9
MAI 1877
- INDEPENDENȚA ROMÂNIEI! -
- INDEPENDENȚA ROMÂNIEI! -
Un eveniment de o
covârşitoare importanţă în istoria românilor a avut loc în ziua de 9 mai 1877.
În remarcabila şedinţă a Adunării Deputaţilor, răspunzând interpelării
deputatului grupării liberale, Mihail
Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, a afirmat: „Suntem
independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” Proclamarea independenţei de
stat a României a pus capăt unei stări de servitute existentă de secole faţă de
Imperiul Otoman.
Lupta de eliberare a debutat în vara anului 1875, când creștinii din Herțegovina s-au răzvrătit contra stăpânirii otomane. Acţiunea lor a fost imitată de bosnieci, apoi de bulgari şi peste un an (iunie 1876) Serbia şi Muntenegru au declanşat acţiunile militare contra puterii suzerane.
Faţă de criza central-europeană, guvernul conservator al României a adoptat o politică de strictă neutralitate, cu toate că, era învinuit de otomani de complicitate cu insurgenţii, motiv pentru care turcii au trimis vase de război pe Dunăre. Guvernul s-a văzut obligat să se pregătească pentru apărarea teritoriului. Preşedintele Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu, a trimis o notă circulară agenţilor diplomatici din străinătate în care preciza că nerezolvarea chestiunii independenţei României va rămâne o cauză de tulburări. Sârbii şi grecii, împreună cu italienii, au primit cu satisfacţie nota diplomatică, însă ambasadorii marilor puteri şi-au afirmat nemulţumirea. În urma ameninţărilor voalate ale celor trei imperii: austro-ungar, rus şi otoman, România a devenit , pe moment, mai moderată.
Schimbarea guvernului în aprilie 1876 a confirmat la Afacerile Străine pe Mihail Kogălniceanu, care a continuat politica de neutralitate. Cu toate acestea, românii au sprijinit lupta de eliberare a balcanicilor. În mai, peste 300 de voluntari bulgari antrenaţi pe teritoriul României de Hristo Botev s-au îmbarcat pe o navă austriacă la Giurgiu şi alte oraşe portuare având armamentul şi muniţia în lăzi. Aproape de malul bulgăresc, lângă satul Kozlodui, au obligat pe căpitan să debarce. În lupta cu forţele otomane, aproape de Balcani, patrioţii bulgari au fost înfrânţi şi Hristo Botev a pierit vitejeşte. După declanşarea operaţiunilor militare de Serbia şi Muntenegru împotriva otomanilor, autorităţile române au facilitat trecerea peste Dunăre a oştenilor sârbi şi voluntarilor ruşi, precum şi a echipamentului şi armamentului din dotare. Kogălniceanu afirma: „Serbia are toată simpatia noastră.”
În iunie 1876, Kogălniceanu a redactat un memoriu amplu care cuprindea şapte revendicări ale României faţă de Poartă. Cea mai importantă era recunoaşterea individualităţii statului român şi denumirii sale istorice, România, precum şi inviolabilitatea teritoriului. Marile puteri europene au primit revendicările cu indiferenţă, chiar cu ostilitate. Numai Berlinul a fost favorabil. Mihail Kogălniceanu a încercat pe căi diplomatice să scoată România din starea de neutralitate şi ţara să ia parte la o eventuală intervenţie a statelor europene contra Turciei. Însă căderea guvernului (iulie 1876) a stopat iniţiativele sale. Noua orientare a ministrului Afacerilor Străine era de strictă neutralitate.
Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu, împreună cu ministrul de Război s-au deplasat la Livadia, în Crimeea, pentru a discuta cu ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov. Românii au precizat că teritoriul românesc nu poate fi tranzitat de armele ruseşti fără acceptul României. Ruşii au ameninţat cu ocuparea ţării, nedorind să accepte o înţelegere scrisă întrucât intenţionau reanexarea sudului Basarabiei. Convorbirile au continuat pe un ton temperat. În noiembrie, trimişii ruşi au sosit la Bucureşti pentru continuarea convorbirilor.
În acelaşi timp, România a amplificat organizarea şi înzestrarea oştirii. În septembrie- octombrie 1876 s-a realizat concentrarea armatei permanente (patru divizii) şi a celei teritoriale. Rezervele au rămas sub arme, în pofida protestelor şi criticilor puterilor garante. Oştirea română a rămas pe picior de război până în ianuarie 1877, când rezerviştii au fost lăsaţi la vatră temporar.
