CE PUTEM SPUNE DESPRE POTOPUL BIBLIC?

CE PUTEM SPUNE DESPRE POTOPUL BIBLIC?

         Mulţi oameni consideră că Biblia şi ştiinţa modernă se contrazic, printre altele, într-un important domeniu. Conform cărţii Genezei, în urmă cu milenii răutatea oamenilor ajunsese atât de mare încât Dumnezeu a decis nimicirea lor. El l-a împuternicit pe Noe să construiască o imensă ambarcaţiune din lemn, o arcă, după care a adus un potop asupra omenirii. Au supravieţuit numai Noe şi familia sa, precum şi reprezentanţi ai tuturor speciilor de animale. Potopul a fost atât de mare încât „toţi munţii înalţi care erau sub cerurile toate au ajuns să fie acoperiţi“. - Geneza 7:19.

          De unde provenea marea cantitate de apă necesară pentru a acoperi întregul pământ? Răspunsul îl aflăm în Biblie. În decursul primelor etape ale creaţiei, când întinderea atmosferică începuse să ia formă, existau „ape dedesubtul întinderii” şi „ape deasupra întinderii” (Geneza 1:7; 2 Petru 3:5). Biblia spune că, în momentul declanşării potopului, „stăvilarele cerurilor s-au deschis“ (Geneza 7:11). Evident, „apele de deasupra întinderii” s-au prăbuşit, constituind cea mai mare parte a apelor care au inundat pământul.

           Lucrările ştiinţifice moderne sunt înclinate să desconsidere ideea unui potop universal. Se pune, aşadar, întrebarea: Să fie oare Potopul doar un mit sau este o realitate? Înainte de a da un răspuns, menţionăm că închinătorii de mai târziu ai lui  Dumnezeu nu considerau Potopul drept un mit, ci un fapt istoric. Isaia, Iisus, Pavel şi Petru vorbeau despre el ca despre un eveniment real (Isaia 54:9; Matei 24:37-39; Evrei 11:7; 1 Petru 3:20, 21; 2 Petru 2:5; 3:5-7). Existenţa unui Potop universal merită însă unele clarificări.

Apele Potopului:

           Pământul acoperit complet de ape! Nu este oare ceva de necrezut? Absolut deloc. De fapt nu este oare pământul, într-o oarecare măsură, complet acoperit de ape? Şaptezeci la sută din suprafaţa pământului este acoperită de ape, astfel încât uscatul nu reprezintă decât 30% din suprafaţa globului. În plus, 75% din cantitatea de apă dulce a planetei noastre este imobilizată în gheţuri şi calotele polare. Dacă toată această ghiaţă s-ar topi, nivelul oceanelor s-ar ridica mult deasupra celui actual, făcând să dispară oraşe ca New Yorkul şi Tokyo.

           The New Encyclopaedia Britannica face o altă precizare: „Se estimează că adâncimea medie a oceanelor este de 3 790 de metri, cifră net superioară altitudinii medii a uscatului, care este de 840 metri. Dacă înmulţim adâncimea medie a oceanelor cu suprafaţa acoperită de apă, reiese că volumul total al oceanului planetar este de 11 ori mai mare decât a pământului situat deasupra nivelului mării.“ Prin urmare, dacă toate denivelările suprafeţei pământului ar fi nivelate - netezind munţii şi umplând adâncurile mărilor - globul ar fi complet acoperit de apă cu o adâncime de mii de metri.

            Pentru ca un potop să fi putut avea loc trebuia ca adâncimea oceanelor dinainte de Potop să fi fost mai mică iar munţii mai puţin înalţi decât în prezent. Să fi fost oare posibil lucrul acesta? Să dăm cuvântul unei lucrări ştiinţifice: „Acolo unde astăzi se înalţă munţi cu vârfuri de o înălţime ameţitoare, altădată erau câmpii şi oceane, în urmă cu milioane de ani, în întinderi monotone. Mişcările plăcilor continentale, pe de-o parte, provoacă formarea unor înălţimi unde pot supravieţui numai cele mai rezistente animale şi plante, iar pe de altă parte, la cealaltă extremă, formarea splendidelor adâncuri ale misterioasei lumi submarine.“ - National Geografic, număr din 1984 ( în engleză ). Deoarece munţii cresc, iar fundurile mărilor se adâncesc, este evident că într-o anumită epocă munţii nu erau atât de înalţi ca astăzi şi nici marile gropi oceanice atât de adânci.

          Ce s-a întîmplat cu apele după Potop? Ele trebuie că s-au scurs în fundurile oceanelor. În ce fel? Oamenii de ştiinţă consideră că, continentele se sprijină pe nişte plăci enorme care, deplasându-se, pot modifica suprafaţa terestră. În anumite locuri de joncţiune a plăcilor se găsesc astăzi abisuri de peste 10 000 metri adâncime. Este foarte probabil ca, sub însuşi efectul Potopului, aceste plăci să se fi deplasat, fundurile oceanelor să se fi adâncit, deschizând largi despicături care au înghiţit apa ce inundase pământul.

