REPREZENTĂRI
ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS
Dintre subiectele abordate de Tacitus, în cea
mai importantă operă a sa, unul dintre cele mai discutate şi controversate a
fost cel al femeilor romane. Deşi studiată încă din secolul trecut, încă se mai
pot spune lucruri noi. În acest scurt studiu vom încerca să identificăm
categoriile sociale şi morale ale femeilor din operele taciteene, precum şi
atitudinea şi obiectivitatea scriitorului în ceea ce le priveşte. Vom începe
prin a observa stilul naraţiunii, obiectivitatea lui Tacitus, părerea lui
despre societatea şi implicit femeia romană şi scopul în care el descrie şi
expune faptele acestora. Toate operele taciteene sunt pline de îndoieli,
insinuări, sinuozităţi şi aluzii care arată complicitatea dintre scriitor,
personaje şi fapte şi trădează o puternică implicare afectivă. Are tendinţa de
a analiza personalităţi de prim rang atât din punct de vedere pozitiv, dar mai
ales negativ. Toate scrierile sale au un rol moralizator, reamintind de
virtuţile uitate. Tot în scop moralizator el ne oferă o galerie de portrete de
împăraţi, împărătese, generali, soţii şi amante şi multe alte personaje.
Datorită vieţii fluctuante a Cetăţii Eterne, o
dată cu extinderea sa şi primirea înăuntrul ei a mai multor populaţii, statutul
femeii începe să se schimbe. În epoca imperială, femeia venea deja după două
secole de emancipare sub Republică în care din categoriile de femei cunoscute
în mod tradiţional (matroana şi sclava) se formează mai multe grupuri care vor
influenţa atât viaţa religioasă cât și pe cea politică. Faptul că femeia
dobândeşte o nouă autoritate se observă chiar şi în scrierile autorilor antici,
care încep să le menţioneze la aproape fiecare pagină, cu toate că istoria romană
de la începuturile formării statului este o istorie a bărbaţilor. Despre toate
aceste ne vorbeşte şi Tacitus: împărătese mai puternice decât împăraţii, femei
străine războinice, sclave cu onoare, femei romane ce exercită funcţia de
general, soţii, amante, prietene, prostituate, vrăjitoare, femei creştine şi
alte reprezentări. În toate operele lui Tacitus, nume şi personaje feminine
sunt menţionate de 429 de ori. Preferatele sale sunt cele din familia imperială
Iulio-Claudiană, urmând femeile străine şi alte femei romane care sunt
caracteristice stilului moralizator şi alegoric al lui Tacitus. Dintre toate
aceste femei, doar 15 beneficiază de un portret complet care consta în:
filiaţia parentală sau maritală, caracterul şi obiceiurile ei, fapte
importante, moartea sau exilul. Vom vorbi mai întâi despre împărătese, apoi
despre câteva dintre personajele feminine principale din anumite episoade ale Analelor
şi despre femeile străine, rezumându-ne doar la cele mai importante şi la cele
care aduc un aport studiului nostru.
Prima imperatrix din Analele taciteene, este
Livia. Ea apare sub numele de novercae Liviae (Livia, mamă vitregă), fiindu-i
alăturate cuvintele dolus abstulit. Atribuirea substantivului noverca, mamă
vitregă, cu toate că aceasta nu era mama vitregă a nepoţilor principelui
Augustus ar fi peiorativă, la fel ca şi dolus abstulit, prin aceste expresii
Tacitus insinuând cititorului atitudinea negativă pe care să o adopte faţă de
Livia, încă de la începutul naraţiunii. Un alt adjectiv folosit de Tacitus în
descrierea Liviei este gravis, care în română s-ar traduce prin piază-rea: „Livia
gravis in rem publicam mater, gravis domui Caesarum noverca.” În timp ce Ovidiu
o numeşte pe Livia, femina princeps, formula preferată a lui Tacitus şi fraza
cheie în descrierea Liviei este muliebris impotentia. Această formulă apare
foarte des, chiar şi în necrologul din Cartea V, făcut acesteia (mater
impotens), aluzie la faptul că nu i-a dăruit lui Augustus niciun urmaş. Se
arată şi implicarea politică a Liviei prin care statul devine supus unei femei:
accedere matrem muliebri inpotentia: seruiendum feminae. Povestea răpirii
Liviei este inclusă de un autor contemporan ca poveste anti-lucretiană, contrar
tradiţiei liviene dintre răpire şi evoluţia statului. Folosind cuvântul abducere
care înseamnă viol sau răpire în loc de vocabularul de nuntă tradiţional: nubere,
ducere etc.. I se atribuie lui Augustus răpirea, act specific tiranilor.