În octombrie, Rusia a dat ultimatum Turciei pentru sistarea operaţiilor militare. Totodată, au fost mobilizate 20 de divizii ruseşti. Poarta a acceptat ultimatumul, afirmând că va încheia armistiţiul în două luni cu Serbia şi Muntenegru.
Convocarea unei conferinţe europene la Constantinopol a amânat războiul. Surpriză de proporţii! Lucrările Conferinţei Europene au fost întrerupte de adoptarea Constituţiei Otomane, promulgată de sultan cu sprijinul Angliei. Articolul 1 susţinea că Imperiul Otoman cuprinde regiuni, posesiuni şi provincii privilegiate; toate formează un corp indivizibil şi nicio parte nu poate fi desprinsă. Articolul 7 prevedea că sultanul dă învestitura şefilor provinciilor privilegiate, iar articolul 8 sublinia că toţi supuşii Imperiului sunt otomani, indiferent de religie. Guvernul şi Parlamentul român au protestat vehement împotriva aserţiunii că România este o provincie privilegiată a Imperiului Otoman. Nota diplomatică adresată Turciei, care cerea ca Poarta să declare solemn că România nu era provincie privilegiată, nu a fost acceptată.
La Londra s-a redactat un protocol în martie 1877 în care erau prevăzute minimele reforme necesare pentru apărarea creştinilor. Acesta a fost respins de otomani. În aceste condiții, Rusia a declarat război Porţii la 12 aprilie 1877.
Tratativele începute la Livadia şi continuate la Bucureşti au permis elaborarea Convenţiei româno-ruse. Marele duce Nicolae, fratele ţarului, care era comandantul suprem al armatei ruse din Europa, dorea încheierea imediată a Convenţiei pentru începerea acţiunilor militare. La 1 aprilie, Consiliul de Coroană a decis semnarea Convenţiei. Redevenit ministru al Afacerilor Străine, Kogălniceanu a semnat, la 4 aprilie, Convenţia de trecere a armatei ruse pe teritoriul României. Cheltuielile de aprovizionare, transport, încartiruire, combustibil etc reveneau guvernului rus. Corpurile legiuitoare, Camera şi Senatul, au aprobat Convenţia cu Rusia pe 16-17 aprilie.
La 11 aprilie (cu o zi înainte de declaraţia de război) trupele ruse de cavalerie au trecut graniţa României. În aprilie şi mai, marele duce Nicolae a insistat ca Armata Română să colaboreze cu cea rusă. Brătianu s-a dus la Chişinău la cartierul marelui duce Nicolae şi a cerut ca domnitorul Carol să aibă comanda absolută a armatei române şi un sector de front. Ducele a fost de acord. Zona între Vidin şi Rahova va fi rezervată Armatei Române. Dar una spun militarii, alta politicienii. Aceştia afirmau: Rusia nu are nevoie de ajutorul Armatei Române. Poziţia politicienilor a fost menţinută şi după venirea ţarului şi a cancelarului Gorceakov la Ploieşti, cu toate că marele duce dorea să aibă cât mai curând concursul românilor. Diplomaţia rusă a triumfat, însă după gravele înfrângeri de la Plevna (8 şi 18 iulie 1877), ruşii au trecut peste îngâmfarea de mare putere şi au cerut ajutorul urgent al trupelor române. După ce a aflat de existența Convenţiei ruso-române, Imperiul Otoman a trecut la represalii. Vasele otomane au recurs la acte de piraterie pe Dunăre. Atacau navele comerciale care transportau cereale, le devalizau şi le incendiau sau scufundau. Monitoare turceşti au intrat pe Ialomiţa, au golit magaziile de cereale, au ucis păstorii şi au furat turme de oi şi cirezi de vite. Cete de cerchezi şi başbuzuci se îmbrăcau ţărăneşte şi omorau sătenii, cărora le jefuiau avutul. Oştirea română a coborât de pe dealuri spre Dunăre; s-au concentrat diviziile, s-au strâns miliţiile, s-a alcătuit garda naţională din cetăţeni şi a început lupta cu cetele otomane. Concomitent, oştile ruseşti curgeau mereu spre Dunăre. Tot malul românesc al Dunării era înţesat de oştire. De sărbătoarea Sf. Gheorghe, ţărmul era negru de războinici. De la Galaţi la Giurgiu, apoi până la Zimnicea erau ruşii, de la Zimnicea la Turnu Severin, numai români. Ruşii şi-au făcut peste Dunăre pod mare la Zimnicea, iar românii la Corabia, apoi altul mai mare şi mai trainic la Turnu-Măgurele. În faţa oraşului Giurgiu era cetatea Rusciukului, iar în faţa Calafatului era cetatea Vidin, necucerită de nicio armată. Fără provocare, artileria otomană a început canonada asupra malului românesc şi a fortificaţiilor. Într-o marţi, la 26 aprilie, din Vidin s-a tras primul obuz spre Calafat. Românii n-au ripostat, considerând actul ostil o greşeală. Dar turcii au tras şi a doua oară. Românii au ridicat steaguri albe. A treia ghiulea otomană a incendiat vama din Calafat. A patra a lovit cazarma. După a cincea lovitură de tun, bateria românească Ştefan cel Mare a răspuns şi duelul de artilerie a continuat. De remarcat este faptul că prima lovitură a artileriei române a fost la Vidin, pe 26 aprilie, şi ultima lovitură a fost tot asupra Vidinului în dimineaţa zilei de 23 ianuarie 1878, când a sosit la Calafat vestea încheierii armistiţiului.
