CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

           Nicolaus Olahus şi-a făcut singur destinul, confirmând dictonul latin: „Quisque est faber suae fortunae” - „Fiecare este artizanul propriului destin”. În lungul drum spre vârful ierarhiei în statul ungar, s-a făcut remarcat şi prin poeziile sale, fiind primul poet român de limbă latină. În timp ce în Ţările Române - ca peste tot în estul Europei - se scria numai în slavonă (sau în greaca veche), în Apus, se scria în latină. Toate lucrările se scriau în aceste limbi „culte”, considerate superioare limbilor „vulgare”, cele vorbite în popor. Dacă în Ţara Românească apărea o lucrare intrată în istoria literaturii, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (scrisă în ultimii ani ai domnitorului Neagoe 1512-1521), Nicolaus Olahus îşi afirma umanismul printr-o serie de scrieri în limba latină, scriind felicitări, epigrame, epitafuri dar şi elegii. Cele mai cunoscute sunt elegiile scrise în 1536, la moartea fratelui său Matei şi la moartea prietenului său, Erasmus. Reproducem din elegia dedicată lui Erasmus din Rotterdam: „… Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeiescul Erasmus/ Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit (…) Viaţa-ntreagă îi fu atât de neprihănită/ Căci tu însuţi o poţi lua ca fericit îndreptar”. 

        Umanismul lui Olahus poate fi cunoscut şi prin interpretarea versurilor sale. Să-l urmărim, în acest sens, pe prof. St. Bezdechi: „Dar această dragoste nu e îngustă, ea îmbrăţişează, în dorinţa ei de bine, şi celelalte ţări, cărora el, spirit paşnic, le datorează pacea şi prosperitatea, de care lumea era lipsită, spunea el, din pricina certurilor dintre capetele domnitoare. De această „discordia ducum” şi de „crudelis amor lucri” vorbeşte el şi în poezie „in praesesus saeculum” dar mai ales în frumoasa invocaţie către Dumnezeu, căruia îi mulţumeşte pentru pacea între Francisc I şi Carol V, pace în urma căreia el spera că prosperitatea va reveni în aceste două mari ţări (Franța și Germania) bântuite de atâta vreme de flagelul războiului. Este o adevărată rugăciune, care merită să fie citată pentru accentele profunde pe care ştie să le găsească: RUGĂCIUNE: „Sfânt Dumnezeu, ce-ai zidit pământul şi marea şi cerul, / Tu, ce cu’n semn pironeşti aştrii de foc în tării;/ 

Tu, dup’al căruia plac, se’nvârte’n orbita-i lucioasă/ Luna şi socarele aprins tras de fugarii cei iuţi;/ 

Tu, ce hrăneşti a’ pământului rodnic seminţe gustoase,/ Tu, ce cu dragostea ta pe muritori ocroteşti;/ 

Tu, în a căruia mână se află a’ păcii zăloguri/ Şi a lui Marte cel crunt însângerate săgeţi:/ 

Ce să-ţi aduc ca prinos, potrivit mulţumirea-mi s’arate/ Şi să slăvesc mai smerit numele-ţi sfânt de trei ori?/ 

Prea meritate pedepse ne-aduc ale noastre păcate: / Mâna ta poartă pe drept biciul ce acum ne-a lovit./ 

Cum un părinte sever cu grele loviri pedepseşte/ Ale copiilor săi nesăbuite greşeli,/ 

Astfel şi tu ne mustrezi pe noi ce’nnotăm în păcate/ Şi după vrerea-ţi, acum grele pedepse ne-am luat,/ 

Dat-ai ades după vesele timpuri şi vremuri grozave/ Iar după vifor şi ploi, zile senine dăduşi./ 

Astfel divina putere desprinsă-i să-şi schimbe purcesul/ Iarăşi şi iar deschizând îndurătorul ei sân.” 

            Tinerii zilelor noastre au auzit de eruditul teolog olandez Erasmus, numele lui fiind dat - de Uniunea Europeană - celui mai important program european (în perioada 2014-2020), obiectivul fiind „dezvoltarea competenţelor şi a capacităţii de inserţie profesională prin oferirea unor oportunităţi de educaţie, formare, tineret şi sport”. 

            Operele lui Erasmus au fost tipărite în tipografia Universităţii din Louvain, locul unde se retrăgea şi Nicolaus Olahus. Marele oraş belgian Leuven (Louvain - în franceză, Lovin - în valonă), capitala Brabantului, a adoptat în 1990 comuna sibiană Cristian - o localitate atestată din 1223. În timp ce Louvain îşi cunoaşte bine trecutul din 891 - când o armată de vikingi a fost învinsă de regele Arnulf de Carintia -, la Cristian s-au descoperit urme ale unei locuiri din neoliticul timpuriu (cca. 6400 î.H.). Istoria localităţii, cunoscută iniţial după denumirea latină „Insula Christiana”, botezată de coloniştii saşi „Grossau”, a fost plină de evenimente dramatice. Localitatea a fost incendiată de turci (1493) şi de boierii munteni (1529), cucerită şi prădată de Mihai Viteazul (în 1599), decimată de holeră şi ciumă (în 1553, 1706 şi 1755), din nou incendiată de tătari (în 1658) şi mistuită de flăcările unui incendiu (în 1891). În sec. XX, ambele războaie mondiale au afectat satul şi locuitorii. Câţi români sau belgieni ştiu că vizitând cele două localităţi merg pe urmele lui Erasmus, sau ale lui Olahus? 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a doua).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!  (partea a doua)

6.Copilul care a fost promis:

LUCA 2:21-39

*IISUS ESTE CIRCUMCIS, IAR MAI TÂRZIU, ADUS LA TEMPLU

  

     Iosif şi Maria nu se întorc la Nazaret‚ ci rămân în Betleem. Când are opt zile‚ Iisus este circumcis‚ conform Legii date de Dumnezeu Israelului (Leviticul 12:2, 3). În această zi se obişnuieşte şi să i se dea nume unui copil de sex bărbătesc. Iosif şi Maria îi pun fiului lor numele „Iisus”‚ aşa cum i-a îndrumat arhanghelul Gabriel.

După mai bine de o lună, când Iisus împlineşte 40 de zile, părinţii săi îl duc la templul din Ierusalim‚ situat la doar câţiva kilometri de locul în care se află ei. Potrivit Legii‚ la 40 de zile de la naşterea unui fiu, mama trebuie să aducă la templu o ofrandă de purificare (Leviticul 12:4-8).

     Maria aduce ca ofrandă două păsărele. Aceasta ne ajută să ne facem o idee despre starea materială a lui Iosif şi a Mariei. Conform Legii, trebuie aduşi ca ofrandă un berbec tânăr şi o pasăre. Dar, dacă mama nu-şi permite să ofere un berbec, ea poate aduce două turturele sau doi porumbei. Fiind în această situaţie, Maria aduce şi ea două păsărele.

7.Iisus este vizitat de astrologi:

MATEI 2:1-12

*CÂŢIVA ASTROLOGI SUNT CONDUŞI DE O STEA LA IERUSALIM, IAR APOI LA IISUS

            Câţiva bărbaţi vin de la răsărit. Ei sunt astrologi şi studiază poziţia aştrilor, pretinzând că astfel pot să le prezică oamenilor viitorul (Isaia 47:13). Când erau acasă, în răsărit, ei au văzut o stea şi au urmat-o sute de kilometri. Steaua i-a dus la Ierusalim, nu la Betleem. Ajunşi la Ierusalim, ei întreabă: „Unde este regele iudeilor, care s-a născut? Fiindcă am văzut steaua lui când eram în răsărit şi am venit să ne plecăm înaintea lui” (Matei 2:1, 2). Când aude aceasta, regele Irod se mânie. Îi cheamă pe preoţii principali şi pe alţi conducători religioşi evrei şi îi întreabă unde trebuie să se nască Hristosul. Bazându-şi răspunsul pe Scripturi, ei îi spun: „În Betleemul din Iudeea” (Matei 2:5; Mica 5:2). Atunci, Irod îi cheamă în ascuns pe astrologi şi le spune: „Duceţi-vă şi căutaţi cu atenţie copilaşul, iar, când îl veţi găsi, să-mi daţi de ştire, ca să merg şi eu să mă plec înaintea lui” (Matei 2:8). În realitate însă, Irod vrea să-l găsească pe copilaş ca să-l ucidă.

           După plecarea astrologilor, steaua pe care au văzut-o când erau în răsărit merge înaintea lor. Este limpede că aceasta nu este o stea obişnuită; ea a fost făcută să apară special pentru a-i îndruma pe astrologi. Ei o urmează până se opreşte deasupra casei în care locuiesc Iosif, Maria şi băieţelul lor. Când intră în casă, astrologii o găsesc pe Maria cu copilaşul Iisus. Ei se pleacă înaintea lui şi-i oferă în dar aur, tămâie albă şi smirnă. Mai târziu, când se pregătesc să se întoarcă la Irod, ei sunt avertizaţi de Dumnezeu în vis să nu facă acest lucru. De aceea, se duc în ţara lor pe alt drum.

           Ce-a fost această stea care i-a călăuzit pe astrologi? Este greu de spus. Ne ferim să facem speculații! Cât privește pe astrologi/magi există și părerea că ei erau preoți persani ai lui Zoroastru! Nu intrăm în amănunte.

8.Fug de un conducător rău:

MATEI 2:13-23

*FAMILIA LUI IISUS FUGE ÎN EGIPT

*IOSIF ŞI FAMILIA SA SE MUTĂ LA NAZARET

           Iosif o trezeşte pe Maria. Trebuie să-i dea neapărat vestea. Îngerul Domnului i-a apărut în vis şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi fugi în Egipt. Stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod are de gând să caute copilaşul ca să-l omoare” (Mat. 2:13). Iosif şi Maria împreună cu fiul lor ies fără întârziere din oraş, la adăpostul întunericului. Ei fug chiar la timp, deoarece Irod află că astrologii l-au înşelat. El le spusese să se întoarcă şi să-l informeze cu privire la Iisus, însă ei au părăsit ţara fără să facă aceasta. Irod este furios. El nu renunţă la ideea de a-l ucide pe Iisus, de aceea dă ordin să fie omorâţi toţi băieţii din Betleem şi din împrejurimi de la vârsta de doi ani în jos. Calculul său se bazează pe ceea ce aflase de la astrologii veniţi de la răsărit.

           Uciderea tuturor acestor băieţi este ceva îngrozitor. Nu ştim câţi copii au fost ucişi, dar plânsul amar şi strigătele de durere ale mamelor îndoliate împlinesc o profeţie biblică făcută de Ieremia, un profet al lui Dumnezeu (Ieremia 31:15).

