SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A NOUA.

 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A NOUA

Cartea biblică numărul 49 - Efeseni:

Scriitorul: Pavel; Locul scrierii: Roma; Data încheierii scrierii: aprox. 60, 61 d.H..

 Imaginează-ți că eşti la închisoare. Te afli acolo fiindcă eşti persecutat din cauza activităţii tale zeloase de slujitor creştin. Întrucât nu mai poţi vizita bisericile pentru a le întări, ce vei face? Ai putea să le scrii scrisori/epistole celor ce au devenit creştini în urma predicării tale. Cu siguranţă, ei se întreabă ce mai faci şi au nevoie de încurajare. Prin urmare, începi să scrii. Exact aşa a făcut apostolul Pavel când a fost închis prima oară la Roma, aproximativ între anii 59 şi 61 d.H.. El făcuse apel la Cezar şi aştepta să fie judecat, dar, deşi se afla sub pază, se bucura de o oarecare libertate de acţiune. Pavel a scris scrisoarea către efeseni la Roma, probabil în anul 60 sau 61 d.H., şi a trimis-o prin Tihic, care era însoţit de Onisim (Ef. 6:21; Col. 4:7-9).

 Încă de la primul cuvânt al scrisorii, Pavel arată că el este scriitorul acesteia şi spune de patru ori că el este „cel întemniţat în Domnul” (Ef. 1:1; 3:1, 13; 4:1; 6:20). Argumentele celor ce au susţinut că nu Pavel a fost scriitorul s-au dovedit neîntemeiate. Papirusul Chester Beatty nr. 2 (P46), despre care se crede că datează aproximativ din anul 200, conţine 86 de pagini dintr-un codex în care se află scrisorile lui Pavel. Printre ele este şi scrisoarea adresată efesenilor, ceea ce dovedeşte că, la acea dată, ea era inclusă în grupul scrisorilor lui Pavel. Scriitorii bisericeşti din primele secole ale erei noastre confirmă că scrisoarea a fost scrisă de Pavel şi că le era adresată efesenilor. De exemplu, Ireneu, care a trăit în secolul al II-lea d.H., a citat din Efeseni 5:30, zicând: „Aşa cum spune binecuvântatul Pavel în epistola către efeseni, suntem mădulare ale corpului său”. Clement din Alexandria, care a trăit în aceeaşi perioadă, a citat cuvintele din Efeseni 5:21, când a spus: „Iată de ce în epistola către efeseni el scrie: Fiţi supuşi unii altora în teamă de Dumnezeu”. Origene, care a scris în prima jumătate a secolului al III-lea d.H., a citat cuvintele din Efeseni 1:4, zicând: „Dar şi apostolul, în epistola către efeseni, foloseşte acelaşi limbaj, când spune: Care ne-a ales înainte de întemeierea lumii”. Eusebiu (aprox. 260 - aprox. 340 d.H.), un renumit istoric al creştinismului din primele secole, a inclus scrisoarea către efeseni în canonul Bibliei, iar majoritatea celorlalţi scriitori bisericeşti din primele secole fac referire la cartea Efeseni ca parte a Scripturilor inspirate.

 Papirusul Chester Beatty, Manuscrisul Vaticanus nr. 1209 şi Manuscrisul Sinaiticus nu conţin în capitolul 1, versetul 1, cuvintele „din Efes” şi astfel nu indică locul de destinaţie al scrisorii. Acest lucru, la care se adaugă faptul că Pavel nu le transmite salutări unor fraţi din Efes (deşi lucrase din greu acolo trei ani), i-a determinat pe unii să creadă că scrisoarea ar fi avut altă destinaţie sau, cel puţin, că ar fi fost o circulară trimisă bisericilor din Asia Mică, între care se afla şi cea din Efes. Însă, majoritatea celorlalte manuscrise conţin cuvintele „din Efes” şi, aşa cum s-a menţionat mai înainte, scriitorii bisericeşti din primele secole au recunoscut că această scrisoare le era adresată efesenilor.

 Câteva informaţii istorice ne vor ajuta să înţelegem scopul acestei scrisori. În secolul I d.H., Efesul era renumit pentru practicile sale: vrăjitoria, magia, astrologia şi închinarea la Artemis, zeiţa fertilităţii. În jurul statuii acestei zeiţe fusese înălţat un templu măreţ, considerat una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. În urma săpăturilor făcute acolo în secolul al XIX-lea s-a constatat că templul a fost construit pe o platformă cu o lungime de aproximativ 127 de metri şi cu o lăţime de 73 de metri. Templul propriu-zis avea 105 metri lungime şi 50 de metri lăţime. Avea 100 de coloane de marmură, înalte de aproximativ 17 metri. Acoperişul era din plăci mari de marmură albă. Se spune că, pentru îmbinarea blocurilor de marmură, fusese folosit aur în loc de mortar. Templul atrăgea turişti din întreaga lume, iar cu ocazia sărbătorilor oraşul se umplea până la refuz cu sute de mii de vizitatori. Argintarii din Efes făceau o afacere profitabilă, vânzându-le pelerinilor mici sanctuare de argint ale lui Artemis ca suveniruri. Pavel se oprise în Efes pentru o scurtă vizită de predicare în timpul celei de-a doua călătorii misionare şi îi lăsase acolo pe Aquila şi Priscila să continue lucrarea (Fap. 18:18-21). El s-a întors în Efes cu ocazia celei de-a treia călătorii misionare şi a rămas aproximativ trei ani, predicând şi învăţându-i pe mulţi despre „Cale” (Fap. 19:8-10; 20:31). În Efes, Pavel a lucrat din greu. Într-o lucrare de apologetică creștină a lui Karl Barth se spune: „Pavel avea obiceiul să-şi practice meseria de la răsăritul soarelui până la 11 dimineaţa (Fap. 20:34, 35), oră la care se terminau cursurile ţinute de Tiran. Apoi, de la 11 până la 4 după-amiaza predica în sală şi ţinea conferinţe ajutat de asistenţii săi, iar în final participa la lucrarea de evanghelizare din casă în casă, care dura de la 4 după-amiaza până noaptea târziu (Fap. 20:20, 21, 31). Unii se întreabă când mai avea timp să mănânce şi să doarmă”. În timpul predicării lui zeloase, Pavel a demascat folosirea chipurilor în închinare. Acest lucru a stârnit furia celor ce le făceau şi le vindeau, printre care se afla argintarul Dimitrie. Din cauza tulburărilor care au avut loc, Pavel a fost nevoit să părăsească, în cele din urmă, oraşul (Fap. 19:23-20:1).

 Când a fost închis, Pavel s-a gândit la problemele bisericii din Efes, care era înconjurată de închinători păgâni şi se afla la umbra impunătorului templu al lui Artemis. Fără îndoială, pentru aceşti creştini a fost potrivită ilustrarea pe care le-a făcut-o Pavel cu acea ocazie, arătându-le că ei constituiau „un templu sfânt” în care Domnul locuieşte prin Duh (Ef. 2:21). „Secretul sacru” ce le-a fost revelat efesenilor cu privire la administrarea lui Dumnezeu (adică modul său de a dirija lucrurile în propria casă), prin care Dumnezeu va restabili unitatea şi pacea prin Iisus Hristos, a fost, desigur, o mare sursă de încurajare şi de mângâiere pentru acei creştini (1:9, 10). Pavel scoate în evidenţă unitatea dintre iudei şi neiudei în Hristos. El îndeamnă la înţelegere şi unitate. Astfel, putem aprecia scopul, valoarea şi caracterul inspirat al acestei cărţi, care nu poate fi tăgăduit.

CONŢINUTUL CĂRŢII EFESENI:

Scopul lui Dumnezeu de a face unitate prin intermediul lui Hristos (1:1-2:22). Apostolul Pavel le transmite salutări sfinţilor. Dumnezeu trebuia să fie binecuvântat pentru gloriosul său har. Într-adevăr, el îi alesese pentru a fi în unitate cu Iisus Hristos, prin intermediul căruia primiseră eliberarea prin răscumpărare datorită sângelui său. În plus, Dumnezeu făcuse ca iubirea lui să abunde faţă de ei, făcându-le cunoscut secretul sacru al voinţei sale. Fiindcă el şi-a propus o administrare, „ca să adune din nou toate lucrurile în Hristos”, în unitate cu care ei fuseseră, de asemenea, desemnaţi ca moştenitori (1:10). Ca un acont al acestui lucru, ei fuseseră sigilaţi cu Duhul Sfânt. Pavel se roagă ca ei să fie pe deplin convinşi de speranţa la care fuseseră chemaţi şi să înţeleagă că Dumnezeu avea să folosească în cazul lor aceeaşi putere pe care a folosit-o când l-a înviat pe Hristos şi când l-a aşezat cu mult deasupra oricărei guvernări şi autorităţi şi l-a făcut Cap peste toate lucrurile Bisericii.