Domnitorul Carol a fost permanent împreună cu armata. Într-una din inspecţii la Calafat, când a cercetat o baterie, se urcase pe coama şanţului şi cu ocheanul se uita peste Dunăre să observe amplasarea tunurilor turceşti. Un obuz inamic s-a spart în faţa principelui împroşcând schije în toate părţile, rănind câţiva tunari. Hainele lui Carol şi ale generalilor însoţitori au fost stropite de pământ. În memoriile sale viitorul rege Carol afirma că, fără cuvinte, şi-a ridicat chipiul şi a salutat inamicul. Folclorul românesc şi istoriografia patriotică au învăluit în legendă momentul, punând în gura prinţului cuvintele: „Asta-i muzica ce-mi place”, sau după altă relatare „Mi-e drag mie cântecul acesta”.
La 28 aprilie, la Olteniţa, au fost răniţi un locotenent, un sergent şi doi soldaţi, iar la 4 mai a fost ucis de un proiectil, la Isla, sergentul major Florea Bejanul. Sunt primele victime din lungul şir de martiri care au consacrat cu sângele lor Independenţa României.
La 29 aprilie Adunarea Deputaţilor şi la 30 aprilie Senatul, după lungi dezbateri, au adoptat cu majoritate de voturi starea de război dintre România şi Imperiul Otoman. Era un fapt nemaiauzit. Înainte cu 10 ani, un asemenea eveniment n-ar fi putut fi înţeles sau crezut. Câteva zile mai târziu, la 9 mai 1877, sub impulsul dat de opinia publică, cetăţeni, partidele politice, în prezenţa unui numeros public, Mihail Kogălniceanu afirma cu emoţie în glas: „Domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. Adunarea a votat moţiunea: Camera… ia act că răsbelul între România şi Turcia, ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot la 9 mai, Parlamentul a votat înfiinţarea ordinului Steaua României (cu cinci clase). La 10 mai 1877 politicienii, notabilităţile, autorităţile au mers la Palat să-l felicite pe domnitorul Carol I pentru aniversarea a 11 ani de domnie şi noul statut de suveran independent. Festivităţile zilei au început cu 21 lovituri de tun, după care s-a oficiat un Tedeum. Brătianu l-a numit pe domnitor: „Întâiul oştean şi domnul României libere şi independente”, iar C. A. Rosetti l-a omagiat pe „Suveranul neatârnat al românilor”. S-a dat publicităţii Înaltul Ordin de zi al domnitorului Carol către Armată care glăsuia: „Patria cu recunoştinţă va înscrie numele bravilor săi apărători pe frontispiciul edificiului Independenţei Române”. Memorabile sunt cuvintele poetului George Coşbuc: „Patru sute de ani am aşteptat ziua aceasta. Pentru ea s-au luptat marii voievozi ai noştri, pentru ea s-a vărsat atâta sânge românesc prin toate văile ţării, sute de ani. A sosit târziu această zi, dar a sosit măreaţă”.
Astfel s-a săvârşit un eveniment de imensă glorie al neamului românesc care este astăzi estompat, chiar anihilat, de evenimente europene mai recente: 9 mai 1945 - sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi 9 mai 1950 - crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită ulterior Uniunea Europeană. Acestea sunt sărbătorite cu fast în Europa şi întreaga lume. Independenţa României din 1877 este prea puţin sau deloc mediatizată, dar este înrădăcinată în memoria multor patrioţi „nostalgici”, cum îi numesc unii!
Lupta de eliberare a debutat în vara anului 1875, când creștinii din Herțegovina s-au răzvrătit contra stăpânirii otomane. Acţiunea lor a fost imitată de bosnieci, apoi de bulgari şi peste un an (iunie 1876) Serbia şi Muntenegru au declanşat acţiunile militare contra puterii suzerane.
Faţă de criza central-europeană, guvernul conservator al României a adoptat o politică de strictă neutralitate, cu toate că, era învinuit de otomani de complicitate cu insurgenţii, motiv pentru care turcii au trimis vase de război pe Dunăre. Guvernul s-a văzut obligat să se pregătească pentru apărarea teritoriului. Preşedintele Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu, a trimis o notă circulară agenţilor diplomatici din străinătate în care preciza că nerezolvarea chestiunii independenţei României va rămâne o cauză de tulburări. Sârbii şi grecii, împreună cu italienii, au primit cu satisfacţie nota diplomatică, însă ambasadorii marilor puteri şi-au afirmat nemulţumirea. În urma ameninţărilor voalate ale celor trei imperii: austro-ungar, rus şi otoman, România a devenit , pe moment, mai moderată.
Schimbarea guvernului în aprilie 1876 a confirmat la Afacerile Străine pe Mihail Kogălniceanu, care a continuat politica de neutralitate. Cu toate acestea, românii au sprijinit lupta de eliberare a balcanicilor. În mai, peste 300 de voluntari bulgari antrenaţi pe teritoriul României de Hristo Botev s-au îmbarcat pe o navă austriacă la Giurgiu şi alte oraşe portuare având armamentul şi muniţia în lăzi. Aproape de malul bulgăresc, lângă satul Kozlodui, au obligat pe căpitan să debarce. În lupta cu forţele otomane, aproape de Balcani, patrioţii bulgari au fost înfrânţi şi Hristo Botev a pierit vitejeşte. După declanşarea operaţiunilor militare de Serbia şi Muntenegru împotriva otomanilor, autorităţile române au facilitat trecerea peste Dunăre a oştenilor sârbi şi voluntarilor ruşi, precum şi a echipamentului şi armamentului din dotare. Kogălniceanu afirma: „Serbia are toată simpatia noastră.”
În iunie 1876, Kogălniceanu a redactat un memoriu amplu care cuprindea şapte revendicări ale României faţă de Poartă. Cea mai importantă era recunoaşterea individualităţii statului român şi denumirii sale istorice, România, precum şi inviolabilitatea teritoriului. Marile puteri europene au primit revendicările cu indiferenţă, chiar cu ostilitate. Numai Berlinul a fost favorabil. Mihail Kogălniceanu a încercat pe căi diplomatice să scoată România din starea de neutralitate şi ţara să ia parte la o eventuală intervenţie a statelor europene contra Turciei. Însă căderea guvernului (iulie 1876) a stopat iniţiativele sale. Noua orientare a ministrului Afacerilor Străine era de strictă neutralitate.
Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu, împreună cu ministrul de Război s-au deplasat la Livadia, în Crimeea, pentru a discuta cu ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov. Românii au precizat că teritoriul românesc nu poate fi tranzitat de armele ruseşti fără acceptul României. Ruşii au ameninţat cu ocuparea ţării, nedorind să accepte o înţelegere scrisă întrucât intenţionau reanexarea sudului Basarabiei. Convorbirile au continuat pe un ton temperat. În noiembrie, trimişii ruşi au sosit la Bucureşti pentru continuarea convorbirilor.
În acelaşi timp, România a amplificat organizarea şi înzestrarea oştirii. În septembrie- octombrie 1876 s-a realizat concentrarea armatei permanente (patru divizii) şi a celei teritoriale. Rezervele au rămas sub arme, în pofida protestelor şi criticilor puterilor garante. Oştirea română a rămas pe picior de război până în ianuarie 1877, când rezerviştii au fost lăsaţi la vatră temporar.
În octombrie, Rusia a dat ultimatum Turciei pentru sistarea operaţiilor militare. Totodată, au fost mobilizate 20 de divizii ruseşti. Poarta a acceptat ultimatumul, afirmând că va încheia armistiţiul în două luni cu Serbia şi Muntenegru.
Convocarea unei conferinţe europene la Constantinopol a amânat războiul. Surpriză de proporţii! Lucrările Conferinţei Europene au fost întrerupte de adoptarea Constituţiei Otomane, promulgată de sultan cu sprijinul Angliei. Articolul 1 susţinea că Imperiul Otoman cuprinde regiuni, posesiuni şi provincii privilegiate; toate formează un corp indivizibil şi nicio parte nu poate fi desprinsă. Articolul 7 prevedea că sultanul dă învestitura şefilor provinciilor privilegiate, iar articolul 8 sublinia că toţi supuşii Imperiului sunt otomani, indiferent de religie. Guvernul şi Parlamentul român au protestat vehement împotriva aserţiunii că România este o provincie privilegiată a Imperiului Otoman. Nota diplomatică adresată Turciei, care cerea ca Poarta să declare solemn că România nu era provincie privilegiată, nu a fost acceptată.
La Londra s-a redactat un protocol în martie 1877 în care erau prevăzute minimele reforme necesare pentru apărarea creştinilor. Acesta a fost respins de otomani. În aceste condiții, Rusia a declarat război Porţii la 12 aprilie 1877.
Tratativele începute la Livadia şi continuate la Bucureşti au permis elaborarea Convenţiei româno-ruse. Marele duce Nicolae, fratele ţarului, care era comandantul suprem al armatei ruse din Europa, dorea încheierea imediată a Convenţiei pentru începerea acţiunilor militare. La 1 aprilie, Consiliul de Coroană a decis semnarea Convenţiei. Redevenit ministru al Afacerilor Străine, Kogălniceanu a semnat, la 4 aprilie, Convenţia de trecere a armatei ruse pe teritoriul României. Cheltuielile de aprovizionare, transport, încartiruire, combustibil etc reveneau guvernului rus. Corpurile legiuitoare, Camera şi Senatul, au aprobat Convenţia cu Rusia pe 16-17 aprilie.
La 11 aprilie (cu o zi înainte de declaraţia de război) trupele ruse de cavalerie au trecut graniţa României. În aprilie şi mai, marele duce Nicolae a insistat ca Armata Română să colaboreze cu cea rusă. Brătianu s-a dus la Chişinău la cartierul marelui duce Nicolae şi a cerut ca domnitorul Carol să aibă comanda absolută a armatei române şi un sector de front. Ducele a fost de acord. Zona între Vidin şi Rahova va fi rezervată Armatei Române. Dar una spun militarii, alta politicienii. Aceştia afirmau: Rusia nu are nevoie de ajutorul Armatei Române. Poziţia politicienilor a fost menţinută şi după venirea ţarului şi a cancelarului Gorceakov la Ploieşti, cu toate că marele duce dorea să aibă cât mai curând concursul românilor. Diplomaţia rusă a triumfat, însă după gravele înfrângeri de la Plevna (8 şi 18 iulie 1877), ruşii au trecut peste îngâmfarea de mare putere şi au cerut ajutorul urgent al trupelor române. După ce a aflat de existența Convenţiei ruso-române, Imperiul Otoman a trecut la represalii. Vasele otomane au recurs la acte de piraterie pe Dunăre. Atacau navele comerciale care transportau cereale, le devalizau şi le incendiau sau scufundau. Monitoare turceşti au intrat pe Ialomiţa, au golit magaziile de cereale, au ucis păstorii şi au furat turme de oi şi cirezi de vite. Cete de cerchezi şi başbuzuci se îmbrăcau ţărăneşte şi omorau sătenii, cărora le jefuiau avutul. Oştirea română a coborât de pe dealuri spre Dunăre; s-au concentrat diviziile, s-au strâns miliţiile, s-a alcătuit garda naţională din cetăţeni şi a început lupta cu cetele otomane. Concomitent, oştile ruseşti curgeau mereu spre Dunăre. Tot malul românesc al Dunării era înţesat de oştire. De sărbătoarea Sf. Gheorghe, ţărmul era negru de războinici. De la Galaţi la Giurgiu, apoi până la Zimnicea erau ruşii, de la Zimnicea la Turnu Severin, numai români. Ruşii şi-au făcut peste Dunăre pod mare la Zimnicea, iar românii la Corabia, apoi altul mai mare şi mai trainic la Turnu-Măgurele. În faţa oraşului Giurgiu era cetatea Rusciukului, iar în faţa Calafatului era cetatea Vidin, necucerită de nicio armată. Fără provocare, artileria otomană a început canonada asupra malului românesc şi a fortificaţiilor. Într-o marţi, la 26 aprilie, din Vidin s-a tras primul obuz spre Calafat. Românii n-au ripostat, considerând actul ostil o greşeală. Dar turcii au tras şi a doua oară. Românii au ridicat steaguri albe. A treia ghiulea otomană a incendiat vama din Calafat. A patra a lovit cazarma. După a cincea lovitură de tun, bateria românească Ştefan cel Mare a răspuns şi duelul de artilerie a continuat. De remarcat este faptul că prima lovitură a artileriei române a fost la Vidin, pe 26 aprilie, şi ultima lovitură a fost tot asupra Vidinului în dimineaţa zilei de 23 ianuarie 1878, când a sosit la Calafat vestea încheierii armistiţiului.
Domnitorul Carol a fost permanent împreună cu armata. Într-una din inspecţii la Calafat, când a cercetat o baterie, se urcase pe coama şanţului şi cu ocheanul se uita peste Dunăre să observe amplasarea tunurilor turceşti. Un obuz inamic s-a spart în faţa principelui împroşcând schije în toate părţile, rănind câţiva tunari. Hainele lui Carol şi ale generalilor însoţitori au fost stropite de pământ. În memoriile sale viitorul rege Carol afirma că, fără cuvinte, şi-a ridicat chipiul şi a salutat inamicul. Folclorul românesc şi istoriografia patriotică au învăluit în legendă momentul, punând în gura prinţului cuvintele: „Asta-i muzica ce-mi place”, sau după altă relatare „Mi-e drag mie cântecul acesta”.
La 28 aprilie, la Olteniţa, au fost răniţi un locotenent, un sergent şi doi soldaţi, iar la 4 mai a fost ucis de un proiectil, la Isla, sergentul major Florea Bejanul. Sunt primele victime din lungul şir de martiri care au consacrat cu sângele lor Independenţa României.
La 29 aprilie Adunarea Deputaţilor şi la 30 aprilie Senatul, după lungi dezbateri, au adoptat cu majoritate de voturi starea de război dintre România şi Imperiul Otoman. Era un fapt nemaiauzit. Înainte cu 10 ani, un asemenea eveniment n-ar fi putut fi înţeles sau crezut. Câteva zile mai târziu, la 9 mai 1877, sub impulsul dat de opinia publică, cetăţeni, partidele politice, în prezenţa unui numeros public, Mihail Kogălniceanu afirma cu emoţie în glas: „Domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. Adunarea a votat moţiunea: Camera… ia act că răsbelul între România şi Turcia, ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot la 9 mai, Parlamentul a votat înfiinţarea ordinului Steaua României (cu cinci clase). La 10 mai 1877 politicienii, notabilităţile, autorităţile au mers la Palat să-l felicite pe domnitorul Carol I pentru aniversarea a 11 ani de domnie şi noul statut de suveran independent. Festivităţile zilei au început cu 21 lovituri de tun, după care s-a oficiat un Tedeum. Brătianu l-a numit pe domnitor: „Întâiul oştean şi domnul României libere şi independente”, iar C. A. Rosetti l-a omagiat pe „Suveranul neatârnat al românilor”. S-a dat publicităţii Înaltul Ordin de zi al domnitorului Carol către Armată care glăsuia: „Patria cu recunoştinţă va înscrie numele bravilor săi apărători pe frontispiciul edificiului Independenţei Române”. Memorabile sunt cuvintele poetului George Coşbuc: „Patru sute de ani am aşteptat ziua aceasta. Pentru ea s-au luptat marii voievozi ai noştri, pentru ea s-a vărsat atâta sânge românesc prin toate văile ţării, sute de ani. A sosit târziu această zi, dar a sosit măreaţă”.
Astfel s-a săvârşit un eveniment de imensă glorie al neamului românesc care este astăzi estompat, chiar anihilat, de evenimente europene mai recente: 9 mai 1945 - sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi 9 mai 1950 - crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită ulterior Uniunea Europeană. Acestea sunt sărbătorite cu fast în Europa şi întreaga lume. Independenţa României din 1877 este prea puţin sau deloc mediatizată, dar este înrădăcinată în memoria multor patrioţi „nostalgici”, cum îi numesc unii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu