ISTORIA
BISERICII - PARTEA A OPTA
69.
De la Comodus până la Constantin (anii 180-313):
Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a
bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită
pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub
domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp
să lupte împotriva înaintării creştinismului. În puţin mai mult de un secol, de
la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de
împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului
imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie
darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari,
deseori străini de numele, rasa şi limba Romei - africani, pirineeni, arabi şi
goţi - au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era
aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de
fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a
eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare. Astfel,
creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost,
fără-ndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea
cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o
politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de
maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult
contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului
sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap
al bisericii, care este şi cap peste toate lucrurile bisericii, a făcut ca
slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, în direct, mijlocul prin care
biserica să se poată întări şi prospera. Dar, deşi domnia lui Comodus a fost,
în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie
remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.
Apolonius, un senator roman cunoscut ca
învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună
cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a
simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea
lui Apolonius înaintea magistratului. Magistratul i-a cerut prizonierului său,
Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a
tribunalului. El s-a conformat şi a mărtutisit cu mult curaj credinţa lui în
Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie
decapitat.
Imediat după moartea lui Comodus, Pertinax a
fost ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci
de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din
urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.
Creştinismul sub domnia lui Septimus Severus
- anii 194-210:
În prima parte a domniei lui Septimus Severus,
el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit Proculus, a fost acela
prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiin cel care l-a uns cu
untdelemn. Acea vindecare remarcabilă - fără-ndoială ca răspuns la rugăciune -
a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a
primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost
angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de
indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră
creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai
rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi
persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii.
Persecuţiile
sub Severus - anul 202:
Până în al zecelea an al domniei lui,
ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat
împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase
mari victorii şi, fără-ndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna
şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El
a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca
vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o
persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general
şi i-a stimulat pe vrăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la
creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ
pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi
libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era
degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranțele şi
gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a
lăsat cele mai adânci urme în Egipt şi în Asia. La Alexandria, Leonides, tatăl
renumitului Origen, a suferit martiriul. Tinerii din şcoli care primeau o
educaţie creştină erau supuşi la torturi grele şi unii din profesorii lor au
fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui. El dorea să
urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să
scape. Dar tocmai în Africa, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu
s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în
suferinţă. Să dăm câteva detalii.
Istoricii spun că în nicio altă parte a
Imperiului roman nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente
decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de
tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă
visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din
această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune
despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din Africa.
Dintre cei care au fost arestaţi şi
martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii
ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai
că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale
afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese
sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având
drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi
sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit pentru noi. „Care
m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine,” cum spune credinţa care şi-a
însuşit aceasta (Gal. 2.20). La Cartagina, în anul 202, trei tineri Revocatus,
Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost
arestaţi, toţi fiind cateheţi - adică în pregătire pentru botez şi comuniune.
Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală
şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o
mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu
excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre
soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care
suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai
moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături
naturale. Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a
îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre
un vas, i-a răspuns calm: „Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva
decât un vas?” „Nu,” i-a răspuns el. „Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt
creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau
sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au
fost aruncaţi în beci. „Atunci,” spune ea, „am fost ispitită şi am fost
îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi
groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite,
tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au
făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor,
să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi
de criminalii de drept comun - asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute
de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe
care l-a pus la sânul ei, exclamând: „Acum închisoarea a devenit un palat
pentru mine!” După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie
anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. „Fiica mea,” a
spus el, „fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai
sunt vredinc să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei,
dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă
face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care,
dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa niciunul dintre noi
nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a
sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi
cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi îndurerată la vederea
tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi
fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. „Perii albi
ai tatălui meu,” a spus ea, „mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că
familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus
ea, „când mă voi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui
Dumnezeu, pentru că nu prin puterea noastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui
Dumnezeu”. Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o
mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea
ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul
în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei
tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile
atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! „Fie-ţi
milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, „fie-ţi milă de
copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea
înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din
cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în
vechime, tatăl celor credincioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci
spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi
fratelui său, ea a spus: „Nu pot face aceasta”. „Eşti creştină?” a întrebat el.
„Da, sunt creştină,” a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost
toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o
luptă cu fiarele sălbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au
întors în beci bucurându-se că li s-a dat favoarea de a mărturisi şi a suferi
astfel pentru Iisus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul
purtării liniştite a prizonierilor săi. Când au fost conduşi la amfiteatru,
martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la
Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile
în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea
procedee, spunând: „Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie
luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”.
Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu
un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea „afară
din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple.
Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm.
Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost
împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor
prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor.