Acceptarea răpirii arată lipsa de masculinitate a poporului Romei şi o clasă
politică emasculată. Alţi autori dau ca şi cauză a răpirii Liviei, dragostea
dintre cei doi, iar Gugliemo Ferrero dă o explicaţie care are la bază originea
nobilă a Liviei, făcând parte din familia Claudiilor, în timp ce Octavian
fusese doar nepotul unui cămătar. O altă analiză, mai detaliată a femeilor din
operele lui Tacitus, o plasează pe Livia printre romanele care aveau atât
caracteristici pozitive cât şi negative, deci o femeie complexă.
A doua imperatrix prezentată de Tacitus
este Valeria Messalina, a treia soţie a împăratului Claudius. Gugliemo Ferrero
spune că multe dintre lucrurile atribuite Messalinei sunt născociri ale lui
Suetonius şi Tacitus, dar că era o femeie necinstită şi neserioasă.
Caracteristicile date de Tacitus pentru ea o atribuie atât tipului împărătesei,
cât şi femeii uşoare sau tiranei. În descrierea dragostei ei pentru Silius este
folosit cuvântul furor-nebunie - „furore proximo amore distinebatur”, nebunie
cu care Ferrero nu este de acord. Căsătoria ei ilegitimă, obiceiurile sale
sexuale şi influenţa pe care o avea în domus Caesaris îl fac pe Tacitus să îi
atribuie substantive tipic masculine, care alăturate unui personaj feminin au
un sens licenţios, precum potentia, libido, dar şi infamia, specific femeii
adultere. Prin discursul unuia dintre slujitorii Messalinei, autorul Analelor îl
va numi „vocea târfei sălbatice” - „saevienti impudicae”, Messalina arătând
atât saevitia, cât şi imoralitate, avaritia, iniuria, vis, dar mai ales dominatio
- specifică bărbaţilor. Angela Costello are o altă părere referitoare la
descrierea Messalinei şi îl consideră pe Tacitus drept cel mai imparţial dintre
scriitori antici, în timp ce Cassius Dio şi Iuvenal o descriu în mod calomnios
ca promiscuă şi adulteră. J. L. Posadas o include atât în grupa femeilor cu
caracteristici exclusiv negative, precum şi în categoria soţiilor rele, alături
de Agrippina Minor.
Agrippina Minor, viitoarea soţie a lui
Claudius şi cea de-a treia imperatrix. Şi la ea, Tacitus vede tendinţa spre dominatio,
prefigurându-i în doar două capitole ascensiunea. El o vede pe Agrippina Minor
ca pe o femeie predispusă la adulter, pentru a-şi atinge scopurile, acuzându-l
indirect pe Claudius (bărbatul era şi el acuzat de devierile sexuale ale
rudelor feminine care stăteau în aceeaşi casă pe motiv că nu-şi poate ţine în
frâu femeile domusului). O va acuza de asemenea şi de încercarea de control a
armatei. Cu toate că în general, această căsătorie dintre unchi şi fiică
produce dezgust în majoritatea surselor antice, acelaşi Ferrero afirmă că ea ar
fi putut fi rezultatul devotamentului unei femei, care se jertfea pentru
cariera familiei sale. Ca mamă a caracterizat-o ca severă, „trux et minax”, iar
conducerea statului de către ea a fost numită de scriitor „adductum et
quasivirile servitium”. În timp ce unii autori consideră această alăturare de
cuvinte peiorativă şi dispreţuitoare fiind alăturaţi termeni masculini unei
femei, alţii consideră că Agrippina Minor aduce o anumită ordine şi disciplină.
Masculinitatea ei este ilustrată şi de apelativul dux femina, un stereotip
retoric. Acelaşi stereotip este folosit pentru a critica în mod diferit doi
împăraţi: Claudius şi Nero, la fel cum stereotipul sexual alături de cel
politic este folosit pentru a arăta ameninţarea reprezentată de Agrippina
pentru statul roman. În analele neroniene, apare menţionată de 31 de ori fiind
considerată personajul feminin principal.Istoricul roman ne arată cum ea
conduce alături de unul din liberţii ei preferaţi Pallas, replica lui Nero în
momentul demiterii lui fiind foarte ilustrativă pentru aceasta: „se duce să
abdice”, fiind şi momentul în care Agrippina pierde controlul asupra statului.
