POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE TRATATELE DE PACE CU GERMANIA ȘI AUSTRIA DIN 1919.

POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE TRATATELE DE PACE CU GERMANIA ȘI AUSTRIA DIN 1919.

a.Introducere:

     La sfârșitul Primului Război Mondial s-au înregistrat modificări esențiale pe harta Europei. Au dispărut imperiile Austro-Ungar, Țarist, Otoman și au apărut noi state naționale - Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria iar altele și-au întregit teritoriul – România, Regatul Sârbilor - Croaților - Slovenilor. 

      Problemele organizării lumii după prima conflagrație mondială au constituit obiectul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). 

         La finele războiului mondial națiunile victorioase aveau două căi de încheiere a păcii. În cadrul celei dintâi, ele își puteau fundamenta termenii tratatelor de pace pe principiile idealiste enunțate în timpul războiului de partidele socialiste, de guvernul bolșevic și de Woodrow Wilson în celebrele sale „Paisprezece Puncte”. Scopul era semnarea unei păci juste, bazată pe autodeterminare și conciliere între învingători și învinși. Cea de-a doua alternativă, opusă total celei dintâi, prevedea aplicarea clauzelor tratatelor secrete, încheiate anterior, și impunerea unei păci punitive guvernelor perdante. În cele din urmă, tratatele de pace au preferat, în general, cea de-a doua soluție, adică statele victorioase urmau să ia caimacul, dar cu stipulări înveșmântate în terminologia idealistă a autodeterminării și echității naționale. Înșiși termenii și justificările extreme care îi însoțeau aveau să provoace o mare parte a tulburărilor și încrâncenărilor extreme din perioada interbelică. Georges Clemenceau avea să recunoască, într-un moment de sinceritate că: „Vai, trebuie să avem curajul să o spunem – noi am intrat în război cu un program de eliberatori!” Poate că și Hitler, dincolo de nebunia lui, avea dreptate când vorbea de „pacea cartagineză” impusă Germaniei prin tratatul de la Versailles. 

       În ceea ce privește România, în timp ce-și apăra noile frontiere de la Est și Vest, în fața agresivității Ungariei lui Bela Kun și a Rusiei Sovietice, diplomația sa a avut de dat la Conferița Păcii o luptă îndârjită, care spulberă afirmațiile tendențioase despre crearea României Mari ca un fel de recompensă teritorială acordată de Antantă. 

     Poziția României a fost de la început anevoioasă întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la București, iar S.U.A. refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, așadar și tratatul din 1916. 

      Această situație era agravată de principiul de bază al Conferinței de Pace - ierarhia de putere. Astfel, statele erau împărțite în 2 categorii: Marile Puteri învingătoare cu interese nelimitate și micile puteri cu interese speciale, România, figura, bineînțeles, în cea de-a doua grupă. Marile Puterei au constituit un adevărat directorat al „celor 4” - G. Clemenceau, W.Wilson, Lloyd George și Orlando -, Japonia fiind „partenerul tăcut”. Cei 4 „chirurgi” chemați să„taie” frontierele noii Europe erau de-o ignoranță desăvârșită. Premierul britanic, Lloyd George, se întreba, potrivit ziarului „Daily Mail”- „Unde dracu este locul ăsta (Banatul, - n.n. B.M.) pe care România este atâr de dornică să-l aibă?”, și, credea că Silistra este o provincie! Fără cuvinte, am putea concluziona noi! Oricum, pentru delegația română modul cum a fost tratată România la Conferința de Pace a fost un șoc brutal. Cei „4 Mari” nu doreau să trateze România ca un partener egal! 

b. Semnarea tratatului cu Germania și poziția României: 

       Un prim moment care a dus la încordarea raporturilor României cu Marile Puteri a fost legat de semnarea tratatului de la Versailles cu Germania. Marile Puteri au pregătit acest tratat fără a îngădui delegației române să-și exprime punctul de vedere, deși armata română repurtase victoriile de Mărăști, Mărășești și Oituz, iar România avusese de suportat jugul ocupanților străini și uriașe pierderi materiale. Documentul, care nesocotea interesele României în problema reparațiilor, a fost remis delegației române cu numai 5 minute înainte de intrarea în sala Conferinței, ceea ce a pus-o în imposibilitatea de-al studia cu atenție. I.I.C. Brătianu a semnat documentul la 28 iunie 1919, alături de reprezentanții celorlalte state mici, ca să nu strice armonia dezbaterilor și pentru că România nu prea era interesată în problemele Germaniei. 

      Într-o asemenea atmosferă politică s-a adoptat propunerea lui David Lloyd George de a include în tratatul de la Versailles o clauză care anula păcile de la Brest-Litovsk și de la București și care suprima, în acelașii timp, unul dintre principalele puncte adversare ale României la Conferință. 

