UN AN CU NICUȘOR/PSIHIȘOR.

 

UN AN CU NICUȘOR/PSIHIȘOR

 La un an, - 18 mai -, de când Nicușor Dan a câștigat turul doi al alegerilor prezidențiale, bilanțul său politic arată foarte diferit față de imaginea de candidat anti-sistem, energic, reformist și tehnocrat pe care și-a (i-au) construit-o în campanie. Dacă începutul mandatului a fost dominat de un uriaș capital de încredere și de speranța unei resetări instituționale, primul an a fost marcat doar de blocaje, amânări, controverse, de refuzuri repetate de a lua decizii majore. Un mandat, am spune, dezastruos și care a adus o premieră absolută: niciodată un președinte nu a fost dat de zid atât de repede exact de cei care l-au susținut cel mai puternic în campanie. Principala critică adusă astăzi lui Nicușor Dan nu este că ar fi făcut prea multe schimbări radicale, ci exact contrariul: că refuză constant să decidă. Cel mai vizibil exemplu este situația de la SRI. România continuă să nu aibă un director la aproape trei ani de la demisia lui Eduard Hellvig, iar la un an de mandat Nicușor Dan nu a reușit să înainteze o nominalizare clară nici pentru SRI, nici pentru SIE. Explicațiile președintelui au devenit aproape repetitive: „la momentul potrivit”, „relativ curând”, „există o inflamare politică”, „sunt consultări”, „să nu ne grăbim”. Însă exact această ezitare permanentă a început să alimenteze suspiciunea că șeful statului fie nu controlează coaliția, fie este pur și simplu incapabil de asumarea unor decizii sensibile.

 Criticii lui Nicușor Dan observă că președintele a transformat temporizarea într-o metodă de guvernare. Practic, marile dosare instituționale sunt împinse înainte prin amânări succesive, fără cost politic imediat, dar și fără rezolvare concretă, ca și fără explicații pertinente. Președintele a refuzat, șocant, prima sa participare la Adunarea Generală a ONU, susținând că nu avea mare lucru de spus acolo, ca și la Forumul de la Davos. Nu a avut nici vizite externe importante, nici primiri de oaspeți cu greutate, iar vizita la Trump (anunțată pentru această lună, în principiu) e o poveste inventată cap-coadă ca să întrețină niște iluzii. Asta, deși a fost singurul șef de stat din UE care a acceptat invitația lui Trump la Consiliul pentru Pace, unde a fost prezentat eronat ca „premierul României”. Niciun alt șef de stat nu a mai girat organismul înființat de Trump ca alternativă privată la ONU. Președintele nu mai spune nimic nici legat de promisiunea prezentării unui așa-zis raport despre anularea alegerilor.

 Un alt scandal major a fost cel legat de numirile din Justiție. Deși o parte importantă a electoratului său aștepta o ruptură față de vechile compromisuri politice, Nicușor Dan a fost criticat inclusiv de foști susținători și de zona reformistă după validarea unor propuneri controversate pentru vârful parchetelor. Mai ales apărarea publică a unor procurori contestați în spațiul public a produs șoc în propriul electorat. Pentru mulți dintre cei care l-au votat tocmai pentru promisiunea unei reforme morale a statului, discursul președintelui a semănat mai degrabă cu reflexele clasice ale establishmentului pe care promisese că îl va schimba.

 Nicușor Dan a anulat recepția de Ziua Europei la care trebuia să participe și președinta PE, Roberta Metsola, invocând contextul politic. Jurnaliști au calificat decizia drept o „gafă majoră” și o nouă „abdicare de la îndatoririle constituționale”, argumentând că prezența la o astfel de ceremonie e pur simbolică și nu ar fi împiedicat gestionarea crizei. Dovadă că am putut avea marele summit B9 fără guvern plin. În paralel, mandatul a fost afectat și de scandaluri de imagine. Controversa fotografiilor din campania prezidențială, în care au apărut numele lui Florian Coldea și acuzații privind manipulări sau operațiuni de campanie, a alimentat suspiciuni privind existența unor conexiuni între zona serviciilor și cercul prezidențial.

 Gestionarea crizelor guvernamentale e la fel de defectuoasă. Căderea guvernului Bolojan a dus la consultări interminabile, chiar în afara constituției, la acuzații că negociază prea mult cu PSD și că ezită să susțină mai ferm forțele pro-occidentale (fost pro-europene) care l-au votat. De asemenea, are permanent poziții percepute ca inconsecvente. Declarații pro-occidentale ferme combinate cu acțiuni de echilibrare cu suveraniștii sau PSD, care i-au adus critici din partea USR/PNL pentru lipsă de curaj ori pentru duplicitate. De aici vine o problemă politică mai profundă: Nicușor Dan pare tot mai des perceput ca un președinte captiv între propriul discurs moral și realitatea compromisurilor de sistem. În campanie promitea resetare, transparență și meritocrație. În practică însă, primul an de mandat a fost dominat de negocieri opace, echilibre fragile de coaliție și decizii întîrziate. Până și în cazul numirilor la SRI și SIE au apărut informații privind negocieri „la pachet” cu PSD pentru împărțirea funcțiilor-cheie din stat, ca să nu mai vorbim de anunțul unor negocieri de taină pentru numirea procurorilor șefi, ceea ce i-a atras critici dure de la Laura Kovesi.

 Poate cea mai mare problemă a lui Nicușor Dan după primul an este însă alta: senzația de stagnare totală. Spre deosebire de alți președinți care au polarizat prin acțiune excesivă sau scandaluri explozive pe bandă, Nicușor Dan riscă să fie perceput ca un lider al indeciziei cronice, un permanent missing in action. Un președinte care promite permanent că „va urma”, că „se discută”, că „nu e momentul”, care îndeamnă la „calm” fără să livreze rapid decizii, fie ele simbolice sau majore. Iohannis devenise notoriu pentru că nu se grăbea niciodată, la el CSAT se convoca „de urgență” peste o săptămână și mai bine. Nicușor a ridicat ezitările iohanniste la rang de strategie politică definitorie. Iar în politică, vidul de decizie se transformă rapid în pierdere de autoritate. La asta se adaugă ridicolul care, vorba lui Crin Antonescu, în politică ucide mai rău decât corupția. Președintele a devenit rapid cel mai ridicol politician post-decembrist, practic, orice acțiune desfășoară devine sitcom, devine stand-up comedy, imaginile sunt decupate și fac turul rețelelor sociale, de cele mai multe ori cu fundal sonor artificial de hohote de râs. Președintele mult prea râzăreț și prea de râs al României, nedespărțit de agendă și rucsăcel, lasă mereu impresia că e un copil de 13-14 ani în trupul unui aproape sexagenar. Exact ce ne „trebuia” într-unul dintre cele mai grele momente ale Europei de după război și într-o criză națională economico-socială, ca și politică, de mari proporții.

 La un an de la victoria sa electorală, întrebarea care începe să apară inclusiv printre foștii săi susținători nu mai este dacă Nicușor Dan este bine intenționat. Mulți încă îi acordă această prezumție. Întrebarea este dacă are o minimă forță politică, voință, instinct de putere și capacitatea de a conduce un stat aflat într-o perioadă de crize suprapuse. Pentru că, până acum, bilanțul primului său an de mandat arată mai degrabă un președinte care administrează inerția decât unul care schimbă direcția țării.