Interesanta naraţiune, care este prezentată
aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna
Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă
respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru
obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se
îmbină în mod frumos multe din cele mai alese trăsături ale credinţei creştine
cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte
cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui
să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.
La câţiva ani după aceste evenimente, Severus
şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde romanii pierduseră teren. Împăratul,
conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei
şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe
trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit
potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că
i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în
al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.
Poziţia schimbată a creştinismului:
După moartea lui Septimius Severus - cu
excepţia scurtei domnii a lui Maximin - biserica s-a bucurat de oarece pace
până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui
Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului
cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care
Eusebius o descrie ca fiind „o femeie care se distingea prin evlavia şi religia
ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de
la el a învăţat ceva din evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă
creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină. Alexandru avea
o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau
primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el
folosea cuvintele Mântuitorului: „cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le
şi voi la fel” (Luc. 6.31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în
alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest
principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic.
Primele clădiri publice pentru adunările
creştine:
Acum apare pentru prima oară un aspect
important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei
în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele
clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un
teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea
crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare
ca loc pentru a construi o biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse
acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul
creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării
către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă. Clădiri
publice numite biserici creştine au început să fie construite în
diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă
de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase
fuseseră ţinute privat. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde
se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele
particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice.
Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete - aceasta şi ca
măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă
parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a
fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau
înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele
strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai
pentru lucruri din cele mai rele. Situaţia exterioară a creştinismului se
schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele
schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a
ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale
căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie
recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le
permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţunut numai de
dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate
în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la
moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina
pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui
şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al
treisprezecelea an al domniei lui.
Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler:
Abia ce au ajuns să construiască biserici şi
episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva
lor. A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El
fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuoslui
Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului
împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de
dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră
prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai
puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul.
Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care
ajunseseră să o aibă în lume. Ce poate fi mai trist decât această reflecţie? Cam
în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se
reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea
împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de
guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe
creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că
împăratul a ajuns de nesuferit oamenilor. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în
al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile
pentru creştini.
Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea
a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate
rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care
i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip,
biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a
fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin
care mai trecuse până atunci. Una din cauzele care au contribuit la aceasta a
fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au
comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de
Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil
creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii
ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă
grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în
festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind
inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o
schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii
biserici a lui Dumnezeu.
Persecuţia generală sub Decius:
În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a
ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie
generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia
păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să
readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe
care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea
cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz
de nesupunere fiindu-le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire
pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor
lor. Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi
creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse
acuzaţii private, mai ales de servitorii lor - după cum am văzut în cazul lui
Apolonius -, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii
bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau
creştini şi acuzatorii nu se expuneau niciunui reisc, iar mânia populară a
ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini
din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la
moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai
groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureros lucru în acele
scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al
confortului şi prosperităţii în lume.
Efectele caracterului lumesc în biserică:
Cel care studiază istoria bisericii vede acum
manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este
o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul
creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna.
Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a
realizat prin prietenia lumii. Aceast este vechea stratagemă a lui Satan.
Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin
favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără
grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii.
Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii
lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie
nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care
s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit
după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate. În multe părţi ale
imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de
ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu.
Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din
convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe care şi
le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele
noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a
izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere
a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen
în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria,
de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a
poporului. Ciprian, episcop de Cartagina, spunea: „Dacă este înţeleasă cauza
bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte
să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod
divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată
divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o
credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru
cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o
încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul
vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au
preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi,
care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii,
şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor
lumii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să
ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat. Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul
a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor
li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că
refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă
tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra
episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca,
oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi
creştinii din localitate să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să
renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea
zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate,
iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă
se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în
închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge
hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat
fără a sacrifica cumpărând de la magistrat un certificat sau permiţând ca
prietenii lor să cumpere certificat. Dar această practică nevredincă a fost
condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită. Dionisos,
episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: „Mulţi
cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii
au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind
gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte.
Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au
fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în
privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim
într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem
vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase.
Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm
ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar
prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim
pe scurt la aspectele strălucite.
Puterea credinţei şi devotamentului creştin:
Acelaşi Dionisus ne spune că mulţi au stat ca
nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi
ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit
Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat
statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a
admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă
avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care a fusese adusă la
altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna,
dar a exclamat: „Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea
ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la
căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar
chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în
mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au
fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: „Ce
sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca,
prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul - decât ca, cu
trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L
mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu -, decât să fie părtaş suferinţelor
lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem
gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de
zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, cel
mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i-a
disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le
stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”. Printre
victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi
Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de
seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpat cu viaţă. Ura
împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin
îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi
cam pe la sfârşitul anului 251.
Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui
Valerian:
Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut
de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru
conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special
liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului. El s-a născut
la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era
matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El
se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin
serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de
presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului.
Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă
până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a
fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia
sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a
întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut
să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului
în care el era găzduit. Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului,
înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a
apărut proconsulul. „Eşti tu Thascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni
neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. „Sunt,” i-a răspuns Ciprian. „Gândeşte-te
bine,” i-a spus proconsulul. „Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, „cazul
nu mai admite dezbateri”. Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a
rostit sentinţa: „Thascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai
strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai
arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor impteriului. Împăraţi pioşi şi
sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din
vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate,
vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite.
Vei ispăşi crima cu sângele tău”. „Lăudat fie Dumnezeu” a răspuns Ciprian, iar
mulţimea de fraţi a exclamat: „Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!”
Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil
faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul
Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au
tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele
Romei. Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică
asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii
creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după
acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel
încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului
dintre păgânism şi creştinism.
Starea generală a creştinismului:
Înainte de a relata pe scurt persecuţia sub
Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se
apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea
creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii
puternici cu care se confrunta.
Iudaismul. Am
văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că
iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început,
creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi
cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc
unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După
moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit pentru că a cedat
presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele
sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.
Orientalismul. Spre
sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a
fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale
filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum
avem consemnat în Faptele apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se
presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea
în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă
superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se
drept cineva mare: „toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: Aceasta
este puterea lui Dumnezeu, cea mare” (Fapte 8.9). Din această relatare despre
Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi
şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti
lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga
„puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale
lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de
impostori şi eretici. După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune
că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special
pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul
lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între
evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu
mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui
despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări
s-au arătat, în special în Orient, o mare piedică pentru înaintarea
evangheliei. Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat
teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care
s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică
pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la
aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe Timotei, fiul lui, împotriva „ştiinţei
pe nedrept numite astfel”. Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a
acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul
acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarece idee
despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil
adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit,
iar gnosticismul a scăzut. Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia
care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele
mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din
creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală,
iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a
evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul
caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare
efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet
evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în
sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era
foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii. Dar
gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi
întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici
ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm
în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a
egiptenilor şi în altele. În zilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca
necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile
de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă
oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s.a spus: „Dacă
Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi
numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile
filozofiei greceşti mai ales cele platonice, au pătruns în forţă în biserică
chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe
pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii. Origen, care
s-a născut la Alexandria - leagănul gnosticismului - prin anul 185, a fost
părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a
Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic,
care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal
poate fi înţeles de orice cititor atent, sensul moral cerea o inteligenţă mai
înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care
se obţinea prin rugăciune. Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela
de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost aluatul şcolii de la
Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în
celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să
prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi
şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste
principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus
pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în
doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat
iubitor de Domnul Iisus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi
până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al
adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii,
mijloace pe care sistemul le susţinea. Caracterul rău al materiei era
primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a
pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din
cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul unieversului material
şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că
trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea
trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să
se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele
cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect - care nu ne face plăcere
- cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi
întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci
în filozofia orientală.
Păgânismul. Biserica
a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit
şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale
lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale.
În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: „învăţaţi toate naţiunile” ...
„predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă
aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă
ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei
înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi
păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea
bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie.
O privire de ansamblu asupra stării
bisericii în anul 303:
Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284.
În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi
Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior de Cezar.
Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani.
Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era
superstiţios, nu avea nicio ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui
Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor
părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi
complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului
ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulburată
aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au
ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate
exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea
evangheliei lui Hristos. În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite
biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite
veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţii veneau din toate
păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită
cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii
înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate
supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de
prosperitate în ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi
dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească
a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat limbajul şi
autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat
comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea
de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când
Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească. Aşa spun
mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivizt spiritului
acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca
fiind judecăţi divine.
Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul
perioadei Smirna:
Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii
sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius,
Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să
treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: „vei
avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai
că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a
durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna,
exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până
la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte
caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se
impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în
epistola către Smirna. Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă
în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem
de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la
Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte
de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar
filozofii de la curetea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva
creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să
nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a
dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa
numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin
în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci
şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să slectăm
şi să transcriem din ceea ce au scris ei.