Este inclusă în grupa soţiilor rele, dar şi în cea a femeilor care au atât
aspecte pozitive, cât şi negative.
În ceea ce o priveşte pe Poppaea Sabina,
Tacitus este destul de zgârcit în informaţii. Ne spune că avea toate
calităţile, mai puţin cinste şi că în afară era plină de cuviinţă, dar de fapt
era o desfrânată. Toate scrierile anticilor, chiar şi Istoriile lui Tacitus,
dau altă versiune decât cea cunoscută în Anale. Otho s-ar fi căsătorit cu
Poppaea, doar pentru a o aduce mai aproape de Nero, nefiind deja căsătorit cu
ea. O putem considera o imperatrix activă, influenţând uneori viaţa politică a
Romei. Se pare că Poppaea a suferit un fel de damnatio memoriae după moartea sa.
Puţina simpatie de care se bucura Poppaea se observă şi din faptul că monedele
cu ea apar foarte rar şi doar în provincii. Zeificarea ei a fost pentru Nero
mai mult o armă politică, decât manifestare a respectului pentru fosta sa
soţie. Acţiunile ei sunt considerate de Tacitus ambivalente (pozitive şi
negative). Poppaea şi Agrippina au vicii similare, astfel că şi stereotipurile
retorice folosite sunt aceleaşi, lăsând la o parte deja cunoscuta asemănare
dintre ea şi Sempronia lui Sallustius, care ne arată o popularitate destul de
veche privind stereotipurile feminine negative, dar şi faptul că Tacitus dorea
ca portretul soţiei lui Nero să fie recognoscibil pentru publicul larg.
Alte două femei puse cumva în contrast de
Tacitus, dar care într-o oarecare măsură pot fi considerate asemănătoare sunt
Agrippina Maior şi Munatia Plancina. În timp ce unii cercetători consideră că
Agrippina Maior beneficiază de o caracterizare pozitivă în Anale, alţii
consideră că de fapt Tacitus foloseşte şi aici stereotipul tiranului.
Principalul argument este limbajul tacitean, prin asocierea de cuvinte tipic
masculine, personajelor feminine. Tacitus o descrie pe Agrippina prin cuvintele
atrox - neînfricare în luptă şi ferocia - ferocitate. Prin acelaşi stereotip
folosit pentru fiica ei, dux femina, arată că ea avea momente în care conducea
armata şi că şi-a abandonat proprietăţile feminine, neavând un comportament
adecvat, dezvoltând ambiţii bărbăteşti. Probabil că Tacitus a încetat să o mai
considere o matrona sapientissima, atunci când în ciuda avertismentului soţului
ei Germanicus, de a nu se răzbuna, ea va porni un întreg război împotriva lui
Tiberius. Cererea unui soţ, aproape că o scoate din rândul femeilor foarte bine
văzute la Roma, femeile univira, dar o şi fac să pară complice sau chiar lider
al unei facţiuni într-un presupus complot împotriva conducerii statului,
deoarece a-i da un soţ însemna a pune un şef partidei politice adversare
împăratului. Tacitus insinuează acestea prin folosirea cuvântului partes,
acesta apărând de 3 ori în Anale, de fiecare dată în legătură cu Agrippina
Maior sau Minor, fiind şi singura dată când partes apare asociat unei femei.
Evidenţierea descendenţei sale nu o fac mai plăcută în ochii istoricului,
convingerea superiorităţii ei indicând superbia. Oprirea unei rebeliuni a
soldaţilor datorită ei, arată că avea mai multă putere decât împăratul şi
dorinţa de imperium, de care o va acuza Tiberius, cu ale cărui idei, Tacitus
pare a fi uneori de acord. Deşi aceste descrieri sunt în mare parte negative,
un studiu mai amănunțit o arată ca eroină, dar având atât calităţi, cât şi
defecte. Este la fel de posibil ca ea, de fapt, să fi acţionat în favoarea
soţului ei şi că stătea doar alături de el ca o matrona însărcinată, dar care
nu s-a comportat ca un bărbat. Am putea adăuga la descrierile pozitive şi unele
îmbinări de cuvinte excepţionale precum: „sed femina ingens animi munia” - „această
femeie cu suflet mare” şi descrierea ei făcută de popor la ajungerea în Roma: „cum
decus patriae, solum Augusti sanguinem, unicum antiquitatis specimen” -
„onoarea patriei, adevăratul sânge al lui Augustus şi unica întruchipare a
vechilor virtuţi”, care luată ca atare nu pare să ascundă niciun fel de ironie,
ci doar aceea referire la descendenţă de care Agrippina Maior se foloseşte în
toate cărţile Analelor în care apare ca protagonistă.
Munatia Plancina are atât caracteristici
asemănătoare Agrippinei, cât şi foarte diferite, unii autori considerând că ea
este pusă în contrast cu aceasta. Ambele sunt considerate duces feminae,
conducând la un moment dat şi pentru scurt timp armatele romane. Tot aici este
acuzată că îi lipseşte decora feminis (nec Plancina se intra decora feminis
tenebat) - purtarea feminină şi de defectele deja populare pentru femei:
infirmitas animi şi impotentia muliebris. S-ar putea spune că în timp ce
Agrippina îşi completa soţul favorabil, Plancina o făcea în mod opus.
Confruntarea dintre cele două femei a dus la o luptă care a implicat rebeliuni,
otrăviri, vrăjitorie şi insubordonare, multe dintre ele considerate de Tacitus
drept vicii feminine. Totuşi acest conflict a fost purtat şi în numele soţilor
lor, nu doar pentru ele, implicând aşa-numita muliebri aemulatione - gelozia
femeiască. Nici ironia nu lipseşte din tehnicile narative ale lui Tacitus,
arătând cum tatăl adoptiv al lui Germanicus, Tiberius şi bunica sa îi apărau pe
Piso şi pe Plancina, vinovaţi de moartea acestuia, Plancina obţinând iertarea,
dar sinucigându-se după moartea Liviei. Atât ea şi Agrippina, cât şi Agrippina
Minor şi Poppaea folosesc în conflictul lor aşa numitele muliebris inlecebrae -
trucuri femeieşti, care conform lui Seneca nu cunosc altă rezolvare decât
viclenia unei alte femei. Şi ea apare ca o femeie complexă, fiind prezentată de
scriitor atât în manieră pozitivă, cât şi negativă.
Octavia, Acte şi Epicharis au fost trei femei
de condiţie diferită, dar pe care le vom compara pentru a arăta concepţia
taciteană privind împărăteasa şi soţia bună, concubina şi sclava. Octavia
alături de alte femei este folosită de Tacitus pentru a arăta slăbiciunile lui
Nero, cum ar fi lipsa de moderatio şi prudentia şi pentru a crea exempla.Tehnic,
înainte de căsătorie cei doi erau fraţi, astfel că Octavia a trebuit să fie
adoptată de o altă familie, făcând ca Nero să fie un moştenitor şi mai sigur la
tron. Cu toate acestea se pare că mariajul nu s-a consumat, Nero spunând despre
Octavia că trebuie să se mulţumească cu statutul de uxoria ornamenta, probabil
soţie legală, dar fără a avea practic acest statut. Diferenţa dintre ea şi
Agrippina Minor se observă încă de la începutul naraţiunii, aceasta neprimind
niciodată titlul de Augusta şi fiind destul de rar reprezentată pe monezi. În
ciuda acestui fapt, monedele din Perinthus cu reprezentarea ei au legenda Octavia
Sebaste, echivalentul grec al Octaviei Augusta, cele din Teos o reprezintă cu
diademă, iar cele din Sardis au legenda Octavian Theon - Octavia Zeiţa, titlul thea
fiind purtat în general de femei din familia imperială care au născut.