       Tratatul de la Versailles avea în problema reparațiilor față de România doar 2 dispoziții, restul decurgând din alte capitole cu caracter general. Prima dispoziție era cuprinsă în art. 244 și în anexa VIII cu privire la încetarea tuturor drepturilor, a titlurilor și a privilegiilor de orice natură, ale Germaniei asupra cablului Constanța – Constantinopol, preconizat să aparțină României. Cea de-a doua era înscrisă în art. 259, aliniatul 6, prin care Germania era obligată să renunțe la stipulațiile prevăzute în tratatul de la București. Cu toate acestea, delegația română a formulat observații în legătură cu problema reparațiilor, dar demersurile sale nu au fost luate în seamă. 

c. Semnarea tratatului cu Austria și poziția României: 

   Întrucât termenii tratatului cu Germania fuseseră stabiliți de Marile Puteri fără consultarea micilor state, reprezentanții acestor state mici au hotărât să preîntâmpine o situație similară și-n cazul tratatului cu Austria. Mai ales șeful delegației române era decis să nu mai tolereze un asemenea tratament. De altfel. I.I.C. Brătianu și-a manifestat nemulțumirea în fața ministrului de externe al Franței Saint Pichon și al reprezentantului Italiei, - Orlando -, cel din urmă promițând sprijinul guvernului său. În aceste condiții, șeful delegației române a luat inițiativa unei note verbale colective în numele micilor state, prin care cerea ca proiectele tratatelor de pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia să fie comunicate din timp pentru a putea fi analizate de toate statele interesate. Răspunsul Consiliului „celor 4” a fost cu totul vag și dilatoriu, acceptându-se prezentarea către aceste doar a unui rezumat al tratatului cu Austria. O nouă intervenție a lui Brătianu duce la amânarea remiterii către delegația austriacă a tratatului până pe data de 2 iulie. 

     De fapt, la vremea respectivă, Marile Puteri preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriile statelor succesoare ale Austro-Ungariei (adică, state în frontierele cărora intraseră teritorii ce aparținuseră fostei monarhii dualiste) și, în special, de situația comunităților evreiești, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități. În același, timp ele au vrut să-și asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerțul exterior și de tranzit. Și, astfel, tratatul cu Austria conținea prevederi care loveau grav în suveranitatea și independența României. Articolul 5 din tratat legifera dreptul de imixtiune al Marilor Puteri în treburile interne ale României sub pretextul protejării minorităților, la sesizarea acestora. El era completat cu art. 60 ce prevedea ca România să accepte pe timp de 5 ani liberul tranzit, fără vamă, pentru mărfurile, mijloacele de transport și supușii Puterilor Aliate și Asociate. 

   În chestiunea evreiască deosebit de supărătoare pentru România era referința în preambulul tratatului minorităților, - destinat să expliciteze art. 60 din tratatul cu Austria -, la faptul că, în tratatul de la Berlin independența României a fost recunoscută dosr cu anumite condiții. Brătianu a respins ferm astfel de formulări, ajungând la un dialog surd și dur cu Clemenceau, care i-a și replicat la un moment-dat: „Domnule Brătianu sunteți aici pentru a asculta nu pentru a comenta!” Tot Brătianu a afirmat că România respinge condiții impuse doar statelor mici, nu și Marilor Puteri; de exemplu, Marea Britanie a respins principiul protejării minorităților, considerându-l incompatibil cu integritatea Imperiului său colonial! 

     Ca reacție la atitudinea negativă a Conferinței în problema tratatului cu Austria , I.I.C. Brătianu a plecat din Paris, arătând că, România era un stat suveran căruia nimeni nu i-a contestat independența. Ulterior, pentru a nu semna fără condiții acest tratat și-a dat demisia din fruntea guvernului. 

     La 10 septembrie 1919, Marile Puteri au semnat tratatul cu Austria la Saint Germain en Laye, punând România în fața faptului împlinit. Au urmat note ultimative adresate României pentru a semna tratatul fără condiții. Se remarcă ultimatumul din 15 noiembrie prin care România era somată să semneze în termen de 8 zile tratatul cu Austria altfel îi va fi retrasă calitatea de participantă legitimă al Conferința de Pace. 

     În România, la putere se afla, la acel moment un guvern al Blocului Parlamentar condus de Alexandru Vaida Voevod. Acesta va accepta, în cele din urmă, semnarea celor 2 tratate, cu Austria și cel al minorităților, obținând doar eliminarea referinței la tratatul de la Berlin și controlul mai moderat al Marilor Puteri asupra minorităților, prin intermediul Ligii Națiunilor. Acest guvern a numit o delegație condusă de generalul C. Coandă, care a semnat la 10 decembrie, cele două tratate. Totuși, un fapt pozitiv al tratatului cu Austria a fost recunoașterea de către Marile Puteri a unirii Bucovinei cu România. Cu aceasta, se îndulcea, oarecum, pastila amara pe care România a trebuit s-a accepta semnând tratatul cu Austria.