           Iosif şi familia sa ajung în Egipt şi rămân să locuiască acolo. Dar, într-o noapte, îngerul Domnului se arată din nou lui Iosif într-un vis. „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui”, îi spune îngerul, „şi du-te în ţara lui Israel, fiindcă aceia care căutau să ia sufletul copilaşului au murit” (Matei 2:20). Iosif înţelege acum că el şi familia sa se pot întoarce în ţara lor. Astfel se împlineşte o altă profeţie biblică: Fiul lui Dumnezeu este chemat din Egipt (Osea 11:1).

            După cât se pare, Iosif intenţionează să se stabilească împreună cu familia sa în Iudeea, probabil în apropiere de oraşul Betleem, unde au locuit înainte de a fugi în Egipt. Dar află că în Iudeea este rege fiul lui Irod, Arhelaus, un om rău. În alt vis, Dumnezeu îl avertizează pe Iosif cu privire la pericol. Prin urmare, Iosif şi familia sa călătoresc spre nord şi se stabilesc în oraşul Nazaret, din ţinutul Galileii, departe de Ierusalim, centrul vieţii religioase iudaice. Iisus creşte în această comunitate, împlinind astfel o altă profeţie: „El va fi numit Nazarinean” (Matei 2:23).

            După ce năştea, o femeie israelită era considerată un timp necurată din punct de vedere ceremonial. La sfârşitul acelei perioade, trebuia adusă o ofrandă arsă ca jertfă de purificare. Tuturor li se reamintea astfel că păcatul şi imperfecţiunea s-au transmis nou-născutului. Copilaşul Iisus era perfect şi sfânt (Luca 1:35). Totuşi, Maria şi Iosif „l-au adus” la templu „pentru purificarea lor”, aşa cum prevedea Legea (Luca 2:22).

            La templu‚ un bărbat în vârstă, pe nume Simeon, li se adresează lui Iosif şi Mariei. Dumnezeu i-a dezvăluit lui Simeon că nu va muri înainte de a-l vedea pe Hristosul‚ sau Mesia‚ promis de Dumnezeu. În această zi‚ Simeon este îndrumat de Duhul Sfânt la templu‚ unde îi găseşte pe Iosif şi Maria cu copilaşul lor. Simeon îl ia pe copilaş în braţe. În timp ce îl ţine pe Iisus în braţe, Simeon îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând: „Acum, Doamne, tu îl laşi pe robul  tău să moară în pace, potrivit cuvintelor Tale. Pentru că ochii mei au văzut cum vei aduce mântuirea pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, o Lumină pentru a îndepărta vălul de pe popoare şi Slavă poporului tău Israel” (Luca 2:29-32).  Iosif şi Maria rămân uluiţi când aud aceste cuvinte. Simeon îi binecuvântează şi îi spune Mariei că fiul ei „este pus pentru căderea şi ridicarea din nou a multora din Israel” şi că durerea îi va străpunge sufletul asemenea unei săbii ascuţite (Luca 2:34).

            La templu se află şi profetesa Ana‚ în vârstă de 84 de ani. De fapt‚ ea nu lipseşte niciodată de la templu. Chiar în acest ceas‚ Ana se apropie de Iosif, de Maria şi de copilaşul Iisus. Ea începe să-i aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să le vorbească despre Iisus tuturor celor care vor să asculte. Cât de mult trebuie să se bucure Iosif şi Maria de tot ce li s-a întâmplat la templu! Cu siguranţă‚ aceasta le confirmă că fiul lor este Cel promis de Dumnezeu.

9.Iisus creşte în Nazaret:

MATEI 13:55, 56 MARCU 6:3

*COPILĂRIA LUI IISUS

              Iisus creşte în Nazaret, un oraş mic şi neînsemnat. Acesta este situat la nord de Iudeea, în ţinutul deluros al regiunii Galileea‚ la vest de un lac mare, cunoscut ca Marea Galileii. Când Iosif şi Maria se întorc din Egipt la Nazaret, Iisus are, probabil, vârsta de doi ani şi este, din câte se pare, singurul lor copil. În familia pământeană a lui Iisus existau și fraţii vitregi, Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Existau și cel puțin două surori vitrgesurorile vitrege ale lui Iisus. Există în lumea creștină puternice dispute legate de problema dacă aceștia sunt sau nu copiii Mariei și ai lui Iosif. Bisericile Ortodoxă și Catolică consideră că este vorba de copii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie. Așadar, ar fi vorba de veri ai lui Iisus! Nu încercăm clarificarea acestui subiect aici! Pe blogul meu există un alt articol referitor la Maica Domnului! În acel articol îmi exprim părerea aupra acestei chestiuni.

            Cu siguranţă, Iisus are şi alte rude. I-am amintit deja pe Elisabeta şi pe fiul ei, Ioan ( vezi prima parte a acestui comentariu). Ei locuiesc la mulţi kilometri spre sud‚ în Iudeea. Mult mai aproape‚ în Galileea‚ trăieşte Salome‚ după cât se pare‚ sora Mariei şi deci mătuşa lui Iisus. Salome este căsătorită cu Zebedei. Cei doi fii ai lor‚ Iacov şi Ioan‚ ar fi, aşadar, veri primari ai lui Iisus. Nu ştim dacă în copilărie Iisus a petrecut mult timp împreună cu aceşti băieţi‚ însă mai târziu ei îi devin tovarăşi apropiaţi, fiind doi dintre apostolii săi.

            Iosif trebuie să lucreze din greu pentru a-şi întreţine familia. El este tâmplar. Iosif îl creşte pe Iisus ca pe copilul său‚ motiv pentru care Iisus este numit „fiul tâmplarului” (Matei 13:55). Iosif îl învaţă pe Iisus meseria de tâmplar‚ iar acesta se dovedeşte un ucenic bun. De fapt, mai târziu‚ oamenii spun despre Iisus: „Nu este el tâmplarul?” (Marcu 6:3).

             Cel mai important lucru din viaţa familiei lui Iosif este închinarea la Dumneze . În Nazaret există o sinagogă unde, fără îndoială, Iosif îşi duce cu regularitate familia pentru a se închina. Mai târziu, despre Iisus s-a spus că a mers la sinagogă „după obiceiul său din ziua sabatului” (Luca 4:16). De asemenea, pentru familia lui Iisus este o mare bucurie să meargă cu regularitate la templul lui Dumnezeu din Ierusalim.

        -  Va urma.

ARTA LUI WILLIAM HOGARTH.

ARTA LUI WILLIAM HOGARTH

             William Hogarth (1697-1764) a fost unul dintre primii artiști englezi a cărui faimă a trecut de granițele Regatului Marii Britanii; încă din timul vieții era „cel mai renumit pictor londonez”. În epocă, a fost faimos pentru gravurile și picturile sale satirice și moralizatoare: Cariera unei prostituate (A Harlot’s Progress, 1731), Cariera unui destrăbălat (A Rake’s Progress, 1733-1735), Comicul unei alegeri (The Humours of an Election, 1754-1755), Căsătorie la modă (Mariage-à-la-mode, 1744). Prietenul său apripiat, Henry Fielding, spunea despre el că este „un pictor al istoriei comice”. Aceste cicluri de picturi-manifest sunt inspirate din viața socială și politică engleză, iar situațiile surprinse de artist sunt redate prin umor și ironie. Prin critica pe care o aduce contextului politic și religios (disputele religioase dintre Biserica Anglicană și Metodiști) din vremea sa, Hogarth devine o „portavoce” a societății engleze din sec. al XVIII-lea, un adevărat specialist în PR.

              Lui Hogarth nu-i plăcea să lucreze în atelier și să facă studii după model, refuzând o educație formală; a preferat să privească în jur și să aștearnă pe hârtie impresiile lăsate de lumea înconjurătoare. Desenator desăvârșit, și-a exersat simțul observației și memoria vizuală în așa măsură încât, pentru realizarea unei lucrări nu avea nevoie de studii sau schițe pregătitoare. Disprețiund arta en vogue și mai ales influența italiană și franceză care se manifestă asupra colegilor lui, Hogarth își dezvoltă un stil personal și original. Și totuși, când trebuie să realizeze portretele unor comanditari bogați și influenți, picta și în stilurile străine, care îi sunt familiare din gravurile care circulau în epocă, dar și din portretele pe care are ocazia să le vadă în colecții private.  

         Realizând că picturile sale ajung la un număr limitat de persoane, Hogarth le multiplică folosindu-se de tehnica gravurii, pe care o învață în atelierul lui Ellis Gamble (1713-1720). Vânzarea propriilor gravuri a reprezentat o sursă importantă de venit pentru William Hogarth, care prefera să nu aibă de-a face cu dealerii. Astfel, în 1720 își deschide propriul atelier, în casa părintească; aici, pe lângă creațiile sale, realizează ilustrații de carte, reclame pentru magazine, cărți de vizită și alte activități care îi asigură existența.

        În 1724, William Hogarth se înscrie la cursurile academice ale artistului Sir James Thornhill (care se țineau la Covent Garden), de care îl va lega o profundă prietenie și cu fiica căruia se căsătorește în 1729. În aceeași perioadă adordează pictura, realizând lucrări inspirate tot din viața socială, în același stil personal ca și în gravură. La sfârșitul anilor 1730, Hogarth era un artist renumit, cu o clientelă adecvată și obținând venituri substanțiale. Faptul că era independent financiar, i-a permis să se exprime liber, transpunându-și propriile valori și credințe.

         La început, gravurile sale de o calitate deosebită erau comercializate la prețuri mari, ceea ce face ca acestea să circule doar în cercurile de „connoisseurs”. Cu timpul, prețurile devin accesibile, tocmai pentru a ajunge în rândurile populație sărace. Referitor la seria de gravuri Four Stages of Cruelty (Patru etape ale cruzimii, 1751), Hogarth menționează că a realizat-o tocmai în scopul de a educa. El afirmă că nu a depus un efort mare în desenarea și gravarea lucrărilor tocmai pentru ca acestea să fie cât mai ușor accesibile pentru toate nivelurile societății.

        După 1730, Hogarth înregistrează un succes uriaș cu seriile de gravuri Cariera unei prostituate și Cariera unui destrăbălat pe care le vinde la prețiri modeste, accesibile clasei de mijloc. A existat chiar o listă de așteptare pentru cei care doreau să dețină seria de gravuri Cariera unui destrăbălat, ceea ce l-a determinat pe artist să mai facă o serie, cu două plăci în plus față de prima (prima seria numără 6 plăci) și la un preț mai accesibil, lucru care denotă calitățile de om de afaceri ale artistului.

         Realizând că pot scoate bani din vânzarea gravurilor, mai mulți comercianți execută copii după lucrările originale ale artistului și le scot la vânzare, lucru care îi aduce prejudicii lui Hogarth. Până în acel moment, nu exista vreo lege care să apere drepturile de autor, iar Hogarth realizează un proiect de lege care să-i protejeze pe gravori de lăcomia colegilor de breaslă. Legea de protejare a drepturilor de autor a gravorilor (Engraver’s Copyright Act sau Hogarth Act) a fost aprobată de regele Georges II în 1736 și a fost prima reglementare de acest gen privitoare la domeniul artelor vizuale, oferindu-le artiștilor control asupra producției proprii. Această lege avea scopul de a proteja acele gravuri cu un caracter original, făcând distincție între artiști și meșteșugari. Ulterior, Parlamentul a extins legea asupra întregii producții de gravuri.

         Conștient de talentul său pe care dorește să îl împărtășească și altora, William Hogart publică volumul „Analiza frumosului” (1753) unde vorbește despre principiile desenului și despre „linia grației” sau „linia frumosului”. Ideea de „linie a frumosului” apare la Hogarth cu câțiva ani înainte de apariția volumului, într-un autoportret din 1745, unde se înfățișează alături de câinele său, Trump. În această lucrare, în colțul din stânga jos, pe o paletă este pictată o curbă și cuvintele Line of Beauty and Grace. 

          Pe lângă meritele artistice, William Hogarth s-a dovedit un personaj de o înaltă calitate umană, donând sume importante de bani în vederea construirii de spitale și școli pentru săraci. În sec. al XVIII-lea, de altfel, întreaga societate engleză a fost angrenată într-un amplu proces filantropic care a dus la evoluția acesteia.

         Datorită meritelor sale, în 1757 William Hogarth a fost desemnat drept Pictorul Regelui, funcție pe care a ocupat-o până la sfârșitul vieții1. Poziția de Pictor al Regelui (Serjeant Painter) îi oferea unui artist prerogativul de a picta și decora rezidențele monarhului, în sec. al XVIII-lea artistul primind pentru serviciile sale peste 1.000 de lire sterline pe an.

„A FI UNGUR ÎN ROMÂNIA!”

„a fi ungur în românia!”

   Circulă în spațiul public un filmuleț revoltător, în care o fetiță maghiară, în vârstă de 10-12 ani, rostește, în cadrul unei manifestații antiromânești, un text reprodus parcă din discursurile lui Horthy. E un text care incită la violență și ură interetnică, rostit în public, în cadrul unei „ceremonii” șovine. Cu precizarea că se întâmplă în România. Este de conceput așa ceva? Este permis ca un copil să fie folosit pentru a lansa astfel de mesaje?… Se pare că în România, cu complicitatea criminală, dacă nu cu colaborarea directă a autorităților statului român - da. Sau, în altă ordine de idei: oare ce s-ar întâmpla dacă o fetiță româncă de vârsta celei care rostește aceste cuvinte ar face același lucru în Ungaria? Manifestația la care s-a rostit acest discurs aparține organizației secesioniste maghiare Mişcarea de Tineret „64 de Comitate” (HVIM). Iată un fragment din textul rostit de fetița maghiară/secuică la acel eveniment, text care este, de fapt, o poezie „patriotică”:

„Occidentul a rupt Ungaria în bucăți și a dat Ardealul Românilor.

Ungurii au asistat pasiv și astfel au rămas fără case.

Ardealul trebuie să se întoarcă acasă, la Ungaria.

Trianonul îi doare pe toți cei prezenți.

E foarte greu să fii ungur în România.

Nouă, maghiarilor, ne este greu să fim numiți români.

Pământul Ardealului aparține ungurimii și nimănui altcuiva.

Ne vom bate și vom muri pentru Ardeal.

Nu ne vom (mai) da niciodată casele românilor lacomi.

Ardealul aparține doar Ungariei Mari”.

        Folosirea unui copil în promovarea unor asemenea idei mi se pare la fel de gravă ca exploatarea sexuală a minorilor sau ca pornografia infantilă. Ceea ce făcea Partidul Comunist Român, prin folosirea pionierilor și a șoimilor patriei la proslăvirea lui Nicolae Ceaușescu, pare de-a dreptul inocent și pur în comparație cu convertirea copiilor la ură interetnică și implicarea lor în această propagandă, așa cum se vede în acest filmuleț…

          Și când mă gâdesc că era să ne pricopsim cu 15 martie ca zi de sărbătoare națională în România mi se face RĂU!!

REFLECȚII DIN REPUBLICA DRĂGNISTAN!

REFLECȚII DIN REPUBLICA DRĂGNISTAN!

        

             Să aduni atâta ură într-un popor, să te huiduie oamenii la fiecare colț de stradă, de nu mai poți tu, cel mai puternic politician al momentului, să-ți privești în ochi electoratul, să fii viteaz doar în fața grupului tău restrâns de slugi din partid, ăsta este un eșec politic la care n-a mai ajuns nimeni până acum pe plaiurile țărișoarei, nici măcar Băsescu! În relația cu partenerii din Vest, nici tătuca Iliescu, un comunist sub care a renăscut și înflorit, în anii de așa-zisă democrație, toată „floarea” fostei Securități, nu îndrăznea să sfideze cu atâta nesimțire Occidentul așa cum face acum armata lui Dragnea. Iar dacă Ponta, în perioada de glorie a USL, ne uluia cu replicile de puștan mitoman și prost-crescut adresate liderilor UE - să nu uităm de „nu suntem colonie germană”, mesaj transmis Angelei Merkel, în 2012, tupeul drăgniștilor din fruntea așa-zisului PSD a atins, în epoca Dragnea, nivelul golanilor de cartier. Terenul este, așadar, propice pentru un eșec politic de proporții al PSD, la alegerile care ne așteaptă în următorii doi ani. Dragnea și-a săpat singur groapa electorală, în care va cădea, inevitabil, și partidul, pentru că liderul „social-democrat” a avut grijă, în ultimii ani, să se știe foarte clar că partidul este el. Că Guvernul este el. Că Parlamentul este el. Să ne amintim ce ne spunea, în vara lui 2017, întâiul PSD-ist al țării, întrebat cum se va apăra în dosarul Tel Drum: „Ce arme, că n-am pistoale. N-am decât partidul și Parlamentul, atât”. Un singur lucru este bine să nu scăpăm din vedere în tot acest tablou care ni se arată cu acest Dragnea și cu acest PSD - un singur lucru, dar și cel mai important: absolut toată nemulțumirea va fi nimic dacă nu vom merge la vot! Fără o participare masivă la vot, se va cimenta dictatura așa-zisului PSD, în fapt, Partidul Salvării lui Dragnea! 

         Intenţia lui Dragnea devine tot mai clară pe zi ce trece - să impună în România dictatura sa personală! Să-şi pună oameni de încredere, obedienţi, în funcţii de conducere în instituţiile importante ale statului, care să-i execute fără crâcnire ordinele. A reuşit în multe locuri. Nu şi în justiţie, cel puţin până acum. Dragnea ignoră forţa de reacţie a UE, a preşedintelui Iohannis, a justiţiei, a presei independente, a populaţiei. Din toate aceste direcţii vor veni, în cele din urmă, lovituri care-l vor demola pe Dragnea. Dragnea a impus un guvern format din analfabeţi obedienţi Mizând pe complicitatea parlamentarilor PSD-ALDE, bazată pe avantaje enorme venite de la bugetul de stat, Dragnea a instaurat un guvern format din mulţi analfabeţi funcţional. Complicitatea aceasta va fi plătită la un moment dat, că nici Dragnea nu este veşnic, nici România nu este Turcia. Nu mai merită să reiau toate gafele şi prostiile spuse de premierul Dăncilă şi unii dintre miniştrii săi. Ce contează că România se împrumută tot mai scump, că preţurile cresc, că investitorii vor evita o ţară cu legislaţie instabilă. Analfabeţii Dăncilă, Vâlcov, Teodorovici impun „măsuri” tembele, pardon, originale în economie cu efecte catastrofale, pe care, noi românii de rând le vom plăti!

          O altă găselniță foarte gravă - dorinţa lui Dragnea de a aduce aurul de la Londra în țară! Iată ce urmează să se întâmple, dacă lui Dragnea îi vor ieşi planurile. Aurul României este adus în ţară, împotriva tuturor avertismentelor că este o prostie; va fi schimbat Mugur Isărescu cu un obedient al lui Dragnea; Noul şef al BNR va toca rezerva valutară şi aurul BNR pe pensii şi salarii bugetare, pe pensii şi salarii nesimţite, pentru ca Dragnea să nu se facă de râs că nu-i iese programul de guvernare. Şi să-şi plătească valeţii cu sume imense; BNR, sub noua conducere, va da drumul la tiparniţa de bani, ca în anii 90, cu consecinţele ştiute; Dumnezeu cu mila pentru soarta României. La Curtea de Conturi Dragnea şi-a impus omul: Mihai Busuioc. A mai auzit cineva de rapoarte ale Curţii de Conturi care să reclame abuzuri şi fraude în cheltuirea banului public? Eu n-am mai auzit. La AEP, Autoritatea Electorală Permanentă, a fost eliminat directorul general care a cerut control asupra cheltuirii fondurilor alocate PSD. Trebuia să fie numit Mircea Drăghici, trezorierul PSD, dar Dragnea a renunţat să-şi pună omul condamnat penal. Prea bătea la ochi! Să vedem ce hram poartă noul conducător, Constantin Florin Mituleţu-Buică. Nu de alta, dar vin alegerile. CNA-ul este de mult sub influenţa lui Dragnea, sancţionează la greu instituţiile de presă ostile lui Dragnea şi doar uneori, cu sume derizorii, pe celelalte. La CSM Dragnea a reuşit să-şi impună omul, pe Lia Savonea, care sabotează justiţia din interior, posibil coautoare a OUG 7. Inspecţia Judiciară de sub conducerea lui Netejoru este de asemeni decisă să facă jocurile dictate de Dragnea. Chiar şi numai aceste câteva exemple sunt suficiente pentru a ilustra câte instituţii a reuşit Dragnea să-şi subordoneze. Urmează şi altele. Principalelor servicii de informaţii şi parchete, care nu i se supun, Dragnea le-a tăiat alocările bugetare. Dacă nici acestea nu sunt exemple de dictatură mascată, nu ştiu care ar fi. Cum în sondaje PSD a ajuns la 20%, iar Dragnea la 5%, asaltul următor va fi dat asupra proceselor electorale, pentru a fi fraudate la următoarele alegeri! Nu ştiu dacă va reuşi să supună şi aceste segmente ale statului. Dragnea este un om care nu înţelege democraţia, separaţia puterilor în stat, independenţa justiţiei. Va reuşi să transforme România după modelul Turciei, cu ajutorul valeţilor săi din parlament, guvern şi alte instituţii? Sper că nu va reuşi, mai ales pentru că România este membru UE şi NATO, şi pentru că populaţia, sper, nu va accepta aşa ceva!

DE NECOMENTAT! MI-E ... SILĂ!!

      „Domnul preşedinte Dragnea a avut o opţiune pentru un anumit spital. Nu există nicio diferenţă între spitalele de stat şi modul în care sunt trataţi pacienţii într-un spital de stat şi un spital privat. Nu cred că pentru o intervenţie sau o internare de urgenţă, aşa cum a avut dumnealui, că s-a internat în cel mai apropiat spital este un capăt de ţară. Eu şi colegii mei avem respect pentru modul în care pacienţii sunt trataţi şi în spitalele de stat şi în cele private”, a afirmat Iordache, citat de Agerpres.  Întrebat când a fost ultima oară într-un spital de stat, Iordache a răspuns că anul trecut s-a operat într-un spital de stat şi a avut condiţii mai mult decât mulţumitoare. „Eu am fost anul trecut când am fost operat într-un spital de stat şi modul în care am fost tratat şi condiţiile pe care le-am avut într-un spital au fost mult mai mult decât mulţumitoare. În plus, prin faptul că au crescut salariile din sistemul sanitar, prin faptul că au fost alocate şi o serie de instituţii spitaliceşti şi-au îmbunătăţit condiţiile, discutăm de aparatură, de construcţia de noi secţii şi aşa mai departe sunt premise că sănătatea pentru guvernare a constituit şi constituie o prioritate”, a adăugat Florin Iordache! Aș spune multe dar mă abțin!! Mai ales că simt niște ... dureri de cap, era să zic - de spate!!

Notă: nu am mai folosit expresia „Republica Teleormanistan” deoarece nu mai este de actualitate! Acum România este, în mod clar, Republica Drăgnistan!

SUPLIMENTAR:

       Sunt conștient că, prin acest articol, devin „prietenul” drăgniștilor din învățământul doljean! Este foarte posibil să suport consecințe din partea lor! Dar nu-mi pasă! La câtă slugărnicie dovedesc pentru „marele lor conducător”, pentru mine va fi o onoare să fiu pedepsit!

          Mi se replică ceva de genul: „Da ce, cu Băsescu a fost mai bine?” Sunteți duși cu capul! N-am fost niciodată susținător al lui Băsescu și nu voi fi! Mai ales acum când „madama” Elena Udrea îl laudă așa mult de „marele vostru conducător” - Dragnea!!

DESCOPERIREA LUI IISUS HRISTOS! - COMENTARIU BIBLIC LA CARTEA „APOCALIPSA”.

DESCOPERIREA LUI IISUS HRISTOS! - COMENTARIU BIBLIC LA CARTEA „APOCALIPSA”

- O PERSPECTIVA PREMILENISTA PRIVIND RĂPIREA BISERICII  ÎNAINTEA MÂNIEI LUI DUMNEZEU - 

         Bun venit la studiul cărții Apocalipsa! Sper ca acest comentariu dinamic să vă fie o unealtă benefică de studiu în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu.

INTRODUCERE:

         Odată cu răspândirea perspectivei premileniste/răpirea înaintea mâniei, se pune tot mai pregnant problema nevoii de mai multe resurse care să arate felul în care întreaga Scriptură susține momentul revenirii Domnului Iisus înainte de mânia lui Dumnezeu. Dar cererea de comentarii asupra cărții Apocalipsa care să o explice din perspectiva răpirii înaintea mâniei a rămas, în mare măsură, fără răspuns. În consecință, am decis să ofer acest comentariu dinamic ca o unealtă temporară, până se vor realiza materiale mai comprehensive pe această temă.

 PRIVIRE DE ANSAMBLU  ASUPRA CĂRȚII APOCALIPSA:

        Cartea Apocalipsa are de-a face, în principal, cu cea de-a doua venire a Domnului Iisus. El va veni a doua oară ca Judecător al lumii, spre deosebire de prima oară, când a venit să moară pentru păcatele oamenilor. Cu câteva sute de ani înainte ca Domnul să vină pe Pământ pentru a muri pe cruce, El a transmis proorocului Daniel printr-un mesager îngeresc informații esențiale cu privire la sfârșitul vremurilor. Însuși Domnul, după cum citim în discursul de pe Muntele Măslinilor, din Noul Testament, le-a descoperit ucenicilor mai multe adevăruri cu privire la ordinea evenimentelor care vor duce la vremurile de pe urmă și la revenirea Lui. La mai bine de cincizeci de ani după discursul de pe Muntele Măslinilor, tot Iisus Hristos, și tot printr-un înger, i-a descoperit apostolului Ioan mai multe detalii legate de sfârșitul vremurilor, informații vitale pentru înțelegerea zilelor din urmă. În ultimă instanță, adevărurile profetice prezentate în cartea Daniel, în discursul de pe Muntele Măslinilor și în cartea Apocalipsa au aceeași sursă: Domnul Iisus. Cartea Apocalipsa vorbește despre Iisus Hristos ca Judecător suprem, prezentând o privire sintetică asupra proorociilor lui Daniel și a discursului de pe Muntele Măslinilor.

        În primul verset - Apocalipsa 1:1 ni se spune că mesajul acestei cărți este adresat slujitorilor lui Hristos, adică aleșilor lui Dumnezeu, care, prin definiție, reprezintă biserica adevărată. Mai mult, Hristos îi spune lui Ioan că este important ca toți credincioșii să citească și să asculte mesajul acestei cărți, deoarece evenimentele viitoare au un rol important pentru fiecare copil al lui Dumnezeu care va fi în viață în zilele de pe urmă. Lui Ioan i se poruncește, de asemenea, să relateze avertizările adresate celor șapte biserici locale ce existau în vremea în care a fost scrisă cartea Apocalipsa. Aceste avertizări au atât consecințe imediate, cât și consecințe viitoare, ce se vor împlini la cea de-a doua venire a lui Hristos. Astfel, în zilele de pe urmă descrise în Apocalipsa, Hristos va împleti cele trei programe adresate celor trei grupări de oameni ce reprezintă omenirea în zilele de pe urmă: credincioșii ascultători și neascultători ce compun biserica, Israelul necredincios și omenirea, în general.

        Cinci din avertizările adresate celor șapte biserici au consecințe directe legate de zilele de pe urmă. Este posibil ca o întrebare din mintea lui Ioan, în lumina acestor avertizări, să se refere la ce se va întâmpla în zilele de pe urmă cu cei ce vor continua în neascultare și necredință. Începând cu capitolul 4, Ioan este răpit în Cer, de unde noi, cititorii, împreună cu el, primim o perspectivă minunată asupra tronului lui Dumnezeu și a activităților ce au loc în zilele de pe urmă ale istoriei umanității. Pe lângă slava incredibilă a Cerului, punctul central îl reprezintă o carte sigilată, ce se află în mâna Celui ce șade pe tron, pecetluită cu 7 peceți. Se pune întrebarea „Cine este vrednic să rupă pecețile?” și, astfel, să dea curs condițiilor necesare pentru a pune în aplicare conținutul acelei cărți. Indicându-L pe Mielul lui Dumnezeu, unul din cei 24 de bătrâni îi spune lui Ioan că numai „Leul din seminția lui Iuda” este vrednic să deschidă cartea. Această afirmație este susținută mult mai devreme în Noul Testament, în Fapte 13:31. Numai Hristos are dreptul să judece lumea în zilele de pe urmă, datorită morții și învierii Lui, ca Miel desăvârșit al lui Dumnezeu, îndeplinită la prima Sa venire.

        Cartea Apocalipsa începe să relateze evenimentele ce vor avea loc odată cu ruperea celor 7 peceți. Pecețile reprezintă condiții care trebuie îndeplinite, înainte ca Dumnezeu să aducă judecata Sa finală asupra lumii. Hristos le-a descoperit deja ucenicilor Săi și lui Daniel că vremea judecății finale va avea loc în contextul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Atunci când toate condițiile vor fi îndeplinite, El Își va lua sfinții, înainte de a-Și dezlănțui mânia peste cei ce rămân pe Pământ, în timpul evenimentului de care se leagă cele mai multe proorocii în Scriptură, și anume Ziua Domnului. Această judecată este descrisă de către Mântuitorul Hristos ca fiind asemenea judecății făcute de Dumnezeu în zilele lui Noe, însă, de data aceasta, așa cum spune apostolul Petru, va fi o judecată prin foc, nu prin apă!

        Primele 6 peceți sunt deschise de către Leul din seminția lui Iuda, pregătind scena pentru judecata finală făcută de Hristos. Odată cu ruperea celei de a patra peceți, mânia lui Satan, prin intermediul lui Anticrist, testează întreaga omenire, printr-o încercare finală de a-i controla pe toți locuitorii pământului. Cea de-a șasea pecete este ruptă și, odată cu ea, apare semnul Zilei Domnului, prezis în repetate rânduri în Scriptură. Soarele, luna și stelele se vor întuneca, prin acest semn oamenii fiind avertizați că mânia lui Dumnezeu este gata să înceapă. În acest moment, credincioșii din sânul bisericii care s-au împotrivit atacurilor lui Satan și ale lui Anticrist sunt luați de pe Pământ la Cer. O protecție specială este oferită rămășiței lui Israel, care trebuie să treacă prin mânia lui Dumnezeu, care va urma. Ruperea celei de a șaptea peceți dezlănțuie Ziua Domnului, acea zi de groază și adeseori prezisă în Scriptură, în care se va revărsa mânia lui Dumnezeu. La finalul judecății celei de a șaptea trâmbițe, se va încheia cea de-a șaptezecea săptămână profetică, anunțată de Hristos în cartea lui Daniel. Mai rămân doar 75 zile până când va începe domnia lui Hristos pe pământ peste poporul lui Israel, care după cele 70 săptămâni profetice, va intra într-o relație corectă cu Mesia.

        Cartea Apocalipsa prezintă acum un înger puternic, care coboară din Cer cu o carte mică. Această carte mică descrie evenimentele cruciale ce vor avea loc în cele 75 zile de după cei 7 ani, imediat după încheierea evenimentelor descrise în cartea mai mare. Exact cum a proorocit Daniel, după încheierea acestei perioade de 7 ani, întreaga națiune a lui Israel va fi mântuită – toți cei ce vor supraviețui mâniei lui Dumnezeu în timpul judecăților primelor 6 trâmbițe. Apoi, Apocalipsa ne spune că autoritatea de a domni asupra Pământului va fi luată de la Satan și oferită Dumnezeului atotputernic, care va începe să domnească exact cum a fost descris în cartea lui Daniel. Apoi, cea de a șaptea trâmbiță a judecății dezlănțuie ultimele 7 judecăți ale lui Dumnezeu, reprezentate prin cele 7 potire, care înseamnă mânia finală a lui Dumnezeu. La finalul primelor 30 zile care vor urma celor 7 ani, mânia lui Dumnezeu se va sfârși, odată cu bătălia Armaghedonului. În această bătălie finală, Anticrist și armatele lui vor fi înfrânte într-o clipă de Hristos și de oastea cerească a lui Dumnezeu. Anticrist și proorocul mincinos vor fi aruncați direct în iazul cu foc.

        În ultimele capitole ale cărții, Hristos îi arată lui Ioan evenimentele ce vor avea loc pe Pământ după revenirea Domnului. Apocalipsa 19 se încheie cu aruncarea lui Anticrist și a proorocului mincinos în iazul de foc. Armatele lui Anticrist sunt nimicite prin Cuvântul Domnului și sunt sfâșiate de păsări. După bătălia de la Armaghedon, capitolul 20 începe cu o descriere a soartei finale a lui Satan, care va fi legat și izolat în adânc timp de 1000 ani (Apocalipsa 20:1-3). În acest moment îi vedem pe sfinții lui Dumnezeu din totată istoria omenirii care au fost răpiți și care stau pe tronuri. Abia acum sfinții care au refuzat să se închine lui Anticrist sau să primească semnul fiarei și au fost uciși pentru aceasta, sunt înviați pentru a domni cu Hristos o mie de ani (Apocalipsa 20:4-6). După încheierea celor o mie de ani, Satan va fi eliberat pentru a amăgi națiunile pentru ultima dată și pentru a lupta împotriva lui Hristos, când va fi din nou învins, ca la începutul celor o mie de ani (Apocalipsa 20:7-10). Nelegiuiții care au murit și toți cei ce vor muri în timpul Împărăției de o mie de ani a lui Hristos vor învia pentru a fi judecați (Apocalipsa 20:11-17). Apocalipsa 21 ne descrie un Cer nou și un Pământ nou, precum și noul Ierusalim care se coboară din Cer (Apocalipsa 21:1-8). Ioan vede noul Ierusalim coborând din Cer pe Pământ și îl descrie în detaliu (Apocalipsa 21:9-27). Cartea se încheie printr-o chemare ca toți să asculte mesajul acestei cărți și printr-o avertizare pentru cei ce refuză să accepte învățătura ei. De 3 ori, în momente critice legate de ordinea evenimentelor descrise în Apocalipsa, Hristos îi dă lui Ioan mai multe detalii de clarificare. Primul interludiu are de-a face cu salvarea credincioșilor lui Dumnezeu care nu se supun lui Anticrist (Apocalipsa 7:1-17). Cel de al doilea interludiu oferă o explicație a lucrării Satanei și a lui Anticrist în timpul ceasului încercării, când el va cere loialitatea întregii omeniri, înainte să înceapă mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 12-17). Cel de al treilea și ultimul interludiu descrie în detaliu distrugerea sistemului religios și a orașului care îl susține (Apocalipsa 17-18).

        Pentru a ajunge la această ordine clară a evenimentelor descrisă în cartea Apocalipsa, cititorul trebuie să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu în mod simplu, literal. Aici se nasc problemele pentru cei mai mulți și de aceea există atâta confuzie cu privire la zilele de pe urmă. Mulți nu acceptă învățătura clară a Scripturii, așa că interpretează scrierile profetice conform unui sistem omenesc sau după gustul lor, nu așa cum au avut intenția autorii Scripturii. Pentru a ajuta cititorul să aibă o înțelegere mai clară asupra a ceea ce numim o interpretare normală, literală, a Scripturii, secțiunea care urmează prezintă câteva indicatoare care vor face ca „hermeneutica” (arta de a studia Scriptura) să fie o practică mai ușor de înțeles și de folosit.

STRUCTURA CĂRȚII APOCALIPSA:

         Probabil nicio altă chestiune nu împiedică mai mult interpretarea corectă a cărții Apocalipsa decât înțelegerea structurii ei. Perspectiva premilenistă/răpirea înaintea mâniei asupra cărții Apocalipsa necesită o discuție mai amplă decât schema simplă oferită în introducere. Schița cărții este redată mai jos:

Începutul descoperirii:

Capitolul 1 – Prolog

Capitolele 2-3 – Cele șapte biserici

Capitolul 4 – Cerul

Capitolul 5 – Sulul cel mare

Capitolul 6 – Primele șase peceți

Paranteza unu – detalierea izbăvirii

Capitolul 7 – Izbăvirea

Ziua Domnului:

Capitolul 8 – Evenimentele celei de-a șaptea peceți (judecățile trâmbițelor 1-4)

Capitolul 9 – Finalul celei de-a 70-a săptămâni profetice (judecățile trâmbițelor 5-6)

Evenimente după finalul celei de-a 70-a săptămâni profetice:

Capitolul 10 – Sulul cel mic

Capitolul 11 – Sfârșitul proorociei din Daniel 9:24 (judecata trâmbiței a șaptea)

Paranteza doi (detalierea conflictului cosmic):

Capitolul 12 – Începutul

Capitolul 13 – Începutul sfârșitului

Capitolul 14 – Sfârșitul începutului

A. Izbăvirea aleșilor

B. Anunțul pentru cei nelegiuiți

C. Distrugerea celor nelegiuiți

Nimicirea lui Anticrist – Mânia finală a lui Dumnezeu:

Capitolul 15 – Preludiu la judecățile celor șapte potire

Capitolul 16 – Judecățile celor șapte potire

Paranteza trei – Detalierea distrugerii

Capitolul 17 – Curva cea mare

Capitolul 18 – Orașul cel mare

Capitolul 19 – Armata cea mare

Domnia de o mie de ani a lui Hristos:

Capitolul 20:1-6 – Începutul Mileniului

Capitolul 20:7-15 – Finalul Mileniului

Concluzia:

Capitolul 21 – Ceruri noi, un pământ nou, Noul Ierusalim

Capitolul 22 – Epilog

        Cheia înțelegerii structurii cărții Apocalipsa se găsește în capitolul 7 al proorociei lui Daniel și în Matei 24. Aici există paralele conceptuale, tematice, lingvistice și teologice, care nu vor lăsa un cercetător serios al Scripturii să ajungă la altă concluzie. Pentru început vom analiza aceste două capitole menționate mai devreme.

Structura Daniel 7:

         Al șaptelea capitol din cartea lui Daniel reprezintă începutul acestei a doua secțiuni majore a acestei cărți profetice. Primele șase capitole sunt, în principal, istorice și cronologice, în timp ce ultimele șase sunt, în principal, profetice. Prin urmare, capitolul șapte este pivotal, introducând conținutul profetic al capitolelor 8-12.

        Capitolul 7 începe prin vedenia celor patru fiare. În Daniel 7:1 citim, „În anul dintâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie”.

        În traducerea New American Standard apare următoarea afirmație, „El a notat visul și l-a rezumat în felul următor”. Acest aspect este surprins și de traducerea Cornilescu în care ni se spune că Daniel a povestit doar lucrurile mai importante, sau de căpetenie. Din moment ce Daniel ne oferă un rezumat, asta înseamnă că, mai târziu, se vor adăuga și alte detalii, lucru realizat atât în Matei 24 cât și în Apocalipsa 4-21. Daniel continuă în versetele 2-14: Daniel a început și a zis, „În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu, și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până în clipa când i s-au smuls aripile; și, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, și i s-a dat o inimă de om. Și iată că a doua fiară era ca un urs, și stătea într-o rână; avea trei coaste în gură, între dinți, și i s-a zis: „Scoală-te și mănâncă multă carne!” După aceea m-am uitat mai departe, și iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi, ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete, și i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, și avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om, și o gură care vorbea cu trufie. Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată. În acest citat ceva mai lung avem o schemă a ordinii evenimentelor din zilele de pe urmă, care devine cadrul pentru discursul Domnului Iisus din Matei 24 și pentru Apocalipsa 4-21. În rezumat, Daniel vorbește despre patru fiare care se ridică din mare. Cea de-a patra fiară va avea zece coarne. În timpul domniei celor zece coarne, un corn mai mic se va ridica și va distruge trei din primele zece coarne. După o vreme se vor așeza scaunele de judecată. Cel Îmbătrânit de zile Își va lua locul și curtea se va așeza la judecată. Vor fi deschise niște cărți. Fiara care a rostit cuvinte de trufie va fi distrusă, iar autoritatea celor ce au ajutat-o va fi suspendată. Unul ca un Fiu al Omului va primi autoritatea, slava și împărăția. Cititorul trebuie să înțeleagă detaliul important că, la început, Daniel ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra evenimentelor sfârșitului. Această privire de ansamblu este urmată, apoi, de o analiză detaliată a celei de-a patra fiare și a prigoanei nemaipomenite pe care o va declanșa împotriva sfinților, ceea ce va duce la distrugerea ei finală. Observați ce scrie în Daniel 7:15-28: Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo, și l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit și mi le-a tâlcuit astfel: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ. Dar sfinții Celui Prea Înalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie”. În urmă am dorit să știu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, și era nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă; mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea; și asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, și asupra celuilalt corn care ieșise, și înaintea căruia căzuseră trei: asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie, și avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinților, și i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Prea Înalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția. El mi-a vorbit așa: „Fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui, și va doborî trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt și se va încumeta să schimbe vremile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!” Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele, și mi s-a schimbat culoarea feței, dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea. Restul capitolului 7 din cartea Daniel se ocupă de descrierea celei de-a patra fiare, prigoana împotriva sfinților și împărăția pe care aceștia o vor primi după ce această fiară va fi distrusă. Din Daniel 7 reiese un tipar clar. Mai întâi, ni se oferă o privire de ansamblu asupra vremurilor de pe urmă și apoi este descrisă prigoana nemaipomenită împotriva sfinților, urmată de promisiunea că fiara va fi nimicită. Capitolul se încheie cu făgăduința că sfinții vor primi împărăția peste care domnește Cel Prea Înalt.

