SOCIETATEA NAȚIUNILOR
O problemă importantă soluţionată
la Conferinţa de Pace de la Paris
a fost crearea Societăţii Naţiunilor
(Liga Naţiunilor). Acest deziderat a fost susţinut de Woodrow Wilson (preşedintele SUA) prin punctul 14 al Declaraţiei din ianuarie 1918
- care spunea că „trebuie formată o
asociaţie generală a naţiunilor pentru a aduce garanţii mutuale de independenţă
politică şi de integritate teritorială statelor mari ca şi celor mici”.
Dezbaterile privind Pactul Societăţii Naţiunilor s-au
desfăşurat la Hotelul „Crillon” din Paris, în ianuarie 1919. La 25 ianuarie
1919, în plenul primei şedinţe a Conferinţei, s-a hotărât crearea Ligii Naţiunilor, iar la 28 aprilie s-a
adoptat textul de funcţionare al acestei organizaţii. Wilson a insistat ca
primul secretar general să fie James
Eric Drumond. Pactul
a fost inclus atât în textul Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919, cât
şi în tratatele de la Saint-Germain, Neuilly, Trianon şi Sevres.
Membrii Societăţii Naţiunilor erau:
ţările semnatare din 1919-1920, din partea Aliaţilor, statele neutre în timpul
războiului, în număr de 13, care au aderat la Pact în 1919-1920, orice alt stat
independent care acceptă obligaţiile internaţionale ce decurgeau din Pact şi
era admis de adunare cu o majoritate de două treimi. Ţările învinse erau
provizoriu excluse de la aceasta şi oricine putea fi expulzat din Liga
Naţiunilor printr-un vot al Consiliului şi al tuturor celorlalţi membri ai
Societăţii. Oricine se putea retrage cu un previz de doi ani.
România a fost o prezenţă activă în
cadrul Societăţii Naţiunilor încă de la înfiinţarea acesteia. Nicolae Titulescu şi-a legat
numele de această organizaţie încă de la începuturile ei, semnând, alături de I. Cantacuzino, Pactul
Societăţii Naţiunilor din partea României. Între 1920-1936, a fost delegat
permanent la sesiunile Adunării Generale şi la majoritatea sesiunilor
Consiliului Societăţii Naţiunilor. De la tribuna Societăţii Naţiunilor a
acţionat constant pentru menţinerea păcii, fiind încrezător în rolul şi
eficienţa acesteia, afirmând în acest sens: „Între un mecanism defectuos,
organizat în vederea păcii, şi război, alegerea mea se îndreaptă spre primul.”
A propus măsuri de securitate colectivă menite să oprească tendinţele
revizioniste ale statelor nemulţumite de Sistemul de la Versailles şi a
contribuit la adoptarea unei definiţii a agresiunii. A militat pentru afirmarea
statelor mici şi mijlocii în comunitatea internaţională, contribuind totodată
la extinderea relaţiilor diplomatice ale României. A fost cu adevărat un
diplomat de talie europeană şi mondoială. Recunoaşterea mondială s-a
concretizat în alegerea sa în structurile de conducere ale Societăţii
Naţiunilor: preşedinte al Adunării Generale şi membru al Consiliului Societăţii
şi în Comitetul celor trei.
Funcţia
de preşedinte al Adunării Generale oferea posibilitatea celui care o
ocupa să influenţeze agenda de lucru a Ligii şi, în parte, chiar deciziile
acestui organism internaţional. De aceea, Titulescu s-a înscris la competiţie.
Contracandidatul său, diplomatul finlandez Hjalmar
Procope era susţinut de curentul revizionist ungar, în special, după ce
contele Appony se retrăsese
din cursă. La 9 septembrie Procope s-a retras şi el din cursă, conştient că nu
are nicio şansă de câştig. Astfel, la
10 septembrie 1930, din 51 de
delegaţii prezente, 46 au votat alegerea lui Nicolae Titulescu în calitate de Preşedinte al Adunării Generale.
Titulescu vedea în alegerea sa o recunoaştere a eforturilor României de
organizare a lumii conform cu principiile Societăţii Naţiunilor: „Îngăduiţi-mi
să văd în gestul spontan al numeroaselor delegaţii care au propus numele meu
pentru funcţia de preşedinte dovada că eforturile permanente ale ţării mele de
a organiza prin pace şi muncă o viaţă conformă cu marile principii ale
Societăţii Naţiunilor n-au trecut neobservate de către dumneavoastră.”
Considerând că alegerea sa era şi o recunoaştere a faptului că participase de
la început la lucrările Socuetăţii Naţiunilor, sublinia că: „Sarcina pe care
mi-aţi încredinţat-o implică mari răspunderi. Nu mă dau în lături de la niciuna
dintre ele... Dar veţi binevoi, sunt sigur, să mă ajutaţi la îndeplinirea
acestei sarcini.”
Liga/Societatea Naţiunilor şi ordinea mondială a secolului trecut:
Dezastrul Primului Război Mondial
impulsionează efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale
vremii de a se exclude posibilitatea repetării unui asemenea cataclism. Prăbuşirea
sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor Puteri, care a asigurat
stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări
marcate de revolutia rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga,
tendinţa făuririi unui nou sistem de securitate internaţională determină
abordarea, ca o posibilă soluţie, a înlocuirii anarhiei în domeniul relaţiilor
interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi
stabilităţi în urma încheierii războiului.
Pentru o asociaţie universală a naţiunilor:
Termenul de Ligă sau Societatea
Naţiunilor apare încă din 1908, când Léon Bourgeois propune
un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale. Ideea este preluată şi
susţinută de grupuri şi asociaţii din Franţa, din Marea Britanie, din Statele
Unite, unde preşedinţii Theodor Roosevelt şi George
Taft avansează formula unui sistem de securitate în care agresorii să
primească automat sancţiuni economice şi militare din partea comunităţii
internaţionale.
În iunie 1915, o Ligă pentru întărirea
păcii, susţinută de preşedintele american Taft, militează pentru o Societate a
Naţiunilor bazată pe securitatea colectivă şi întărirea dreptului
internaţional. Preşedintele Woodrow Wilson este însă cel care, la 27 mai
1916, trasează, pentru prima dată, în termeni concreţi, instituţionali,
proiectul unei asemenea organizaţii. El propune o asociaţie universală a
naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea
economică generală, accesul la materiile prime, libertatea neîngrădită a
circulaţiei, siguranţa navigaţiei maritime. Prevenirea războaielor urma a se
realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi
transparente, apelul la opinia publică, cei refractari la aceste principii
urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare, excluse de
preşedintele Wilson din considerentul opoziţiei previzibile a izolaţioniştilor
din Senatul american.
Statele Unite ale Americii dispreţuiau
conceptul de echilibru de forţe şi considerau imorală practica aşa-numitului „realpolitik”.
Criteriile americane pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea
colectivă şi autodeterminarea. Aceasta presupunea, prin urmare, asocierea
tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea
dreptului internaţional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea
unei forţe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau
al egoismelornaționale”.
Instrument al dezvoltării paşnice şi al cooperării
mondiale:
Ideea lui Woodrow Wilson a fost
concretizată, în cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de
americani, britanici, francezi şi italieni. Principiile fundamentale ale
acestora aveau în vedere, în primul rând, asigurarea securităţii colective prin
opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante.
Mijloacele propuse pentru realizarea unui atare obiectiv erau diferite:
americanii acceptau doar sancţiuni economice, britanicii voiau îmbinarea
mijloacelor economice şi militare de coerciţie, în timp ce francezii militau
pentru constituirea unei armate internaţionale permanente.
