. Văzându-l fericit, cum stătea alături de un bun prieten, Ifite, pe zidurile înalte ale cetății Tirint, zeița a trimis asupra lui o furie, un spirit întunecat din regatul lui Hades, să-i rătăcească mințile. Vrăjit de furie, Heracle a simţit o fierbințeală în piept, ochii i s-au înroșit ca la un câine turbat, iar braţul împins de Hera l-a lovit pe Ifite cu atâta putere încât acesta s-a prăvălit de pe zidurile înalte și s-a sfărâmat de stâncile de dedesubt. Eroul nostru săvârșise o altă crimă și, conform legilor vechi, acesta a ajuns din nou sclav. De această dată a fost cumpărat de Omfala, o regină capricioasă, bogată, trufaşă, stăpâna Lidiei. Timp de trei ani aceasta l-a supus la fel și fel de umilințe. Zi de zi Omfala îl silea pe voinic să se îmbrace în văluri, ca fetele de casă. Să ţese la război pânze fine pentru ea. Să toarcă pe fus lână, cu mâna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea își punea în schimb pielea leului din Nemeea, ce se târa pe jos, lua în mână scutul, şi îmbrăca armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise în luptă atâția monştri şi balauri. Heracle, cu moliciune, uitându-şi bărbăţia, privea la tânăra regină oftând, căci şi acolo în robie, Hera tot nu-l lăsa în pace. Zeița trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcând să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea. Când a scăpat, în cele din urmă, din robie, Heracle a pornit spre casă, către iubita lui Deianeira. Însă mințile Deianeirei fuseseră deja sucite de gelozie, după ce zvonurile despre dragostea pe care eroul o purta reginei din Lidia ajunseseră până la urechile ei. Când a auzit că soțul ei este aproape de casă, Deianeira a luat o haină frumoasă, cusută numai în fir de aur și argint pe care a picurat câteva picături din sângele pe care, cu limbă de moarte, centaurul Nessus i-l oferise în dar. Deianeira nu știa însă că, tot la îndemnurile Herei, centaurul o amăgise. Sângele său fermecat nu era să-l facă pe fiul lui Zeus să o iubească din nou, ci era o otravă puternică menită să-i aducă sfârșitul legendarului erou. În semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle a îmbrăcat haina abia primită. Însă, când a pus veșmântul pe umeri, a simţit o arsură puternică şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Suferind cumplit, a vrut să smulgă haina, dar cum trăgea de pânză, i se rupea şi pielea. Carnea se sfâşia şi îl durea mai tare. Chinuit de durere, a dat poruncă să fie pus pe o targă de ramuri și să fie dus pe muntele Eta, lângă cetatea Trahis. Acolo să fie ridicat un rug mare, ca pentru morți. Sleit de puteri, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal - căci otrava lui Nessus îi pătrundea tot mai mult în sânge - eroul oamenilor s-a urcat pe rugul pregătit. Însă nimeni din cei adunați n-a avut curaj să aprindă rugul: „Nu, nu putem, Heracle. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde trupul celui mai  viteaz om, celui mai bun din lume? Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mâna noastră? Heracle, nu putem.” Eroul se zvârcolea și striga și mai tare. Înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în multe dintre aventurile sale, și-a făcut curaj și a aprins scânteia de sub rugul cel înalt. Focul a început să ardă iar trupul lui Heracle a fost învăluit de flăcări orbitoare. Toți cei prezenți - bărbați, femei și copii - plângeau și se văitau cuprinși de tristețe și deznădejde. Numai el nu se gemea. Stătea neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia. Poeții spun că în acele clipe de final, bolta s-a despicat și trăsnete nenumărate au lovit pământul. Din înaltul cerului a coborât un car făcut din aur. În el se aflau Atena, Hermes și Nike, zeiţa biruinţei. Zeii l-au ridicat îndată pe erou între ei și l-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la întâmpinat la porţi şi, după atâta trudă și atâtea suferințe, pe care le îndurase în viaţa sa Heracle, s-a înduplecat şi Hera. În cântece voioase Zeus a poruncit ca fiul său să rămână în Olimp; şi în semn de împăcare, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii.

Cultul lui Heracle în Grecia Antică: Fiind unul dintre cei mai iubiți dintre eroii greci, Heracle a fost adorat pe scară largă în întreaga lume grecească, atât ca erou, cât și ca zeu. Festivalurile și templele dedicate lui au fost deosebit de importante în Teba (despre care se spune că ar fi fost locul de naștere al eroului) și Sparta, ai cărei regi pretindeau că sunt descendenții direcți ai fiului Alcmenei.

Festivaluri: În multe părți ale Greciei, Heracle a fost adorat ca un erou, dar și ca un zeu, iar festivalurile în onoarea lui erau de obicei numite Heracleea. Se știe că astfel de festivaluri au fost sărbătorite în regiunile importante din Attica (în special Cynosarges și Marathon), Peloponez (Sicyon și Sparta) și Beotia (Teba, Thisbe, Typha, Siphae). În nordul Greciei, un festival dedicat celui mai iubit erou a fost sărbătorit în Ambracia, principalul oraș al Epirului. O altă sărbătoare în cinstea sa, numită Iolaia, avea loc în fiecare an în orașul Teba.

Temple: Au existat multe temple importante dedicate lui Heracle, împrăștiate în întreaga lume greacă. În Attica, cele mai importante sanctuare au fost cele de la Cynosarges și Marathon. Alte temple au fost înălțate și în Beoția (inclusiv la Teba), Thespiae, Thisbe, Typha și Orchomenos, precum și la Argos și Nemea. Sanctuarul lui Heracle din Teba pare să fi fost deosebit de elaborat, înglobând mai multe temple și altare, o sală de sport și un traseu pe care aveau loc curse de cai. Tot aici se spune că s-ar afla și mormântul Magerei și mormintele celor trei copii pe care eroul i-ar fi ucis într-un acces de nebunie. În nordul Greciei, au fost descoperite ruinele unui templu dedicat lui Heracle și mamei sale, Alcmena. Pe muntele Eta, locul morții eroului, au fost găsite urmele unui templu din secolul al III-lea î.H..