Structura Matei 24:4-31:

         Același tipar este vizibil și în Matei 24:4-31. Mai întâi ni se oferă o perspectivă de ansamblu, după care este relatată în detaliu prigoana împotriva sfinților. Persecuția va fi scurtată prin distrugerea fiarei. Această secțiune din evanghelia lui Matei se încheie cu promisiunea revenirii Domnului.

        Mai întâi ni se oferă o privire de ansamblu, relatată în Matei 24:4-14: Drept răspuns, Iisus le-a zis,: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: „Eu sunt Hristosul!” și vor înșela pe mulți. Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiți chinuiți, și vă vor omorî; și veți fi urâți de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții, și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți; și, din pricina înmulțirii fărdelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”.

         Din următoarele motive ne dăm seama că Matei 24:4-14 reprezintă o privire de ansamblu asupra zilelor sfârșitului. Mai întâi, întrebarea inițială a ucenicilor stabilește agenda. Matei 24:3 arată că ucenicii au întrebat „Când se vor întâmpla aceste lucruri și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitul veacului acesta?” Sunt două întrebări, iar cea de a doua dintre ele are de-a face cu două aspecte. Prima întrebare este legată de distrugerea Ierusalimului, iar cea de-a doua cu revenirea Domnului și sfârșitul veacului. La fel de important este să înțelegem că Domnul răspunde acestor întrebări în ordine inversă. Cu alte cuvinte, Mântuitorul răspunde mai întâi întrebării „Care va fi semnul sfârșitului veacului?” Prezența termenului „sfârșit” în Matei 24:6, 13 și 14 dovedește în mod clar că așa stau lucrurile.

         Cronologia etapelor nașterii, prezentată de Mântuitorul, subliniază accentul pus în Matei 24:4-14 pe sfârșitul veacului. În Matei 24:4-8 este subliniat începutul durerilor, ceea ce vine în sprijinul concluziei noastre că Domnul nu oferă o privire de ansamblu asupra istoriei între înălțarea Sa și cea de a doua Sa venire, ci are în vedere ultimii ani, care precedă revenirea Sa. „Începutul durerilor” este asociat cu nașterea unui copil și nu cu cele 9 luni de sarcină. Matei 24:9-14 se focalizează asupra durerilor nașterii care urmează începutului durerilor. Cuvântul grecesc thlipsis (necaz) este folosit pentru a descrie suferințele unei femei gata să dea naștere (Ioan 16:21). Asemeni pruncului, „cine va răbda până la sfârșit (sfârșitul veacului) va fi mântuit (eliberat)”.

         Ultimul factor care susține concluzia că Matei 24:4-14 se referă la ordinea evenimentelor sfârșitului vremurilor este legat de expresia „Evanghelia aceasta a Împărăției”. Expresia a fost interpretată greșit, ca făcând referire la Evanghelia lui Hristos, adică la moartea, îngroparea și învierea lui Iisus Hristos, descrise de apostolul Pavel în 1 Corinteni 15:1-11. Totuși, Mântuitorul nu a început să proclame vestea bună a morții, îngropării și învierii Sale decât după ce au trecut 2 ani de slujire (Matei 16:21-23). Prin contrast, Matei ne spune că Domnul Iisus a început să predice „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” încă din primele zile ale slujirii Sale (Matei 4:23). Evanghelia Împărăției are în vedere domnia fizică a lui Dumnezeu pe pământ, precum și pedepsirea celor nelegiuiți, etapă care a început odată cu lucrarea Domnului Iisus pe Pământ (Marcu 1:15, Luca 8:21, Luca 11:20). Proclamarea globală a acestui mesaj indică sfârșitul veacului (Apocalipsa 14:6-7).

         Privirea de ansamblu asupra sfârșitului vremurilor (Matei 24:4-14) este urmată de o focalizare asupra prigoanei împotriva sfinților, relatată în Matei 24:15-24: „De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiiri” despre care a vorbit prorocul Daniel, „așezată în Locul Sfânt”- cine citește să înțeleagă!- atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile ce vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în ziua aceea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci, dacă vă va spune cineva: „Iată Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeți, căci se vor scula hristoși mincinoși, și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși”.

          Matei 24:15-24 se referă la aceeași perioadă de timp ca Matei 24:9-14, și este foarte important să reținem acest aspect. Același tipar îl regăsim în capitolul 7 din cartea Daniel. Mai întâi este prezentată o perspectivă de ansamblu, după care atenția se focalizează asupra prigoanei. Ceea ce în Matei 24:9 este numit necaz (chin), în Matei 24:21 este numit „mare necaz”. Totuși, Matei 24:15-24 se focalizează mai mult asupra prigoanei fără seamăn ce va veni împotriva sfinților în acea vreme. Cea de a treia etapă a ordinii evenimentelor sfârșitului are de-a face cu distrugerea fiarei. Domnul Iisus afirmă că zilele de necaz vor fi scurtate (Matei 24:22). El nu elaborează asupra acestei idei, dar un necaz scurtat înseamnă că s-a pus capăt oportunității fiarei de-ai prigoni pe credincioși.

        Ultima porțiune din Matei 24:4-31, și anume versetele 25-31, are de-a face cu revenirea lui Hristos, ca răspuns la întrebarea „care va fi semnul revenirii Tale”, pusă de ucenici: „Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceți acolo! Iată-l în odăițe ascunse” să nu credeți. Căci cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele 4 vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. Așa cum am văzut și în Daniel 7, aceste ultime versete din pasajul din Matei promit izbăvirea sfinților. În mod concret, Domnul va reveni și Își va aduna sfinții laolaltă, în vederea instaurării Împărăției Sale pe pământ. Legătura dintre spusele Mântuitorului și profeția din Daniel este evidentă (Matei 24:15).

Structura cărții Apocalipsa:

        Același model de prezentare a zilelor sfârșitului pe care-l observăm în Daniel 7 este folosit de Mântuitorul în discursul de pe Muntele Măslinilor relatat în Matei 24:4-31 și se repetă și în cartea Apocalipsa. Cercetătorii Scripturii sunt, în general, de acord că Apocalipsa 1:19 oferă o schemă temporală a cărții Apocalipsa. Ioan afirmă că a primit următoarea instrucțiune din partea Domnului, „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele”. Cadrul acesta ne oferă următoarea organizare structurală a cărții. Primul capitol reprezintă „lucrurile pe care le-ai văzut”, capitolele 2 și 3 relatează „lucrurile care sunt”, iar capitolele 4-21 lucrurile „care au să fie după acestea”. Atenția disproporționată oferită „lucrurilor care vor fi după acestea” (cap. 4-21) sugerează că schema temporală a cărții nu reprezintă cheia înțelegerii structurii ei. Acest lucru este evident atunci când observăm că cele șapte biserici primesc avertizări și promisiuni care au de-a face atât cu veacul de acum, cât și cu cel viitor. Cu alte cuvinte, în aceste capitole avem o suprapunere a „lucrurilor care sunt” și a „lucrurilor care vor fi după aceste lucruri”. Această observație dărâmă orice încercare de a forța o interpretare strictă a Apocalipsa 1:19 ca fiind o schemă dogmatică a cărții.

       Capitolele 4-20 reprezintă subiectul central al discuției noastre. Poziția prezentată de noi afirmă că, în capitolele 4-11, avem o privire de ansamblu asupra evenimentelor sfârșitului. Apocalipsa 12-13 prezintă o focalizare specifică asupra persecuției sfinților. În cele din urmă, capitolele 14-21 redau în detaliu distrugerea fiarei, venirea lui Hristos și împărăția ce va urma. Asemenea textului din Matei 24:4-31, cartea Apocalipsa completează multe detalii rămase pe dinafară în rezumatul oferit de Daniel în capitolul 7, dar structura fundamentală rămâne aceeași.

Privire de ansamblu:

         Apocalipsa 4-11 oferă o perspectivă de ansamblu asupra zilelor sfârșitului. Apocalipsa 4 începe cu scena din sala tronului. Dumnezeu Tatăl este așezat pe tron, fiind înconjurat de cei 24 bătrâni, de făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5 este redată încoronarea Mielului, ca înfăptuitor al voinței Tatălui. Apocalipsa 6 detaliază „începutul durerilor” și „necazul sfinților”. În Apocalipsa 7 este prezentată izbăvirea celor dintâi roade pentru Dumnezeu, din Israelul nemântuit și ridicarea la Cer a celor neprihăniți din toate veacurile. Apocalipsa 8-9 descrie începutul mâniei lui Dumnezeu. Apocalipsa 10 subliniază sfârșitul dominării pământului de către Neamuri, iar Apocalipsa 11 relatează preluarea domniei asupra pământului de către Dumnezeu.

        Deși nu putem fi categorici cu privire la momentul declanșării evenimentelor descrise în Apocalipsa 4-11, finalul acestor evenimente poate fi dedus cu mai multă certitudine. Majoritatea cercetătorilor biblici recunosc o diferență între primele 4 și ultimele 3 peceți. Trăsătura comună a ultimelor 3 o reprezintă mânia lui Dumnezeu. Martirii din cea de a cincea pecete Îi cer lui Dumnezeu să-Și reverse mânia peste locuitorii Pământului. Cea de-a șasea pecete anunță dezlănțuirea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Cea de-a șaptea și ultima pecete inițiază revărsarea mâniei lui Dumnezeu prin cele 7 trâmbițe. În cele 7 trâmbițe observăm un tipar similar peceților, adică primele 4 trâmbițe sunt diferite de ultimele 3 trâmbițe. Ultimele 3 trâmbițe sunt caracterizate prin „3 vai-uri”. Acestea reprezintă expresia cea mai înfocată a mâniei lui Dumnezeu, pe care o vor simți cei nelegiuiți de pe pământ. Totuși, între trâmbița a șasea și a șaptea intervine o pauză în derularea evenimentelor. Această pauză îi oferă lui Ioan posibilitatea de a anunța sfârșitul „tainei lui Dumnezeu”. El descrie, „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui Dumnezeu…” (Apocalipsa 10:7). Apostolul Pavel definea taina lui Dumnezeu ca fiind lucrarea specială a lui Dumnezeu prin Hristos de-a aduce Neamurile la slavă (Coloseni 1:24-2:5). Sfârșitul tainei lui Dumnezeu se leagă de sfârșitul „vremii Neamurilor” (Daniel 9:24; Luca 21:24; Apocalipsa 11:2). Aceste evenimente coincid cu încheierea slujirii celor doi martori (Apocalipsa 11:4-13). Odată cu sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, Dumnezeu Tatăl Își preia domnia fizică de drept asupra Pământului. Ioan spune că „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15b). Primul lucru pe ordinea de zi a noului Împărat va fi îndepărtarea celor nelegiuiți (atât oameni cât și demoni) de pe Pământ.

Persecutarea sfinților:

         La fel ca în Daniel 7 și în Matei 24:4-31, după ce s-a prezentat o privire de ansamblu asupra vremii sfârșitului, urmează o privire amănunțită asupra prigoanei împotriva sfinților. Cartea Apocalipsa este unică prin faptul că redă o prezentare detaliată a cauzei principale pentru care credincioșii sunt prigoniți. Un război care se dă în Cer rezultă în alungarea lui Satan și restricționarea lui pe Pământ pentru scurtă vreme (Apocalipsa 12:7-17). Aceasta este cauza prigoanei fără seamăn: moartea va domni pe Pământ în timpul prigoanei împotriva sfinților lui Dumnezeu. Cele 3 surse principale ale morții vor fi fiara (Apocalipsa 13:7), prorocul mincinos (Apocalipsa 13:12) și icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). Țintele acestor atacuri ale morții vor fi femeia (poporul evreu) și sămânța ei (Biserica) (Apocalipsa 12:17).

Distrugerea fiarei și a împărăției ei:

         Cel de-al treilea aspect al ordinii evenimentelor sfârșitului care apare atât în Daniel 7 cât și în Matei 24 are de-a face cu distrugerea fiarei. După ce Apocalipsa 12-13 a scos în evidență prigonitorii, capitolele 14-19 se focalizează asupra nimicirii fiarei și a împărăției ei. Capitolul 14 deschide această secțiune importantă cu o imagine a Domnului și a celor 144.000 de evrei, stând pe Muntele Sionului. Aceasta este prima ocazie când Mielul lui Dumnezeu este văzut fizic pe Pământ în cartea Apocalipsa. Trei îngeri anunță nenorocirile ce se vor abate asupra Pământului. Capitolul se încheie cu o descriere sumară a mâniei lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiți de pe pământ. Capitolele 14 și 16 detaliază judecățile potirelor împotriva fiarei, a împărăției ei și a celor ce primesc semnul împărăției ei. În Apocalipsa 17-18 este descrisă distrugerea orașului central al fiarei, iar 19 descrie distrugerea armatelor fiarei.

Instaurarea Împărăției:

         Aspectul final al ordinii evenimentelor sfârșitului este legat de Împărăția Dumnezeului Prea Înalt. Apocalipsa 20 arată că, după distrugerea fiarei, Domnul Iisus va instaura o Împărăție temporară pe Pământ, timp de o mie de ani. Toți cei nelegiuiți de pe Pământ, Satan și demonii lui, sunt îndepărtați de pe fața Pământului. Hristos împreună cu martirii vor domni pe Pământ o mie de ani, după care urmează răzvrătirea finală a Satanei și istoria omenirii se încheie cu judecata veșnică.

Concluzia:

         Daniel 7, Matei 24 și Apocalipsa prezintă un tipar structural observabil cu privire la ordinea evenimentelor legate de sfârșitul vremurilor. Mai întâi, ni se oferă o perspectivă de ansamblu, apoi este prezentată în detaliu prigoana fără seamăn împotriva sfinților. Elementul final în cele 3 relatări are de-a face cu distrugerea celui ce a stârnit prigoana împotriva sfinților și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Daniel 7 și Matei 24 ne pregătesc pentru a înțelege cartea Apocalipsa. Pe parcursul acestui comentariu sperăm să putem evidenția tot mai clar legătura strânsă între aceste minunate pasaje.

O ÎNTELEGERE SIMPLĂ, NORMALĂ A PASAJELOR PROFETICE:

        Concluziile la care ajunge cel ce cercetează Cuvântul lui Dumnezeu se bazează pe tipul de proces interpretativ folosit. Deoarece acest studiu asupra cărții Apocalipsa folosește în mod consecvent un procedeu specific de interpretare, în cele ce urmează vom explica metoda de studiu biblic pe care o recomandăm cititorului.

        Pentru a fi valabilă, metoda noastră de interpretare (hermeneutica noastră) trebuie să fie consecventă și fără contradicții, fără a fi guvernată de ideile preconcepute ale unei anumite școli de gândire teologică. Cu alte cuvinte, dacă hermeneutica noastră este controlată de un sistem teologic preconceput, atunci Biblia poate fi manipulată, pentru a spune ceea ce reclamă sistemul nostru teologic – ceea ce, din păcate, se întâmplă destul de des în studierea evenimentelor sfârșitului.

        Metoda folosită în interpretarea Scripturii va avea un efect profund asupra concluziilor teologice la care se ajunge. Astfel, este demonstrat că cei ce folosesc metode de interpretare diferite (hermeneutică diferită) vor ajunge la concluzii teologice diferite. Rezultă că este foarte important să știm clar ce hermeneutică folosim și, chiar mai important, să fim siguri că folosim principii corecte de interpretare pentru a discerne în mod just adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

         Înainte de a încerca să aplice principiile de interpretare asupra textului Scripturii, cititorul trebuie să știe care-i sunt convingerile cu privire la două chestiuni importante. Mai întâi, trebuie să aibă o convingere clară în ce privește contradicțiile din Scriptură. Natura Bibliei interzice orice fel de contradicție internă. Autorii Scripturii declară că scrierile lor sunt inspirate de Dumnezeu (2 Tim. 3:16, 2 Pet. 1:20) și că sunt întru totul adevărate (Ps. 119:160 – T.M.). Prin urmare, concluziile contradictorii trebuie studiate și corectate până se găsește numitorul comun care le armonizează pe toate.

         Cea de-a doua convingere pe care cercetătorul Scripturii trebuie s-o aibă are de-a face cu varianta traducerii pe care o folosește. În discuția ce urmează cu privire la interpretarea Scripturii, noi limităm dezbaterea doar la traducerea în limba engleză a Vechiului și a Noului Testament. În versiunea New American Standard, traducătorii s-au străduit să ofere cititorului un limbaj cât mai apropiat de cel al manuscriselor originale în limba greacă și ebraică. Înțelegem că fiecare traducere reflectă abilitățile interpretative ale traducătorilor. Traducătorii au luat deja decizii interpretative foarte importante, de aceea cei care nu pot studia textul în limbile originale trebuie să aibă încredere în traducerea folosită. De asemenea, trebuie să avem mare grijă când interpretăm Scriptura folosind o singură versiune în limba pe care o vorbim. Deși abilitățile de a înțelege și interpreta textul original în greacă sau ebraică îi vor oferi cercetătorului o perspectivă mai clară în ce privește înțelesul original, putem înțelege foarte multe folosind o traducere bună. Vă invit să fiți precauți și să comparați Scriptura cu Scriptura, pentru a evita greșelile nedorite.

         Înainte de a privi la principiile de interpretare, trebuie să mai abordăm un ultim aspect. Hermeneutica directă și normală caută să ajungă la înțelesul intenționat de autor, nu la înțelesul cel mai simplu. Recunoaștem că anumite versete, luate în sensul cel mai simplu, ar putea să transmită un înțeles care n-a făcut parte din intenția autorului. Un exemplu elocvent în acest sens este Ioan 6:53, unde se afirmă, „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi înșivă”. Din context reiese clar că ascultătorii Domnului Iisus se gândeau că va trebui literalmente să-I mănânce trupul și să-I bea sângele; acesta este înțelesul simplu. În realitate, Iisus a vrut ca ascultătorii Lui să înțeleagă că au nevoie de credință (Ioan 6:47).

Pentru a ajuta cercetătorul să aibă succes în procesul de interpretare a Scripturii, prezint mai jos o trecere în revistă a principiilor. Aceste principii de interpretare au fost îmbrățișate de cercetătorii serioși ai Scripturii de-a lungul istoriei și au fost și vor fi urmate cât mai onest și mai consecvent cu putință.

(1) Primul principiu este căutarea înțelesului intenționat de autorul textului. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan, precum și alți autori ai Scripturii, au decis înțelesul textului atunci când l-au scris. Deci, misiunea noastră de cercetători ai Scripturii în zilele noastre este să descoperim acel înțeles original. Pentru aceasta, trebuie să studiem întreaga Scriptură în sensul ei cel mai normal, natural și obișnuit (sensul literal).

         Cuvintele și expresiile din Scriptură au avut un înțeles anume în vremurile biblice. Astfel, va trebui să descoperim ce au însemnat respectivele cuvinte și expresii și cum se combină ele pentru a comunica un înțeles specific. Evident că aceasta nu exclude utilizarea figurilor de stil (care sunt adesea explicate în context sau în alt pasaj din Scriptură; vezi Gen. 3:1 comparat cu Ap. 12:9). Dacă înțelesul simplu are sens, este o probabilitate foarte mare că ai descoperit înțelesul adevărat. Martin Luther a numit acest principiu al interpretării literale „sensus literalis”. Multe din descoperirile cercetării biblice din timpul Reformei au rezultat din aplicarea acestui principiu. În forma și aplicația sa cea mai simplă, principiul spune că trebuie să citim și să interpretăm Scriptura cu aceeași înțelegere normală a cuvintelor cu care citim orice altă carte serioasă sau cu care purtăm o conversație serioasă. Acest principiu are o relevanță deosebită în studierea profețiilor și își găsește o confirmare puternică în felul în care profețiile din Vechiul Testament s-au împlinit în viața Domnului Iisus. De exemplu, Vechiul Testament conține câteva sute de profeții cu privire la cea dintâi venire a lui Hristos. Deși multe din ele se repetă, cel puțin 50 fațete diferite ale vieții și lucrării lui Hristos au fost prezise concret și, fără excepție, s-au împlinit literal, așa cum au fost scrise. Nu este doar o chestiune de credință, ci chiar un principiu biblic să ne așteptăm ca profețiile referitoare la cea de-a doua venire să se împlinească tot în mod literal și complet.

        Profeția care nu se împlinește literal nu este profeție, ci speculație omenească greșit direcționată. Un model biblic care arată cum ar trebui să evaluăm proorociile se găsește în Deuteronom 18:20-22. Poporului Israel i s-a spus cum să determine dacă spusele unui proroc reprezentau un mesaj din partea lui Dumnezeu sau erau doar speculație omenească. Concluzia acestui pasaj este că, atunci când un proroc pretinde a vorbi în numele Domnului, dacă lucrul vestit de el nu se întâmplă, acel mesaj nu vine de la Domnul. În versetul 20, Dumnezeu spune poporului că, dacă previziunea unui proroc nu se adeverește, „acel proroc trebuie să moară”. Numai o înțelegere literală și directă a mesajului profețit poate trece un astfel de test, iar proorociile referitoare la prima venire a lui Hristos mărturisesc cu prisosință acest lucru. Când folosim acest principiu de a interpreta Scriptura în mod direct și așa cum a fost scrisă, deodată Biblia prinde viață. Avem o nouă încredere în temeinicia Cuvântului lui Dumnezeu, că este cu totul adevărat, un mesaj pe care oricine îl poate înțelege. Evenimentele descrise pe paginile Bibliei se vor întâmpla cu adevărat, conform planului și calendarului suveran al lui Dumnezeu. Noi nu abordăm Scriptura căutând vreun înțeles obscur sau spiritualizat, ci încercăm să înțelegem literal evenimente care deja au avut loc sau care se vor întâmpla în viitor.

(2) Cel de-al doilea principiu are de-a face cu contextul în care apare un cuvânt, o frază sau un pasaj mai lung. Uneori, aceasta implică o cercetare minuțioasă a întregii cărți din Scriptură pe care o studiem, interpretând cu meticulozitate ideea sau principiul în lumina mesajului și a naturii întregii cărți, precum și a contextului imediat. Contextul are de-a face cu persoanele cărora le este adresat mesajul și cu cadrul istoric și cu circumstanțele în care pasajul este primit. Un dicton simplu dar meritoriu spune așa: „Un text scos din context nu este altceva decât un pretext”.

(3) Al treilea principiu, la fel de important ca primele două, este cel al comparării Scripturii cu Scriptura. Un cuvânt, o expresie sau un concept trebuie studiat mai întâi în contextul pasajului în care apare, apoi în lumina utilizării sale în alte pasaje din Scriptură. Atunci când un text nu prezintă în mod explicit un adevăr, nu putem trage o concluzie certă cu privire la acel adevăr, până ce nu am studiat toate pasajele relevante înrudite cu el. Desigur, anumite pasaje nu sunt la fel de clare ca altele, iar unele adevăruri sunt mai mult implicite decât explicite. Atunci când lucrurile stau așa, adevărurile implicite trebuie înțelese în lumina celor explicite, niciodată invers. Tot așa, cu cât un adevăr este mai important, cu atât mai atent va trebui să studiem și să comparăm adevărurile înrudite cu el. Deoarece Scriptura este întotdeauna cel mai bun interpret al Scripturii, o comparație atentă va conferi profunzime și claritate înțelegerii noastre.

(4) Cel de-al patrulea principiu are de-a face cu figurile de stil. Importanța acestui principiu este capitală. Literatura profetică și apocaliptică folosește din belșug figuri de stil. Cercetătorul Scripturii trebuie să fie pe deplin familiarizat cu această categorie specială de hermeneutică. Figurile de stil folosesc un limbaj foarte sugestiv, dar se referă la un adevăr literal concret. Cercetătorul trebuie să determine care este acel corespondent literal. O figură de stil reprezintă „orice deviere în gând sau exprimare de la modul obișnuit și simplu de vorbire, care rezultă într-o comunicare variată artistic, diferită de limbajul comun”. De obicei, figurile de stil vor cuprinde o comparație, o înlocuire sau o amplificare, ca mijloc de a realiza acea diferență artistică față de comunicarea obișnuită, cu scopul de a clarifica pasajul.

          Domnul Iisus a declarat, „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10:11). Evident că avem de-a face cu o figură de stil: Mântuitorul nu S-a ocupat de oile obișnuite. Dacă nu am avea alte clarificări, afirmația Domnului l-ar face pe cititor să înțeleagă că Iisus reprezintă pentru ucenicii Săi tot ceea ce reprezintă un cioban pentru oile lui. Totuși, în Ioan 10:11 Mântuitorul adaugă următoarele, „Păstorul cel bun Își dă viața pentru oile Lui”. Acum înțelegem care este sensul literal: Iisus este păstorul cel bun pentru că El „Și-a dat viața pentru poporul Său”. Acesta este înțelesul figurii de stil. Ori de câte ori avem de-a face cu o figură de stil, trebuie să o analizăm în felul următor: mai întâi determinăm cu ce fel de figură de stil avem de-a face, descoperim semnificația ei și, în fine, identificăm sensul intenționat de autor în pasajul pe care-l studiem.

(5) Al cincilea și ultimul principiu, legat în special de literatura profetică și apocaliptică, recunoaște că multe preziceri profetice, în ambele Testamente, au o caracteristică unică: implicațiile și aplicațiile lor pot fi atât apropiate cât și îndepărtate. Cu alte cuvinte, proorocia poate avea niveluri multiple de împlinire. La un anumit nivel, există o descoperire divină cu privire la un eveniment ce va avea loc în curând, având astfel o împlinire „apropiată”. Totuși, la un alt nivel, aceeași descoperire poate avea și o împlinire mai „îndepărtată” în timp, poate chiar în evenimentele sfârșitului veacului.

        Această particularitate a scrierilor profetice a fost denumită în mai multe feluri. W. J. Beecher o numește împlinire generică. Iată ce spune el: „O prezicere generică este cea care privește un eveniment ce se va întâmpla într-o serie de etape, separate prin intervale de timp, și care este exprimată într-un limbaj care se poate aplica atât etapelor apropiate cât și etapelor îndepărtate ale întregului. Cu alte cuvinte, o prezicere care, fiind aplicabilă unui eveniment complex în întregul lui, este aplicabilă și părților sau etapelor ce compun acel eveniment”.

      D. L. Bock, referindu-se la același subiect, folosește terminologia împlinire profetică tipologică pentru a descrie acest fenomen. Iată ce spune el despre împlinirea profetică tipologică: „Aceasta se referă la un tip de promisiune prezentă într-un text din Vechiul Testament pentru care un eveniment apropiat ilustrează și oglindește o împlinire unică și supremă în Noul Testament”. Necunoașterea și neaplicarea acestui principiu a produs multă confuzie chiar și celor mai duhovnicești și mai învățați cercetători ai Scripturii. Evident, folosirea abuzivă a acestui principiu, lucru valabil în cazul oricărui alt principiu de interpretare, va genera confuzie și neînțelegere. Pentru ca o interpretare apropiată sau îndepărtată să fie valabilă, ea trebuie să fie permisă în mod clar de context și de structura textului însuși și să fie în ton cu restul pasajelor biblice care tratează același subiect. Ori de câte ori vom întâlni asemenea proorocii în acest comentariu, aspectele lor apropiate și îndepărtate vor fi clarificate cu grijă și cât mai pe larg posibil.

         Trebuie să facem câteva observații generale cu privire la fundamentul hermeneuticii. În ceea ce privește un eveniment profetic, studierea atentă a diverselor pasaje din Vechiul și din Noul Testament va arăta că, prin vocabularul și stilul diferit al autorilor, ei vor descrie același eveniment cu consecvență și veridicitate, deși adeseori nu la fel de detaliat sau din aceeași perspectivă ca ceilalți. Vom observa multe astfel de exemple în studiul asupra evenimentelor sfârșitului, atunci când vom compara Scriptura cu Scriptura. O scurtă privire asupra celei dintâi veniri a lui Hristos va demonstra cum se aplică practic acest principiu.

          Psalmul 22 – T.M. -, scris de David, îi oferă cititorului o perspectivă asupra răstignirii lui Hristos; Isaia 53 ne oferă o altă perspectivă asupra aceluiași eveniment; iar Daniel 9:26 spune simplu că „Mesia va fi stârpit și nu va avea nimic”. Fie contextul, fie similaritatea evenimentelor descrise trebuie să facă legătura între pasajele aflate în studiu. Acolo unde există o legătură adevărată, perspectivele diverse regăsite în diferite pasaje vor aduce o înțelegere mai profundă asupra aceluiași eveniment.

          Înțelegerea noastră cu privire la evenimentele sfârșitului va crește odată cu derularea evenimentelor istorice care vor avea loc, împlinind profețiile biblice. Multe din pasajele profetice din Vechiul Testament nu au fost clare pentru cei ce le-au rostit sau le-au auzit la început. Poporul lui Dumnezeu nu era sigur dacă un anumit mesaj profetic era legat de vremea lor sau de viitorul mai îndepărtat. La fel cum stau lucrurile în cazul împlinirilor apropiate/îndepărtate, și limbajul textului biblic lămurește anumite incertitudini. În ce privește majoritatea pasajelor Scripturii, cercetătorul contemporan al proorociilor are marele privilegiu de a observa împlinirea concretă a profețiilor din Vechiul Testament, fie în evenimentele Noului Testament, fie în evenimentele istorice care au urmat. Lui Daniel i s-a spus să țină ascunse aceste cuvinte, pecetluind cartea până la vremea sfârșitului, căci aceste cuvinte trebuie să rămână ascunse până la atunci (Dan. 12:4, 9). Când vor veni zilele de pe urmă, Biserica va avea o vastă bază istorică pentru a înțelege pasajele profetice care vor fi rămas o taină până în acel moment. Istoria a fost și va continua să fie o sursă de înțelegere profetică pentru cei ce studiază cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, din momentul în care Israel a recâștigat posesia și controlul asupra teritoriului său de stat, în 1948, avem o perspectivă asupra profețiilor care până la acel monumental eveniment nu a putut fi înțeleasă.

          În rezumat, atunci când descoperim adevărul biblic clar, așa cum spunea A. W. Tozer, „Nu vom îndrăzni vreodată să judecăm noi acel adevăr; dimpotrivă, acel adevăr întotdeauna ne va judeca pe noi!” Nu vom crea excepții, nu vom spiritualiza, nu vom alegoriza și nu vom căuta explicații pentru nimic. Dumnezeu spune ce are de gând să facă și are de gând să facă tot ce a spus! Singura noastră atitudine este să ne supunem, acceptând adevărul Lui, oricât de încurajator sau de neliniștitor ar fi el!”

Note: * în acest comentariu nu am abordat chestiunea dacă „cei 1000 de ani” sunt literali sau nu! 

       * un comentariu amplu la Apocalipsă voi face în timp. Pe blogulluibalutescu - Analize Personale 2 am publicat un prim episod, ca să mă exprim plastic.