ALIENOR DE AQUITANIA.

ALIENOR DE AQUITANIA

  Către anul 1122, a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în Evul Mediu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania. Este posibil ca nașterea ei să fi avut loc la Poitiers, Bordeaux sau Nieul-sur-l'Autise, unde mama ei a murit când Alienor avea 6 sau 8 ani. Alienor a fost cel mai mare copil din cei trei ai lui William (Guillome) al X-lea, Duce de Aquitania și a soției acestuia, Aenor de Châtellerault. Alienor a fost numită după mama ei Aenor și numită Aliénor, care în traducerea latină „alia Aenor”, însemna „altă Aenor”. A devenit Eleanor în langues d'oïl (nordul Franței) și Eleonor în engleză. Mai există totuși înregistrată o Eleanor anterioară: Eleanor din Normandia, mătușa lui William Cuceritorul, care a trăit cu un secol mai devreme decât Alienor de Aquitania. Deși limba ei nativă a fost dialectul francez din Poitou, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Alienor a fost o fire extrovertită, plină de viață, inteligentă, puternică și cu voință.

  În primăvara anului 1130, când Alienor avea șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Alienor a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitania era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța. Poitou (unde Alienor și-a petrecut mare parte a copilăriei) și Aquitania împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne. Alienor a mai avut o singură soră legitimă, o soră mai mică numită Aelith, care, însă, a fost întotdeauna cunoscută drept Petronilla. Frații ei vitregi, William și Joscelin, au fost recunoscuți de tatăl lor, William (Guillome) al X-lea ca fiii lui, însă nu și ca moștenitorii lui. În calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei, în sud, până dincolo de valea Loarei, în nord. Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu. Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al XII-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.

  Înainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a asigurat căsătoria minunatei fiice, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri. După moartea tatălui ei, Alienor, în vârstă de 15 ani, a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai dorite moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele fiicei sale. William (Guillome) a solicitat regelui francez să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele Franței, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și primind disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească moștenitorul cu ducesa, ca să alăture Aquitania coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea și proeminența Franței și a dinastiei Capet. La 25 iulie 1137 cuplul a fost căsătorit la catedrala Saint-André din Bordeaux de  către arhiepiscopul de Bordeaux. Alienor i-a dăruit lui Ludovic drept cadou de nuntă un vas din cuarț care există și astăzi (la Luvru). Ludovic a dăruit vasul bisericii Saint Denis de lângă Paris, necropolă regală și presupusă ca fiind primul edificiu gotic. Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou a durat doar câteva zile. La 1 august, același an, tatăl său, regele Ludovic al VI-lea, a murit de dizenterie. Ludovic cel Tânăr a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Alienor au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137).     Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henric al II-lea Plantagenet, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară (Anglia), mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castilia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.

  Pe timpul Cruciadei a II-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor cu moștenitorul francez, căsătorie care a dat motiv de dispută între cele două regate. Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez. Unii autori susțin că plecarea în cruciadă ar fi fost o dorință insistentă a lui Alienor, dar alții susțin că regale ar fi atras-o în acea aventură riscantă datorită neîncrederii în credința ei matrimonială. Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi, în cea mai mare parte vasali și soldați ai lui Alienor. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără a armatei cruciate din s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie. Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război. Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Deși cruciada condusă de el ar fi trebuit să se implice pe orice front al statelor cruciate, regele a refuzat să de ajutorul solicitat de Raymond de Poitiers, care a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez. Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu „întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.

  Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henric I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois. Mathilde era nepoata lui Wilhelm Cuceritorul pe linie bărbătească, iar Etienne de Blois era tot nepot dar pe linie femeiască. După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor și după decesul uzurpatorului, în 1154, francezul Henric Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale. Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henric al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile ei posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henric Plantagenet. Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pământului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze. Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor, deși se poate spune că un firicel din sângele ei s-a scurs firav până la sfârșitul dinastiei Tudor.

  Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti. Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henric al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henric, supranumit atunci „regele cel tânăr”, Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Țară) era prea mic pentru astfel de revendicări. Încă de la începutul rebeliunii, Henric al II-lea Platangenet s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henric al II-lea, după şaisprezece ani, când a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.  Bătrâneţea lui Henric al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henric, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia. În 1183, Geoffroy şi Henric s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania. Tatăl lor, Henric al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henric, cel supranumit „regele cel tânăr”, şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges, după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy. Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henric al II-lea Plantagenet a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor. Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henric al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henric al II-lea Plantagenet a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei. Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească o mulţime de nobili şi dinaşti străini. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul Trifels din Palatinatul renan. Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Țară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. În calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea. După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras, un timp, la ctitoria familiei de la Fontevrault, în Franța, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice. Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele. Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199). Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henric al II-lea Plantagenet, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei. La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castilia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea. La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Țară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Țară. Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Țară (1218). Sângele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al XII-lea, din apusul Europei. S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.