DESPRE CHESTIUNI RECENTE.

 

DESPRE CHESTIUNI RECENTE

1. Despre războiul contra Iranului:

 Din ce în ce mai mulți experți militari sau specialiști în geopolitică din lumea întreagă susțin că Donald Trump a intrat într-o fundătură. Că nu are nici cea mai mică șansă de a câștiga războiul cu Iranul. De a-și proclama victoria. La fel cum Stalingradul a fost începutul sfârșitului pentru armata germană, strâmtoarea Ormuz este cheia înfrângerii alianței dintre Statele Unite și Israel. Atât timp cât iranienii blochează strâmtoarea Ormuz, Statele Unite nu-și pot anunța victoria. Este adevărat, aviația celor doi aliați controlează în totalitate spațiul aerian al Iranului. Este la fel de adevărat că bombardarea siturilor petrolifere de orice natură poate fi realizată și se poate dovedi eficientă. Porturile și aeroporturile aeriene au fost făcute una cu pământul. Sunt atacate cu eficiență locațiile guvernamentale și ale instituțiilor de forță. În final, se poate întâmpla ca și numărul victimelor colaterale, populația iraniană, să crească exponențial. Dar, atâta timp cât din interior nu se produce o schimbare fundamentală de paradigmă politică, regimul iranian păstrează un atu infailibil - Strâmtoarea Ormuz. Este un punct de presiune formidabil. Minarea Strâmtorii Ormuz este un fapt împlinit, iar capacitatea Statelor Unite și Israelului de a demina strâmtoarea pe măsură ce ea este minată e ca și inexistentă. Apărându-se, Iranul determină creșterea exponențială, la un nivel halucinant, așa cum nu s-a mai văzut niciodată, a prețului mondial al petrolului. Ceea ce generează o criză care nu poate fi soluționată prin recurgerea cu maximă urgență la rezervele existente pe mapamond și nici prin intensificarea extracției și exportului unor state bogate în rezerve. Criza declanșată este atât de acută și atât de periculoasă încât Donald Trump a fost nevoit să renunțe, aparent temporar, la aplicarea celei mai grave sancțiuni împotriva Federației Ruse, cea constând în embargoul pe exporturile petroliere. Mai mult, chiar și Uniunea Europeană e silită să facă primele demersuri în acest sens. Dacă Donald Trump nu poate anunța o victorie, dacă el nu poate demonstra că a îngenunchiat regimul de la Teheran, în scurt timp noua majoritate din Congresul Statelor Unite îi va trage covorul roșu de sub picioare. Iar el nu are ce să ofere în schimbul înfrângerii și umilinței administrației americane. Este posibil ca marii câștigători ai aventurii americano-israeliene să fie China, Federația Rusă și toate entitățile statale și non-statale care susțin pe față sau în mod discret Teheranul și, în final, statele care se constituie într-o alternativă a Occidentului colectiv.

 Strâmtoarea Ormuz nu mai e o știre, e o rană deschisă a economiei globale. Iranul nu doar că amenință - apasă pe butonul real: fluxurile de energie. O cincime din petrolul lumii trece pe acolo. Când robinetul se strânge, restul planetei nu mai discută geopolitică, ci prețuri, panică și recesiune. Trump urlă după solidaritate, dar a descoperit că NATO nu e o trupă de închiriat. Europa nu vrea să intre într-un război care nu e al ei, declanșat în ritmul impulsurilor de la Washington. Tradus simplu: articolul 5 nu acoperă orgoliile. Aliații nu vor să moară pentru o strategie care se schimbă de la un tweet la altul. China? Vizita lui Trump acolo nu mai are loc pentru că realitatea bate propaganda. Nu poți poza în mare negociator global în timp ce lumea îți cere să nu arunci în aer o arteră vitală a comerțului. Beijingul stă, calculează și câștigă din haosul altora. Cu cât America e mai prinsă în Golf, cu atât China respiră mai liber. Atac terestru în Iran? Ar fi sinucidere strategică. Iranul nu e Irak, nu e Afganistan. E mai mare, mai pregătit și dispus să ardă regiunea înainte să cedeze. O invazie ar însemna ani de război, prețuri explodate și un electorat american care nu mai are răbdare pentru aventuri imperiale. Statele din Golf joacă dublu, elegant și cinic. Își securizează exporturile, caută rute alternative și evită să aleagă definitiv între Washington și Teheran. Nu vor să fie câmp de luptă, vor să fie conductă. Diferența e vitală. Petrolul? 120 de dolari devine scenariu de bază. 150 nu mai e excepție, e avertisment. Fiecare zi de tensiune adaugă câțiva dolari și mai taie din creșterea globală. Inflația revine, băncile centrale îngheață, iar consumatorii plătesc factura nervilor geopolitici. Criză mondială? Nu e inevitabilă, dar e tot mai probabilă. Pentru că problema nu e doar Iranul. Problema e că liderul celei mai mari puteri pare că a confundat forța cu impulsul. Iar când politica externă devine reacție emoțională, piața globală reacționează în singurul limbaj pe care îl știe: scump, rar și instabil. Trump nu s-a supărat doar pe toată lumea. Problema e că lumea începe să nu mai țină cont.

2. Despre cazul Irinei Ponta:

 Irina Ponta, fica lui Victor Ponta și a Dacianei Sârbu, a devenit din păcate, un subiect național în care, bineînțeles că și-au făcut loc și decerebrații, pentru că altfel ar fi rămas o dezbatere necesară în bolnava societate românească. Despre incident cunoașteți toate detaliile în acest moment și ați înțeles că acest incident grav arată putregaiul de la vârful statului român, textura puturoasă a oamenilor care ne conduc. El a fost un incident neplăcut pentru adolescenta Irina Ponta, dar în opinia mea a fost în orice caz unul de tip formator, mai ales pentru o tânără bine crescută ce va pricepe cu această ocazie mai bine avatarurile vieții în România. Inițial, și eu ca și alții am crezut că nu-i chiar adevărată această samavolnicie executată de către Oana Țoiu și aculiții ei decerebrați de la Ministerul Afacerilor Externe. Din păcate m-am convins ulterior că era totul adevărat iar acest fapt developează odată în plus mizeria morală a celor ce ne conduc. Și atenție, aici îi adaug și pe cei doi șefi ai Oanei Țoiu, Nicușor Dan și Ilie Bolojan, care se recomandă mai ales prin lipsa de reacție. Nicușoare și Ilie, Irina Ponta putea fi copilul oricăruia dintre voi sau oricăruia dintre români. Și atunci cu atât mai mult erați datori cu cel puțin scuze publice în urma acestui incident. Acest eveniment este însă o lecție de viață pentru tatăl Irinei, anume pentru Victor Ponta, care a avut o contribuție determinantă la instalarea acestei puteri antinaționale, - tripleta antinațională la conducerea României: Nicușor Dan, Ilie Bolojan și USR. Victor Ponta în 2025 a acționat în mod teleghidat și iresponsabil, fiind cu siguranță convins în sinea lui că pentru cei ca el și pentru familiile lor nu vor fi consecințe dacă România va ajunge să fie condusă de asemenea specimene ca Nicușor Dan, Ilie Bolojan sau grupul de la USR. Dumnezeu drăguțul, cum se spune în popor, îi demonstrează și lui Victor Ponta și celor care au posibilitatea să administreze puterea și o fac în mod fraudulos că deciziile lor ajung să îi atingă chiar la nivel de familie și în momente dureroase. Am vrut să fac această subliniere în afara discuției publice legate de oroarea pe care a produs-o această tripletă antinațională de la vârful statului român - Nicușor Dan, Ilie Bolojan și USR. Trebuie să ne uităm însă și la responsabilități. Iar una nefericită în acest context îi revine tatălui adolescentei care a avut de suferit, anume lui Victor Ponta.

3. Nicușor Dan a jurat credință României sau Ucrainei? 

 Regimul PSD-PNL-USR-UDMR și-a pierdut și ultimul dram de rațiune și ultima fărâmă de rușine, - sub semnătura lui Nicușor Dan și în aplauzele unei coaliții isterizate de ideea distrugerii oricărei suveranități a României, țara noastră a încheiat cel mai rușinos document din istorie, după tratatul de prietenie cu un URSS defunct, încheiat de regimul Iliescu pe 5 aprilie 1991! Documentul semnat de Nicușor Dan prevede ca viitoarea producție de gaze a României din Marea Neagră să fie depozitată în Ucraina în scopul „de a asigura nevoile de gaze ale Ucrainei, dar și depozitarea producției din zăcământul Neptun Deep în siguranță”. Pentru a clarifica ce a făcut Nicușor Dan prin această semnătură: el a început demersurile de a trimite pentru înmagazinarea în Ucraina a părții Romgaz din viitoarea producție din câmpul Neptun Deep. Dacă acolo se vor extrage 7-8 miliarde de metri cubi/an, jumătatea Romgaz-ului, de 3,5-4 miliarde de metri cubi/an, va ajunge în Ucraina, pentru a fi depozitată și, evident, consumată. Ucraina are un consum de gaze de peste 19 miliarde de metri cubi/an, dublu față de România. 3-4 miliarde de metri cubi/an vor reprezenta doar aperitivul pentru ospățul său energetic. Cât privește motivația hilară că, gazul depozitat în Ucraina este dus acolo pentru a fi „în siguranță”, gândiți-vă oameni buni că președintele nostru crede că depozitarea într-o țară aflată în război este mai sigură decât depozitarea în România, stat membru UE și NATO!!! Ce ar fi făcut orice om normal la cap cu producția de gaze din Marea Neagră? Nimic altceva decât redeschiderea și dezvoltarea industriei chimice naționale. Azomureș, care producea în mod normal jumătate din îngrășămintele necesare țării, stă închis de câțiva ani din cauza gazului prea scump și guvernul vrea să vândă gazul extras suplimentar în Ucraina. Punem pariu că România va importa apoi îngrășăminte din Ucraina, produse din gazul românesc? Ucraina poate produce peste 3 milioane de tone de îngrășăminte, dar acum are o producție cam de 2 milioane de tone/an. Fabricile din grupul OSTCHEM,CherkasyAzot și Rivneazot, operează astazi la o capacitate redusă la aproximativ jumătate (Rivneazot la 45% acum), din cauza lipsei gazului.

4. Un scor dramatic al bugetului de stat: România, țara securității!

 Bugetul de stat, o lege extrem de importantă pentru orice stat și oricând, mai ales în perioade de criză, a fost în România nejustificat de întârziat. Și asta în condițiile în care am scăpat la mustață de a fi declarați în stadiul de junk, adică de țară aflată în pragul falimentului, în care investițiile și împrumuturile nu mai sunt recomandate. Un întreg circ a fost în comisiile Parlamentului la dezbaterea bugetului. Dar, să explic titlul de mai sus. Într-un stat în care populația este supusă la una dintre cele mai severe curbe de sacrificiu din istoria ei și în care nu se vede deloc lumina de la capătul tunelului, serviciile secrete, securitatea în ansamblul ei, prosperă pe seama locuitorilor. În cele ce urmează, vă voi oferi câteva cifre concludente. În România, totalul personalului nesecret, măsurat în mod cât de cât transparent, al lucrătorilor din serviciile secrete se ridică la o cifră de 20-25 de mii. În Marea Britanie, care are unul dintre cele mai performante servicii secrete din lume, angajații acestora sunt doar de 17 mii. În Germania, totalul persoanelor care servesc în serviciile secrete dintre cele mai performante din lume este de doar 13 mii. Securiștii în România se împart în felul următor: 12-15 mii la SRI, 2-3 mii la SIE, 4-5 mii la STS și 1,5-2 mii la SPP. Un calcul interesant, dar dramatic în ceea ce ne privește, ne spune, conform bugetului pe acest an, votat, în cele din urmă, de Parlament, câți bani alocă din munca sa un cetățean pentru securitate în România, comparativ pentru alte state. În România, fiecare dintre noi, cu mic, cu mare, cu nou-născuți și cu vârstnici, cheltuim 84 de euro pe an. În Germania, între 20 și 25 de euro, iar în Marea Britanie circa 80 de euro. Bugetul total al serviciilor secrete este, așa cum rezultă din legea bugetului, de 75-80 de ori mai mare decât bugetul instituției prezidențiale!! De unde rezultă inevitabil un raport de subordonare, concretizat în nevoia președintelui CSAT și comandantului suprem al forțelor armate, președintele numit (pentru cunoscători, - n.n. B.M.), Nicușor Dan, de a se consulta permanent cu serviciile secrete și de a fi dependent, în tot ceea ce face, de acestea. Și, în fine, extrem de interesantă este o creștere de buget spectaculoasă a SRI, cu 13-14% mai mare decât în anul precedent! Este ca și când trăim într-un stat militarizat, în care cetățenii sunt supravegheați la sânge și pe bani grei de către lucrătorii serviciului intern de securitate.