Preoţii şi filozofii păgâni despre care am
amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să
pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius,
ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de
înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de
superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu
şi-a impus punctul de vedere. În iarna anului 302-303, Galerius l-a vizitat pe
Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat
împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite,
având o aversiune - indiferent din ce motive - faţă de măsurile sângeroase
propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al
creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru
a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost
de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai
înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie
exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi
la moarte.
În jurul datei de 24 februarie a fost emis
primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi
piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii
care persistau în mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie
distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie
suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet
scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi,
fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial
deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra
publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost
adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse
cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot
imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile
sacre să fie luate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea
scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost
consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea
de măsuri disciplinare faţă de ei. Imediat ce acest edict a fost afişat în
locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva
unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel
necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei
care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a
condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat
suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început
persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai
întârziat. La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia
a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului.
Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii,
iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost
aruncaţi în îmchisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau
suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost
arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit
un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui
incendiator, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare
pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nicio dovadă că în
incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă - pe care noi o
considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta
deoarece principalul lui obiectiv era de la-nceput acela de a-i incrimina pe
creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când
ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi
superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea,
pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş. Dar şi-au atins scopul, şi
încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius
şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlânţuit feroce
împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate
clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria,
să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi
toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în
prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai
statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului
imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru
că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un
amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a
mărturisit credinţa în Hristos ca singurul mântuitor şi a refuzat să recunoască
vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte.
Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi.
Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi
mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul
câte unul, aşa că au făcut focuri mari pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar
alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având
pietre legate de gât. De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale
s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura
demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului.
Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde
guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor
colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva
persoanelor creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi
era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini.
El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian
şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la
Nicomedia. Aşa trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil
împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Iisus, Prinţul
Păcii.
La puţin timp după ce primul edict a fost
executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni
dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au
fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru
al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de
conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot
clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile
s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi.
Imediat după aceea a fost emis al treilea
edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în
cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai
statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea
nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru
criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi
să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi
şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai
venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau au fost trimişi în
mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau
înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că
măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de
influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al
patrulea edict, şi mai riguros.
Prin al patrulea edict, ordinele care, până
atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii
au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi
creştinii - bărbaţi, femei şi copii - să se închine zeilor. Diocleţian şi
colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele
întunericului - întregul Imperiu roman -, înarmat şi cu toată hotărîrea, se
angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de
creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un suncces
însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea
fi vorba de aşa ceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a
fost grozavă luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la
paroxism şi era o situaţie de criză. Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie
publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare templele zeilor.
Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să
moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce
porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prinşi
imediat. Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple
multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai
severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi
femei, în loc să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se
înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul
de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au
murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi
cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă
şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută
de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o
singură zi. În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de
barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o
perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-a protejat pe
creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar,
în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi
nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi
protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda
la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţii, cititorul îşi poate
imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea
lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală
pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât
ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama
de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte. De exemplu,
Eusebiu spune că „o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi
renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o
avea că îşi educase cele două fiice - acum în floarea vieţii şi remarcabile
prin frumuseţea lor - în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi
ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi
pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară
şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După
aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în
râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin
justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele
ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este
greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre. Pentru
un moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea
creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui
Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi
restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna
mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre
înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini,
demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al
creştinismului.
Schimbări importante începuseră în cârmuirea
imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit
perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au
putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost
loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală
pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel
de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat
sufletul din cauza unei boli scârboase. Asemeneam lui Irod Agripa şi a lui
Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost „mâncat de viermi”. A căutat medici, a
cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai
la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi
prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare
şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în
rugăciunile lor. De pe patul de moarte el a emis un edict, în care,
coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de
creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului,
recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi
prevedea lagalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine.
Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au
fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi
din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi
pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se
arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei. Dar Maximin, care i-a succedat
lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în
toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea,
încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii
guvernului său, de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât
şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici,
să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate
legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care
fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu
sacrificiile idolatre. Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge
creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au
lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat
provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de
sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile
au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost,
în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut
peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns
să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în
putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară
într-o stare teribilă fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de
iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de
îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a
fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile
veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui. Maximin
s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a
dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea
tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar
mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor
lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors
împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false
speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est,
şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al
tuturor preoţilor păgâni care erau la-ndemâna lui. Ultimul lui act imperial a
fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el
proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de
la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi
şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind
vizibilă judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi
prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii
care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care
sunt scrişi în cer, în cartea vieţii Mielului! Aşa s-a încheiat cel mai
memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a
dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea
guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă
încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept
care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul
Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica Biserica
Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de
ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu