VÂNĂTOAREA DE VRĂJITOARE ÎN EUROPA

       Cu doar câteva veacuri în urmă, frica de vrăjitorie a declanşat pe tot cuprinsul Europei o adevărată vânătoare de vrăjitoare, ce a degenerat într-un măcel de proporţii. Isteria a cuprins Franţa, Germania, nordul Italiei, Elveţia şi Ţările de Jos - Belgia, Luxemburg şi Olanda. „Au pierit atunci zeci de mii de oameni din Europa şi din coloniile europene”, iar „alte milioane au fost torturaţi, arestaţi, interogaţi, învinuiţi şi au trăit sub imperiul fricii şi al urii”, se spune în cartea „Witch Hunts in the Western World”. Dar cum a început „psihoza” şi ce anume a alimentat-o?

Inchiziţia şi „Ciocanul vrăjitoarelor”:

           Un rol important în toată această poveste l-a jucat Inchiziţia, instituită de Biserica Romano-Catolică în secolul al XIII-lea. Scopul ei a fost acela „de a-i converti pe apostaţi şi de a-i împiedica pe alţii să cadă de la credinţă”, se arată în cartea „Der Hexenwahn ”(Mania vrăjitoarelor). Inchiziţia a funcţionat ca o poliţie în mâna Bisericii.

         La 5 decembrie 1484, Papa Inocenţiu al VIII-lea a emis o bulă papală, sau document, prin care condamna vrăjitoria. În plus, a autorizat doi inchizitori, Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer (cunoscut şi sub numele lui latinesc Henricus Institoris), să lupte împotriva „flagelului”. Cei doi au publicat o lucrare intitulată „Malleus maleficarum”, adică „Ciocanul vrăjitoarelor”. Atât catolicii, cât şi protestanţii au acceptat-o ca pe o autoritate în domeniu. Lucrarea conţinea povestiri folclorice imaginare despre vrăjitoare, prezenta argumente teologice şi juridice împotriva vrăjitoriei şi furniza îndrumări privitoare la identificarea şi exterminarea vrăjitoarelor. Malleus maleficarum a fost numită „cea mai sinistră şi cea mai infamă lucrare din istoria literaturii universale”( John Mitchell Ontario - „History of the World” )”

         Acuzaţiile de vrăjitorie nu trebuiau neapărat susţinute cu dovezi. În fapt, procesele aveau doar menirea de a smulge mărturisiri de la cei acuzaţi, prin constrângere, presiuni ori forţă. Tortura era la ordinea zilei.

         Ca reacţie la Malleus maleficarum şi la bula emisă de papa Inocenţiu al VIII-lea, în Europa a izbucnit o vânătoare de vrăjitoare fără precedent. Mai mult, tiparul, o tehnologie nouă la acea vreme, a dus mania până dincolo de Atlantic, în America.

Cine era acuzat?

          Mai bine de 70% dintre persoanele acuzate de vrăjitorie erau femei, îndeosebi văduve, lipsite de apărare. Între victime ajungeau şi oameni săraci, bătrâni şi femei care preparau poţiuni din ierburi, mai cu seamă dacă aceste remedii nu dădeau rezultate. Totuşi, nimeni nu era în siguranţă, indiferent că era bogat sau sărac, bărbat sau femeie, de condiţie umilă sau de rang înalt.

        Cei bănuiţi de vrăjitorie erau învinuiţi de tot soiul de rele. Se spunea că „aduceau îngheţul şi plăgi cu melci şi omizi care distrugeau seminţele şi roadele pământului”, arată revista germană „Damals”. Dacă grindina strica o recoltă, dacă o vacă nu mai dădea lapte, dacă un bărbat era impotent ori o femeie stearpă, de vină erau numai şi numai vrăjitoarele!

         Ce metode de identificare erau folosite? Unii oameni bănuiţi de vrăjitorie erau legaţi fedeleş, ca apoi să fie aruncaţi într-o apă „sfinţită”, rece ca gheaţa. Dacă se duceau la fund, erau socotiţi nevinovaţi şi, prin urmare, scoşi din apă. Dacă pluteau, erau acuzaţi de vrăjitorie şi executaţi pe loc sau daţi pe mâna judecătorilor. Alte persoane suspectate erau cântărite, întrucât se credea că vrăjitoarele erau foarte uşoare, ba chiar că nu cântăreau deloc. Se căuta şi „semnul Diavolului”, considerat „un semn vizibil lăsat de Diavol în urma pactului încheiat cu vrăjitoarea”, se arată în cartea „Witch Hunts in the Western World”. Pentru a găsi semnul, autorităţile „rădeau tot părul de pe corpul acuzatului, după care îl examinau din creştet până în tălpi”, iar asta în public! Înţepau cu un ac toate petele pe care le găseau: semne din naştere, negi sau cicatrici. Dacă înţepătura nu provoca durere ori sângerare, pata era socotită semnul lui Satan. 

       Atât autorităţile catolice, cât şi cele protestante au promovat vânătoarea de vrăjitoare, iar în unele regiuni protestanţii s-au dovedit chiar mai aspri decât catolicii. Cu trecerea vremii însă, vocea raţiunii a început să se facă auzită. De pildă, în 1631, Friedrich Spee, un preot iezuit care a însoţit multe persoane condamnate pentru vrăjitorie până la stâlpul unde urmau să fie arse de vii, a scris că el nu a considerat-o pe niciuna vinovată. Preotul a avertizat că, dacă vânătoarea ar fi continuat fără oprelişti, pământul ar fi ajuns pustiu! În plus, medicii începuseră să înţeleagă că unele manifestări precum convulsiile erau o problemă de sănătate, nicidecum un semn că persoana era posedată de demoni. Pe parcursul secolului al XVII-lea, numărul proceselor a scăzut considerabil, iar spre sfârşitul lui, au încetat complet.

       Ce lecţie desprindem din această întunecată epocă a istoriei? Când aşa-zişii creştini au înlocuit învăţătura pură a lui Iisus Hristos cu minciuni religioase şi superstiţii, au pregătit calea care a dus la comiterea unor acte abominabile. Prezicând dezonoarea pe care astfel de oameni lipsiţi de credinţă aveau să o aducă asupra creştinismului adevărat, Biblia a avertizat: „Calea adevărului va fi hulită”  (2 Petru 2:1, 2)