Celelalte monede o prezintă fie simplu ca Octavia, fie ca soţia lui Augustus
sau fiica lui Claudius. Puţinele sale reprezentări sunt datorate preocupării
lui Nero de a-i distruge statuile după ce a ucis-o, ea suferind, la fel ca
Poppaea, un fel de damnatio memoriae. Arătând lipsa de control a lui Nero se
arată şi cum el elimină legitimitatea puterii sale asupra statului prin
uciderea sau exilarea persoanelor influente de pe lângă el, printre care şi
Octavia, care, fiind fiica lui Claudius, îi oferea validitatea conducerii (cu
toate că descendenţa filială nu era o condiţie sine qua non pentru a conduce
statul roman) şi mai mult prestigiu. Octavia este inclusă alături de celelalte
26 de femei complexe, având ambele caracteristici, dar caracteristici complexe
pozitive. Este posibil ca lui Tacitus să-i fi fost cunoscută tragedia lui
Seneca, Octavia Praetexta, din care să se fi inspirat. Acte a fost o libertă
greacă a lui Claudius, care a devenit amanta lui Nero la începutul anilor săi
ca împărat şi i-a fost credincioasă până la moarte. La fel ca şi Agrippina şi
Poppaea şi ea este folosită de Tacitus pentru a arăta laşitatea lui Nero şi
manipularea sa de către femeile curţii, deci la fel ca şi Claudius, o
emasculare a imaginii imperiale. Luând în considerare naraţiunea propriu-zisă,
Acte devine o unealtă a lui Seneca şi o piedică în calea dorinţelor libidinoase
ale Agrippinei. Atât Seneca, cât şi Acte sunt portretizaţi în episodul
presupusului incest dintre împărat şi mama sa, în mod ironic, Tacitus adăugând
scrierii drammatis personae, ambilor fiindu-le frică să nu-şi piardă funcţia.
Acte a reprezentat pentru Agrippina Minor o ameninţare, considerând-o rivală (libertam
aemulam), declanşându-i-se acel muliebriter fremere. Acte, liberta sau sclava (ancilla),
apelativ pe care-l foloseşte Tacitus este simbolul inversiunii ierarhice şi a
degenerării lui Nero şi denotă preferinţa lui pentru relaţii servile. Este pusă
în contrast cu alte femei de 4 ori: de două ori se arată superioritatea ei
asupra Octaviei („tum ancilla domina validior”) şi a Agrippinei Minor şi
aşa-zisa inferioritate în faţa Poppaeei. Pe lângă ancilla, un alt apelativ
peiorativ tacitean folosit la adresa Actei este muliercula- femeiuşcă. Acte
este considerată a avea exclusiv trăsături negative, cu toate că Tacitus spune
că ea nu făcea niciun rău îndeplinind doar dorinţele stăpânului ei. Deşi nu
avem foarte multe informaţii referitoare la ea, o vom menţiona şi pe sclava
Epicharis. Datorită lipsei filiaţiei parentale, Epicharis taciteană nu poate fi
considerată un portret complet. A fost o femeie cu caracteristici exclusiv
pozitive. După unii autori antici, ea ar fi fost amanta unui frate de-al lui
Seneca, astfel aflând de conjuraţia pisoniană împotriva lui Nero. Şi ea arată o
inversare a ordinii ierarhice fiind pusă în contrast cu clasa conducătoare.
Sclavă care îşi depăşeşte condiţia prin virtuţi, în timp ce populaţia
aparţinătoare claselor sociale privilegiate nu îşi atinge condiţia din cauza
viciilor: „clariore exemplo libertina mulier”.
Înainte de a prezenta femeile străine, din
pleiada de personaje feminine taciteene, am ales să mai menţionăm două dintre
ele, care reprezintă o pătură mai întunecată a societăţii romane şi care aveau
activităţi foarte apropiate de vrăjitorie, veneficii fiind chiar formula prin
care le descrie Tacitus. Cele două veneficae din Anale sunt otrăvitoarele
Martina şi Locusta. Martina este cea care îl otrăveşte pe Germanicus, în aceste
pasaje din operă, sinonimia cuvântului venenum pentru otravă şi vrajă fiind
evidentă, alături de devotiones - blesteme. În procesul care a urmat a fost
inclusă şi acuzaţie de artes magicae. Tacitus o descrie ca o femeie din Syria
faimoasă pentru otrăvirile sale (infamus veneficiis). Ea moare la Brundissium
în condiţii suspecte, găsindu-i-se venin în păr. Se pare că ar fi existat
schimburi de cunoştinţe privind artes magicae între Plancina, Martina şi Livia.
Locusta, otrăvitoarea angajată de Agrippina Minor, se pare că se afla de mult
în slujba lui Nero şi a mamei sale. Angajarea Locustei de către Agrippina arată
că până şi femeile care erau acuzate de asemenea acte, puteau angaja alte femei
pentru exact aceleaşi fapte. Descrierea lui Tacitus o arată ca fiind recent
condamnată pentru otrăvire (nuper veneficii damnata). Se pare că a fost ucisă
de Galba. Există nouă femei acuzate de vrăjitorie în Anale, din care 7 sunt
condamnate. Acuzaţiile de utilizare a magiei sunt mereu combinate cu cele de
indecenţă sexuală şi încercări ilegitime de a obţine mai multă putere socială.