Datorită bogăţiei îndurării sale şi marii sale iubiri, Dumnezeu i-a făcut vii, deşi erau morţi în greşelile şi păcatele lor, şi i-a aşezat împreună „în locurile cereşti, în unitate cu Hristos Iisus” (2:6). Toate acestea se datorau harului şi credinţei, nu propriilor lucrări/fapte. Hristos era pacea lor. El dărâmase zidul care îi despărţea pe păgâni de iudei, şi anume legea ce consta din porunci. Astfel, ambele popoare aveau cale liberă la Tatăl prin Hristos. Prin urmare, efesenii nu mai erau străini, ci „concetăţeni ai sfinţilor” şi creşteau pentru a fi un templu sfânt în care Domnul să locuiască prin Duhul (2:19).

„Secretul sacru referitor la Hristos” (3:1-21). Dumnezeu le dezvăluise deci sfinţilor săi apostoli şi profeţi „secretul sacru referitor la Hristos … că oamenii din neamuri vor fi comoştenitori, mădulare ale aceluiaşi corp şi părtaşi cu noi ai promisiunii, în unitate cu Hristos Iisus, prin vestea bună” (3:4, 6). Datorită harului lui Dumnezeu, Pavel devenise un slujitor al veştii bune, ca să anunţe bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos şi ca să-i facă pe oameni să vadă cum este administrat secretul sacru. Înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu este făcută cunoscută prin Biserică. Din acest motiv, Pavel cere în rugăciune ca ei să fie făcuţi tari cu putere prin Duhul lui Dumnezeu ca să cunoască în mod deplin iubirea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, şi să înţeleagă că Dumnezeu „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau ne imaginăm” (3:20).

Să îmbrăcăm „noua personalitate” (4:1-5:20). Creştinii trebuie să umble într-un mod demn de chemarea lor, cu umilinţă, cu îndelungă răbdare şi iubire, precum şi în legătura unificatoare a păcii. Căci există un singur Duh, o singură speranţă, o singură credinţă şi „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi, prin toţi şi în toţi” (4:6). Prin urmare, Hristos, „singurul Domn”, a dat profeţi, evanghelizatori, păstori şi învăţători „în vederea îndreptării sfinţilor, pentru a le sluji altora, pentru a zidi corpul/trupul lui Hristos”. De aceea, scrie Pavel, „spunând adevărul, să creştem prin iubire în toate lucrurile în cel care este capul, Hristos”, ca un corp armonios îmbinat în care fiecare mădular colaborează (4:5, 12, 15). Căile ignorante, deşarte şi lipsite de orice simţ moral ale vechii personalităţi trebuie înlăturate. Fiecare trebuie să se înnoiască în forţa care îi îndrumă mintea şi să se îmbrace „cu noua personalitate care a fost creată după voinţa lui Dumnezeu, în adevărată dreptate şi loialitate”. Fiindcă îşi aparţin unii altora, creştinii trebuie să spună adevărul şi să înlăture mânia, hoţia, cuvintele stricate şi amărăciunea răutăcioasă, pentru a nu întrista Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei trebuie să „fie buni unii cu alţii, plini de o tandră afecţiune, iertându-se cu mărinimie unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu, prin Hristos, i-a iertat cu mărinimie” (4:24, 32). Toţi creştinii trebuie să devină imitatori ai lui Dumnezeu. Fornicaţia, necurăţia şi lăcomia nici măcar nu trebuie amintite printre ei, pentru că cei ce practică astfel de lucruri nu au moştenire în Împărăție. Pavel îi îndemna pe efeseni: „Umblaţi ca nişte copii ai luminii” şi „vegheaţi cu atenţie cum umblaţi, răscumpărând orice moment prielnic, fiindcă zilele sunt rele”. Da, ei trebuiau să „înţeleagă care era voinţa Domnului” şi să-i aducă, plini de recunoştinţă, laude lui Dumnezeu (5:8, 15-17).

Supunerea corectă; lupta creştină (5:21-6:24). Soţiile trebuie să le fie supuse soţilor lor, aşa cum Biserica îi este supusă lui Hristos, iar soţii trebuie să continue să-şi iubească soţiile, „aşa cum şi Hristos a iubit Biserica”. De asemenea, „soţia trebuie să aibă respect profund faţă de soţul ei” (5:25, 33). Copiii trebuie să trăiască în unitate cu părinţii lor. Ei trebuie să asculte şi să accepte disciplinarea divină. De asemenea, sclavii şi stăpânii trebuie să se comporte într-un mod plăcut lui Dumnezeu, deoarece, aşa cum spune Pavel, Stăpânul tuturor „este în ceruri şi … la El nu este părtinire”. În sfârşit, toţi trebuie să „se întărească în Domnul şi în tăria puterii sale”, îmbrăcând armura completă care provine de la Dumnezeu ca să poată rămâne neclintiţi împotriva Diavolului. Pavel îndeamnă: „Mai presus de toate, luaţi marele scut al credinţei”, precum şi „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” şi, de asemenea, rugaţi-vă mereu şi rămâneţi treji.” Pavel le cerea efesenilor să se roage şi pentru el ca să poată „face cunoscut secretul sacru al veştii bune” cu libertate de exprimare (6:9, 10, 16, 17, 19).

DE CE ESTE DE FOLOS:

 Scrisoarea către efeseni se referă aproape la toate aspectele vieţii de creştin. Din cauza dificultăţilor tot mai mari şi a delincvenţei care există astăzi în lume, sfaturile sănătoase şi practice ale lui Pavel le sunt de un real folos celor ce doresc să-şi trăiască viaţa în sfinţenie. Cum trebuie să se poarte copiii faţă de părinţi şi părinţii faţă de copii? Ce responsabilităţi are soţul faţă de soţia lui şi soţia faţă de soţul ei? Ce trebuie să facă membrii Bisericii  pentru a păstra unitatea în iubire şi puritatea creştină în mijlocul unei lumi rele? Sfaturile lui Pavel răspund la toate aceste întrebări. Apostolul arată ce înseamnă a îmbrăca noua personalitate creştină. Scrisoarea către efeseni ne ajută să înţelegem ce fel de personalitate îi este plăcută lui Dumnezeu şi că această personalitate „a fost creată după voinţa lui Dumnezeu, în adevărată dreptate şi loialitate” (4:24-32; 6:1-4; 5:3-5, 15-20, 22-33). Scrisoarea arată, de asemenea, scopul pentru care se fac numiri şi se dau sarcini în Biserică, şi anume „în vederea îndreptării sfinţilor, pentru a le sluji altora, pentru a zidi corpul lui Hristos”, ca astfel să ajungă la maturitate. Colaborând din plin pentru susţinerea măsurilor luate în Biserică, creştinul poate „să crească prin iubire în toate lucrurile în cel care este capul, Hristos” (4:12, 15).

 Scrisoarea către efeseni a fost de mare folos Bisericii din secolul I pentru adâncirea înţelegerii cu privire la „secretul sacru referitor la Hristos”. În ea se explică în mod clar că, alături de iudeii credincioşi, au fost chemaţi şi „oamenii neamurilor” să fie „comoştenitori, mădulare ale aceluiaşi corp şi părtaşi … ai promisiunii, în unitate cu Hristos Iisus, prin vestea bună”. Zidul despărţitor, care îi separa pe păgâni de iudei, şi anume „legea, care consta din porunci”, a fost dărâmat şi, prin sângele lui Hristos, toţi au devenit concetăţeni ai sfinţilor şi membri ai casei lui Dumnezeu. În contrast izbitor cu templul păgân al zeiţei Artemis, aceştia erau zidiţi împreună în unitate cu Hristos Iisus pentru a fi un loc unde să locuiască Dumnezeu prin Duhul, „un templu sfânt pentru Domnul” (3:4, 6; 2:15, 21).

 În legătură cu „secretul sacru”, Pavel a vorbit şi despre „o administrare … ca să adune din nou toate lucrurile în Hristos, lucrurile din ceruri şi lucrurile de pe pământ.” Astfel, este scos în evidenţă scopul măreţ al lui Dumnezeu de a restabili pacea şi unitatea. Cu privire la acest subiect, Pavel s-a rugat pentru efeseni şi, întrucât ochii inimii lor fuseseră luminaţi, a cerut ca ei să poată înţelege în mod deplin speranţa la care îi chemase Dumnezeu şi să vadă „care este bogăţia gloriei pe care o păstrează ca moştenire pentru sfinţi”. Aceste cuvinte trebuie să-i fi încurajat mult în speranţa lor. Scrisoarea inspirată adresată efesenilor este la fel de ziditoare şi pentru Biserica creştină din zilele noastre, ca în orice lucru „să fim umpluţi cu toată plinătatea pe care o dă Dumnezeu” (1:9-11, 18; 3:19).