Există urme ale Potopului?

          Admiţând că o inundaţie colosală s-ar fi putut produce într-adevăr, de ce atunci oamenii de ştiinţă nu găsesc nici o urmă a acesteia? S-ar putea ca ei să le fi găsit, dar să le fi dat altă interpretare. Ştiinţa tradiţională învaţă, de exemplu, că în numeroase locuri suprafaţa planetei noastre a fost modelată de puternice glaciaţiuni pe parcursul mai multor ere glaciare. Uneori însă, efectele atribuite activităţii gheţii se datoresc acţiunii apei. Este, aşadar, foarte probabil că anumite dovezi ale Potopului să fie interpretate în mod greşit ca vestigii ale unei glaciaţiuni.

        Erori asemănătoare au fost deja comise. Iată, de exemplu, ce putem citi despre începuturile teoriei epocilor glaciare: „Au existat epoci glaciare în toate stadiile istoriei geologice, conform filozofiei uniformităţii. Însă, în anii din urmă, o nouă şi minuţioasă cercetare a respins multe dintre aceste epoci glaciare; formaţii care odinioară fuseseră considerate drept morene sunt astăzi reinterpretate drept albii săpate de scurgeri de nămol, de alunecări submarine şi curenţi noroioşi: torente de apă murdară, plină de nămol, nisip şi pietriş care s-au deversat pe fundul abisurilor.“ - Scientific American, număr din 1992.

       Documentele fosile par să furnizeze şi ele o dovadă a Potopului. Ele descoperă că altădată Europa era terenul de vînătoare al unei specii de feline numite Machairodus meghantheron, cu canini sub formă de pumnal, că America de Nord era cutreierată de cai mult mai mari decât cei care trăiesc azi şi că în Siberia păşteau mamuţii. Apoi, speciile de mamifere de pe întregul pământ au dispărut în acelaşi timp, în urma unei brutale schimbări climaterice. În Siberia, zeci de mii de mamuţi au pierit în urma unei rapide congelări. Conform afirmaţiei lui Alfred Wallace, renumit contemporan al lui Charles Darwin, o distrugere de o asemenea amploare trebuie să fi avut la origine un eveniment mondial excepţional. Mulţi consideră că acest eveniment a fost Potopul.

         Articolul de fond al unei reviste de arheologie biblică făcea următorul comentariu: „Trebuie să ne reamintim că tradiţiile cele mai răspândite ale culturii umane sunt acelea ale unei mari inundaţii. Astfel, este foarte posibil ca tradiţiile cele mai vechi păstrate în textele Orientului Apropiat să indice că un potop veritabil de proporţii gigantice ar fi avut loc în decursul uneia dintre epocile glaciale în urmă cu mii de ani.“ În cursul acestor epoci pluviale suprafaţa terestră era mult mai umedă decât este astăzi, iar lacurile cu apă dulce mult mai întinse. Conform unei ipoteze, această umiditate se datora puternicelor ploi survenite la sfârşitul glaciaţiilor. Dar s-a mai afirmat că la un moment dat excesiva umiditate a suprafeţei terestre se datora Potopului.

Omenirea nu a uitat:

         John McCampbell, profesor de geologie, a scris: „Diferenţele esenţiale dintre catastrofismul biblic (Potopul) şi uniformismul evoluţionist rezidă nu în datele reale geologice, ci în interpretarea lor. Explicaţia oferită depinde în mare măsură de instruirea şi presupunerile geologului.“

        În memoria omenirii amintirea Potopului persistă ca o dovadă de neşters a realităţii acestuia. Pretutindeni pe pământ, în locuri atât de îndepărtate unele de altele cum ar fi Alaska şi insulele Pacificului de Sud, există istorisiri antice care se referă la el. Civilizaţiile originale ale Americii precolumbiene, precum şi aborigenii din Australia, păstrează relatări referitoare la Potop. În ciuda existenţei unor variante asupra detaliilor, aproape toate aceste versiuni afirmă că pământul a fost inundat şi că numai câţiva oameni au scăpat, refugiindu-se la bordul unei ambarcaţii construite de ei. Această tradiţie universal acceptată nu poate avea decât o singură explicaţie: Potopul a fost un eveniment istoric.

        Astfel, în linii mari, Biblia concordă cu ştiinţa modernă. Când între ele apar dezacorduri, oamenii de ştiinţă nu au de adus decât argumente discutabile. Atunci însă când ele cad de acord, adesea Biblia furnizează informaţii atât de precise, încât ele nu pot fi atribuite decât unei inteligenţe supraumane. Incontestabil, armonia ce există între ea şi faptele stabilite de ştiinţă constituie o nouă dovadă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu şi nu al oamenilor.

Suplimentar:

         În religia hindusă (brahmanică) zeul Vishnu/Vishnuh înseamnă „Omul Noe”! Să fie o simplă coincidență? Mai ales în situația în care se afirmă faptul că acest Om Noe a salvat omenirea de ... Potop!