Surprinzător, cele două „vrăjitoare” nu au fost condamnate niciodată, sau cel
puţin Martina, care a fost găsită decedată, povestea Locustei continuând şi
după faptele din Anale. Înţelegem de aici că Tacitus nu vede cu ochi buni
folosirea magiei, în schimb utilizează acuzaţiile de magie ale femeilor din
clasele inferioare pentru a prezenta femeile din clasele sociale înalte în ce
lumină doreşte. Se mai poate observa şi că întotdeauna femeile sunt cele care
acuză alte femei de magie, dovedind un misoginism tacitean şi chiar, mai larg,
roman.
Tacitus menţionează în toate operele sale 15
femei străine, dintre care credem noi că cele mai importante ar fi Boudicca,
Cartimandua şi Zenobia. Ele sunt fie femei britone sau germane, fie orientale.
Şi femeile străine au parte de caracterizări pozitive sau negative, fiind
folosite pentru a da exempla virtutis sau exempla viciorum. Chiar şi aici
Tacitus pune în oglindă două femei străine opuse ca şi caracter una alteia. Ele
nu sunt în niciun caz puse deasupra romanelor, uneori chiar aceleaşi defecte
fiindu-le reproşate ambelor categorii. În general, nu apar descrise ca şi grup,
doar atunci când se disting prin fapte excepţionale, fiind femei care se ocupă
cu toate treburile casei, în contradicţie cu noul stil de viaţă al matroanei
romane, străinele aderând la ideea „bunului sălbatic”. Armeana Zenobia apare
menţionată de două ori, atât cu numele propriu, cât şi ca soţia lui Radamistus,
fiind unul dintre cele mai bune exemple de caracterizare exclusiv pozitivă a
unei femei străine în Anale şi singura femeie orientală asupra căruia Tacitus
insistă în descriere, numind-o chiar regină - cultu regio habita est. Boudicca
a fost soţia lui Prasutagus şi regină a tribului briton icean, având două
fiice. În urma biciuirii ei şi a violului celor două fiice, ea se revoltă
împotriva Romei, chiar şi alte triburi alăturându-i-se. Alăturarea altor
triburi unei femei conducătoare, s-ar putea explica şi printr-o autoritate
religioasă a Boudiccăi, pregătirea ei în ştiinţa druizilor nefiind exclusă. Cu
toate că a pierdut lupta cu romanii, datorită dezorganizării trupelor şi s-a
sinucis, ea a rămas un simbol al britonilor chiar până în ziua de astăzi.
Analele sunt singura scriere care o prezintă ca mamă, dar de asemenea confirmă
o teamă a britonilor privind femeile conducătoare. Este notabilă şi diferenţa
dintre percepţia taciteană favorabilă conducătoarei britone şi percepţia
negativă a lui Cassius Dio. De data aceasta, se evită apelativul de regină, el
numind-o doar uxor sau mulier. Se pare că el vedea în ea răzbunătoarea propriei
pudicitia, criticând totuşi acţiunile ei împotriva Romei. Este considerată o
femeie complexă. Femeia pusă în opoziţie cu Boudicca este o conducătoare a
tribului briganţilor denumită Cartimandua, nume ce se pare că însemna căluţ
lucios. Aliată a romanilor (fapt prin care se explică neintervenţia ei în
revolta Boudiccăi, fiind contemporane), divorţul ei de Venutius, aduce şi
conflictul cu armatele romane, ea rămânând totuşi fidelă Imperiului Roman, deşi
armatele sale nu vor reuşi să-i aducă tronul înapoi. Referirile la Venutius nu
includ nicio dată cuvântul rege, în timp ce Cartimandua este denumită regină în
două pasaje separate - reginae brigantae şi Cartimanduam reginam, fapt ce ne
arată că populaţia celtică putea fi condusă de femei, fiind mai importantă
descendenţa, decât sexul. Tot în Anale, ea este arătată ca oferind protecţie şi
înşelându-l apoi pe căpetenia britonă Caratacus. Chiar şi dovezile arheologice
ne-o arată ca o persoană importantă, în 1839, la Honley, fiind găsite mai multe
monede brigante printre care şi una cu reprezentarea ei. Se pare că ar fi
moştenit titlul regal de la tatăl ei Volisius. Unii autori au fost de părere că
Tacitus ar fi greşit sau omis perioada corectă a conflictului dintre
Cartimandua şi Venutius, aceasta luându-l ca soţ apoi pe Vellocatus. Cu toate
că Tacitus a fost criticat pentru comprimarea acestor date, trebuie să luăm în
considerare şi faptul că interesul său era mai scăzut în ceea ce priveşte
faptele briganţilor. Deşi în cele câteva pasaje în care vorbeşte despre ea, uneori
îi critică acţiunile, mai mult din cauza neîncrederii ascensiunii unei femei în
politică, Cartimandua este la fel ca şi Boudicca, o femeie având ambele
caracteristici.