Garanţia păcii durabile
era considerată dezarmarea şi instituirea unui sistem de control al
armamentelor. Liga urma să devină nu numai un mijloc de prevenire a războiului,
ci şi un instrument al dezvoltării paşnice, al cooperării, al reglementărilor
internaţionale în diverse domenii, concepute ca paşi spre integrarea politică.
Din punct de vedere al organizării
instituţionale, în fruntea Ligii urma a se institui un Consiliu,
conceput de britanici ca fiind alcătuit exclusiv din reprezentanţii Marilor
Puteri, care să asigure şi controlul asupra reconstrucţiei economice
postbelice. Americanii şi italienii au susţinut, în schimb, formula unor membri
permanenţi, reprezentând Marile Puteri, şi a unor membri nepermanenţi, din
rândul celorlalte state.
Consiliul a fost
organizat, în cele din urmă, ca un organ executiv şi decizional, format din
cele cinci Mari Puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia), ca membri permanenţi, şi patru reprezentanţi ai celorlalte state,
desemnaţi ca membri nepermanenţi, prin rotaţie, după criteriul geografic. Adunarea
generală s-a constituit din câte trei delegaţi din fiecare ţară, care
puteau fi oficiali sau reprezentanţi ai opiniei publice. În întrunirile sale
anuale, Adunarea avea menirea de a dezbate toate problemele importante legate
de activitatea Ligii şi de menţinerea păcii în lume, membrii având dreptul de a
aduce în faţa ei orice fapt considerat a ameninţa comunitatea internaţională.
Statutul Ligii Naţiunilor, ca rezultat al unui dificil compromis între
diferitele interese ale iniţiatorilor, reflecta un consens limitat privind
anumite obiective şi interese comune ale statelor în domeniul asigurării
securităţii şi a cooperării internaţionale, extinderea rolului dreptului
internaţional, acceptarea unor standarde şi norme de comportament ale
guvernelor bazate pe preceptele acestuia. În sfârşit, Secretariatul,
ca organ administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentării
statelor conform criteriului geografic şi membrii săi erau responsabili numai
în faţa Ligii, nu şi în faţa statelor naţionale de provenienţă.
Eșecul Societății Națiunilor:
Statele Unite s-au retras din Liga Naţiunilor
încă din 1920, din cauza neratificării, în cele din urmă, a Statutului de către
Senat. Japonia s-a retras în 1933, din cauza problemei manciuriene, iar Italia
în 1937, după sancţiunile, de altfel ineficiente, adoptate de Liga Naţiunilor
împotriva ei din cauza atacării Abisiniei. A fost admisă, în schimb, ca membră
permanentă, Germania, în 1926, care s-a retras în 1933, după venirea la putere
a naziştilor. Uniunea Sovietică a fost acceptată în Liga Naţiunilor în anul
1934.
Eşecul tentativei reprezentate de Liga
Naţiunilor în direcţia asigurării securităţii internaţionale şi a eliminării
pericolului de război s-a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale.
Aceasta deoarece, contrar ideilor lui Wilson, Marile Puteri europene
învingătoare în război au pus pe prim plan asigurarea securităţii proprii prin
pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, în primul rând a Germaniei, prin
reglementări teritoriale care să aibă în vedere interesele lor specifice şi ale
statelor aflate în sfera lor de influenţă. Al doilea obiectiv esenţial l-a
constituit izolarea Rusiei Sovietice şi impiedicarea expansiunii spre vest a
revoluţiei bolşevice. Pacea izvorâtă din aceste considerente nu a fost
rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la început sub semnul
intrebării durabilitatea sistemului creat.
Retragerea Statelor Unite, care au
refuzat să gireze acest sistem, a lipsit Liga Naţiunilor de una din garanţiile
esenţiale ale reuşitei sale, astfel încât, nici măcar obiectivul minimal al
refacerii sistemului echilibrului european prin Concertul Marilor Puteri nu a
putut fi realizat, lipsind din acest ansamblu, alături de Statele Unite,
Germania şi Rusia Sovietică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu