CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

           Nicolaus Olahus şi-a făcut singur destinul, confirmând dictonul latin: „Quisque est faber suae fortunae” - „Fiecare este artizanul propriului destin”. În lungul drum spre vârful ierarhiei în statul ungar, s-a făcut remarcat şi prin poeziile sale, fiind primul poet român de limbă latină. În timp ce în Ţările Române - ca peste tot în estul Europei - se scria numai în slavonă (sau în greaca veche), în Apus, se scria în latină. Toate lucrările se scriau în aceste limbi „culte”, considerate superioare limbilor „vulgare”, cele vorbite în popor. Dacă în Ţara Românească apărea o lucrare intrată în istoria literaturii, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (scrisă în ultimii ani ai domnitorului Neagoe 1512-1521), Nicolaus Olahus îşi afirma umanismul printr-o serie de scrieri în limba latină, scriind felicitări, epigrame, epitafuri dar şi elegii. Cele mai cunoscute sunt elegiile scrise în 1536, la moartea fratelui său Matei şi la moartea prietenului său, Erasmus. Reproducem din elegia dedicată lui Erasmus din Rotterdam: „… Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeiescul Erasmus/ Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit (…) Viaţa-ntreagă îi fu atât de neprihănită/ Căci tu însuţi o poţi lua ca fericit îndreptar”. 

        Umanismul lui Olahus poate fi cunoscut şi prin interpretarea versurilor sale. Să-l urmărim, în acest sens, pe prof. St. Bezdechi: „Dar această dragoste nu e îngustă, ea îmbrăţişează, în dorinţa ei de bine, şi celelalte ţări, cărora el, spirit paşnic, le datorează pacea şi prosperitatea, de care lumea era lipsită, spunea el, din pricina certurilor dintre capetele domnitoare. De această „discordia ducum” şi de „crudelis amor lucri” vorbeşte el şi în poezie „in praesesus saeculum” dar mai ales în frumoasa invocaţie către Dumnezeu, căruia îi mulţumeşte pentru pacea între Francisc I şi Carol V, pace în urma căreia el spera că prosperitatea va reveni în aceste două mari ţări (Franța și Germania) bântuite de atâta vreme de flagelul războiului. Este o adevărată rugăciune, care merită să fie citată pentru accentele profunde pe care ştie să le găsească: RUGĂCIUNE: „Sfânt Dumnezeu, ce-ai zidit pământul şi marea şi cerul, / Tu, ce cu’n semn pironeşti aştrii de foc în tării;/ 

Tu, dup’al căruia plac, se’nvârte’n orbita-i lucioasă/ Luna şi socarele aprins tras de fugarii cei iuţi;/ 

Tu, ce hrăneşti a’ pământului rodnic seminţe gustoase,/ Tu, ce cu dragostea ta pe muritori ocroteşti;/ 

Tu, în a căruia mână se află a’ păcii zăloguri/ Şi a lui Marte cel crunt însângerate săgeţi:/ 

Ce să-ţi aduc ca prinos, potrivit mulţumirea-mi s’arate/ Şi să slăvesc mai smerit numele-ţi sfânt de trei ori?/ 

Prea meritate pedepse ne-aduc ale noastre păcate: / Mâna ta poartă pe drept biciul ce acum ne-a lovit./ 

Cum un părinte sever cu grele loviri pedepseşte/ Ale copiilor săi nesăbuite greşeli,/ 

Astfel şi tu ne mustrezi pe noi ce’nnotăm în păcate/ Şi după vrerea-ţi, acum grele pedepse ne-am luat,/ 

Dat-ai ades după vesele timpuri şi vremuri grozave/ Iar după vifor şi ploi, zile senine dăduşi./ 

Astfel divina putere desprinsă-i să-şi schimbe purcesul/ Iarăşi şi iar deschizând îndurătorul ei sân.” 

            Tinerii zilelor noastre au auzit de eruditul teolog olandez Erasmus, numele lui fiind dat - de Uniunea Europeană - celui mai important program european (în perioada 2014-2020), obiectivul fiind „dezvoltarea competenţelor şi a capacităţii de inserţie profesională prin oferirea unor oportunităţi de educaţie, formare, tineret şi sport”. 

            Operele lui Erasmus au fost tipărite în tipografia Universităţii din Louvain, locul unde se retrăgea şi Nicolaus Olahus. Marele oraş belgian Leuven (Louvain - în franceză, Lovin - în valonă), capitala Brabantului, a adoptat în 1990 comuna sibiană Cristian - o localitate atestată din 1223. În timp ce Louvain îşi cunoaşte bine trecutul din 891 - când o armată de vikingi a fost învinsă de regele Arnulf de Carintia -, la Cristian s-au descoperit urme ale unei locuiri din neoliticul timpuriu (cca. 6400 î.H.). Istoria localităţii, cunoscută iniţial după denumirea latină „Insula Christiana”, botezată de coloniştii saşi „Grossau”, a fost plină de evenimente dramatice. Localitatea a fost incendiată de turci (1493) şi de boierii munteni (1529), cucerită şi prădată de Mihai Viteazul (în 1599), decimată de holeră şi ciumă (în 1553, 1706 şi 1755), din nou incendiată de tătari (în 1658) şi mistuită de flăcările unui incendiu (în 1891). În sec. XX, ambele războaie mondiale au afectat satul şi locuitorii. Câţi români sau belgieni ştiu că vizitând cele două localităţi merg pe urmele lui Erasmus, sau ale lui Olahus?