Personajele feminine taciteene sunt mult mai numeroase şi chiar mai complexe decât ceea ce am prezentat noi în acest scurt studiu. Pe lângă atribuţiile lor evidente, subliniate aici, precum cea de imperatrix, dux, uxor, ancilla, regina sau venefica mai sunt acele femei, care fie demonstrează anumite alegorii, fie o neatenţie a autorului. Cel mai bun exemplu ar fi Domitia Lepida, care apare prima dată ca matrona, apoi ca rivală în vicii cu Agrippina Minor. Alte reprezentări feminine sunt ocazionalele zeiţe invocate de acesta (Venus Genetrix, Diana etc.), prietenele influente (Urgulania) sau a soţiilor supuse (Vipsania, Pomponia Graecina, Pomponia Paulina). Trebuie să ţinem cont că nu doar femeile sunt prezentate negativ, ci şi bărbaţii, iar o caracterizare duală bine-rău, nu este de ajuns pentru complexitatea personajelor taciteene. Într-o clasificare mai simplistă numărul femeilor cu virtuţi este egal cu cel al celor cu vicii, dacă excludem femeile foarte complexe sau cele necunoscute. Există 105 femei care nu beneficiază de portrete individuale, dar acţiunile lor nu produc niciun efect în faptele istorice. Împărătesele sunt prezentate în trei ipostaze: severe, dar colege la guvernare (Livia), crude şi adultere (Messalina), dominatoare, dar onorabile (Agrippina Minor), dar toate trei masculinizate. Unii autori considerau că foloseşte o tehnică prin care laudă sau critică mama unui personaj ce trebuie stigmatizat sau pus pe plan secund. Se poate ca Tacitus să fi suferit şi de un anumit tip de complex psihologic, similar cu cel atribuit lui Titus Livius (complexul lui Iuda), conştientizând că deşi el era senator, împărătesele iulio-claudiene au deţinut mai multă putere. Masculinizarea femeilor ca Agrippina Maior şi Munatia Plancina şi vocabularul folosit de Tacitus duc la ideea de tiranie, în timp ce descrierea Octaviei şi a sclavei Epicharis amintesc de calităţile impuse de societatea romană matroanei republicane. Cu toate că străinele sunt arătate ca exempla vitrus sau vitiorum, autonomia acestora îl speria pe Tacitus, credincios valorilor tradiţionale romane. Femeile servile îi foloseau istoricului pentru a critica femeile Caesarilor, în timp ce femeile Caesarilor ajutau la criticarea imaginii imperiale. Putem spune că majoritatea reprezentantelor romane analizate erau folosite ca unelte politice. Nu-i putem atribui scriitorului latin un misoginism total, acesta recunoscând şi calităţi ale femeilor, precum şi vicii ale bărbaţilor, dar utilizându-le pentru a-şi argumenta opiniile. Deşi arată sexul feminin ca lipsit de importanţă, cum în mare parte şi era în Roma republicană, misoginismul său se extinde la întreaga societate şi nu este un caz particular. Din punct de vedere istoric, se poate ca unele pasaje să fie comparaţii cu regimul actual în care trăia autorul, fie pentru a-l critica, fie pentru a arăta diferenţele, perioadele fiind diferite atât politic, cât şi social. Femeile romane din Analele lui Tacitus sunt foarte variate, oferind atât istoricilor, cât şi cercetătorilor literari, ocazia analizării unei opere complexe, în care, deşi nu sunt o preocupare principală, reuşesc să fie un element de legătură între autor, celelalte personaje şi evenimentele istorice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu